despre lacrimile cele bune

sunt curios cati dintre noi varsa lacrimi,atunci cand merg la sfanta taina spovedaniei,sau cati spun rugaciuni de luminare si iertare a pacatelor inainte de aceast sfanta taina...eu foarte rar am reusit sa fac aceasta....poate chiar niciodata....de aceea eu cred ca primul pas spre pocainta este realizarea...ca am gresit....iar spovedania ar trebui sa fie cel putin odata pe samtamana..... la laici,iar preotii si mai des...............
cu smerenie
andu

Da, intradevar putini sunt cei care varsa lacrimi la Sfnta Spovedanie si nu numai acolo, ci si la rugaciune.Spovedania trebuie facuta foarte des, deoarece odata cu trecerea timpului pacatele sunt acoperite de uitare si nu le mai consideram, sau nu ne mai aducem aminte de ele atunci cand ne spovedim mai tarziu de o luna. Spun o luna pentru ca a fost o perioada cand ma spovedeam lunar si era bine.Lacrimile vin atunci cand ne doare intradevar pentru tot ce facem, pentru cele mici si pentru cele mari, atunci cand primim lucrurile asa cum sunt ele, ca ingaduite de Dumnezeu,atunci cand ne amintim ca suntem trecatori aici pe pamant si ca va veni momentul judecatii, atunci cand iubim cu adevarat."De mi-as da trupul meu ca sa fie ars, iar dragoste nu am NIMIC NU SUNT" Cu dragoste Carmen

Eu as vrea sa aflu care este modul corect de a discerne intre "lacrimile cele bune", si lacrimarea din concupiscenta (placere!), ipocrizie, nesinceritate........etc.?????????

prima data cand mi-a parut rau pentru ce am facut a fost dupa ce am fost in acea secta ce nu mi-a dat pace atatia ani.Mi-am dat seama ca nu se mai putea.Dupa ce am violat acea femeie cu inca 3 mebrii din secta am zis PANA AICI!!Am fost sa ma spovedesc si am marturisit absolut tot.Atunci am varsat primele lacrimi de cainta.Pur si simplu strigam la Dumnezeu "Multumesc Doamne ca ai ridicat aceasta piatra de pe umerii mei"

Adevarat, ca sunt si lacrimi care doar par bune!
Si te apuca chiar si la Liturghie! Parintele Galeriu si parintele Cleopa au scris minunat despre discernerea darului lacrimilor!

Eu cred ca nu trebuie sa tragem concluzii numai din lacrimi. Desigur ele sunt o caracteristica a pocaintei, dar nu singura. Durerea din inima si suspinul launtric sunt lacrimile launtrice,care sunt mai inalte decat cele exterioare.
Un om a venit la cuviosul parinte Paisie Aghioritul si i-a spus: " Ce aspru sunt Parinte! N-am nici o lacrima! Inima imi este ca o piatra. Ce inima impetrita am! Vai mie!" Desi era foarte sensibil, se simtea foarte aspru pentru ca nu plangea. Suspina insa din adancul inimii lui! Vedeti, acestea sunt tocmai lacrimile launtrice de mai sus de care spuneam si sunt mai inalte decat cele exterioare.
Daca vom merge la spovedit cu inima zdrobita si smerita Dumnezeu nu o va urgisi. Nimeni nu poate sti suspinul si durerea inimii a celui ce merge la spovedit iar lacrimile nu sunt unica modalitate de a arata acest suspin.

..depinde de fiecare in parte daca ,atunci cand a facut ceva rau, plange. Unii nu plang ci pur si simplu se simt rau si regreta adanc in interiorul lor ceea ce au facut. Asta nu inseamna ca nu regreta cu adevarat. Nu e nevoie de lacrimi pt ati putea exprima regretul, nu intodeauna.

Concupiscenta = este un termen care se refera absolut la placerea senzual-trupeasca...
Deci nu este corect folosit acest termen ca sinonim al cuvantului "placere" in toate celelalte sensuri ale sale.
Cat despre "lacrimile bune sau rele"...parerea mea este ca nu exista asa ceva...lacrimile vin intotdeauna dintr-o motivatie launtrica ,ele apar ca manifestare a constiintei atat in bucurie cat si in suparare ,cainta ,emotii de tot felul...etc.
Cum apar sau daca apar la unii si la altii in timpul spovedaniei sau cand au facut o anumita fapta ,nu cred ca ar trebui sa ne preocupe si nici nu cred ca avem de unde sa stim cu adevarat ce fac cei de langa noi in acest sens si in respectivele momente...nu putem sti decat ceea ce simtim noi si cum ne manifestam noi in acele momente ,iar ceea ce fac altii vedem ,de fapt si din pacate ,prin si din prisma noastra...de aceea avem usor tendinta sa spunem :"unii fac asa ,simt asa..." ,realitatea fiind ca noi suntem cei care facem si simtim in acel fel... ne place insa mai mult sa spunem despre gradina altuia decat despre propria curte...

Prima spovedanie "adevarata" a fost inecata cu lacrimi. Plingeam cu atitea lacrimi, incit nu mai puteam sa vorbesc. Pur si simplu stateam in genunchi in fata preotului si plingeam, iar el se uita la mine si astepta ca eu sa termin pentru a spune si ce aveam pe inima.
Nu voi uita niciodata acea spovedanie. Atunci am plins cel mai mult.
Au trecut ceva ani de atunci.

lacrimi
 

Mai multi frati erau la masa. Gazda a adus un platou urias cu peste prajit. Unul din frati, privind spre platou, si-a spus in sinea lui: "Voi lua pestele acela mic ca sa spuna fratii despre mine in mintea lor - Ce modest si deloc lacom este fratele nostru - si sa ma admire cu totii."
In momentul in care gazda i-a invitat sa serveasca, ordinea invitatiei a fost alta, si un alt frate a luat inaintea lui pestele cel mai mic de pe platou. Celalalt frate a inceput sa planga spre uimirea tuturor. Intrebat fiind despre cauza lacrimilor, a raspuns astfel: "Intentionat a facut astfel luand pestele cel mic, ca sa arate ca el este modest, smerit si nelacom! Intotdeauna ia ce este al meu!"

Nu domnule, te inseli. Nu e vorba de a reusi sa plangi la propriu pacatele la spovedanie, la Liturghie sau acasa la rugaciunea de seara. Mi-a explicat un preot cu mult har: nu trebuie sa ne "scremem" sa plangem cand ne pocaim, ci Duhul Sfant ne da uneori aceasta fapta buna care pur si simplu se intampla uneori. Nu e de la noi putere, ci e dar de la Dumnezeu, asa cum de fapt sunt toate faptele bune pe care le facem, "ca sa nu se laude nimeni"... Deci daca iti vine sa plangi, atunci plangi; altfel degeaba te concentrezi sa scoti afara lacrimi si probabil ca nici nu mai esti atent la ce spui la rugaciune.

Invăţătura Sfinţilor Părinţi
 

După învăţăturile Sfinţilor Părinţi , plânsul este de două feluri. Întâi plânsul cu lacrimi de pocăinţă, care este cel mai bun. Al doilea plâns este întristarea minţii după Dumnezeu, cu mâhnire şi suspine de căinţă pentru cele greşite de om înaintea lui Dumnezeu. După învăţătura Sfinţilor Părinţi, lacrimile de după Sfântul Botez au mai mare putere decât Botezul. Căci Botezul curăţă păcatele cele făcute de noi mai înainte, iar izvorul lacrimilor curăţă şi păcatele de după Botez ( Scară, Cuvânvl 7, Pentru plâns ) .

Foarte interesant! Foarte frumoasa povestioara.
Asa este :de multe ori ii vedem pe ceilalti prin prisma noastra.Un om bun ii vede si pe ceilalti buni,iar un om imoral se gandeste ca si altii pot face rau.
Si nu de multe ori actionam cu o falsa smerenie tocmai pentru a primi laude(asta referitor si la subiectul de ieri cu ''slava desarta''),si ne gandim ca si altii fac acelasi lucru....
Buna lectie!

Lacrimile cele bune sunt insotite de multa,multa durere si zdrobire a inimii pentru pacatele facute si pentru stare de pacatosenie si de slabiciune in care ne aflam.Lacrimile cele bune izvorasc dintr-o inima indurerata,chinuita de apasarea pacatelor,care nu se mai uita la neajunsurile aproapelui,ci numai la ale sale. Insa dupa toata aceasta durere,omul primeste multa pace si liniste, o mangaieie inconfundabila,cum numai Hristos poate da! Acesta e semnul dupa care se pot recunoaste...daca simtim cumva mandrie,tulburare,neliniste,intunecare, e clar ca lacrimile acelea nu au fost de la Dumnezeu.

Apoi,exista lacrimi pe care omul le varsa la intalnirea cu Dumnezeu, atunci cand dragostea Lui i se revarsa in inima ca un suvoi si sufletul nu mai poate suporta atata iubire. Se simte mult prea nevrednic de atata milostivire si Har...aici,cu atat mai mult,e ceva de nedescris in cuvinte si care nu poate fi confundat...