Diavolul
 

As dori sa vorbim despre ceva ce ma nedumereste profund. Cum a fost posibila aparitia Diavolului. Inteleg ca Lucifer era un inger frumos, poate chiar cel mai frumos si mai luminos si mai puternic s.a.m.d.,care era fix in primul cerc de ingeri, cei care il vad pe Dumnezeu. Aici e buba: daca tot IL vedea pe Domnul,cum a putut sa creada ca I se poate impotrivi? Nu stia ca Dumnezeu l-a creat inclusiv pe el, Lucifer? Nu stia ca Dumnezeu este mai puternic decat el? Si cea mai intrebare dintre toate, daca a crezut ca ii pote fi egal lui Dumnezeu in puteri, sau mai puternic, ce a sperat sa obtina? Apoi, ca sa zic asa, argumentele lui au fost puternice, deoarece a reusit sa convinga 1/3 din ingeri, adica nu era doar un nebun eretic, ci cu argumente. Cam care ar fi fost acelea?
As dori raspunsuri dogmatice la aceste intrebari, precum si o istorie (trecuta si viitoare...) a lui Lucifer.
Am convingerea ca aceste raspunsuri si discutii vor duce la sensul vietii. Deasemenea cred ca va aduce cateva lamuriri despre Domnul nostru IIsus Hristos, ingropate adanc in filocalii, care nu au ajuns la urechile mele si ale multora.

In cartea Dogmatica, Sfantului Ioan Damaschin, trateaza pe scurt despre diavol si demoni.
http://www.crestinortodox.ro/carti-o...oni-80043.html

Pana la "raspunsurile dogmatice" pe care le astepti eu iti raspund cu o intrebare: Cum aleg sa se indeparteze de Dumnezeu pacatuind cei care cred in El?

pai...nu poti sa nu pacatuiesti.... orice ai face, tot pactuiesti intr-un fe au altul, mai mult sau mai putin. Asa ca...practic, toti ne inepartam de Dumnezeu pactuind; chiar si daca ne spovedim, tot repetam pacate...

Se zice, ca, atunci cand mergi la spovedit trebuie sa te caiesti e pacate si oarecum sapromiti ca nu le mai faci; asta inseamna oarecum ca, daca repetam pacatul, ceea ce se intampla tuturor (ma refer aici la pacate mai mici, nu crime si altele asemenea) inseamna ca minti oarecum la spovdanie, eea ce duce tot la indepartarea de Dumnzeu.
Daca nu am mai repeta pactele, am deveni, in timp destul de scurt, ca Iisus, fara pacate, ceea ce e imposibil.

Multumesc Ekaterina, dar acolo mi se raspunde la intrebarea "ce caracteristici are", pe scurt. Mai multe gasesti in Invatatura de credinta crestin ortodoxa.

Lucian, cei care cred si pacatuiesc, nu cred total, sau se incred in iertare, in sinea lor. In afara de asta, oamenii sunt slabi din fire.Pe cand Lucifer NU avea nevoie sa creada, caci era in contact direct cu Dumnezeu, si el nu era fire cazuta si slaba, ca noi, oamenii de acum. Asadar, nu se poate face o corespondenta.
Noi, oamenii, ne nastem nestiutori, descoperim sau nu pe Dumnezeu, ajungem sau nu sa credem in El, mai tare sau mai slab, noi nu avem NICI O CERTITUDINE. Lucifer avea si stiinta si certitudinea. Asadar, cum a putut sa se razvrateasca? Ce credea ca va obtine?

Nu-ti poti imagina natura relatiei dintre Dumnezeu si Lucifer.
Dar poti face o paralela cu relatia tata-fiu mai exact chiar cu pilda fiului ratacitor.

Fiul ratacitor a crezut ca poate avea o viata mai buna, satisfacandu-si propriile placeri si ambitii decat traind in umbra tatalui.

Dar uite ca realitatea s-a dovedit a fi mai complexa decat intelegerea sa.
Lucifer o fi fost destept, dar se pare ca nu atat de destept, sau mai bine zis nu desteptaciunea, cunoasterea bruta i-au lipsit, cat intelepciunea.

Si nu e vorba de un handicap nativ ci unul care deriva din liberul arbitru care este si va ramane un mister.
Sigur, putem vorbi de un caracter deterministic al alegirilor noastre, cautand sursa lor in lucrurile din jur, si este intr-adevar o cauzalitate in acest sens, pana la un punct, dar dincolo de el cred ca exista "ceva" care scapa intelesului nostru.
Ceva care din exterior poate fi judecat ca un factor aleator dar care poate ca e ceva mai profund de atat.

Este posibil si ca Lucifer sa nu fi inteles ca esenta naturii sale se hranea din ascultarea fata de Dumnezeu si fara El va fi o cu totul alta persoana, asa cum multi atei nu inteleg asta, crezand ca pot fi "buni" si fara a avea nevoie de Dumnezeu in acest sens.

bine punctat amice!

[quote=AlinB;553563]Nu-ti poti imagina natura relatiei dintre Dumnezeu si Lucifer.


Dar uite ca realitatea s-a dovedit a fi mai complexa decat intelegerea sa.
Lucifer o fi fost destept, dar se pare ca nu atat de destept, sau mai bine zis nu desteptaciunea, cunoasterea bruta i-au lipsit, cat intelepciunea.

Si nu e vorba de un handicap nativ ci unul care deriva din liberul arbitru care este si va ramane un mister.
Tocmai aceasta natura a relatiilor incerc sa o deslusesc, deoarece orice pacat isi are originea atunci si consta in natura relatiei pacatosului cu Dumnezeu. Lucifer a identificat fisura din creatie, liberul arbitru si a zis:am 2 variante, sa ascult de Dumnezeu sau sa nu ascult. Ei bine, daca nu ascult, ce o sa-mi faca? Sunt nemuritor. Numai ca tot nu inteleg ce scop a crezut ca urmareste. Nu ascund faptul ca mi se pare ca a avut ceva succes pana acum in scopurile astea ale lui, reusind sa corupa Omul, sa faca sa decada creatia din plinatatea fiintei (de exemplu, animalele mananca acum alte animale) si sa il faca pe Dumnezeu Tatal sa-si trimita Fiul sa moara, pe Pamant, pentru salvarea Omului si a creatiei. Pare sa fi punctat ceva... Adica exista o miza in derulare? Lucifer crede inca in sansele lui de reusita? Ceilalti ingeri cazuti inca mai cred si ei? De ce nu inceteaza? De ce nu abandoneaza? Ce vrea sa-I demonstreze lui Dumnezeu?

Pentru că nu au smerenie.

Într-adevăr, lipsa smereniei, respectiv mândria este răspunsul. Nu din vreun calcul a căzut Satan, ci pentru că, fiind neasemuit de frumos, dar și foarte inteligent, a căzut în autoadmirație, în narcisism și, centrându-se pe sine, poate că nici nu L-a mai văzut pe Dumnezeu. (În fond, așa se întâmplă și cu omul. Pe Dumnezeu nu-L vede decât cel cu inima smerită.) Sau, dacă a continuat să-L vadă, nu L-a mai văzut în toată slava Sa, considerându-se pe sine, dacă nu cauza Creației, cel puțin împăratul ei.

12. Cum ai căzut tu din ceruri, stea strălucitoare, fecior al dimineţii! Cum ai fost aruncat la pământ, tu, biruitor de neamuri!
13. Tu care ziceai în cugetul tău: "Ridica-mă-voi în ceruri şi mai presus de stelele Dumnezeului celui puternic voi aşeza jilţul meu! În muntele cel sfânt voi pune sălaşul meu, în fundurile laturei celei de miazănoapte.
14. Sui-mă-voi deasupra norilor şi asemenea cu Cel Preaînalt voi fi".
15. Şi acum, tu te pogori în iad, în cele mai de jos ale adâncului!

Isaia 14:12-15

Da, pare credibil ce zici, s-a crezut imparatul creatiei. Si ghici ce a facut Dumnezeu? L-a lasat sa fie imparatul creatiei. L-a lasat cu puteri asupra creatiei si a Omului. Nu l-a pedepsit cum ne pedepseste pe noi, luandu-ne orice putere de a mai face ceva cand murim.
Stiu, pare ca IL judec pe Dumnezeu si IL critic, dar, tocmai constatand ca mintea mea face asta, desi nu as vrea, am deschis acest topic. Eu, fac acelasi lucru ca Lucifer: contest deciziile lui Dumnezeu, ceea ce e inspaimantator, numai ca asta face mintea mea nu tot eul meu. Sunt convins ca nu voi capata raspuns lamuritor, ca acest raspuns nu a fost si nu va fi enuntat de nimeni,deoarece Dumnezeu ascunde acest raspuns. Poate mintea noastra nu il poate ingloba si accepta, desi are capacitatea de a-l cauta.
Calea usoara este sa ignori problema si sa faci ce ti-a zis Dumnezeu: ascultare si iubire.

Împărat al Creației a fost și rămâne Dumnezeu. Să nu credem că puterea diavolului este mare și că poate vătăma iremediabil Creația. El nu are putere asupra noastră decât atâta cât îi dăm noi. Asupra celui ce trăiește în Hristos nu are nicio putere. Nu te poate stăpâni decât dacă îi vei urma greșeala, și anume dacă vei uita că centrul vieții tale, începutul și sfârșitul ei, este Dumnezeu și vei crede că ești tu însuți.

Libertatea pe care a avut-o, atât el, cât și omul, de a alege, este atribut al lui Dumnezeu, Singurul cu desăvârșire liber, El neavând o cauză a propriei existențe, fiind Însuși autorul a tot ceea ce există.

Și chiar dacă este greu de purtat libertatea, atâta vreme cât suntem oameni, suntem liberi să alegem și niciodată obligați să fim robi ai diavolului, ai întunericului, ai coruptibilității, distrugerii, morții.

Suntem liberi în orice clipă să-L alegem pe Hristos și să biruim împreună cu El.

P.S. În sensul întrebărilor tale, pentru a găsi răspunsuri avizate, vezi Teologia Dogmatică Ortodoxă a părintelui Dumitru Stăniloae, vol. 1, pag. 308 (Îngerii căzuți și rolul lor în căderea omului și susținerea răului în lume). Pe net o poți găsi aici.

Gresit.
Nu are puteri asupra omului decat in masura in care Dumnezeu permite si omul, prin pacat, se inchide spre Dumnezeu.

Cum nu?
A cazut din cer si a ajuns in Iad.

Sau poate ca nu faci decat sa primesti sugestii de la diavol.

Nu poate fi multumitor atat timp cat urechea ta nu se pleaca in directia corecta.

Nu usoara, corecta.

Eu ce-am citit ma duce cu gandul la pilda lucratorilor celor rai
Dumnezeu pune la dispozitie omului o vie, pe care o numeste via lui draga, lumea, darurile Sale pe care omul trebuie sa le lucreze. Si ii asigura toate conditiile atat viei cat si omului asa incat rodul sa fie unul bun. O curata, soi bun, pazitori, gard etc. Si nu te poti astepta decat ca rodul sa fie unul bun. Fapte, ganduri placute lui Dumnezeu si totusi nu e asa. A iesit agurida.
Si zice Dumnezeu oamenilor, tot la Isaia parca - Ei bine, fiti voi acum judecatori intre Mine si via Mea. Adica Dumnezeu ajunge sa ii spuna omului - spuneti-mi ce nu am facut bine? Si zice, parintele Galeriu, ce putea sa faca Dumnezeu mai mult? Probabil sa il faca pe om un robot asa incat sa se asigure ca face binele...
Ce vie bogata ne-a daruit Dumnezeu, dar si ingerii aveau o vie pe masura

am gasit un fragmentel:
"Si a dat via lucratorilor, iar el a plecat departe. – Dupa ce-ti incredinteaza darul, te lasa sa ucenicesti, sa lucrezi. Dumnezeu parca Se retrage. Si tainic El te inspira, dar fara sa te sileasca. Se pare ca e departe, si, totusi, chiar atunci cand crezi ca e departe, iar tu te rogi cu foc, e mai aproape ca oricand de tine. E taina aceasta a libertatii, pentru ca intr-adevar ucenicul sa cunoasca darul uimitor al libertatii, sa fie cu adevarat raspunzator si el de fapta lui. Sa aiba mangaierea ca lucrul facut e si al lui. E totodata si darul lui Dumnezeu, dar si osteneala lui. Nimic nu vom intelege in Scriptura fara acest, daca vreti, paradox, aceasta antinomie. Adica, in ce inteles: lucrarea darului lui Dumnezeu si a ostenelii noastre. Ai spune ca totul este dar, si asa este; dar spui ca fara osteneala ta nimic nu este, si asa si este. Si atunci, unde este adevarul? Sau darul, sau osteneala? Ei bine, adevar e si una si alta. Asta inseamna paradox. E si darul lui Dumnezeu, si osteneala mea, fara de care nu capat nimic."

"Cum nu?A cazut din cer si a ajuns in Iad."
unde culmea, el se simte bine

Nu stiu daca se simte bine.
Dracii exorcizati nu vroiau sa se intoarca in Iad.

Ma gandeam ca se complac in starea de iad, starea fara de Dumnezeu
Nu stiu prea multe despre asta. Parintele Calistrat yicea ca si de la ei asteapta Dumneyeu intoarcerea prin pocainta
deja ma gandesc prea mult la dansii...

Unele scrieri apocaliptice aparţinând iudaismului mediu şi târziu conţin informaţii interesante despre îngeri şi opuşii conaturali ai acestora, demonii, din care s-a inspirat parţial şi cu măsură angelologia Bisericii. Din aceste surse aflăm că liderul cetelor întunericului a fost arhanghel şi se numea Satanael, fiind, alături de ceilalţi opt arhistrategi , administratorul unei funcţii divine determinate. Funcţiile arhanghelilor sunt încifrate în numele fiecăruia, pe lângă particula El (adică Dumnezeu). Maxim Mărturisitorul, pe urmele lui Dionisie Areopagitul, nota că fiecare dintre aceşti arhangheli oglindea nemijlocit slava lui Dumnezeu şi puterea Lui, vedea purururea Faţa Lui, ceea ce nu e puţin lucru în teologia creştină. În mod ironic, Satanael era supraveghetorul legităţii, ordinii şi dreptăţii în Creaţie, adică era un fel de procuror-şef al DNA-ului cosmic şi metacosmic. Or, precizează Maxim, defecţiunea acestui puternic arhanghel survine în momentul când nu mai face distincţia între cel ce oglindeşte şi Cel ce este oglindit. Prin urmare prima mare eroare, care premerge mândriei, kenodoxiei şi tuturor celorlalte căderi ontologice din registrul înalt al fiinţei, este o eroare de discernământ, urmată de o criză gravă de indentitate.
Subiectul oricum este vast, subîntinde multe aspecte aflate în suspensie, sursele sunt puţine şi adeseori contestate, doctrina "oficială" preferă să puncteze sumar apoi trece rapid în apofază, iar cultura seculară oferă referinţe atât de pluraliste şi încâlcite că ameţeşti cercetându-le.

Iată, deci, și sursa mândriei. Prin urmare, dacă vrei să fii smerit, trebuie să capeți un bun discernământ (sau să nu-l pierzi, dacă-l ai) constând în a nu uita niciodată că și tu, purtător de chip dumnezeiesc, nu ești decât o oglindă (ca și îngerii); sau poate doar un șlefuitor, darurile pe care le-ai primit de la Dumnezeu fiind, de fapt, oglinda pe care tu ești dator („slugi netrebnice suntem pentru că am făcut ce eram datori”) să o lustruiești mereu și să o păstrezi curată ca să reflecte cât mai fidel lumina Făcătorului.

Dragă coleg de discuţii, stăpânitorul acestei lumi (nu împăratul creaţiei) n-a fost desemnat de Dumnezeu în această calitate, ci este ales, cât se poate de "democratic", de către oameni. Aşa că, în momentul când urâm, minţim, ne trufim, cădem sub stăpânirea patimilor etc., noi nu facem altceva decât să acordăm tot atâtea voturi diavolului şi stăpânirii lui cosmice. Creaţia văzută şi nevăzută are un Pantocrator de drept, însă noi suntem cei care refuzăm autoritatea Aceluia (şi, culmea, chiar avem dreptul ontologic să facem asta spre paguba noastră) şi alegem oferta care ne convine.

Cea mai mare pedeapsă o putem atrage asupra noastră nu este nici suferinţa, nici încercările, nici lipsurile, ci părăsirea de către Dumnezeu. Când te lasă Domnul de capul tău şi nu îţi mai asistă libertatea prin intervenţiile discrete şi delicate ale harului Său, te poţi considera cea mai nenorocită dintre creaturi, precum satana şi acoliţii lui. Toate darurile cu care ai fost înzestrat îţi rămân active, dar, în afara comuniunii cu lucrarea Sfintei Treimi acestea îşi ratează sistematic scopurile cele mai înalte, şi te trezeşti că nu faci altceva cu ele decât să răspândeşti seminţele morţii şi ale remuşcării, împachetate seducător în ambalajele foarte plăcute poftei ochilor, poftei trupului şi trufiei vieţii, (1 Ioan 2:15).

Da ce, pe noi ne pedepseste?
Vrem sa fim independenti, sa muscam din mar de capul nostru?
Nu ne opreste nimeni, dar "veti murii". Asa cum era un articol pe care l-am citit, e "veti murii", nu "Va voi omorii:.

Sunt nazuinte sincere asupra unei lumi injuste.

Simplu, prin acordarea liberului arbitru, a posibilității de a nu se supune; animalele nu au această posibilitate.
Concuzie: omul este diavolul, dar se poate pocăi.

Concluzie la ce?

La o speculaţie origenistă cum că unii oameni sunt diavoli întrupaţi....

Si eu care credeam ca n-am de ce sa mai mir..
Nu in halul asta, in orice caz.

Multumesc N. Priceputu, pentru trimiterea la Staniloae: mi-a fost ( si imi va mai fi ) de mare folos. Pana acum nu am avut tupeu sa citesc asa ceva, considerand ca voi intalni un limbaj mult prea tehnic.
Multumesc Mihailc, pentru referintele istorice date, despre ce era si cum se numea Lucifer. Ai idee cand s-a produs caderea? In ce moment al facerii? Dupa ce a fost facut Adam sau dupa?
Oricum, deduc din functia pe care o avea Satanael, ca exista o activitate in creatie in legatura cu dreptatea si ordinea, adica acestea puteau fi incalcate si trebuiau supravegheate. Asa este?
Si mai este o problema: ce este metacosmosul? Cosmosul este lumea noastra fizica, ce face parte din Metacosmos? Daca este asa, cand voi muri, voi cunoaste brusc tot ce nu cunoasteam, aducandu-mi aminte de orice secunda din viata mea (ceea ce acum nu pot), adica voi capata o metacunoastere? Si in momentul acela voi constata in plenitudine (nu ca acum, partial) cat de idiot am fost si cum mi-am ratat vesnicia in doar cativa ani?

Ca să înţelegi mai uşor, o să folosesc o expresie arhicunoscută din textul Simbolului de credinţă niceo-constantinopolitan: "...a tuturor celor văzute (cosmos) şi nevăzute (metacosmos).
Dreptate şi ordinea sunt doar cuvinte corelative împrejurărilor în jurul cărora discutăm, deoarece e foarte greu să vorbeşti despre metacosmos în termenii şi limitările limbajului cosmic, adică a lumii noastre spaţio-temporale. Aceeaşi dificultate o întâmpinăm când încercăm să datăm un eveniment metacosmic în textura căruia reperele "înainte" şi "după" nu au relevanţă fenomenologică. De aceea referirile la lumea celor nevăzute sunt întotdeauna vag-analogice şi nu trebuie să cădem în capcana echivalării sau imaginării ei în coordonatele lumii noastre.
Prin urmare, nu putem ştii dacă un eveniment metacosmic s-a petrecut înainte sau după un eveniment cosmic.

Când spui unii te excluzi pe tine, nu?

E scris în metacosmos: nu unii, ci toți.

10. După cum este scris: "Nu este drept nici unul;
11. Nu este cel ce înţelege, nu este cel ce caută pe Dumnezeu.
12. Toţi s-au abătut, împreună, netrebnici s-au făcut. Nu este cine să facă binele, nici măcar unul nu este.(Rom2,10-12)


Evenimentele metacosmice sunt simultane, nu consecutive.

Uite dom'le, în sfârşit, unul care a fost acolo şi ştie când, ce şi cum!

Vrei să zici "care ESTE acolo"!

Asadar, daca evenimentele metacosmice sunt indescriptibile succesional sau sunt simultane, noi, cei care traim si ne castigam mantuirea in lumea fenomenologica, temporala, care suntem legati structural de succesiune si temporal, ne vom pomeni dincolo, dupa moarte, intr-o lume total nenaturala in ce ne priveste. Stranie si anapoda, dupa calapoadele dupa care am evoluat in cursul vietii. Nu ne pregateste nimeni si nimic pentru "dincolo". Asadar, tind sa cred ca metacosmosul beneficiaza de un metatimp care este secvential si succesional ca si timpul cosmic, dar care difera de acesta prin modul de curgere. Poate ca nu va mai fi intim legat de viteza si distanta, acestea insele lipsind sau transformandu-se in altceva, dar va avea cu siguranta secventialitate si succesiune. Sunt convins ca "metatimpul" a inceput odata cu inceperea creatiei, in prima zi a facerii si tot ce s-a intamplat de atunci este in succesiune, nu simultan, nici indefinit.

Interesante supoziţii, însă eu unul, dacă aş fi în locul tău, nu m-aş grăbi să le transform în convingeri. Sfinţii părinţi şi scriitori bisericeşti utilizau afirmaţia ca instrument epistemologic doar până la un punct, după care treceau în domeniul certitudinilor negative, singura modalitate de a aborda, cât de cât, inefabilul.

Nu sunt convingeri. Am spus ca tind sa cred. Doresc sa ma clarific si dupa cum vedeti, nu am convingeri clare, incerc sa le obtin. Ma deranjeaza tare mult ca voi ajunge (cand voi muri) intr-o realitate care este cu totul altminteri decat cea perceputa si priceputa de mine pana acum. Ma simt ca un peste care a trait intr-o pestera, stiind ca dupa ce va muri va ajunge intr-o lume despre care nu stie decat ca este mult mai minunata, cu aer, lumina, flori, iarba etc., fara sa aiba nici macar o idee cat de vaga ce sunt acestea, ci doar stiind numele lor. Cand voi iesi din pestera, nu voi fi pregatit deloc. Mai mult, nici macar nu pricep cum de e mai bine afara din pestera decat inauntru, trebuie doar sa cred asta. Ok, ma straduiesc, rugaciune multa, duhovnic, dar tot nu pricep. Si stii de ce? Continuand comparatia pestera-afara, desi pentru noi cei ce discutam aici este evidenta superioritatea lui nafara si pentru peste nu, desi pestele va constata cat de bine este afara, acel peste nu va mai fi el insusi cand va ajunge afara si va pricepe cat de bine este acolo. Va fi o cu totul alta persoana. Pestele din pestera va fi dezindividualizat, disparut pentru totdeauna. Alta persoana va beneficia de bucuria lui afara, persoana fara nicio legatura cu pestele din pestera.

Pentru cel care traieste o viata de credinta autentica, gustarea bunatatilor viitoare incepe inca de aici.
Dar pentru asta, trebuie sa moara nitel. Tot incepand de aici.

Bine spus, Alin. În acest spunea un dumnezeiesc părinte că teologia este viață.

Căutând doar cu mintea înțelesurile adânci ale tainelor dumnezeiești, vei rata cunoașterea Adevărului, care poate fi înțeles doar printr-o participare integrală, cu toată ființa (minte, inimă, trup), în modurile arătate de Hristos în Biserica Sa.

În ce privește temerile lui catalois că la încheierea acestei vieți vom întâlni o realitate cu totul necunoscută, nu cred că lucrurile vor sta așa dacă în viața pe care o trăim aici și acum avem experiența harului, dacă dobândim Duhul Sfânt, care este scopul pentru care trăim pe pământ, după sf. Serafim de Sarov.

Această viață limitată, în trup, este o perioadă de „gestație”, noi trăind ca într-un pântec dumnezeiesc (Biserica), hrăniți prin cordonul ombilical al harului de către Duhul Sfânt. Moartea va fi, prin urmare, o naștere în veșnicie.

Să lucrăm, însă, și să ne rugăm ca nașterea să ne găsească bine crescuți și hrăniți, să nu ne naștem înainte de termen sau chiar morți (să nu fie!).

Pai nasterea din nou tot aici este.
Omul moare, pentru a renaste, imbogatit, asa cum bobul de grau moare pentru a da roada inzecita.

Exact.

Sunt pur și simplu uimit de fidelitatea ”meta-tabloului” pe care-l descrii ca și cum de-acolo ne transmiți, iar limbajul este foarte metaforic, dar extrem de sugestiv și exact.

Am boldat o mică secvență din tabloul tău la care eu răspund că abia ”afară” peștele se va defini(descoperi) în mod real, fiindcă în peșteră nu are nicio legătură cu el însuși; în peșteră peștele se confundă cu branhiile, cu solzii, cu înotătoarele sale, adică cu trupul său, iar dincolo se va ”elibera” de ele devenind el însuși și, totodată, luminându-se cum s-a lăsat înșelat în peșteră.

Observ că tu ai toate aceste informații, dar nu-s sistematizate conștient și cred că urmează să le descoperi în curând(la timpul potrivit).

Multumesc Demetrius, parca simt o boare de incurajare in urma cuvintelor tale.
Numai ca furtuna din mintea mea este in continuare nepotolita, confuzia fiind ceea ce traiesc, nu claritatea convingerilor.
Credinta ce este? Ignorarea, respingerea sau negarea gandurilor care vin din firea omului (apropos, singura fire pe care omul o stie, acea fire care il face sa fie viu cu orice pret, care percepe cauzalitatea si care cerceteaza ce are in jur, cat mai departe cu putinta, ca sa inteleaga ce este el, cu mijloacele puse la dispozitie), vidul ramanand in urma acestor actiuni, vid care trebuie umplut cu ceva, deoarece noi, oamenii, NU putem trai fara un reper, umpland acest vid cu ganduri care nu se mai sincronizeaza cu totalitatea experientelor noastre, ci, din contra, cu orice este contra experientelor noastre: viata vesnica (nici o experienta nu zice ca ar exista), reincarnarea (asijderea), cele 9 fecioare la dispozitie sexuala ale musulmanilor (aici diavolul a luat-o rau pe aratura, dar, cu toate astea, uite ce de adepti are...), cam astea fiind toate credintele de azi ale omului, care contrazic experienta vietii. Si mai sunt cei care "cred" in moartea definitiva: ai trait cateva zeci de ani si asta a fost totul. Acestia sunt cei care NU neaga, ignora sau resping realitatea de mai sus, ci se raporteaza exclusiv la ea.
Iata tabloul pe care il are in fata Dumnezeu. Intrebarea ar parea ca este: cine a pictat tabloul? Dumnezeu, ar fi primul raspuns, caci El a pictat orice este de vazut. Diavolul,ar fi al doi-lea raspuns, caci prea este dezlanat acest tablou. Dar, personal, as fi ipocrit sa afirm ca asta e intrebarea ce ma framanta. Intrebarea mea (caci de aceea am inceput topicul) este DE CE exista acest tablou? Daca acest tablou are un scop, care este acela?
Ca sa fiu mai lapidar, cred ca scopul este de neinteles de catre fiintele umane, care trebuie sa tinda catre acest scop. Si aici apare disfunctionalitatea: trebuie sa ajungem intr-un loc pe care nu il intelegem, nu il putem intelege, dar este singurul loc in care putem ajunge.
Ei bine, daca Diavolul nu ar fi existat, daca Lucifer nu ar fi cazut, nu ar fi corupt pe Eva, apoi pe Adam s.a.m.d., topicul meu nu ar fi existat: da, Omul a cazut prin liberul arbitru, s-a separat de Dumnezeu prin neascultare. Dar, atata timp cat asta s-a intamplat cu o interventie din exteriorul Omului, adica a lui Lucifer, iar acesta NU a fost exclus din lume, univers sau metaunivers, ci a ramas sa fiinteze cu oarece puteri, ba chiar active, ba chiar sa il ispiteasca pe Fiul lui Dumnezeu, ba chiar sa ajunga sa ii omoare pe ulrimii 3 profeti, ba chiar sa ajunga sa poarte un razboi peste toata firea si peste toti Oamenii pana la sfrsit (sa aiba puterea de a impinge catre iad si moarte vesnica MILIARDE de suflete ca al meu si al tau, suflete de Oameni), iar la sfarsit sa aiba un razboi intre ingerii lui si ingerii lui Dumnezeu..., inseamna ca acesta, Lucifer, este foarte important pentru creatie, pentru Dumnezeu.
Iar eu, Marius (caci asa ma cheama), cu mintea cu care am fost lasat pe pamant, fac exact aceleasi lucruri pe care le-a facut Lucifer. Fac contra Domnului. Scriu aici si ma duc la spovedanie si ma rog, pentru ca nu vreau sa fiu contra Domnului, dar sunt.
Raspunsurile standard din cateheza nu m-au ajutat, astept raspunsuri personale.

Dilemele tale au bătaie prea lungă pentru o discuţie pe internet, însă sunt importante şi cred că merită să ne învârtim puţin în jurul lor. Nu există răspunsuri standard care să satisfacă nevoia profundă de a găsi sensul existenţei personale, încadrat într-un sens general al fiinţării.
Dacă vrei teorii, îţi recomand să iei la rând metafizicile şi sistemele religioase ale omenirii. Absolut toate pretind că răspund, parţial sau exhaustiv, la întrebările ultime ale omului, propunând în acelaşi timp soluţii de integrare într-o anumită ordine a lumii.
"De ce există fiinţare şi nu, mai degrabă, nimic?". Această întrebare, formulată de Martin Heidegger în secolul trecut, este considerată şi astăzi un fel de capăt al interogaţiilor umane, cel mai avansat mesager al gândirii umane în miezul marelui mister al existenţei.
Sunt curios ce răspunsuri avem fiecare la întrebarea de mai sus.