Necunscute sunt caile Domnului
 

Am deschis acest topic la categoria Dogmatica (poate in mod eronat) pentru ca de prea multe ori am auzit aceasta expresie in sanul comunitatii crestine, si pare sa fie parte din dogmatica ortodoxa, sa ma corecteze cineva daca gresesc.

Dar, mai important, as dori sa discutam despre sensul acestor cuvinte, pentru ca mie mi se pare un pic contradictoriu.

Daca expresia se refera la modul in care Dumnezeu a creat si continua sa sustina Universul, atunci da, caile ne sunt necunoscute.

Daca se refera asa cum suntem obisnuiti, la motivul producerii unor nenorociri neasteptate si inexplicabile, atunci problematica nu mai e asa de clara.

De exemplu, un om nevinovat, sau un copil moare intr-un accident stupid. Parintii isi ridica privirea la cer si striga "Dumnezeule, de ce m-i l-ai luat ?!". duhovnicul vine repede si spune, "asta a fost voia Domnului", iar vecinii susotesc intre ei "necunoscute sunt caile Domnului".

Daca un criminal moare intr-un accident similar, toata lumea spune la unison: "Dumnezeu nu doarme".

Desigur, nu pun prea mare pret pe ce zice multimea, important este cum ne relationam noi cu divinitatea in aceste doua cazuri.

Este Dumnezeu bun, drept, iertator, atotputernic ?
Daca da, de ce lasa sa se intample atatea faradelegi si nedreptati ? Intr-un fel, prin Biblie, Dumnezeu n-i s-a revelat ca un dumnezeu al binelui, deci ar trebui sa stim care sunt caile Lui, nu-i asa? E calea binelui. Cand un talhar iti ia viata nu e calea binelui. Veti zice ca de unde stiu eu daca nu cumva cel omarat nu ar fi ajuns un criminal mai mare in viitor, ca asta e principala tema pe care se merge.

Raspunsul e simplu: omul are liber arbitru, altfel mantuirea nu ar avea sens. Daca nu am avea liber arbitru atunci toata lumea ar fi catalogata de la inceput in Rai sau in Iad.

Daca omul are liber arbitru, atunci motivul ca cel omorat ar fi ajuns in viitor un criminal nu sta in picioare.

Deci ce credeti, sunt cunoscute sau necunoscute caile Domnului ?

Citeste de aici

http://www.sfaturiortodoxe.ro/pcleopa/nou26.htm

Asa de curiozitate, ce religie esti? mie imi pari cam ateu sau agnostic poate ma insel :)

Tocmai de la astfel de povestiri am plecat. Citisem acea pilda sau povestire a lui Cleopa mai de mult, si inca cateva pe aceeasi tema, dar mie mi se par praf in ochi. Faţă de multitudinea de nedreptati care se intampla permanent in lume, cateva exemple pot in cel mai bun caz sa constituie o exceptie, sau cazuri statistic posibile.

Necunoscute sunt caile Domnului este echivalent cu "Orice este posibil".

Nu pot sa afirm ca apartin de nici o religie. Imi place invatatura morala a ortodoxismului, imi par interesante teoriile stiintifice ateiste, chiar si viziunea Kabalei asupra Universului pare interesanta.

Intrebarea ta seamana cu intrebarea "Ce fel de muzica îţi place ?" Raspunsul e simplu : muzica de calitate.

P.S. Oamenii se masturbeaza ?

Normal ca o fac, in ziua de azi aproape nimeni nu e scapat de ciuma asta :(

Asta stiu, ideea era ca e un mod interesant de a incepe o semnatura aici pe forumul asta. Sa stii ca nu multi citesc toata semnatura ta, din cauza ca e prea lunga, iar primele cuvinte sunt mult mai socante decat restul.

Na fiecare cum stie, eu cel putin m-am regasit foarte mult si am pus semnatura gandidu-ma ca poate mai este si altcuiva de folos :)

Si statusul tau este interesant, si am sa-ti propun ceva, daca nu crezi deloc sau te indoiesti, nu-i bai, insa „Caută-L pe Dumnezeu cu orice preţ — cu incapaţânare şi tenacitate!” :D mi-a placut aceasta vorba, este luata dintr-un interviu. Si eu sunt de parere ca un om cinstit si sincer daca il va cauta pe Dumnezeu pana la sfarsitul vietii sale, ma indoiesc ca nu-l va gasi! Pentru ca daca noi facem un pas El va face 1000 catre noi :)

Incearca sa te desprinzi putin de materialism si sa intelegi ca viata asta nu-i adevarata viata. Apoi vei vedea ca totul se leaga, indiferent daca acum vezi numai nedreptate in jur. Mantuirea este un dar iar Dumnezeu are dreptul de a face ceea ce vrea El cu creatia Sa. Cand spunem ca "necunoscute sant caile Domnului" spunem ca El lucreaza tot timpul in folosul nostru, pentru a ne ajuta sa devenim mai buni, sa ne amintim ca suntem creati dupa chipul si asemanarea Sa.

De exemplu un copil se naste cu un handicap grav, sa spunem ca este o leguma. Asta ar fi o drama pentru familia respectiva. Dar "leguma" aia poate trezi bucatica de suflet din noi, daca a mai ramas ceva de trezit. La nivel macro, cand te gandesti ca "leguma" va trai o eternitate alaturi de Creatorul sau, suferinta de aici nu inseamna nimic. Mai tot ce se intampla in viata noastra nu inseamna nimic, decat in masura in care ne apropie de Dumnezeu.

Acum incearca sa-ti imaginezi alternativa. Sa spunem ca nu exista Dumnezeu. Ce i-ai spune " legumei " ? Ca o sa moara si o sa-l manance viermii ? Ca asa e viata, nedreapta ? Ca tu o sa traiesti 100 de ani si o sa faci tot ce-ti trece prin cap dupa care o sa mori si tu si viata ta o sa aiba exact aceeasi valoare cu viata "legumei " adica 0 ?

Ce propui ? Sa-i spun copilului sa nu fie trist ca il asteapta vremuri mai bune dupa moarte ?
Pare sadic.

De ce oamenii vor neaparat sa creada ca exista viata dupa moarte ? Eu sunt foarte linistit la gandul ca nu exista nimic in afara de viermi. E doar psihologie la mijloc.

Urmareste documentarul ala despre Parintele Jar din Ucraina si poate o sa intelegi ce am vrut sa spun.
Iar in legatura cu a doua concluzie, nu inteleg de ce-ti pierzi timpul pe forum si de ce iti pierzi timpul in general. Daca nu exista nimic dupa moarte atunci orice ai face nu are nici un sens. Daca or sa ne manance viermii, atunci ne mananca orice am crede, deci de ce nu-ti vezi de treaba, oricare ar fi treaba ta ? De ce sa pierzi timpul incercand sa-i determini pe niste incuiati sa renunte la credinta lor ? :71:
Nu e doar psihologie la mijloc, in cazul ateilor este si foarte multa superficialitate in gandire si indoctrinare. Dar asta te las sa descoperi singur...daca nu esti superficial.

Nu imi pierd timpul prea mult. Intru pe forumul asta in momente de pauza, de reculegere, si mai vad si eu cum gandesc altii. Nu incerc sa schimb parerea nimanui, e foarte greu asa ceva. Doar incerc sa inteleg cum gandesc altii, de ce au nevoie de un creator, de ce vor sa traiasca dupa moarte, si altele.

Fac o comparatie intre ei si mine, si nu inteleg de ce eu nu simt nevoia sa traiesc mai mult decat trebuie.

Pai poate pentru ca tu nu ti-ai pus niciodata intrebarile care conteaza ci esti fericit ca stii atat cat stii. Si porcul e fericit ca sta in cotet si primeste de mancare dar asta nu inseamna ca nu e ingrijit cu un scop. Intreaba-te si tu cine te tine in cotet, cine are dreptul sa-ti spuna ce sa faci si ce sa nu faci si cine i-a dat acest drept.

Ma intreb tot timpul, dar spre deosebire de porc, eu trebuie sa-mi castig hrana singur.

De ce n-o furi de la cel slab cum fac celelalte animale ? Cand o sa te intrebi lucrurile astea o sa vezi ca in spatele statului modern sta o minciuna mult mai mare decat ar fi inexistenta lui Dumnezeu, si ca norma ar trebui sa fie anarhia si nu "societatea " sau "umanitatea".

Nu fur de la cel slab pentru ca eu nu fur, dimpotriva, eu dau din cea am eu la cei slabi si mai saraci decat mine. Fara sa cred sau fara sa-mi fac calcule ca voi avea o viata mai buna dupa ce voi muri (ce ciudat suna). Pur si simplu din compasiune.

Cati credinciosi crezi tu ca fac asta din pura compasiune ?

era un iman care vorbea despre asta o data...

Iar domnul Iuliu se referea la contractul social.

Scuza-mi ignoranta, dar ce este un iman ?

Ce să-i faci, aşa sunt oamenii de când lumea.

E vorba de iubirea de sine ? Eu asa vad dorinta de a trai vesnic. De ce ar crede cineva ca e asa important incat sa trebuiasca sa traiasca vesnic ? Ce beneficii i-ar aduce ? Si de ce ar trebui sa gandim in termeni de beneficii ?

e un fel de "preot" musulman.

O sa caut articolul, dar era vorba de un iman la curtea mongola(mongolii aveau un sistem de toleranta religioasa dezvoltat, si mentineau reprezentanti ai tuturor cultelor la curte, mongolilor le placeau luptele, iar dezbaterea era considerata o lupta, asa ca ii punea sa se "bata").
In fine, un iman a raspuns la o intrebare:
Ce rost are caritatea celor fara credinta?
Este dezinteresata.

editez mai tarziu.

Spui că "vezi" dorinţa de a trăi veşnic drept iubire de sine. Apoi aduci în discuţie presupusul criteriu al importanţei de sine. Acestea sunt amorsele tale, înţeleg, lentilele prin care interpretezi chestiunea. O.K.

De dragul adevărului, probabil eşti de acord că această interpretare este una particulară. Adică sper să accepţi că sunt şi alte interpretări posibile, în baza altor amorse ori repere prin care se interpretează tendinţa omenească spre un Creator şi aspiraţia omului spre veşnicie.

Înainte de a scrie o mărturisire personală ca răspuns la întrebările tale (pe care le consider fireşti, cu totul caracteristice cugetării omeneşti), permite-mi să-ţi atrag atenţia din capul locului la caracterul vicios/circular al explicaţiei ipotetice pe care ai propus-o.
Spun "vicios/circular", în lipsă de alt termen, mai potrivit, pentru a mă referi la mecanismul explicaţiei: o trăsătură omenească psihologică este explicată prin altă trăsătură omenească psihologică. Or, acesta este tocmai psihologismul, o formă printre altele a tendinţei minţii noastre de a reduce complexitatea condiţiei umane doar la însuşirile ei psihologice.
Pentru ca o trăsătură a sufletului omenesc să fie explicată valid, este absolut necesar, însă, cel puţin în temeiul logicii cunoaşterii (fac acum apel la epistemologie sau la filosofia gândirii), să luăm în calcul alte paliere ale fiinţării.
De exemplu, dacă voim să explicăm gândirea, pentru a nu pica în psihologism chiar înlăuntrul psihologiei, musai apelăm la:
- substratul cerebral (organic) al gândirii, anume activitatea lobilor frontali şi parietali despre care neuropsihologia cunoaşte astăzi o mulţime de lucruri (desigur nu pe toate);
- contextul cultural în care se desfăşoară un act al gândirii;
- contextul social sau măcar psihosocial-interpersonal (cazul minim fiind al diadei);
- pentru credincioşi, intervenţia lui Dumnezeu.

Încercînd aşadar să evit reducţionismul psihologist, voi aminti că întreaga istorie a umanităţii, aşa cum o cunoaştem din primele scrieri care au ajuns până la noi, dezvăluie preocuparea omului pentru aceste dileme.
Toată istoria culturii şi întreaga istorie a religiilor ne stau la dispoziţie pentru a cunoaşte când, cum şi ce au gândit şi crezut oamenii despre nemurire şi Creator. De la "gânditorul de la Hamangia" la Immanuel Kant, de la Buddha la Socrate şi Iisus Hristos, omenirea primeşte varii învăţături pe această temă.
Pentru gânditorul creştin, explicaţia este clară, fiind considerată una revelată de Însuşi Dumnezeu. Biblia rezumă aceste învăţături revelate care, înainte de a fi scrise, au fost împărtăşite oamenilor prin profeţi, prin Hristos, prin Apostoli şi prin sfinţii/cuvioşii care au împodobit Biserica până azi.

Orice om are de ales: acceptă învăţătura creştină (pe care, dacă o aprofundăm, de-a lungul anilor, avem toate şansele să o găsim validă şi minunată) sau continuă să emită ipoteze varii, muncindu-se să găsească un tâlc definitiv.
Mulţi gânditori au dat mărturie că învăţătura creştină este un liman de odihnă în infinit a cugetului omenesc. Citindu-i pe aceştia, de pildă pe filosofii care au devenit apologeţi ai creştinismului (exemple Iustin Martirul şi Filosoful sau Dionisie Areopagitul), vom găsi răspunsuri uluitoare la mai toate piedicile gândirii de până la Evanghelia lui Hristos (precum şi din timpul care s-a scurs până azi).
În fine, cunoaşterea răspunsului la aceste dileme are un caracter aparte: ea nu se desfăşoară doar prin reflecţie intelectuală, ci este deopotrivă simţită şi trăită într-un mod anume. Adevărul este experimentat concret, cu întreaga fiinţă a omului.
Nu orice om poate avea acces deplin (experimentat) la aceste învăţături, ci doar omul care, crezi sau nu, a fost străpuns în inima lui de Duhul lui Hristos. Această străpungere e o mare taină, pe care unii o trăiesc, alţii nu. Ea poate surveni chiar în urma unei lecturi sau a unei convorbiri concrete cu un credincios. Este însă imposibil ca oamenii care nu au trăit taina străpungerii să înţeleagă până la capăt gândirea, simţirea, credinţa celor pătrunşi de Duhul lui Hristos.
Cele două lumi sunt, practic, radical diferite, deşi există Un Fir de comunicare între ele.
Cel care a fost purtat şi în lumea credinţei îl poate înţelege pe cel care încă mai caută, dar cel care nu a fost purtat încă, nu poate să-l priceapă pe cel credincios şi din acest motiv îl reduce, în interpretarea de tip cerc vicios, la diverse determinări psihice sau de altă natură, nicidecum luînd în calcul Duhul lui Dumnezeu, pe care din păcate, necunoscîndu-L Îl neagă sau, în cel mai "bun" caz, Îl ignoră.
Nemurirea şi conştiinţa Creatorului sunt daruri pe care Dumnezeu le face omului, pentru a-l bucura, a-l ferici, a-l desăvârşi, a-l împlini.

P.S. Dacă nu mă înşel, cred că ţi-ar fi de folos, pentru o atingere mai consistentă a prospeţimii sufleteşti, să citeşti câteva capitole dintr-o carte "tare". Dacă Psalmii, de pildă, nu te-au mişcat în momentele mai tensionate ale vieţii de până acum (poate nu i-ai avut atunci la îndemână sau poate nu ai crezut că îţi vor aduce vreun beneficiu, vreo împrospătare), mă hazardez şi îţi propun să citeşti din Filocalia vol.X - Sfântul Isaac Sirul, "Cuvinte despre nevoinţă". Îmi pare foarte probabil ca orizontul şi miezul gândirii tale să sufere un adevărat şoc, unul fericit, binecuvântat, din care vei ieşi, dacă nu cu totul deschis spre alte orizonturi, cel puţin cu senzaţia durabilă a unei reîmprospătări autentice în întreaga fiinţă. M-aş bucura să se întâmple chiar aşa, ba chiar pariez pe asta!...:)

frumos scris,
Totusi, poate nu am inteles mesajul, poate ma bag ca un barbar intr-o recomandare adresata altuia, dar e un pic pe langa subiect. tot nu s-a dat raspuns de ce vor oamenii sa fie nemuritori.

Pentru că Dumnezeu a pus în noi dorul de El.

Am citit fragmente din volumele Filocalia, am citit Issac Sirul (un foarte bun autor) dar nu "Cuvinte despre nevointa", si multe alte carti ale celor considerati parintii ortodoxiei. Psalmi de asemenea sunt plini de sfaturi foarte bine de aplicat in viata de zi cu zi.

Imi place foarte mult morala ortodoxa, si modul in care explica aceasta originea raului. O consider mai buna decat psihologia.

Dar atat.

Cand vine vorba despre cauza suprema, religia esueaza, sau poate nici nu-si propune sa dea explicatii.

Morala ortodoxa e pana la urma un set de reguli care trebuiesc respectate pentru ca o societate sa traiasca in pace.

Acuma, cum se ajunge de la invataturile morale la dorinta de a trai vesnic ? Pe undeva stim raspunsul, intai ti se reveleaza ca tu ar trebui sa fii nemuritor, si apoi ti se spune ca pentru asta trebuie sa nu furi, sa nu ucizi, etc.

Daca ti s-ar spune ca nu exista viata vesnica, ti-ar mai putea cineva impune aceleasi reguli morale, ar mai avea acelasi efect? Frica, frica de Dumnezeu este o alta cauza care tine anumiti oameni in frau.

Cunosc oameni care nu fura, nu ucid, nu mint, si asta fara sa pomeneasca niciodata de Dumnezeu sau de viata de apoi. Pur si simplu, asa e felul lor.

Aseară am fost cu Tudor, băiatul meu de 7 ani, la un antrenament de şah (el joacă şah, bine, foarte bine). Avem lângă casă, departe de vălmăşagul familiei, un loc discret, cu muzică bună, tainică, unde ni se serveşte impecabil un suc, două şi o cafea, două (trei!).

La un moment dat, încântat de modul în care Copilul rezolvă o problemă de şah (pe care eu, recunosc, nici n-o "miroseam") îi spun, uşor exaltat: "Tudor, tu nu mai eşti şahist, eşti deja teolog!"
De-acum îngăduie să transcriu dialogul, cam cum mi-l amintesc:

Tudor: Iar începi, tati?...:)
Eu: Obişnuieşte-te, te rog, cu faptul că nu eu te învăţ teologie, ci tu. Eu îţi torn literatură, tu îmi dai direct miezul. Eu ambalajul, tu conţinutul.
Tudor: Tati, te roooog, hai înapoi la problemă...! Pleeeeease!....
Eu: OK. Vrei, totuşi, să îţi aminteşti de David? Când era adolescent, cu Goliat, cu praştia...
Tudor: Ce-i cu el acum?
Eu: David, purtat de Duhul Sfânt, s-a smerit cu oile, cu toată ascultarea faţă de tatăl lui, şi astfel a trecut de la păstorit la teologie, precum tu ai urcat de la şah la teologie, purtat de darul lui Dumnezeu.
Tudor: O, tată, tată... O, iartă-mă... şi Dumnezeu să mă ierte... (aici pune capul în piept şi se îmbujorează la faţă) dar trebuie, trebuie tată, să îţi spun: te înşeli atât de mult... Gândeşti răsturnat, tată, iartă-mă!
Eu: Cum aşa, fiule?
Tudor: Tată, mai întâi îţi spun că sunt două locuri unde greşeşti: confunzi darul lui Dumnezeu cu Duhul Sfânt (deşi aici ştiu că avem mult de discutat, eu cred că asta faci) şi răstorni raportul dintre nevoinţă şi har.
Eu: ...???
Tudor: Tată, David nu a fost purtat de Duhul Sfânt pentru a paşte oile şi a asculta de tatăl lui, pentru ca mai apoi, din cauza asta, să îl învingă pe Goliat. Ci, dimpotrivă, pentru că mai întâi David s-a smerit, cu puterea lui de copil, să pască oile şi să asculte de tatăl lui, Duhul Sfânt l-a găsit vrednic să Îi fie vas ales. Dacă David nu făcea mai întâi lunga şcoală a smereniei, dacă el nu se silea să pască oile şi să asculte de tatăl lui, Duhul Sfânt nu l-ar fi însoţit în lupta cu David.
Eu: îhî...!...
Tudor: Aşa faci şi cu fumatul: spui că nu ai rugăciunea îndeajuns de puternică pentru a învinge, prin ajutorul Duhului, patima ta şi ispita vrăjmaşului. Dar, tată, mai întâi renunţă să mai fii prieten cu ţigara! Jertfeşte pofta asta, cum ai făcut cu berea. Apoi, abia apoi, găsindu-te curat, mă rog, ceva mai liber, Duhul Sfânt va veni peste tine şi vei primi harul de care îţi e atât de dor... Tu ai ales să fumezi, tu alegi să renunţi. E doar treaba ta, tată... Prietenia ta cu Duhul Sfânt va începe cu adevărat doar când vei începe să semeni cu El... Jertfeşte! E ca la şah: sacrificiul unei figuri, la momentul potrivit, îţi aduce victoria.
Cum răspunzi tu la chemarea "Lasă toate ale tale!" când nu poţi lăsa ţigara aia dintre degete?... O, tată, tată...

Apoi au urmat câteva detalieri, câteva noi discuţii pe marginea eşichierului şi, peste toate, multă ruşine din partea mea şi multă bucurie, că, iată, fiul meu mă bate nu doar la şah ci şi la Teologie.

Aşadar, tocmai pentru că eşti nemuritor, devine important cum anume îţi alegi nemurirea (ce fel de nemurire), iar nu invers!
Nu din alegerea noastră derivă nemurirea ci, tocmai pentru că suntem nemuritori prin darul lui Dumnezeu (este imposibil ca omul să moară, Dumnezeu este Gentleman şi nu îşi retrage darul ci doar îl lasă spre administrare omului - despărţirea sufletului de trup nu este moarte, ci trecere la un alt plan al fiinţării omului!),
avem un reper forte pentru alegerea modului în care vom fi în veşnicie: în intimitate cu Dumnezeu (şi nu se poate intimitate fără onestitate de sine, mai întâi) sau fără Dumnezeu.

Alegerea se petrece aici. Acum. Şi rodeşte pururea şi în vecii vecilor.

Foarte frumoasa postare. Prin smerenie dobandim mantuirea. Alta cale nu exista.

Mă sileşti să încerc o mărire de suflet. Dar ca Laura, nobleţe, tot nu am, orice-aş face.
OK, fie, mă bucur că apreciezi.

Oare dialogul e relevant pentru Iliegh?
Şi oare e corect cum zice Tudor? Chiar nu ştiu...
Dar mi-a părut un "comentariu" pertinent la problema ridicată în topic.

Cred ca e relevant, dar nu va recunoaste public.
Tudor are dreptate. Parerea mea.
Cometariul este profund si rezolva anumite intrebari din acest topic. foarte inteligent baiatul tau. Sa iti traiasca!

Liberul arbitru nu este voința omului, ci Duhul Sfânt.
Liberul arbitru= Duh Sfânt.


Așadar, căile Domnului sunt necunoscute pentru cei care n-au Duh Sfânt, dar foarte familiare pentru cei care au liberul arbitru.

Dumnezeu te-a binecuvântat cu Tudor, care zice corect.
Să-ți trăiască La Mulți Ani!

Exemplul lui Tudor
 

Buna postare, intradevar.
Cel mai interesant mi s-a parut ca Tudor pare sa stie un lucru care scapa de multe ori celor mai buni credinciosi. urmatorul este pasajul lui Tudor:

Tudor: Aşa faci şi cu fumatul: spui că nu ai rugăciunea îndeajuns de puternică pentru a învinge, prin ajutorul Duhului, patima ta şi ispita vrăjmaşului. Dar, tată, mai întâi renunţă să mai fii prieten cu ţigara! Jertfeşte pofta asta, cum ai făcut cu berea. Apoi, abia apoi, găsindu-te curat, mă rog, ceva mai liber, Duhul Sfânt va veni peste tine şi vei primi harul de care îţi e atât de dor... Tu ai ales să fumezi, tu alegi să renunţi. E doar treaba ta, tată... Prietenia ta cu Duhul Sfânt va începe cu adevărat doar când vei începe să semeni cu El... Jertfeşte! E ca la şah: sacrificiul unei figuri, la momentul potrivit, îţi aduce victoria.


Vedeti ce zice Tudor ? Mai intai renunta sa fii prieten cu tigara. Apoi zice: tu ai ales sa fumezi, tu alegi sa renunti, si apoi vine Duhul.

Va propun urmatorul scenariu: fara venirea nici unui Duh, fara nici o inteventie divina, eu aleg sa nu mai fumez, e doar lupta mea, e doar treaba mea, cum zice Tudor. La ce bun atunci sa apelezi la o forta supranaturala ?

Pai Ilie gandeste-te asa, cati oameni sunt dependenti in lumea asta de droguri de alcool, de fumat etc etc si n-au scapat, multi dintre ei luptand saracii dar in zadar. Si probabil ai auzit de Alcolicii Anonimi unde multi se duc si se vindeca. Ma intreb ce au aia in plus.... nu am statistici la mana, insa cred ca te poate ajuta Cezar. Am si eu o intrebare, esti dependent de ceva? daca raspunsul e nu, atunci nu stii prin ce iad trece printr-un dependent, nu stii ce lupta, ce zbatere interioara are. Si cand te gandesti ca se zbate degeaba si apoi apare Dumnezeu se baga si El in ecuatie, nu obligat, ci cerut de insasi persoana in suferinta si trezesti cu omu dupa un timp senin, vindecat, fericit chiar. Eu zic sa cauti pe net marturii ale celor care au scapat din dependente cu ajutorul Domnului, sau alte interventii minunate, uite iti dau cateva referinte numai sa fii cinstit si sa te uiti pe ele

http://www.sfintiiarhangheli.ro/eram...sau-am-devenit

http://www.librariasophia.ro/carti-S...-so-10290.html

Oi fi tu ateu da cand te-o lovi un ditamai necazul nu stiu unde mai fugi :))

aaa si pentru ca nu intelegi rolul suferintei o sa te rog sa citesti ce-ti dau :) poate poate te-o mai lumina :P

http://www.librariasophia.ro/carti-I...n-so-1574.html

http://www.librarie.net/carte/77479/...on-Kraiopoulos

Am stiut aseara ca te vei gandi la asta, era insa o ora prea tarzie ca sa vin cu un raspuns.
Sa stii ca intre momentul alegerii si momentul reusitei este o cale de strabatut. Daca ar fi asa usor sa scapam de vreo patima ce simplu ar fi totul. acum aleg si gata am si scapat. dar nu este asa. Caci din momentul alegerii , vine lupta cu patima. Fara ajutorul lui Dumnezeu vei simti ca lupti cu morile de vant. azi ai reusit si maine ai cazut.

Tudor zice foarte bine, cand zice ca e treaba fiecaruia, insa spune clar, alegerea - este treaba mea. Drumul spre reusita insa este o lupta. De la momentul alegerii incepe jertfirea de care zice Tudor.

Nimic bun nu reusim fara Dumnezeu. Caci tot ce construim noi daca suntem lumesti este de scurta durata, trecator si stricacios. Acum zici ca ai reusit si maine dai de necaz si fugi iar la patima care a salasluit in tine atata timp. Altii reusesc cate ceva , cand dau de boala, de frica mortii. Insa traiesc apoi toata viata cu frica mortii in tristete si amar si plini de boli. Eu iti recomand o carte minunata , Alfavita duhovniceasca de Sf. Dimitrie al Rostovului.
Am mai postat eu cate ceva din ea pe acest forum.

""Bucuria mea izbaveste-ma de cei care m-au inconjurat" - graieste Proorocul (Psalm.31;8). Oarecat Ingerul a grait lui Tobie:"Bucura-te Tobie, pururea sa fie intru tine bucurie". Tobie insa a raspuns Ingerului: "Ce bucurie sa-mi fie mie, cand stau intru intuneric si nu vad lumina zilei? ce bucurie poate fi in aceasta vale a plangerii? Ce bucurie sa fie celui ce este intru durere si intristare? celui care salasluieste intru intuneric si in umbra mortii si care nimic altceva nu asteapta decat plecarea dintru aceasta viata, decat sfarsit necunoscut? Ce bucurie are cel care salasluieste intru intuneric? ce racorire are cel ferecat? Ce mangaiere are cel care asteapta moartea amara? Nici una."

Si intradevar. Cu ce vrei sa te mangai? oare cu slava lumii acesteia care degrab se trece? oare cu numele sau bogatia, care adeseori piere? oare cu indulcirile sau poftele trupesti care se preschimba in puroi si duhoare? oare cu frumusetea si stralucirea trupului, care degraba se putrezeste si se preschimba in pulbere si cenusa?

Nu ai tu omule, ceva cu care poti sa te mangai intru acest veac mult inlacrimat; dimpotriva aici trebuie sa plangi si sa te tanguiesti. caci nu locuiesti in taramurile patriei, ci in pribegie, nu in pace si liniste, ci in valtoarea unui mare razboi, nu in bucurie si veselie ci in valea plangerii. Cine se veseleste fiind datornic? Cine se mangaie fiind in temnita? Cine se bucura asteptand moartea? Nimeni.

Aceasta lume este plina de tanguire si nu de veselie, de necaz si intristare, iar nu de mangaiere. Nimic nu este intru aceasta lume statornic si nestramutat. Bucuria ei este amestecata cu amar, veselia cu intristarea, slava este schimbatiare, bogatia piere, frumusetea se preschimba in pulbere si cenusa, indulcirea trupeasca se preschimba in duhoare si puroi. In sfarsit toate acestea sunt intrerupte de o moarte napraznica, si pier.

Nimic intru aceasta lume nu este vrednic de bucurie si veselie, nimic nu este vrednic de mangaiere si de adancire intru cugetare, ci toate sunt pline de plans si tanguire. Veacul omenesc este "desertaciunea desertaciunilor". (Eclesiastul 1;2). Caci se naste omul din stricaciune, creste in boli si suferinte, isi cheltuieste viata in tristeti si necazuri, in griji, in furtuni, in intuneric si in toata nestatornicia. caci pretutindeni sunt necazuri, pretutindeni sunt parasi, pretutindeni sunt prigonitori, pretutindeni sunt lupte si nedumeriri, pretutindeni este teama si frica.

Toata lumea este plina de necazuri si de vrasmasie. Orisiunde te-ai intoarce, pretutindeni vei vedea lupta si incrancenare. Aici te lupta imbuibarea, acolo betia; aici lenevirea, acolo nesimtirea. Aici desfranarea, acolo pofta spurcata, aici frica, acolo pacatul si faradelegea. Nimic nu este de care am putea sa ne bucuram intru acest veac.

Apoi va veni moartea, va veni despartirea de toate si de toti, va veni schimbarea neasteptata a toate, sufletul va merge intr-un alt veac si va primi rasplata pentru faptele savarsite aici, iar trupul va ramane hrana viermilor, se va preschimba in puroi si duhoare. Nu este nimic imbucurator intru aceasta lume.

De aceea, nu te bucura in acest veac al plangerii, nu te bucura de nimic de ce este vremelnic, deoarece intru acesta totul este nestatornic, si pe de-a-ndoaselea, totul este mincinos si schimbator. Daca vrei insa sa te mangai, mangaie-te cu Unul Dumnezeu; daca vrei sa te bucuri, bucura-te de Unul Dumnezeu. Caci bucuria trupeasca in curand piere, iar bucuria intru Domnul de-a pururi este. Mangaierea pamanteasca se mistuieste naptrasnic si se preschimba in amaraciune, insa mangaierea Preasfantului Duh pururi intru Domnul ne mangaie si ne va mangaia in vecii vecilor, cu mangaiere negraita."

Iata chiar asa este viata fara Dumnezeu. Si , si daca crezi in Dumnezeu si nu traiesti in comuniune cu Dumnezeu, tot asa e viata trista, schimbatoare. Chiar saptamana trecuta am avut acest gand, un bun prieten pe care l-am sunat la telefon mi-a spus: sunt fericit (isi cumparase un anumit lucru ce si-l dorea mult de tot) iar a doua zi mi-a zis: sunt trist si suparat (patise o intamplare nefericita). Azi esti fericit, maine esti trist. Cand vei reusi sa fi vesnic fericit?

Tu esti fericit? Viziunea ta despre lume si viata asa cum o vezi tu iti da fericirea neschimbatoare, vesnica, mereu?

Viata fara Dumnezeu nu este decat o inchipuire. Imi inchipui ca sunt fericit, imi inchipui ca sunt bine, ma amagesc ca totul e perfect.

Se pare ca Tudor intelege mai bine raportul dintre vointa si har chiar si decat unii credinciosi. Chiar si pe forum am intalnit credinciosi (ortodocsi) care aveau o intelegere calvina.

Liberul arbitru este vointa, nu harul Duhului Sfant. Omul a fost inzestrat de la inceput cu liberul arbitru, vointa, care face parte din chipul lui Dumnezeu in om. Pe baza aceasta face alegerile si pacatele.
Din cate imi amintesc noi am mai discutat asta, pe alt forum.

Din tot postul tau am pastrat doar acest pasaj.

Sa zicem ca sufletul merge in alta viata.
Acolo, in acea viata sunt tot eu, nu-i asa ?
Toata experienta mea, toate cunostintele mele, toate dorintele mele, slabiciunile si virtutile.
Nici un om nu este perfect si nu reuseste sa devina perfect pana la moarte.
Micile imperfectiuni ar trebui sa se vada in viata de apoi.
Micile imprfectiuni vor crea neintelegeri intre locuitorii de dincolo, de acord, altfel de neintelegeri, dar vor exista spirite cu experienta diferita, cu inteligenta diferita, cu vicii diferite.

Cine spune ca viata de apoi poate fi perfecta ? E posibil numai daca toti oamenii vor deveni ca Isus, ceea ce e greu de crezut.

Dar asta a fost o discutie ipotetica, pentru ca nu exista nici o viata de apoi, si nici spirite si nimic supranatural. Totul e o inventie care sa hraneasca psihicul uman sub forma de speranta. Pentru ca speranta nu poate fi ucisa, e ceva intangibil, e pura inchipuire.

Si nu speranta moare ultima, ci omul.

Recapitulare
 

Ca sa pun ordine in idei:

Primul gand, prima actiune pe care ar face-o spiritul tau dupa moarte trebuie sa fie un pacat. Si apoi toate celelalate. Daca nu e asa inseamna ca nu esti tu, e altceva, o fiinta perfecta. Tu nu mai existi. Esti mort.


Mai e cineva pe forumul asta care vede dorinta de a trai vesnic ca pe iubire de sine ?

sofisme de doi bani

Construiesti un scenariu plauzibil, dar ii aplici o logica defecta si pe urma demonstrezi ca e fals.

Logic.

Si stii cat iti trebuie?
Nu stii.

Pana moartea nu devine o certitudine, nu stii daca esti multumit sau nu cu timpul care ti-a fost acordat.
Pana atunci esti aparent impacat cu ideea pentru ca de fapt nu ai experienta mortii si nici imagiantia nu te ajuta in acest sens, posibil si din cauza unui complex (devalorizare personala).

Si de cele mai multe ori, e prea tarziu atunci sa mai afle si altii care e adevarata ta pozitie in chestiunea asta.

Vechea poveste cu aparenta contradictie intre liberul arbitru si inainte-vederea lui Dumnezeu.
Sunt alte topice pentru asta.