pacate nespovedite si aduse aminte
 

Intrucat urmeaza sa ma duc la spovedanie saptamana viitoare, cu ajutorul Domnului, ma gandeam daca ar trebui spuse si pacatele savarsite dinainte de penultima spovedanie, care am uitat sa le zic atunci (nu ascunse, nespuse nu cu intentie ci din prea multe pacate pe cap, si uitat la momentul respectiv pe celelalte).
Intreb pentru ca parintele m-a intrebat atunci: mai ai si alte pacate? si eu i-am zis ca nu, dar ca e posibil sa mai fie altele de care sa nu imi aduc aminte si pe care sa nu le fi zis. Le-am facut o lista, dar daca le citesc ma tem ca nu ar mai fi din inima ci doar ca o formalitate, nu as pune accent pe pacatele ce ma apasa pe mine pe suflet.
Cum se procedeaza, se mai spun pacatele nezise la spovedaniile anterioare? Sau doar cele de la cea mai recenta marturisire incoace?
Va multumesc anticipat

Am vazut ca nu ti-a raspuns nimeni ,de aceea incerc sa-ti dau eu un raspuns...Cel mai bine ar fi sa mergi sa vorbesti cu parintele ,cu el trebuie sa te sfatuiesti cum sa te spovedesti ,el este cel mai "autorizat" sa-ti dea un sfat.Probabil esti la inceput ,nu-i nimic indrazneste!Sa-i ceri sfatul asa cum l-ai cere tatalui tau intr-o problema obisnuita ,sau celui mai bun prieten.Doamne ajuta!

Am citit la Parintele Porfirie un cuvant tare frumos despre spovedanie.

"Nu exista lucru mai inalt decat ceea ce se cheama pocainta si spovedanie. Aceasta taina este darul iubirii lui Dumnezeu catre om. In acest chip desavarsit se izbaveste omul de rau. Mergem, ne spovedim, simtim impacarea cu Dumnezeu, vine bucuria inlauntrul nostru, pleaca vinovatia. In Ortodoxie nu exista piedica de netrecut. Nu exista poticnire, pentru ca exista cel ce primeste spovedania, cel ce are puterea de a ierta. Mare este duhovnicul!"

Beliver are dreptate, cel mai potrivit sa-ti raspunda la aceasta intrebare este duhovnicul. Este un lucru tare bun ca iti doresti sa marturisesti pacate ramase nespovedite, asta arata ca vrei cu adevarat sa faci ordine in sufletul tau.

Bine ar fi sa vorbiti cu duhovnicul si sa ii marturisiti tot ce ne-ati spus si noua aici. Nu trebuie sa va fie rusine, el va va lamuri mai bine.

Toate păcatele trebuiesc spuse la spovadă pentru a fi iertate.
Dacă nu vă ami aduceți aminte de altele, să nu spuneți că nu mai aveți, ci că nu vă mai aduceți aminte de altele, iar la următoarea spovadă le puteți spune și pe acelea, sau oricând vă amintiți.

Este foarte bine că ați făcut o listă și astfel demonstrați că v-ați pregătit serios(deloc formal) pentru spovadă.

Chiar astazi am pus preotului paroh aceasta intrebare, aducandu-mi aminte la 10 minute dupa spovada de un pacat uitat. Raspunsul a fost ca spovada este valida in aceste conditii (deci ma pot impartasi), dar ca pacatul uitat trebuie sa-l spun la o spovada viitoare.

Ma gandesc ca, poate, readucerea in memorie a unui pacat uitat la spovada este un har pe care il trimite Dumnezeu ca sa ne spovedim mai cu temei data viitoare. Pesemne ca asemenea lucruri se intampla tocmai ca urmare a spovezii. Altfel spus, cu cat ne spovedim mai des (de exemplu: lunar), cu cat cerem in umilitate lui Dumnezeu sa ne ajute memoria si sa ne vedem mai bine pacatele, cu atat ne spovedim mai temeinic.

Nu aş vrea să par cinic, dar cred că păcatele nespovedite sunt mai numeroase şi adeseori mai grave decât cele spovedite. Cel puţin la noi oamenii de rând, adică la aceia care nu avem o atât de mare lumină încât să vedem tot ce se ascunde în sufletul nostru.
Pentru a conştientiza toate păcatele, care sunt fără număr, mai multe decât nisipul mării, ar trebui să avem puterea lui Dumnezeu de a cerceta inima şi rărunchii omului. O avem?
Cred că Dumnezeu dă fiecăruia, după măsură, să conştientizeze atât cât îi este de folos pentru momentul în care se află. Unii se pot prăbuşi în deznădejde conştientizînd ce şi cât au făcut/gândit/simţit, alţii se pot lăuda cu marea lor capacitate de a se cerceta pe sine, chipurile...

În orice caz, la Spovedanie creştinul ortodox încheie cu o formulare care îl arată conştient că a făcut şi alte păcate, mai mari decât cele spovedite, dar pe care nu a reuşit să le spovedească deocamdată. Pentru că Dumnezeu nu l-a cercetat, mai întâi.
Ca şi imboldul spre rugăciune, zvâcul lăuntric către spovedanie nu e al omului dacă nu a dat mai întâi Dumnezeu harul pentru această mişcare. Domnul propune (rugăciune, spovedanie etc.), omul dispune.

Nimeni nu se poate spovedi complet, oricât de mult ar vrea şi oricât de tare s-ar scotoci pe sine. Din fericire, Dumnezeu ne cere să facem cât putem iar nu cât ne-ar plăcea nouă, visînd că am putea face curăţenie deplină în elanul nostru spre sfinţenie, spre desăvârşire...

P.S. Spovedania, ca şi celelalte Taine, nu este un demers subiectiv, al unei singure persoane, ci un act de relaţie interpersonală. Creştinul nu face singur Mărturisirea, deşi elanul său e resimţit ca personal, dorinţa şi cercetarea de sine sunt şi personale, căinţa îi aparţine etc. Poate că e cazul să accentuăm mai mult rolul duhovnicului: preotul are datoria şi competenţa să ajute pe cel care se spovedeşte, cultivîndu-i intenţia şi completîndu-i travaliul deja făcut - punîndu-i întrebări suplimentare, parafrazînd, sugerînd etc. Spovedania este, asemenea oricărei alte Taine, o împreună-lucrare. Chiar dacă porneşte, aparent de la mine şi, iarăşi aparent, mă are ca actor principal pe mine, cel ce se spovedeşte.
Nu ştiu cât adevăr e în expresia "m-am spovedit" şi cât în expresia "Părintele m-a spovedit"....

Bine gandit , bine punctat , caci nimic nu este intamplator in viata noastra , inclusiv cu aceasta Sfanta Taina a Marturisirii !
In general sunt "uitate" , neglijate pacatele "mici" , daca se poate considera astfel , caci atunci cand vorbim de "uitarea" celor mari , poate fi o problema ceva mai grava , intalnita din ce in ce mai des , in ascunderea unor pacate pusa pe seama "rusinii" , intalnita mai des la "incepatori " si nu numai .
Tot atat de grav , este savarsirea acelorasi pacate , doar la cateva clipe dupa Marturisire .
Doamne ajuta neputintei noastre !

Duhovnicul mi-a răspuns mai demult că Dumnezeu nu face contabilitate. Atunci nu prea l-am crezut, acum parcă îi dau crezare.

Spovedania era pe la începuturi menită păcatelor celor deosebit de grele, de genul infracțiunilor, pentru care era necesară intervenția episcopului locului pentru a primi iertare. Era dat un canon pe măsură, plus despărțirea de Euharistie pentru o perioadă de genul anilor, după cum găsim scris și acum prin cărțile sfinte.

Acum însă creștinul de rînd nu mai crede că prin rugăciunile zilnice personale și prin rugăciunile publice împreună cu Biserica i se iartă păcatele. Ba nici preoții moderni nu ne învață lucrurile astea, ca să nu cumva să îndepărteze oamenii de Taina Spovedaniei - cumva e de înțeles, dată fiind starea de fapt a creștinismului din zilele noastre.

Mai mult, este știut că prin însăși Taina Împărtășirii păcatele se iartă - e atît de limpede. Nu toate, ci alea comune, nu cele de moarte pentru care e necesară Mărturisirea. Și aici intervine prea marea prudență ca nu cumva să aibă preotul pe conștiință credincioși care se ard astfel de focul euharistic apropiindu-se de Potir fără să fie iertați mai înainte obligatoriu prin Spovedire.

Problema e de fapt ce facem noi după momentul căinței, mărturisite prin preot sau direct Domnului: ne schimbăm în bine, ne străduim să renunțăm la cele ce ne apasă conștiința sau rămînem într-o stare de acceptare a condiției ”normale” de păcătoșenie dinainte de Spovadă sau de rugăciune? Psalmul 50 e perfect pentru a medita pe tema asta.

Nu găsesc nici un motiv ca un păcat mărturisit "direct Domnului" să nu fie mărturisit duhovnicului, adică a celui care a primit harul dezlegării sufletului de păcate.
Şi iarăşi, nu văd motivul pentru care rugăciunea de iertare făcută către Dumnezeu să nu poată fi urmată de spovedanie.
Singura situaţie plauzibilă ar fi aceea când nu avem acces la duhovnic, din motive de forţă majoră (de pildă, când în oraşul în care mă aflu nu există nici un preot ortodox, nici o biserică).

Din ce raţiuni un creştin care face parte dintr-o parohie alege să se spovedească numai "direct Domnului"?

Aş reaminti, cu rugămintea de a nu fi minimalizat acest aspect al Tainei Spovedaniei, că mărturisirea este însoţită de un cuvânt al preotului duhovnic, de propunerea unui canon, adeseori de un dialog pe tema modului cum decurge îndeplinirea canonului în curs etc.
Oare credinciosul care se mărturiseşte direct lui Dumnezeu are parte şi de dialogul duhovnicesc pe care îl poartă în mod obişnuit, la spovedanie, cu preotul?

Ca să ne schimbăm în bine, cum ne dorim, cred că avem nevoie uneori de spovedanie deasă, de exerciţiul repetat şi dificil al aşezării sub epitrahil, de mult sfat duhovnicesc.
Spovedania sufletului direct către Dumnezeu, după modelul psalmului 50, este probabil rezervată celor de talia lui David.

Aud deseori oameni care ne asigură că "nu avem nevoie de intermediari în relaţia cu Dumnezeu". Sunt oameni care nu fac parte din Biserica Ortodoxă şi pe care eu mă străduiesc să nu îi cred.
Tradiţia Bisericii noastre este paznicul credincios şi comoara nepreţuită la care avem toate motivele, pe deplin întemeiate şi testate, să alergăm.

Bineînțeles că trebuie să ne spovedim și că duhovnicul trebuie să ne știe viața în amănunt, inclusiv păcatele cotidiene pentru care ne rugăm zilnic să fim iertați.

E vorba de două extreme, ambele înșelătoare. Prima și cea mai întîlnită e că numai prin spovedanie primim iertare. E motivul principal pentru care oamenii se împărtășesc atît de rar, deoarece timpul nu permite o mărturisire săptămînală de exemplu. E motivul pentru care nu sîntem iertați zilnic pentru că nu credem asta. Avantajul celui rău care ne înșeală.

A doua e că nu avem deloc nevoie de preot ca intermediar și mentor pentru a ne ghida în viața duhovnicească. Departe de Ortodoxie asemena gînd.

Pregatirea Marturisirii noastre in fata Duhovnicului se realizeza prin multa rugaciune , prin acele rugaciuni de umilinta , de iertare a pacatelor si greselilor noastre , facute cu voie sau fara voie , cu toate simtirile noastre trupesti si sufletesti , fie cu gandul , cu vorba sau cu fapta ,
Deci rugaciunea pregateste Sfanta Marturisire , si atunci evitam acele "extreme" pe care bine le pomenea Florin Ionut in postarea sa .
Nici Spvedanie fara rugaciune , si nici rugaciune fara Sfanta Marturisire , iar pacatele uitate fara voie , sunt dezlegate si deci iertate cu siguranta !
Pana la urma rugaciunea este puntea de legatura intre Marturisiri , si aici Forin Ionut are mare dreptate in cele scrise aici si pe alte threaduri cu aceasi "tema " .
Doamne ajuta neputintei noastre !

Aducerea aminte / conştientizarea păcatului
 

A ne aduce aminte de un păcat presupune că l-am conştientizat cândva.
Iar dacă nu l-am conştientizat nu ni-l putem aminti, însă îl putem conştientiza acum.

Cum e posibilă această conştientizare (care uneori pare, deşi nu este, o aducere aminte; dimpotrivă, conştientizarea de acum naşte şi aducerea aminte a situaţiei trăite)?
Un răspuns duhovnicesc ni-l oferă Arhimandritul Sofronie Saharov în "Vom vedea pe Dumnezeu precum este" (pag. 42, ed. 2005)

"În mişcările îndreptăţite de judecata noastră, noi nu putem vedea "păcat".
Adevărata viziune a păcatului aparţine acelui plan duhovnicesc de unde am căzut.
Păcatul se conştientizează prin darul Duhului Sfânt,
împreună cu credinţa în Absolutul Personal, Făcătorul şi Tatăl nostru.
Este vorba de relaţiile noastre personale cu El, şi nimic altceva."

Darul Duhului Sfânt este şi în preotul care ne spovedeşte? Vine şi lucrează şi prin el? Face parte din Taina Mărturisirii?
Relaţiile noastre personale cu Dumnezeu sunt mijlocite, orientate, susţinute, ocrotite şi îngrijite, potenţate şi amplificate de harul Duhului Sfânt prin preotul duhovnic?

Părintele Sofronie a lăsat pagini remarcabile despre lucrarea rugăciunii. Practic, ce e cu adevărat mântuitor nu poate exista fără rugăciune - ne arată Părintele.
Dar rugăciunea, fie ea şi condiţia individuală a vieţii unui creştin, nu este niciodată ruptă de persoane. Ci, dimpotrivă, este prin excelenţă o relaţie interpersonală (altminteri ar fi un solilocviu). În multe sensuri şi planuri....