Este mandria tot timpul un pacat?
 

Stiu ca mandria este unul din cele 7 pacate capitale dar este ea tot timpul un pacat?

Este pacat sa fi mandru de copii tai?sa fi mandru ca esti roman sau sa fi mandru de realizarile tale(bune) ?
Personal cred ca acest cuvant si-a schimbat sensul de-a-lungul timpului si nu e aceeasi mandrie de care se vorbeste in Biblie. Ce parere aveti?

Poţi să fii bucuros de copii tăi, să fii bucuros că eşti român sau să fii bucuros cu realizările tale bune. Şi pentru toate la un loc şi pentru fiecare în parte să fii recunoscător cu inima smerită.
Mândria despre care se vorbeşte în Biblie este exact aceeaşi maică a tuturor patimilor de astăzi, patronând semeţ marea majoritate a nenorocirilor istoriei dintotdeauna. Cuvântul nu şi-a schimbat sensul ci doar nuanţele semantice, fiindcă mândria se strecoară cu uşurinţă în esenţa oricărui limbaj din orice epocă. Şi cel mai mult şi mai mult, mândriei îi place, lăcomeşte chiar, la statutul de virtute. La acest proiect, spun scrierile ascetice mai vechi sau mai noi, lucrează în nevăzut o armată de draci foarte versaţi în ştiinţele comunicării subliminale, iar la arătare o mulţime încă şi mai mare de oameni inteligenţi şi creativi. Proiectul se pare că are succes remarcabil: în civilizaţia occidentală, matricială, mândria a fost primită printre calităţile indispensabile supravieţuirii în lumea căderii globalizate.

Eu de ex am fost mandra cand, in ajun de sf. 3 ierarhi, dupa cateva zile de viscol, seara, venind de la serviciu am reusit sa razbesc pana la biserica (deja zapada acoperise ultimele urme) si spre bucuria mea mai erau acolo 3 barbati + preotul si inca 2 femei afara de mine...

Poate că ai fost "doar" foarte mulţumită....

Indiferent cum o spui , ca esti mandru sau multumit simtirea banuiesc ca e aceeasi , ceea ce inseamna ca ,da.. ai dreptate ,acest cuvant este acum polisemantic adica in unele cazuri mandru=multumit.

Corect ar fi sa fim " recunoscatori"(lui Dumnezeu ca ne-a dat gand bun, ne-a ajutat, ne-a inlesnit, ne-a incurajat, etc), dar, totusi, atunci cand reusim ceva (noi personal, nu copiii), avem si noi o parte din merit(nu doar din vina): ca am crezut, am nadajduit, am luptat, nu am descurajat, etc.

Mandria cea buna e satisfacita lucrului bine facut, acest sentiment este cel care ne motiveaza sa facem in continuare lucruri bune.

Mandria cea rea e vecina cu infatuarea.
Ca de ex. atunci cand incepi sa gandesti: "Ia uite, din toti crestinii doar eu am avut ambitia sa ajung aici, halal credinta au ceilalti, spre deosebire de mine..".
etc.

Logica asta are cotrasensuri dubioase...

De exemplu, am putea spune că există o curvie bună şi alta rea, curvia fiind o patimă amplasată de autorii duhovniceşti pe o poziţie inferioară mândriei în clasamentul patimilor după criteriul malignităţii lor.

Şi pentru presupusa "curvie bună" putem găsi o grămadă de sofisme pe post argumente valide logic. La fel pentru lăcomie, iubirea de arginţi şi toate celelalte.

Nu zic că n-ar putea exista nuanţe în toate cazurile, fiindcă realul se manifestă într-o formă întotdeauna ipostaziată, cel mult asemănătoare cu alte forme ipostaziate dar niciodată identice. Cred doar că e periculos să extragem principii generale pe baza unor aplicaţii particulare ale iconomiei în cazuri indefinit multiplicabile în forme tot atât de diferite şi ireductibile unele la altele.

Spunea un sfant parinte ca lupta cu mandria e cea mai grea dintre toate, si ea vine intodeauna dupa ce ai invins celelalte patimi, si este si cea mai grava pt ca loveste in toata fiinta ta, spre deosebire de celelalte patimi care lovesc in special virtutea care li se opune (mânia- blânde?ea, lăcomia-înfrânarea, etc). "A opta luptă" era intitulat articolul.

Imi pare rau ca a trebuit sa scrii atat de mult si inutil, dar n-am argument nimic pro-curvie.
Si nici n-am argumentat pentru o forma de "mandrie" nici din perspectiva iconomiei.

Ce am vrut sa sublinez este aceea ca sunt cuvinte care au mai multe sensuri si acelasi cuvant poate defini mai multe realitati cu valente morale diferite.

Si pentru dragoste e un singur cuvant, dar exista dragoste de Dumnezeu, dragoste de semeni, dragoste de sine (forma sanatoasa si forma narcisista), dragoste de bani, etc.

Daca inlocuim cuvantul mandrie din ecuatia in care i-am aratat valentele pozitive cu "satisfactia lucrului bine facut", "bucuria realizarii", se schimba cu ceva realitatea pe care am definit-o?

Uite alt exemplu: acum is mandra ca am ambitia si rabdarea sa postez de pe aceasta gioarsa de aparat care in mod normal ar umple pe oricine de spume. (paradoxal e ca lumea care ma stie personal, ma stie ca pers calma si rabdatoare, de acum se mira ce postez pe fb cand ma enervez, iar eu privind in urma ma intreb cum am ajuns sa dau cu telefoanele de pamant....). Desigur as putea face alte lucruri mai bune, de ex, cum spune colegul Mihail sa incerc sa ameliorez prostia si ignoranta...( insa pe-a altora m-am lamurit deja ca e "desertaciunea desertaciunilor" sa incerci, iar pe a mea proprie...sincer, cred ca mi-ar fi mai bine sa am mai multa :))

Cand incepi sa pierzi controlul poti sa te intrebi si daca nu conduci intr-o directie gresita.

La ce te referi? De la o vreme incerc doar sa-mi castig existenta, am renuntat demult la ambitii desarte. Insa ma doare cand vad atata prostie si ignoranta in jur; eu am reusit sa-mi accept propriile neputinte si limite (parca cu cat cunosti mai multe cu atat realizezi cat esti de neputincios, la mila Domnului), insa altii se pare ca nu le pot accepta nici pe ale mele nici pe ale lor.

La spart telefoane, unul dupa altul ...si pe tine parca te ingrijora fenomenul.

Depinde despre ce neputinte e vorba.
Si nu toti au varianta de a-si depasi neputintele in sistemul lor de valori, ba poate ajung uneori sa le vada ca virtuti.

Inca ma mai ingrijoreaza fenomenul. Mai ales ca eram in trecut cunoscuta ca pers rabdatoare si calma. Se pare insa ca rabdarea are si ea o limita. Cum definesc neputinta? De ex cand cineva iti cere ceva care e imposibil, dar el nu crede asta, ci ca tu nu poti, sau nu vrei. Iar eu sunt o fiinta ravnitoare, nu-mi place sa nu stiu sau sa nu am, ceva ce poate altii au/stiu. Si ma mai enerveaza atunci cand unii sustin ca au/stiu/ pot lucruri care eu stiam ca nu se pot. Nu am nimic cu cei care cu adevarat pot si sunt mai buni ca mine, ci cu cei care mint. Sau cu cei care au norocul prostului dar cred ca e meritul lor, sau nu recunosc ajutorul lui Dumnezeu. Sau cu cei care cred ca numai prostii au nevoie de Dumnezeu. Dar nu ma mai invrajbesc acum, ca n-are rost, atata timp cat n-au de impartit nimic cu mine.

Despre mandrie


Acest cuvant, “mandrie”, a fost atat de mult rejectat in exegeza crestina, incat am fost cu totul vaduviti de sensul pozitiv al acestui cuvant. Incapatanarea de a ne incadra in norma dogmei creaza confuzie dar si hilaritate cand incercam sa explicam in cuvinte cand simtim “mandrie in sens pozitiv”, evitand folosirea cuvantului “mandrie”.

-------------------------------------
Mandria este o forma de bucurie/placere suscitata in raport cu diferite forme de posesiuni ale eu-rilor.

Nu spunem: “Sunt mandru ca nu mai este innorat” pentru ca nu implica o posesiune a eului, ci “Ma bucur ca nu mai este innorat.”

Mandria este de doua feluri: mandrie rea si mandrie buna.

--------------------------------------------


Mandria rea este o placere resimtita atunci cand gandim ca eul nostru este superior sub anumite aspecte in raport cu alte euri (fiinte, oameni, demoni, sfinti, Dumnezeu). Aceasta mandrie poate fi mai usor identificata in fluxul mental daca suntem suficient de atenti. Cu trezvie putem bloca manifestarea ei, pentru a nu hrani inima cu aceasta placere pervertita.

De asemenea, mandrie rea este si un sentiment ca meritam ceva (ex. aprecieri, multumiri…) in fata altor euri - atunci cand consideram ca facem, sau am facut ceva bun. Atunci cand ne consideram indreptatiti, prin anumite calitati pe care le detinem. Este o forma de mandrie mai insidioasa, profunda. Pentru a scapa de ea, trebuie sa ne lepadam cu totul de noi insine. Putini reusesc sa nu se indreptateasca pe ei insisi. Ispitele de zi cu zi ne demonstreaza din plin aceasta. Cu totii suntem contaminati de aceasta forma de mandrie. Daca pe prima reusim sa o blocam intr-o oarecare masura, cea de a doua necesita o incizie pana in strafundul inimii.

Deci, mandria rea este orice inaltare a eului propriu in fata altor euri, prin diferite forme de gandire.

Incercand sa iubim toate fapturile, exersand dragostea, inima se umple de o caldura care alunga treptat raceala mandriei. Mintea se schimba. Nu mai simte deloc placere atunci cand se inalta pe sine, ci simte placere in placerea celorlalti si durere in durerea celorlalti. Mintea care iubeste nu se inalta pe sine si nu asteapta nicio recompensa.


Ce este mandria buna?

Mandria buna este o placere resimtita atunci cand constientizam calitatile/posesiunile altora – “Mandria-in-altii”.
“Am copii frumosi.”
“Sunt mandru de tine, fiul meu!”
"Sunt mandru de voi!" (nu "Sunt bucuros cu/in/de voi")

De asemenea, mandrie buna este o placere resimtita atunci cand constientizam calitati/realizari proprii, amestecata cu sentimentul de recunostinta fata de Dumnezeu. Astfel recunoastem ca sunt primite in dar.

Recunostinta adanceste smerenia.

Fara recunostinta, aceasta mandrie buna cade pe panta mandriei rele.
Este ca benzina, ne poate ajuta sa inaintam, dar daca nu suntem atenti ardem de vii.

Dumnezeu ne porunceste sa cerem calitati, nu defecte. Si daca El ni la da sa nu le respingem.

Placerea resimtita in aceste daruri lucreaza in tandem cu recunostinta. Iar recunostinta ne acopera cu smerenie.

Fara placere in daruri, recunostinta este falsa, formala.
Putem gusta placerea duhovniceasca si totusi sa nu ne lipim de ea. Nelipirea inimii de placeri duhovnicesti este o lucrare inalta. Aceasta aduce covarsire de daruri, in cel slobod, care nu se leaga de nimic, care inainteaza mereu in Dumnezeu.

Mandria buna este placerea care exprima si alimenteaza recunostinta. Iar recunostinta este cea care hraneste smerenia. Mandria buna este combustibilul smereniei. Cand veriga recunostintei se rupe mandria buna se transforma in mandrie rea, iar smerenia moare.

Aceasta mandrie buna este absolut necesara in stabilizarea si aprofundarea virtutilor.

Unii nu inteleg functia lucrativa a mandriei cele bune, fiind intr-o stare de confuzie, fara spor launtric.

Altii o inteleg, dar nu o denumesc astfel pentru ca acest cuvant este ireconciliabil in teza crestina cu smerenia.

Se foloseste de exemplu "Ma laud in Domnul" o placere care recunoaste sursa calitatilor daruite.

Păi am scris undeva că ai argumentat ceva pro-curvie?

Dacă reciteşti cu atenţie, poate observi că am aplicat doar schema ta logică altor cuvinte care denumesc patimi în aceeaşi categorie cu mândria. N-ai de ce să te simţi atacat, dezvoltarea îmi aparţine.

Nu-i un capăt de ţară să te simţi mândru, oricare ar fi stimulentul mândriei. Cei mulţi dintre noi nu trăim în pustie şi nici n-am atins performanţe duhovniceşti pe fundalul cărora să apară mândria în formele descrise de literatura ascetică. Nouă ne rămâne soluţia onestităţii: să recunoaştem că suntem mândri şi să nu căutăm tot felul de scuze care să ne amortizeze conştiinţa vulnerabilităţii noastre. O fi având mândria valenţe morale pozitive, dar nu şi în creştinism. Iar excesul polisemantic, spun lingviştii nu eu, apare în momentul când majoritatea vorbitorilor unei limbi nu mai au proprietatea cuvintelor. Doar atunci poate să apară confuzia dintre mândrie şi bucurie, lăcomie şi dragoste, curvie şi tandreţe etc.

Am remarcat fenomenul, inca o sminteala grava adusa din lumea "spalacita". In cazul asta, daca subumana europa o defineste ca "indispensabila supravietuirii", prefer autodistrugerea. Nu traim (doar) ca sa supravietuim, ci ca sa ne mintuim, in primul rind.
Inclin sa cred totusi ca adevarul e mai nuantat, fiind la mijloc intre pozitia ta si a lui AlinB.

Prima şi cea mai vizibilă (cu ochiul liber) modalitate de a promova, subtextual, mândria ca pe o virtute secularistă este cultul competitivităţii. Occidentalul este tocat la cap din pempărşi şi până la sicriu că trebuie să fie cel mai bun, că e musai să calce, elegant, pe cadavre la o adică, pentru a atinge un standard de viaţă optim. E drept că occidentul a inventat şi gestionarea decentă a deşeurilor provenite din acestui război rece generalizat. Câştigătorii, întotdeauna de etapă, au o grămadă de argumente să susţină că maşinăria asta monstruoasă are şi multe calităţi, că asigură progresul "speciei" şi al societăţilor, că are la bază meritocraţia şi multe altele. Luzării primesc un pachet minimal de ajutor pentru metabolizarea frustrărilor şi toată lumea pare mulţumită.

Unii confrati poate, care sunt practicanti desavarsiti, se impartasesc constant, tin toate posturile, etc, se simt oarecum nedreptatiti cand vine din urma unul care a postit mai putin, sau a primit dezlegare dupa un canon mai lung sau mai scurt, asemeni fiului risipitor, sau li se pare normal sa fie mandri ca ei nu au pacatuit, asemeni fariseilor. Insa atitudinea corecta ar fi sa fie recunoscatori ca au fost feriti sau au avut puterea sa reziste ispitelor, si sa se bucure pt cei intorsi la pocainta.

Foarte la locul lor cuvintele tale!

Da, mandria este tot timpul, un pacat!
Invelita in straie mai bogate, sau mai smerite, are acelasi scop:caderea spirituala a omului…
Ca e mai motivata, ori ba…tot mandrie ramane..
‘Poţi să fii bucuros de copii tăi, să fii bucuros că eşti român sau să fii bucuros cu realizările tale bune. Şi pentru toate la un loc şi pentru fiecare în parte să fii recunoscător cu inima smerită’…(citat Mihailc) , nu subscriu, .ca e iarasi mandrie, nu bucurie.
Trebuie sa parcurgem niste stadii ale despatimirii, ca sa facem distinctia, intre bucurie si mandrie..

Oricum, ca ‘prima treapta’, pt inceput, cuvintele userului ‘Mihailc’, par a fi Ok....baremi pt mine......

Mandria parinteasca este una dintre cele mai inofensive,trebuie s-o intelegi,ba este si benefica copilului,altfel copilul se simte renegat,neacceptat caci dramele si traumele incep cu parintii si se continua cu toti cei pe care ii intalnim in viata.

Problema e ca unii sunt mandri de ei chiar si atunci cand fac tampenii... Sau sunt mandri de parca ar fi exclusiv meritul lor ca i-au facut (doar si-au sacrificat cariera, silueta, viata sociala...mai ales doamnele:))

Extremele nu sunt sanatoase!
Extrema mandriei sanatoase este trufia,Doamne Fereste sa nu ajungem acolo!

Nu trebuie sa gandesti asa, draga ‘Fallen’.
Un copil, e un copil,,e dincolo de mandrie, bucurie..e Dragoste, e Iubire, e Sensul vietii!
Iubirea poate sa ia, fel, de fel, de forme…dar, in Intruchiparea unui Copil ,e desavarsita!
Ca sunt mame orbite de mandrie, care cred, ca in plasmuirea mintii lor copilul, e un actor ,care le mangaie orgoliile, jucand din pacate, roluri ….nereusite..e alta poveste….
Acea mandrie, e prostie.. distrugere…
Conteaza cel mai mult ca tu, ca parinte, sa’ti afli sensul de’a fi.....si asa poti sa dai sfaturi copiilor:cum sa rodeasca si pentru Dumnezeu si pentru oameni...caci altfel, cum spune o veche vorba stramoseasca, facem degeaba umbra pamantului...

S-a discutat mult despre acest groaznic pacat al mandriei , atat la Topicul Generalitati , cat si la Topicul Pocainta .
Cel cuprins de mandrie nesocoteste poruncile lui Dumnezeu , se lauda pe sine , se razvrateste continuu , este fatarnic si are " darul " de a grai de rau pe altul .
Aceasta patima nenorocita intuneca complet mintea si sufletul celui bolnav !
Opusul mandriei este smerenia , greu de dobandit , dar nu imposibil !
Maica oricarui pacat este mandria , iar cel mandru nu se cunoaste deloc pe el insusi , este rupt de ralitate , iar undeva am citit ca ca mandria scoate pe om din minti si face sa i se duca vestea de prost , sau mai bine spus mandria il prosteste in totalitate .
Mandria este mai rea decat toate fiarele si decat orice tiran , Dar daca vom reusi sa cugetam cu adevarat cine suntem si din ce lucruri suntem alcatuiti , va pieri toata mandria gandurilor , caci bine spunea Sfantul Ioan Gura de Aur : "Oare tu ai facut Cerul ? Pogoara-te din inaltimea rapei si ia seama la neputinta firii cea trecatoare , caci esti pulbere si umbra si fum si iarba , si floarea ierbii , ce gandesti lucruri mari si te mandresti in desert ? Ce este alta mai de ras decat aceasta . . . ? "

O simplă eroare de atribuire, s-ar putea spune. A fi mândru înseamnă a-ţi atribui cele care, de fapt, vin de la Dumnezeu (adică aproape totul, de nu cumva chiar tot ce e cu adevărat de preţ în şi pentru viaţa noastră, şi în primul rând viaţa). Iar prin aceasta omul se consideră, mai evident ori mai subtil, pur şi simplu Dumnezeu.
Cine sunt eu de fapt? Cine sunt eu cu adevărat? Care îmi sunt limitele puterilor personale şi cum de sunt posesorul anumitor puteri, de voi fi avînd vreuna? - poate fi o pistă de acces la recuperarea realităţii. Iar de am vreo putere oarecare, care o fi rostul ei? Cum, când şi cât să o folosesc?.....
Deşi există riscul permanent ca şi la aceste întrebări omul mândru să născocească el ceva şi, deşi în formă (din buze) bolboroseşte "rob al Domnului", înlăuntrul inimii să creadă cu totul altceva. (Am descoperit asta mai întâi la mine, de atâtea ori...)

Frica de Dumnezeu, odată primită în dar prin Duhul, poate zdrobi turnul babilonian al copilăreştii mândrii.

Mândria este un păcat, desigur, dacă luăm ca reper Poruncile.
Şi este rădăcina din care creşte înclinarea noastră permanentă spre păcatul de tot felul, adică spre rătăcire, risipire, distrugere.

Fiind păcat orice mişcare a noastră care răneşte şi refuză (goneşte, alungă dispreţuitor, vai) iubirea lui Dumnezeu şi astfel ne deposedează de legătura noastră cu Viaţa, cu sensul şi rostul pus de Dumnezeu în toată zidirea Lui.
Prin nimic nu se autosabotează omul, nu se surpă mai mult şi mai tragic, decât prin aşezarea-n mândrie. Atât de confortabilă (pe moment!), atât de dulce, de promiţătoare...
Iar prin frica lui Dumnezeu se clădeşte în Viaţă, în Veşnicie... Sau nădăjduieşte ...

Mandria este tot timpul un pacat
 

Nu exista mandrie buna sau mandrie rea cum am observat ca au explicat unii pe forum. Este gresit sa spunem ca santem mandrii de copiii nostrii, sau santem mandrii de patria noastra. Mandria este motivul pentru care Satana a cazut din cer. Oamenii in departarea lor de Dumnezeu sau ratacit si au introdus in vorbire tot felul de expresii care sant daunatoare spiritului. Poti spune ca esti binecuvantat cu copiii tai, esti binecuvantat sa traiesti in patria ta, dar nu mandru.
La fel si cu cuvantul noroc. In urma cu ani, un crestin spunea sa fii binecuvantat in tot ce faci, Dumnezeu sa fie cu tine, cu noi, dar nu sa fiu norocos, etc.

Foarte frumoase cuvintele voastre pentru care vă mulț››››umesc!