Frumuseţea ortodoxiei
 

Mi-a venit în minte o idee despre frumuseţea ortodoxiei... nu ştiu dacă am citit sau am mai auzit pe undeva, dar cred că ideea merită un topic nou!

Deşi aş avea multe de spus, nu prea am acum timp şi cuvinte... dar voi lăsa două idei înainte de a vă invita pe voi, ceilalţi, să contribuiţi la acest topic:

1) Cele mai frumoase lucruri în viaţă se pot întâmpla în sânul Bisericii - sau sunt cu adevărat frumoase dacă se petrec aici.

2) "Experienţa străveche a vieţii în Biserică a dovedit fără greş faptul că pentru rugăciune - adică pentru Dumnezeu - nicio boală a duhului nu este incurabilă. Putem să ne naştem în cele mai nefavorabile împrejurări. Putem creşte în medii ignorante, dure şi chiar criminale, putem să fim atraşi de exemplele de vieţuire generale din jurul nostru. Putem suferi orice fel de lipsuri, ocări, pierderi. Putem fi diformi din naştere şi putem şti ce înseamnă a fi dispreţuiţi, răniţi, respinşi. Tot ceea ce e nenorocire în lumea de astăzi îşi poate lăsa amprenta asupra noastră. Dar, din clipa în care ne întoarcem la Dumnezeu, din clipa în care ne-am hotărât să urmăm poruncile Lui, începe un proces de tămăduire fundamentală."

Ca să îmbin puţin lucrurile/ topicurile, vă mai invit pe voi să recunoaşteti autorul fragmentului de la punctul 2), precum şi cartea din care este extras. Oricum, a mai fost scris pe forum.

asa este. Cei ce sunt in sanul Bisericii sunt practic in bratele lui Dumnezeu, iar in bratele lui Dumnezeu nu se pot intampla decat lucruri frumoase

Îţi mulţumesc că ai spart gheaţa! Mă gândesc acum la fiul cel mare, care fiind tot timpul în braţele Tatălui, nu a reuşit însă să se împărtăşească din dragostea Tatălui, căci nu i-a înţeles bucuria acestuia pentru fiul cel mic, rătăcitor, care s-a întors acasă, la El.

Oare noi cum suntem?

Pentru că alţii, probabil, muncesc acum, sau nu au acces la calculator :-) m-am hotărât să continui eu cu un răspuns... sper să nu se amuze nimeni că "eu centrez, eu dau cu capul"...

Eu mă asemăn mai mult cu fiul cel mic, atât în momentul plecării de acasă, în lumea cea largă, dar şi în momentele regăsirii drumului spre casă şi a braţelor părinteşti!
Oare s-ar putea continua parabola? În sensul că fiul întors acasă să devină un fiu mai mare, însă conştient de măreţia faptului de a fi tot timpul acasă?

În majoritatea exegezelor la parabola fiului risipitor este subliniată valoarea inestimabilă a căinţei profunde care face posibilă smerenia adevărată şi deschide orizontul devenirii pentru metanoia - învierea cugetului şi întâlnirea lui cu inima, un proces tainic generat de energia increată a Iubirii.
Experienţa şi conştientizarea risipirii, apoi revelaţia dragostei nesfârşite a Tatălui, îl va propulsa fulgerător pe fiul cel mic într-un "acasă" la care fiul cel mare n-a avut niciodată acces.

Şi da, descoperirea frumuseţii ortodoxiei este conţinută de bucuria revenirii acasă după ce ne-am risipit sentimente, speranţe, dorinţe, vise pe drumurile înfundate ale existenţei sine Deo. Această bucurie nu are echivalent şi termen de comparaţie în nimic din ce poate experimenta omul căutând "în ţări îndepărtate" desfătări pieritoare, cheltuind averi pentru a fugi de realitatea nonsensului vieţii trăite în afara Adevărului.

Ortodoxia şi frumuseţea ei este nemijlocit legată de prezenţa lucrătoare a Sfintei Treimi de la care îşi primeşte întreaga putere şi plenitudine. Din acest motiv reuşeşte cu atâta delicateţe să ridice la putere tot ceea ce trăim la un moment dat. Mai ales atunci când trecem printr-un moment privilegiat al vieţii, când descoperim pas cu pas adâncimile iubirii şi nu găsim cuvinte de recunoştinţă şi mulţumire către Cel care ne dăruieşte toate aceste nepreţuite pregustări ale frumuseţii Împărăţiei Sale!

Mulţumesc pentru răspuns! - şi să nu crezi că m-am oprit doar la cuvintele/ ideile accentuate.
Mi se întâmplă, în anumite momente ... privilegiate ale vieţii - le putem spune şi experienţe - ca inima şi cugetul meu să se manifeste mai altfel decât în mod obişnuit, într-un fel mai intens, mai tulburător... Părintele mi-a atras atenţia odată, mai demult, că ar fi bine să-mi stăpânesc tulburarea, să mă liniştesc! Şi acum mă întreb: dacă în opinia ta "prezenţa lucrătoare a Sfintei Treimi" sau "ortodoxia şi frumuseţea ei" reuşeşte cu delicateţe să ridice la putere anumite trăiri, atunci există riscul ca ceea ce mi se întâmplă mie, uneori, tulburător, să aibă şi influenţe mai puţin benefice?
Este mai greu de dat un răspuns, desigur... în necunoştinţă de cauză... m-aş bucura însă să vedem şi alte opinii pe acest subiect.

Experienţele privilegiate au, adeseori, ca efect secundar o destabilizare temporară a ritmului în care ne-am obişnuit să trăim, asta până energia se distribuie la toate nivelurile vieţii noastre, ridicându-le şi pe acelea la alte standarde de funcţionare. Şi în astfel de cazuri întâmpinarea ascetică a bucuriei este, cred eu, cea mai bună soluţie.

In mintea si in sufletul meu, frumusetea ortodoxiei se suprapune cu frumusetea sfinteniei.
Iar in acest sens recomand cu bucurie o carte care mie personal mi-a placut f mult prin frumusetea ei - ii zice chiar: Frumusetea sfinteniei

http://basilica.ro/stiri/ifrumusetea...ieii_6025.html

O altă expresie a frumuseţii ortodoxiei este cea din parabola grăuntelui de muştar:

„Asemănatu-s'a împărăţia cerurilor cu grăuntele de muştar pe care l-a luat un om şi l-a semănat în ţarina sa.
Acesta este mai mic decât toate seminţele, dar când a crescut este mai mare decât toate legumele şi se face pom, încât vin păsările cerului şi se sălăşluiesc în ramurile lui“.

Gândul meu se opreşte la micile seminţe de ... gând bun... pe care le-am sădit când şi când şi care, fără ştirea mea, au răsărit, au înmugurit, adunându-se câteodată în trăiri minunate, surpinzătoare...

Cu permisiunea autorului şi din dorinţa de a îmbogăţi acest topic:

http://www.crestinortodox.ro/forum/s...&postcount=423

"Frumusetea ortodoxiei"? Probabil ma veti considera nebun daca voi indrazni sa spun ca eu o consider o himera pentru oricare dintre userii activi ai acestui forum. Ceea ce cunoastem noi din "acea" frumusete, este doar o farama infima, pe care Dumnezeu ne-o ingaduie. Stiu insa si dintre acei care, atunci cand au inceput sa guste din acea frumusete, au abandonat orice tentatie de a mai intra pe-aici. Oare de ce? O singura privire de ansamblu, scoate in evidenta un adevar dureros: vorbim de ortodoxie, ca si cum am trai-o. In fapt, ea se contrazice la fiecare dintre noi, daca nu prin propria semnatura pe care ne-am insusit-o de buna-voie, ca semn ca... ne reprezinta, prin mesajele care se succed si care, in ciuda a ceea ce credem noi despre noi, suntem departe de a fi... ortodocsi, de a iubi, de a intelege, de a fi exemple reale pentru cei din jurul nostru. Cum sa vorbim de frumusete, daca nu stim sa iertam, sa acceptam, sa ne rugam pentru cei ce ne distrug linistea sufleteasca?
Referitor la intoarcerea fiului risipitor, probabil fiecare a trait acest sentiment, macar odata in viata lui. Si totusi... Ura fratelui "ascultator" (o ascultare de soldat, nu de fiu), a scos la iveala un demon si mai mare din sufletul nostru, despre care nici nu aveam habar: vanitatea. Ne substituim lesne fiului cel mic, umil, si... aparent inteleptit, dar nu indraznim sa ne imaginam sub nici o forma ce reactie vom avea cand vom da ochii cu fratele cel mare. Dar peste o saptamana? Dar peste cativa ani? Pacatele tineretii trebuiesc totusi platite... Cat de mult vom reusi sa plecam capul in fata privirilor pline de repros sau chiar a jignirilor fratelui mai mare? Avem cumva fixat in minte un termen anume, sau suntem dispusi sa ramanem (cel putin teoretic), ceea ce am promis cand am hotarat sa ne intoarcem acasa: "Slugile tatalui meu, o duc mult mai bine! Ma voi intoarce si voi cere sa ma primeasca asa cum merit: ca pe o sluga!"
Iata frumusetea ortodoxiei. Pana nu vom bea macar pe jumatate din paharul plin cu amaraciune, (in smerenie nu te mai deranjeaza nici rautatea mai mult sau mai putin gratuita a celorlalti, nici ce gandeste lumea, nici cum se imbraca, nici cat de prosti/ bogati/ vicleni/ betivi/ desfranati, sunt) nu vom ajunge sa cunoastem cuvantul psalmistului: "Gustati si vedeti, ca bun este Domnul!" Imi cer iertare si n-as vrea sa supar pe nimeni, dar probabil ca asta se va intampla. Considerati-o totusi o provocare, poate ca ea va duce la ceva bun: cine n-a simtit "gustul" Domnului, macar odata in viata lui, si deci sa doreasca din toata inima lui sa ajunga iarasi si iarasi acolo, nu stie ce e ortodoxia, si traieste intr-o lume oarecum paralela, daca nu chiar... perpendiculara...

Mosh-Neagule, trist dar foarte adevarat ce spui. Ortodoxia nu este o haina pe care sa o imbraci duminica si apoi sa o agati frumusel in cui pana "data viitoare". Ortodoxia este un mod de a trai, de a respira, de a exista.
Cu adevarat departe suntem de acestea. Sant sau vreau sa par un bun crestin dar de fiecare data nu reusesc sa smulg decat o grimasa din oglinda..
incerc sa gasesc raspunsuri..de aceea intreb..
Ce poate fi mai frumos decat sa fii cazut la pamant si sa simti cum Hristos in mare Sa iubire te ridica?
EL, Hristosul, te ridica si nu te intreaba (inca) de ce ai cazut.. Ramane in grija ta (daca poti si vrei) sa te intrebi de ce s-a intamplat aceasta.
Din punctul meu de vedere, daca reusesti sa iti silesti constiinta sa intrebe, sa mustre, orice numai sa nu taca..sa nu ramana la gestul uman de a te scutura de praf si a se bucura ca inca nu a fost intrebat..inseamna ca exista speranta. Constiinta (inca) nu a fost exilata.
Inca putem deveni buni crestini.

Bucurie!

Vă mulţumesc pentru mesajele voastre!

Într-adevăr, e bine să nu ne îmbătăm cu apă rece. Nici nu îndrăznesc să spun că am gustat eu din frumuseţea ortodoxiei, de altfel nici nu am o ... definiţie consacrată... Doar că încercam să exprim, cu toată neputinţa, că am trăit momente minunate în sânul Bisericii ortodoxe... care mă fac să rostesc adesea "lăuda-voi numele Tău, Doamne, că este bun".

Putem? Ma simt ca un farseor surprins cu "AS"-ul in maneca. Am indraznit sa spun mai sus cum ca n-ar exista pe forum useri activi care sa cunoasca frumusetea ortodoxiei. Apoi ti-am descoperit un citat al cuiva si am realizat cat de mult m-am inselat!... Si cati or mai fi?... Daca nu-i stiu eu (care intru rar si sunt neatent) asta nu inseamna ca nu sunt.
Dumnezeu NU a creat oameni imperfecti. Concluzia mea este ca eu sunt cel mai perfect nevrednic! N-am nici o scuza.

"Inima îndurerată este inima care suferă pentru păcate. Venirea sufletului la Dumnezeu nu se înfăptuieşte prin reflexiuni teoretice, ci prin suferinţa pentru păcatele săvârşite."

"Smerenia deschide pe om cu totul lui Dumnezeu. Căci el nu mai ţine la nimic care ar fi al său, ci aşteaptă totul de la Dumnezeu. Dar smerenia e adusă în inimă de liniştirea care înseamnă nefrămîntarea omului de nicio grijă pentru ceva, dezlipirea completă de toate. Prin liniştire se ajunge la smerenie, la conştiinţa adevărată că nu eşti şi nu ai nimic prin tine. Smerenia te face că te socoteşti atârnat total de Dumezeu, făcîndu-ţi-L deplin evident pe El."

Domnul are grijă, când încântarea ne poate duce pe culmile mândriei, sau ale unei bucurii nerecunoscătoare, când cădem în judecăţi de genul "eu nu aş face aşa", sau când torentele vieţii ne fac să uităm, sau să credem că... merităm... Domnul are grijă să ne îndrepte cu un semn care ne aduce aminte că "tot darul cel bun şi desavârşit de sus este, pogorându-se de la Tine, Părintele luminilor"...

PSALMUL 61
Al lui David.

l. Oare nu lui Dumnezeu se va supune sufletul meu? Că de la El este mântuirea mea;
2. Pentru că El este Dumnezeul meu, Mântuitorul meu şi Sprijinitorul meu; nu mă voi clătina mai mult.
3. Până când vă ridicaţi asupra omului? Căutaţi toţi a-l doborî, socotindu-l ca un zid povârnit şi ca un gard surpat!
4. S-au sfătuit să doboare cinstea mea, alergat-au cu minciună; cu gura lor mă binecuvântau şi cu inima lor mă blestemau.
5. Dar lui Dumnezeu supune-te, suflete al meu, că de la El vine răbdarea mea;
6. Că El este Dumnezeul meu şi Mântuitorul meu, Sprijinitorul meu; nu mă voi strămuta.
7. În Dumnezeu este mântuirea mea şi slava mea; Dumnezeu este ajutorul meu şi nădejdea mea este în Dumnezeu.
8. Nădăjduiţi în El toată adunarea poporului; revărsaţi înaintea Lui inimile voastre, că El este ajutorul nostru.
9. Dar deşertăciune sunt fiii oamenilor, mincinoşi sunt fiii oamenilor; în balanţă, toţi împreună sunt deşertăciune.
10. Nu nădăjduiţi spre nedreptate şi spre jefuire nu poftiţi; bogăţia de ar curge nu vă lipiţi inima de ea.
11. O dată a grăit Dumnezeu, aceste două lucruri am auzit: că puterea este a lui Dumnezeu şi a Ta, Doamne, este mila; că Tu vei răsplăti fiecăruia după faptele lui.

Cel mai bogat rus şi-a vândut averea şi trăieşte ca în Biblie

http://www.ortodoxia.md/images/stories/2013/1a7_z.jpgS-a bucurat de o avere impresionantă, a trăit în vile somptuoase, a avut limuzine Masseratti, Ferrari, yachturi de zeci de milioane de dolari şi avioane private, dar a renunţat definitiv la acest stil de viaţă în urmă cu patru ani şi a ales să se mute cu familia sa într-o zona rurală a Rusiei, unde a ales să trăiască în mijlocul sălbăticiei.
German Sterligov, al doilea milionar oficial al Rusiei de după căderea URSS, candidat la preşedinţia Rusiei şi la primăria Moscovei, şi-a abandonat în 2005 averea pentru a trăi cu familia ca un ţăran într-o parte îndepărtată a Rusiei, fiind dovada că se poate găsi fericirea, relatează BBC.
S-a bucurat de o avere impresionantă, a trăit în vile somptuoase, a avut limuzine Masseratti, Ferrari, yachturi de zeci de milioane de dolari şi avioane private, dar a renunţat definitiv la acest stil de viaţă în urmă cu patru ani şi a ales să se mute cu familia sa într-o zona rurală a Rusiei, unde a ales să trăiască în mijlocul sălbăticiei.

"Majoritatea prietenilor mei au crezut ca mi-am pierdut minţile, dar după patru ani se dovedeşte ca am făcut alegerea corectă. Criza economică care i-a afectat pe majoritatea oligarhilor este departe de mine. Spre deosebire de ei, eu sunt liber aici. Nu sunt dependent de nimeni şi am suficiente resurse pentru a supravieţui".
La doar 24 de ani, German Sterligov a pus bazele propriei companii şi în scurt timp, profitând de vidul de legislatie din acea vreme, a reuşit să construiască un imperiu financiar, cu birouri în Londra şi New York, şi a devenit multi-milionar.
În timp ce Sterligov îşi făcea un nume în domeniul afacerilor, ameninţările începeau să se intensifice, iar el şi sotia sa trăiau în permanenţă cu frica de a nu fi răpiţi, brutalizaţi sau chiar omorâţi. “În primii doi ani de relaţie ne-am mutat de 23 de ori. El mă suna şi-mi spunea: «Împachetează, iar ne mutăm». În cercurile în care soţul meu activa aveau loc multe crime", îşi aminteşte Alyona, soţia miliardarului.

Tocmai din această cauză, nu este de mirare ca oligarhii ruşi angajează o armată de gardieni care să-i protejeze. Alyona, a cărei familie era apropiată cu fostul lider comunist Nikita Hrusciov, a urât dintotdeauna să aibă servitori. "Nu-mi doream străini în casa mea. Dar întotdeauna era o excepţie: bodyguarzii înarmaţi până-n dinţi. Dupa ce ne-am mutat în Moscova, după o perioadă petrecută în Mayfair- Londra, am realizat că aceştia erau indispensabili. Eram foarte bogaţi într-o ţară în care majoritatea oamenilor nu erau avuţi, iar oamenii de afaceri erau ţintele favorite ale răpitorilor. Era îngrozitor. Întotdeauna aveam cel puţin două gărzi de corp cu mine, dar odată numărul acestora a ajuns la 60 pentru a mă supraveghea atât pe mine, cât şi pe copiii mei", a continuat aceasta, în timp ce soţul său a dat afirmativ din cap. "Eram ca păsările într-o cuşcă aurie. Fiind foarte bogaţi, trăiam într-o sclavie, din care, din fericire, am scăpat", a completat German.

Pentru a scăpa de ameninţări, în era preşedinţiei lui Boris Elţîn, multe cupluri bogate declarau că s-au despărţit şi se afişau la petreceri cu alte persoane pentru a distrage atenţia de la familia adevărată.

Un factor important în decizia lor de a-şi schimba stilul de viaţă l-a constituit înfrângerea lui German în alegerile prezidenţiale din 2004, când învingător a ieşit actualul premier rus Vladimir Putin.

Au ales ca locaţie o zona împădurită, aflata la 100 de kilometri depărtare de Moscova, o zonă lipsită de luxul cu care s-au obişnuit, dar pe care nu îl regretă.
În perioada lui de prosperitate, German Sterligov a oferit locuri de muncă pentru 2.500 de persoane. În prezent, aceştia mai sunt doar în numar de doi, ambii muncitori, care îl învaţă pe Sterligov cum să facă lucruri precum construcţia de ziduri sau repararea de garduri.
După o viaţă trăită în cel mai luxos cartier din Moscova, Sterligov şi soţia sa şi-au schimbat perspectivele asupra vieţii şi au decis să-şi vândă proprietatea din cartierul Rublyovka, apartamentul cu vedere spre Statuia Libertăţii din New York, birourile de pe Wall Street şi din Londra, casa din Elveţia, castelul din Franţa şi apartamentul din Piaţa Roşie din Moscova pentru a se muta la ţară.
Sterligov şi-a vândut averea la licitaţie dupa ce s-a ales praful de ambiţiile sale politice, care începuseră cu o campanie pentru funcţia de guvernator al Siberiei şi au fost urmate de candidaturile pentru primăria Moscovei şi în final pentru preşedinţia Rusiei.
Şi-a construit o casă de lemn în pădurile dese de lângă Moscova şi trăieşte acolo muncind, el şi copiii săi. Programul de fiecare zi pentru copii constă în literatură, matematică, istorie şi geografie cu mama lor, apoi multă rugăciune, lucru la tâmplărie, citirea cărţilor.

Altfel spus, eliberat de boala materialismului şi de traiul îmbâcsit într-o mare capitală a lumii, Sterligov a găsit adevărata fericire, fericirea fără bani.
Pentru a se adapta noii vieţi, soţia acestuia, Alyona, a schimbat bijuteriile scumpe şi hainele de marcă cu fustele lungi şi basmaua, precum ţăranii din romanele lui Tolstoi. Soţii Sterligov şi cei patru copii au ales ca reşedinţă o casa umila, fără electricitate, aflată la 15 kilometri depărtare de orice altă locuinţă. Alyona a născut cel de-al cincilea copil al familiei în noua locuinţă, fiind asistată la naştere de soţul ei.
După ce s-au mutat, familia a aruncat toate pozele reprezentând vechiul stil de viaţă şi refuză să se uite la televizor sau să folosească Internetul.
"Nu are rost să pierdem timpul copiilor noştri utilizând aceste mecanisme de spălare de creier. Mai bine ne asezăm la masă şi vorbim despre cărti decât să ne uităm la mizeriile de la televizor...Ce sunt acum? Doar un ţăran oarecare. Un crescător de animale. Nu cred că Putin se mai teme acum de mine", a conchis fostul oligarh.
Părintii nu au dorit să-şi dea copiii la şcoală. Familia este foarte credincioasă, respectând toate obiceiurile religiei ortodoxe.

Sterligov şi familia sa nu-şi doresc să se întoarcă la viaţa de dinainte.
Sursa:
http://www.ortodoxia.md/articole-pre...12-17-16-36-48

Ba eu am gustat din frumusetea ortodoxiei. Si inca mai gust. Nu am ajuns la nu stiu ce nivel de rugaciune, nu am ajuns la smerenie sau la trairi deosebite si cu toate astea spun ca da am gustat din frumusetea ortodoxiei, multumesc lui Dumnezeu. Atat cat am putut, la nivelul meu, dar am gustat si este un mare mare dar.

In topicul asta se potriveste o idee. Vedeti ca in filme, in muzica si in societate se face foarte mult tam-tam pe iubirea dintre barbat si femeie. Mare dragoste, mare fericire, cel mai frumos si mai puterniclucru din viata unui om. Toata aceasta mare dragoste si fericire este 0 fara ortodoxie. Oricat de frumoasa si inatla pare, daca este fara Dumnezeu este stricata, este o fericirie iluzorie, o minciuna, o fericire decazuta, este doar o mica parte din fericirea pe care ar putea-o trai cei doi intr-o ortodoxie curata. (si in aceasta viata si in cealalta)

As fi tentat sa te rog sa ne dai detalii, dar ar insemna sa te ispitesc si nu trebuie.
Nu vreau sa te tulbur, dar gustul frumusetii lui Hristos, e unic si inconfundabil. Cine gusta o data, simte ca si-ar da oricand viata pentru Mantuitor. Din datele pe care ni le prezinti, intelegem ca tu nu din frumusete ai gustat, ci probabil din pacea si mila Lui... Iar asta o traim - cred - fiecare dintre noi, in felul nostru.
Ce e frumos, oare, in fata lui Dumnezeu? Sa nu vorbim despre ce nu e frumos sau despre falsa frumusete care ni se serveste in duhul lumii acesteia. Sa vorbim despre acea frumusete reala, a ortodoxiei. Cand toate patimlile caracterului nostru vor fi inlaturate si nimic nu ne mai poate tenta, cand simtim nevoia sa cuprindem intreaga lume in bratele mintii noastre cu tot cu "balaurii" si "serpii" societatii, cand simtim nevoia sa dezbracam de pe noi haina si sa imbracam pe cel sarman, nu fiindca asa ne cere Dumnezeu, ca o rasplata a gestului nostru, ci ca un sacrificiu pentru cel de langa noi, cand ajungi la convingerea ca nimic din tot ce ai, nu-ti apartine tie si deci nu poti fi nici posesor sau stapan nici pe avere, nici pe talent, ci le ai temporar, fara... drept de autor..., cand cel ce te fura si te badjocoreste, deja nu te mai tulbura, ci te ajuta aproape instantaneu sa-ti amintesti ca nu insemni nimic pe lumea asta, iar constiinta striga din rasputeri: "Smereste-te, suflete si roaga-te, nu te revolta!"... abia atunci vei gusta cu adevarat din "frumusetea" ortodoxiei! Pana atunci e doar bunatatea si mila lui Dumnezeu!

Nu zic ca am gustat cu adevarat, dar din frumuseea ortodoxiei am trait cate ceva si mai traiesc. Pacea si mila lui Dumnezeu. Si mai ales ca am iesit din duhul lumii acesteia, dorinta de avutie, de distractiii, cand stiu ca diavolul e in spate la toate astea, zic ca e mare lucru sa scapi de el si aceste capcane ale lui. (Bine, urmeaza alte capcane de alt gen, dar macar stiu ca am iesit din jocul asta in care isi batea joc de mine si eu luptam ca sa intru cat mai mult in groapa de noroi.)

Slăvirea lui Dumnezeu în felurite chipuri
Monahul NICOLAE DELA ROHIA

Încerc, în cele ce urmează să precizez chipul în care oamenii Îl pot slăvi pe Domnul nostru Hristos. Dumnezeu fiind infinit, întru totul firesc este să se arate fără de capăt şi numărul drumeagurilor pe care Îi vădim dragostea, încrederea şi devotamentul nostru. Aşa stând lucrurile, de la sine înţeles e că modalităţile înşirate mai jos nu au câtuşi de puţin caracter limitativ, ci strict exemplificator.
· Îl slăvim pe Hristos mai întâi săvârşind cele menţionate de El Insuşi în textul referitor la înfricoşătoarea Judecată de Apoi (Mat. XXV, 35-36): dând să mănânce flămânzilor, dând de băut însetaţilor, primind pe cei străini, îmbrăcând pe cei goi, cercetând pe cei bolnavi.

* Tot astfel crezând neîndoielnic, proclamând că, precum a şi spus, El este calea, adevărul şi viaţa;

* postind, rugându-ne, priveghind, făcând milostenii, înfrângându-ne;

* dar şi iertând pe greşiţii noştri, alungând de la noi ţinerea de minte a răului ce ni s-a făcut, iubind pe aproapele nostru (şi nu numai iubindu-l, ci şi îngăduindu-i a fi aşa cum este, nepretinzându-i să fie aidoma nouă, în caz contrar contestându-i orice drept, până şi acela de a trăi), binecuvântându-ne (ori, de ne vine peste poate, măcar neblestemându-ne) vrăjmaşii;

* dovedindu-ne blânzi şi smeriţi cu inima, făcători de pace, nearţăgoşi, neînfumuraţi, păstrători de cuget curat, aplicând şi chiar depăşind (după cuvântul Domnului: Mat., V, 20 şi urm.) cele zece porunci, împăcându-ne cu pârâşii noştri;

* făptuind binele in taina, mâhnindu-ne doar pe foarte scurta vreme, nu mai târziu de apusul soarelui, oricând gata a ierta şi a ne domoli, neîngrijorându-ne cu exces de cele ale lumii şi ale trupului, făcându-ne muţi şi surzi când suntem zădărâţi, neînvoindu-ne facilei ispite de a mustra şi dojeni când simţim ca avem dreptate, nejudecând pe nimeni (anevoioasă dar meritorie virtute);

* netemându-ne, alungând frica, socotind-o ca pe un păcat de moarte (Apoc. XXI, 8), ca pe năpasta lumii, îndrăznind, mereu dând dovadă de bărbăţie, de ostăşie;

* adăpostind pe călători, neurmând exemplul celor din Betleem care n-au găsit un locşor pentru Maica Domnului şi au lăsat ca boii să-i încălzească (pe ea şi pe Noul Născut) cu suflarea lor blândă şi prietenească, ajutând pe cei slabi – Scriptura de obicei îi aşează sub genericul: văduve şi orfani –, primind cu bucurie pe slujitorii Domnului, necerând (cu făţarnică nepărtinire şi vicleană înţelepciune) semne şi minuni, neispitindu-L pe Domnul cu cereri nesăbuite, ridicole sau neobrăzate;

* nefiind formalişti, bucheri şi pierduţi în mărunţişuri, nepunând litera deasupra legii, nescandalizându-ne că Domnul vindecă pe bolnavi în zi de sâmbătă, cunoscând că Iisus e Domn şi al sâmbetei;

* ci privind lucrurile, de fiecare dată, cu spirit larg şi tolerant, izbutind a ieşi din noi înşine, a ne lepăda de noi înşine, a ne vedea, judeca şi aprecia din afară, aşa cum ne-ar surprinde (fotografia) privirea rece şi neprevenită a unui terţ;

* neacceptând a fi robi patimilor (spre a ne face de basm şi de batjocură demonilor) dar nici textelor, şi ferindu-ne ca de foc de încăpăţânatele şi obtuzele exegeze literare;

* nelăsând bogăţia (ori pofta de bogăţie, ori arghirofilia care poate locui şi în cel neavut) să ne stăpânească, nepunându-ne toată încrederea în cele vremelnice (“Nebune! În această noapte voi cere de la tine sufletul tău") făcându-ne din legea relativităţii, principiul incertitudinii şi doctrina instabilităţii celor lumeşti, întreitul temei al unui reflex instinctiv când vor să ne subjuge cu strălucirea lor;

* nepizmuind (pilda lucrătorilor tocmiţi la vie să ne rămână prezentă în minte spre a nu ceda acestei urâte, răspândite şi stăruitoare porniri a subconştientului nostru), neaţintindu-ne ochii asupra semenilor noştri, asupra greşelilor şi inevitabilelor lor cusururi omeneşti ci mai vârtos asupra alor noastre (paiul şi bârna: cu observaţia că măcar de nu este bârna în ochiul meu, paiul propriu e zgândărit de celalalt pe care orizontul meu strâmt şi incapacitatea mea de a concepe ceva diferit de mine îl preface în bârnă);

* neluând numele lui Dumnezeu în deşert, rodindu-ne talantul, ori talanţii, ori fracţiunea de talant, nedovedindu-ne meschini şi urâcioşi, supărându-ne, bunăoară, că s-a făcut risipă cu mirul turnat pe capul Domnului;

* neîngăduind ca strâmtoarea, prigoana, grijile veacului, înşelăciunea avuţiei şi poftele să înăbuşe rodirea cuvântului în noi, neînspăimintându-ne (precum gadarenii) de puterea lui Hristos, fiind statornici în credinţa, neinvocând diverse pretexte (fie cele cinstite, raţionale) spre a nu da urmare chemării Domnului;

* lăsând nevinovăţia copilăriei să ne roureze sufletul şi să ne vindece de uscata respectabilitate, întocmai ca Zaheu care, om în toată firea, nu s-a ruşinat să se caţere în pom ca să-L vadă mai bine pe Iisus;

* veghind, păstrându-ne treji, nepunând mare preţ pe tăria noastră, ştiind că duhul nostru e osârduitor însă trupului nevolnic, iar noi oricând capabili de slăbiciune, de cădere (n-a grăit Fericitul Filip Neri: ţine-mă Doamne de urechi că altminteri te vând ca Iuda?);

* fiind recunoscători (asemuindu-ne nu celor nouă leproşi vindecaţi care şi-au văzut de drum, ci celui de-al zecelea care s-a întors ca să mulţumească), iubindu-L pe Domnul din toată inima, tot cugetul, tot sufletul şi toată vârtutea noastră;

* ferindu-ne de şovăială şi impunându-ne a fi statornici în hotărâri;

* luptând cu lăcomia (păcat poate minor şi cu înfăţişare naivă, dar insidios);

* neidolatrizând cele trecătoare şi nici chiar virtuţile, ci numai pe unul Dumnezeu; considerate una câte una, separat, nu laolaltă şi sub oblăduirea Duhului, virtuţile pot deveni obsesii de nu şi ispite şi chipuri idoleşti, cum se întâmplă uneori; atunci ele se prefac în forţe oarbe şi, sfidând dreapta socotinţă, ajung a provoca aberaţii;

* fiind înţelepţi (ca şerpii, nu numai blânzi ca porumbeii: nu-i de ajuns) – dovadă parabola iconomului necredincios –, dând întâietate când ne aflăm în dilemă, monahiceştii însuşiri a dreptei socotinţe, neosteniţi în rugăciune (văduva stăruitoare şi judecătorul nedrept), răbdători;

* crezând neclintit în cuvântul lui Iisus (Ioan IV, 50), păzindu-l (Ioan VIII, 51) mâncând şi bând la vremea potrivită preacuratul trup şi scump sângele Domnului, dându-ne bine seama: cât de fericiţi suntem că ne învrednicim de aceasta, că niciodată n-a vorbit un om cum vorbeşte Hristos (Ioan VII, 46), că ne putem numi prieteni ai Săi, citind cu atenţie Vechiul Testament şi înţelegându-i valoarea profetică şi prin urmare că nu creştinii sunt cei care nu-l venerează, ci acei care nu dau crezare proorocirii Sale;

* rugându-ne postind, priveghind, milostivind – neapărat;

* dar şi prin simple vorbe bune sau gesturi de compătimire, cum ar fi cuvintele rostite de tâlharul cel bun către Iisus (n-au fost numai cutremurătoare mărturisire ci şi vorbă mângâietoare, act de compasiune, de solidarizare şi – îndrăznesc a spune – de încurajare, aratându-I-se Răstignitului că nu este înconjurat doar de vrăjmaşi, hulitori şi batjocuritori, că-I stă alături un om care înţelege ce se petrece acolo pe Golgota) ori gestul atât de gingaş, de blajin, de umil al Veronicăi;

* grăind asemenea vorbe bune ori săvârşind asemenea gesturi chiar şi faţă de semenii noştri, de simpli oameni, în ocaziile cele mai întâmplătoare şi mai mărunte, nesfiindu-ne a fi politicoşi, a schiţa un zâmbet binevoitor până şi unui străin, spre exemplu insului care, după ce fără de voie ne-a lovit cu cotul, îşi cere scuze, descoperindu-ne capul când salutăm, răspunzând negrăbiţi când ni se pune o întrebare, când ne cere cineva să-i arătăm drumul – lucruri mici, profane, de nu şi triviale! dar din categoria celor care prisosesc stricta dreptate şi în consecinţă plăcute lui Hristos : El nu a venit să strice Legea ci să o împlinească; şi ce înseamnă a împlini de nu a adânci, a rafina, a cere mai mult, a dori desăvârşirea, a trage consecinţe mai subtile?

* fiind modeşti, având cunoştinţă de limitele fiinţei noastre psiho-somatice, proporţionând somnul şi rugăciunea în aşa fel încât niciodată să nu stăm la rugăciune picotind (le-ar prinde bine intransigenţilor să citească declaraţiile făcute Părintelui Ioanichie Bălan – în Convorbiri duhovnicesti – de Părintele Teofil Părăian de la Mănăstirea Brâncoveanu – Sâmbăta de Sus);

continuare
 

* aducând Domnului acele daruri pe care suntem în măsură să le aducem: aur, smirnă şi tămâie, dacă suntem regi, ori numai ungându-L cu mir ori spălându-I picioarele ori măcar dându-I apă să-şi spele mâinile şi picioarele (cum, vai, nu a făcut Simon leprosul);

* ori – ca păstorii – fluierând, căci magii cu steaua călătoresc iar îngerii cu păstorii slavoslovesc, căci oricare pornire din inimă e primită şi păstorii nepricepându-se de altceva mai înalt şi nedispunând de averi îşi vădesc dragostea şi bucuria fluierând şi îndoială nu încape că primit a fost spontanul şi voiosul lor sărman fluierat;

* după cum primite vor fi fost şi giumbuşlucurile măscăriciului de la “Notre-Dame (din nuvela lui Anatole France), acela care seara după o zi de truda şi tumbe, intră în mareaţa catedrală, îşi scoate din traistă uneltele lui de pehlivan şi începe a înghiţi foc şi a face tot soiul de năzdrăvănii în faţa icoanei Maicii Sfinte cu Pruncul în braţe, spre indignarea paraclisierului care se pregătea să-l alunge cu aspră admonestare dacă nu ar fi văzut, înfiorându-se, cum Prea Curata coboară din icoana spre a-i şterge saltimbancului sudoarea de pe frunte cu propria-i mahrama, în vreme ce Pruncul râde şi bate din palme;

* fiindcă toţi într-un fel ori altul suntem măscăriciul de la Notre-Dame şi toţi slăvim pe Hristos numai pe măsura darului, puterii şi priceperii noastre, potrivit stilului nostru ar zice Blaga;

* iar părintele Brown al lui G. K. Chesterton dezleagă încâlcite probleme poliţiste şi o! de-ar da bunul Dumnezeu să ne învrednicim toţi a fluiera cu tot atâta curăţie şi înfocare ca păstorii din jurul peşterii de la Betleem!

* şi-L mai slăvim pe Domnul poftind la cină pe cei desconsideraţi, nu numai cei sărmani ci în general cei care nu se bucură de atenţia şi cinstirea semenilor, cei uitaţi sau părăsiţi: acestora să le dovedim gentileţe, cuviinţă, solicitudine;

* prin acte de curaj, de vitejie, făcându-ne – e bine să ne-o tot repetăm – regulă şi lege şi crez din socotirea fricii drept mare şi grav păcat;
* prin orice fel (cât de neaşteptat, de neconformist) de faptă bună, prin bucuria gratuită, linişte, împăciuire, bonomie analoagă celei a preacreştinului personaj al lui Dickens, nemuritorul domn Pickwick (Dostoievski îl aşeza pe aceeaşi treaptă cu eroul lui Cervantes);

* prin vizitarea celor în nevoi (măcar noaptea, pe ascuns, întocmai ca Nicodim);

* oprindu-ne de la păcate, devenind adevăraţi creştini, orice am fi fost înainte de trezire, cu oricare urâte ori scârbavnice păcate ne-am fi murdărit (ca arhiepiscopul Becket, cel ucis în altar din porunca regelui englez Henric al II-lea – fostul său tovarăş de petreceri – fiindcă odată hirotonit arhiereu n-a mai vrut să ştie de prieteşugurile şi rătăcirile de altădată) şi conform textului de la 1 Cor .VI, 11;

* sărutând pământul, fără pricină, din euforie şi extaz, ca Aliosa Karamazov;

* luptându-ne cu morile de vânt, mânaţi de gândul ajutorării urgisiţilor, ca Don Quijote;

* scriind, pictând ori compunând (cei care pot) capodopere: toate au fost şi sunt create numai în starea harului sfinţilor (Sfântul Iustin: toate câte filosofii şi legislatorii le-au gândit şi le-au spus frumos, le-au elaborat graţie părţii de Logos aflătoare în ei –citat după Pr .Prof. I. Coman, Patrologie 1, p. 39).

* sărutând pe cei leproşi, termenul acesta lepros fiind luat în cel mai cuprinzător înţeles, ca în Sărutul dat leprosului al lui François Mauriac ori ca echivalent cu acei Geachteten despre care a scris Ernst von Salomon: orice ins izolat, prigonit, ocărât pe nedrept, de care căpătuiţii, rostuiţii, fricoşii, chivernisiţii, slugarnicii se feresc şi se tem, e un lepros vrednic a fi sărutat;

* refuzând a privi la cel în suferinţă şi descumpănire, urmând exemplul dat de James A. Balfour care se destăinuia: îmi fac un imperativ din a nu mă holba la oricine se află, în prezenţa mea, într-o situaţie penibila ori în stare deznădăjduită (ceea ce implică sila şi uimirea faţă de toţi spectatorii care dau buzna la execuţii capitale, torturi, trageri pe roata, arderi pe rug ş.a.m.d.);

* rugându-ne aşa cum ştim, chiar dacă nu cunoaştem la perfecţie tipicul rugăciunilor (şi poate nici Tatăl nostru, ca în povestirea cu cei trei sihaştri de pe insulă care nu-l ştiau dar umblau pe mare);

* crezând că Iisus e Hristos, aşa cum L-au mărturisit Petru, Marta, Natanael, orbul din naştere, samarineanca…, făcând voia Tatălui (Ioan 1, 49), lăsând oricând toate baltă şi de izbelişte spre a-I urma lui Hristos (ca pescarii Ioan şi Iacov, ca vameşul Matei…);

* ascultându-I cuvântul, ca Maria, dar şi slujindu-I la masă ca Marta, ca soacra lui Petru;

* neîncetând a reflecta asupra adevărului că ideile de bază ale învăţăturii lui Hristos sunt două: dragostea (Ioan XIII, 34 si XV, 12-13) şi libertatea (Ioan VlII, 31-32);

* neprecupeţindu-ne vremea, zăbovind, ca samarineanul cel milostiv, pentru a veni în ajutorul păgubiţilor, accidentaţilor, nenorociţilor;

* aducându-ne mereu aminte că în orice semen al nostru sălăşluieşte suflarea lui Dumnezeu, adică o fărâmă de spirit divin (care-i infinit aşa încât şi fărâma se împărtăşeşte din infinit), şi purtându-ne cu el ca atare, nebatjocorindu-l, nedenunţându-l, nevânzându-l pe un număr anume de arginţi ori pentru necurata plăcere de a-l vedea cum suferă, neurmând faţă de el pilda lui Iuda;

* căci altminteri săvârşim păcatul (fără iertare) de hulire a Duhului Sfânt aflător în orice om: ocărârea aproapelui (să nu ne mai mire că Domnul sorteşte judecăţii sinedriului, pe cine zice fratelui său: netrebnicule şi gheenei focului pe cine îi zice: nebunule!), luarea în râs a celui aşezat pe cruce (aşa cum au făcut arhiereii, căpeteniile, cărturarii, ostaşii şi trecătorii : Mat. XXVII, 39-43; Marcu XVlII, 29; Luca XXlII, 35), predarea refugiatului în mâinile prigonitorilor săi, rânjetul îndreptat spre suferinţa altuia, bucuria pricinuită de necazul vecinului, împietrirea inimii, învârtoşarea cugetului, semeaţa birocraţie, tâmpa indiferenţă ori cruda retragere în sine când e vorba de nevoia celor din jurul nostru.

Enumerarea, am spus-o, e strict exemplificatorie. Să nu se îngrijoreze nimeni: oricui îi este oricând dat – nu numai în momente eroice – a-L mărturisi pe Domnul. Şi poate că această mărturisire de zi cu zi, în împrejurări modeste şi mărunte, nu-i deloc mai uşoară decât cea eroică de care nu toţi avem parte. (Asupra adevărului acestuia a stăruit Fericita Tereza din Lisieux). Să nu ne înşelăm gândind că deoarece nu ni se iveşte prilej de mucenicie nu avem cum să-L mărturisim şi slăvim pe Domnul nostru, Care-i prezent nu numai în cer şi în iad, în slava cerului ori în adâncurile marii, ci şi în fiecare clipă şi la orice pas al vieţii celei mai obişnuite. Gestul Veronicăi, măscăriciul de la Notre Dame, banalul zâmbet al omului de bunăvoire, vorbuliţa caldă spusă omului necăjit ajung spre a ne convinge că suntem neîncetat îmbiaţi cu posibilitatea de a ne recunoaşte şi vădi ucenici feluriţi şi neabătuţi ai lui Iisus Hristos.

de la părintele Nicolae Steinhardt citire
 

Annyta, m-ai făcut curioasă... :) ce anume a făcut, sau a zis, Tereza din Lisieux în legătură cu cele de mai sus?

Va trebui să caut!

Revin:

Cu ajutorul preţios primit de la un cunoscător, sau cercetător eficient :-), am aflat că în jurnalul său intitulat "Istoria unui suflet", Tereza de Lisieux nota următoarele:

"Să mă fac mai mare - nu se poate, trebuie să mă accept aşa cum sunt, cu toate imperfecţiunile mele, dar vreau să caut mijlocul de a ajunge în Cer pe o cale mică foarte dreaptă, foarte scurtă, o cale mică întru totul nouă, calea evanghelică a sfinţeniei menită pentru fiecare."

"Nu am alt mijloc să-Ţi dovedesc iubirea mea decât să-Ţi arunc flori, adică să nu las să-mi scape nici un mic sacrificiu, nici o privire, nici un cuvânt, să profit de toate lucrurile cele mai mici şi să le fac din iubire."

Frumusetea Ortodoxiei o descoperim in masura in care, deopotriva, redescoperim acea frumusete pe care Dumnezeu a sadit-o in creatie. Stim ca toate au fost aduse la existenta frumoase sau bune. De asemenea, putem descoperi aceasta frumusete pornind de la frumosul din noi, de la Chipul dumnezeiesc pe care il purtam, dar pe care il nesocotim din cauza pacatelor si patimilor.

Vă mulțumesc, Annyta și cercetătorul eficient. :)
Am găsit pe wikipedia informația că Tereza de Lisieux a fost declarată Doctor al Bisericii de către Papa Ioan Paul al II-lea, în 1997. (la 100 ani de la moartea sa). Și mă întrebam, oare ce teologie înaltă a cunoscut tânăra aceasta de numai 24 ani? De asta mă așteptam să fi scris vreo lucrare teologică importantă, dar nu am reușit să găsesc așa ceva.
Aici este biografia ei, pentru cei care doresc să citească: http://ro.wikipedia.org/wiki/Tereza_de_Lisieux

bine spus
 

Asta se potrivește cu ceea ce zicea Sfântul Maxim Mărturisitorul :
"Precum ochiul este atras de frumuseţea celor văzute, la fel mintea curată este atrasă de cunoştinţa celor nevăzute"

- am citat din postarea recentă a Annytei de pe topicul "cuvinte de folos" / Pocăința.

Esenţa Ortodoxiei este firea omului
 

"Biserica Ortodoxă nu este o Biserică între altele, ci este, pur şi simplu, firea în care Dumnezeu l-a creat pe om. Esenţa Ortodoxiei este firea omului. Şi a luat în istorie nume de dreaptă slăvire, nume foarte frumos şi foarte sugestiv, adică nume care trădează, dacă vreţi, ceea ce au căutat Părinţii cei adevăraţi, care n-au căutat nici slavă lumească, nici filosofie mai adevărată, ci au căutat un singur lucru: să rămînă în dreapta slăvire, descoperită de Însuşi Dumnezeu; au încercat să păstreze nestricată viziunea acestei firi omeneşti." Ierom. Rafail Noica

Vă mulţumesc pentru gândurile frumoase şi la obiect pe care le-aţi postat aici...şi vă mai aştept :-)

Foarte interesantă alegere... se aseamănă întrucâtva cu modul de viață al Amish-ilor.

Pentru care pricină oare s-a sfinţit părintele Nicolae Planas? Pentru că pomenea foarte multe pomelnice. Şi eu atunci când mi-am amintit nişte nume, le-am lipit pe peretele de la Proscomidie, căci acolo îmi erau la îndemână. După o vreme am visat că au venit la mine nişte bătrâni de demult, îmbrăcaţi cu haine din acelea care se purtau pe vremuri. Aceia mi-au spus: „Fiule, tu ne-ai scris în pomelnic, dar stareţul tău nu ne pomeneşte”.

– Părinte, îi spun stareţului, de ce nu pomeneşti acele nume de la Proscomidie?

– Pentru că nu pot să le descifrez, îmi răspunse acela.

– Părinte, uite ce am visat. Apoi i-am povestit visul. Şi de atunci m-am hotărât să pomenesc cât mai multe nume. Cu cât mai multe nume pomeneşti, cu atât este mai mare răsplata pe care o primeşti. Aceasta este cea mai mare milostenie: să îl uneşti pe om cu Dumnezeu. Iar lucrul acesta poţi să-l faci.

***

Eu am absolvit numai gimnaziul, nu am mers mai departe. Dar i-am scris în pomelnic pe toţi colegii mei, pe toţi învăţătorii şi profesorii mei, începând de la clasa întâi a şcolii primare până la ultima clasă a gimnaziului. Şi dacă ai şti câtă bucurie primesc atunci când îi pomenesc. Şi aceasta pentru că îi pomenesc pe aceia care m-au făcut să devin un om bun. Acum fiindcă am un an de când nu mai merg la Liturghie, pentru că nu aud, mă străduiesc să-mi amintesc acele nume ca să le pomenesc, ştiind că sufletele acelora dobândesc mult folos duhovnicesc. De aceea, fiul meu, dacă vrei să se mântuiască sufletul tău în dar, să pomeneşti cât mai multe nume.

(Ierom. Iosif Aghioritul, Stareţul Efrem Katunakiotul, traducere de Ieroschim. Ştefan Nuţescu, Schitul Lacu-Sfântul Munte Athos, Editura Evanghelismos, Bucureşti, 2004, pp. 242, 244)

http://www.evanghelismos.ro/images/c...aghioritul.jpg

Pentru întărire la începutul Postului:
 

"1. De aceea şi noi, având împrejurul nostru atâta nor de mărturii, să lepădăm orice povară şi păcatul ce grabnic ne împresoară şi să alergăm cu stăruinţă în lupta care ne stă înainte.
2. Cu ochii aţintiţi asupra lui Iisus, începătorul şi plinitorul credinţei, Care, pentru bucuria pusă înainte-I, a suferit crucea, n-a ţinut seama de ocara ei şi a şezut de-a dreapta tronului lui Dumnezeu." (Evrei 12)

În Pateric, întâlnim foarte des urmatoarea cerere: „Parinte, spune-mi un cuvânt sa ma mântui”. Un „cuvânt” rostit din sufletul pustnicului ca de la Duhul Sfânt, în limbajul pustiei, este considerat revelat si neîndoielnic; si cel care îl cere, îl primeste ca pe un rod al harului, fara sa îl explice în mintea sa. Acest „cuvânt” de la parintele înduhovnicit este de neaparata trebuinta pentru cel care îl cere. „Cuvântul” vine dintr-un suflet ce este prieten al lui Dumnezeu, un suflet ranit de iubirea Sa, fiind rostit dupa masura „setei” celui care îl cere. Precum Preasfânta Maica a Domnului a zamislit pe Cuvântul lui Dumnezeu si a dat nastere lui Hristos Dumnezeu si Omul devenind din aceasta pricina, „bucuria întregii fapturi”, înacelasi fel parintii, datorita curateniei lor au zamislit cuvântul si l-au transmis celor care înseteaza dupa el, facându-li-se pricina de bucurie.

„Au venit la Avva Fillic niste frati, care aveau cu ei câtiva mireni si i s-au rugat sa le spuna vreun cuvânt. Iar batrânul tacea. Si fiindca îl rugau, le-a zis lor: Cuvânt voiti sa auziti? Si i-au zis: da Avvo. Deci a zis batrânul: acum nu este cuvânt. Când întrebau fratii pe batrâni si faceau cele ce le ziceau lor, Dumnezeu le da cum sa graiasca. Dar acum, pentru ca întreaba fara sa împlineasca ceea ce aud, Dumnezeu a îndepartat harul cuvântului Sau de la batrâni. Si ei nu mai au ce sa graiasca, fiindca nu este cel ce sa lucreze. Si auzind fratii acestea, au suspinat, zicând: roaga-te pentru noi, Avvo!”

Prin aceasta pilda se vadeste ca întelepciunea este rodul harului. Harul împodobeste oamenii curati si sfinti, si „întrupeaza” cuvintele lor. Este clar deci, ca înaltimea cuvântului este pe masura însetarii celui care îl cere iar monahii stiu cum sa „frânga” si cele mai împietrite inimi si sa le întoarca spre Dumnezeu, chiar daca folosesc un repros discret.

(Arhimandrit Hieroteos Vlachos - O noapte în pustie)

mie mi-a prins bine sfatul ăsta
 

Un frate a venit la avva Pimen si a spus: "Avva, am multe ganduri rele si ma pun in primejdie“. Batranul l-a scos afara din chilie si i-a spus: "Umfla-ti pieptul si opreste vantul!“. Fratele a raspuns: "Nu pot sa fac asta“. Atunci batranul i-a zis: "Cum nu poti sa faci asta, nu poti impiedica nici gandurile rele sa navaleasca peste tine. Dar macar tine-le piept“.

Plâng icoanele Maicii Domnului cât şi a Domnului Iisus Hristos în Ucraina şi Rusia

Citiţi mai multe articole interesante pe siteul: http://ortodox.md/monitorizarea-pres...aina-si-rusia/
Moldova OrtodoxăPlâng icoanele Maicii Domnului cât şi a Domnului Iisus Hristos în Ucraina şi Rusia

La ziua judecăţii ne întreabă Dumnezeu: ce asemănare avem cu Iisus? Şi noi numai în cruce ne putem asemăna cu Iisus. Nu ne putem asemăna nici în înţelepciune, nici în putere, deci numai în cruce.

http://www.ortodoxiatinerilor.ro/lup...i-duhovnicesti

"Și într-o bună zi am avut mai multe trăiri duhovnicești. Toată ziua plânsesem cu lacrimi amare, iar spre seară, cam pe la apusul soarelui, mă odihneam și eram epuizat după vărsarea atâtor lacrimi. Mă uitam la Biserica Schimbării la Față din vârful muntelui și, sfârșit de oboseală, îl chemam pe Domnul în rugăciune. Și deodată, parcă un vânt tare s-a stârnit, bătând în direcția mea. Dintr-odată, sufletul mi s-a umplut de o mireasmă de nedescris, iar inima a început să rostească rugăciunea lui Iisus de la sine, ca un ceasornic. M-am ridicat atunci, plin de har și de o imensă bucurie, și am intrat în chilie, iar aplecându-mi bărbia în piept, am început a rosti rugăciunea. Și de-abia am spus-o de câteva ori, că am avut o minunată contemplare a lui Dumnezeu. Deși eram în chilie cu ușa închisă, parcă mă aflam în cer, într-un loc minunat, într-o deplină pace și liniște sufletească. Odihnă deplină. Mă gândeam doar atât: Doamne, nu mă lăsa să mă întorc în lume, în viața cea plină de suferință, ci lasă-mă să rămân aici. Apoi după ce m-am odihnit după voia Domnului, mi-am revenit în sine, aflându-mă iar în peșteră."

(Mărturia lui Gheron Iosif Isihastul, trăitor în Sfântul Munte Athos, trecut la Domnul în 1959).

Frumos...
Dumnezeu nu dezamăgește, El ne cunoaște mai bine decât ne cunoaștem noi înșine, El ne răspunde, ne iartă, ne mângâie, ne învață... desigur, și prin intermendiul celor din jur...

Am găsit un articol mai vechi, atribuit Sfântului Simeon Noul Teolog, care spune că de fapt nepătimirea este posibilă...

Îmi cer iertare că am tot scris despre faptul că toți oamenii sunt păcătoși, nimeni nu e perfect în afară de Dumnezeu șamd. Îmi cer iertare dacă am smintit sau supărat pe cineva și în genere că am scris cam mult, posibil prostii, în ultima vreme!


"Libertatea fata de patimi e posibila in aceasta viata

Vorbind de multe ori, cu multi din lume, in cursul unor dis¬cutii iscate intre noi cu privire la impatimire si nepatimire, i-am auzit spunand aproape pe toti - nu numai pe unii dintre cei nedesavarsiti in virtute si cucernicie, dar chiar si pe unii dintre cei ce par a fi desavarsiti in virtute si au in lume renumele si marea faima de a fi desavarsiti in virtute - ca nu este cu putinta ca un om sa ajunga la o asemenea inaltime a nepatimirii, incat sa vorbeasca si sa manance impreuna cu femei si sa nu sufere nici o vatamare, nici sa patimeasca in ascuns vreo miscare sau intinare.
Auzind acestea, eu insumi m-am umplut de mare intristare (descurajare) si am fost silit sa jelesc pentru cei ce spun acestea si sa plang dintr-o multa compasiune, stiind intocmai ca nu altceva ii face pe ei sa spu¬na acestea decat multa ignoranta a harurilor (harismelor) lui Dumnezeu.
Caci daca n-am fi lipsiti de adevarata nepatimire si acoperiti cu intunericul patimilor si robi ai placerilor si ai vointelor carnii, omorarea de viata-facatoare a lui Iisus Dumnezeu (2 Co 4, 10), pe care o daruieste madularelor sfintilor Sai, nu le-ar fi ramas necunoscuta si n-ar fi fost cu necredinta fata de ea.
Si cum vor crede acestia candva ca unii sunt sau se fac morti pentru lume, ca vietuiesc numai viata in Duhul Sfant, ei care toata viata s-au straduit a face toate cu fatarnicie, ca sa placa oamenilor (Ga 1, 10) si sa fie numiti de ei iubitori de Dumnezeu?
Caci intrucat isi inchipuie, fiind in patimi, ca au realizat nepatimirea, fiind ei insa si facandu-se cu totul pacat, si convingandu-se pe ei insisi ca numai laudele oamenilor sunt de ajuns pentru virtute, tagaduind astfel nepatimirea, vor sa fie si sa fie numiti sfinti fara aceasta, ca unii care au dobandit sfintenia prin laudele omenesti.
Fiindca pe cel care nu este la¬udat pur si simplu sau cumva anume de catre cei multi nu-l socotesc vrednic de nici un cuvant, nestiind, pe cat se pare, ca un singur (om) care cunoaste pe Dumnezeu si este cunoscut de El e mai presus decat zeci de mii de necredinciosi care nu-L cunosc pe Dumnezeu, chiar daca acestia sunt laudati si fericiti de lumea intreaga, asa cum un singur vazator e preferabil unei multimi nesfarsite de oameni cu vedere scurta.
Caci despre faptul ca e cu putinta ca acela care lupta intr-adevar sa ajunga la o astfel de libertate si cel care s-a facut pentru totdeauna partas al harului lui Dumnezeu poate atinge nepatimirea sufletului si a trupului, astfel incat nu numai sa poata manca impreuna cu femeile, sa vorbeasca cu ele, si sa ramana netulburat de ele si nepatimitor, ba chiar si trecand prin mijlocul cetatilor si auzind cantareti si chitaristi si vazand mascarici si dansatori si bufoni, nu se vatama cu nimic, despre acest fapt da marturie orice scriere, si orice istorie si faptele sfintilor ne dau in scris astfel de marturii si pentru aceasta se savarseste toata faptuirea luptatoare si toata reaua patimire suferita de catre cei cuviosi."
Sfantul Simeon Noul Teolog