Istoria Tuturor Sărbătorilor Partea I
 

Știu e mult de citit dar vă îndemn citiți, poate pierdeți 10 minute dar măcar veți afla rădăcinile tuturor Sărbătorilor

Atât de curând venit pe lume, atât de inconştient de pericol, gingaşul nou născut se află în siguranţă, cuibărit în leagănul din braţele calde ale mamei. Totuşi acum simte o uşoară tensiune în corpul ei. Strâns, atât de strâns îl ţine la piept cu cât se apropie de terenul sfânt. Nu a mai auzit zgomotul atâtor voci sau sunetul mistic al cântărilor. Braţele mamei au început să tremure şi picături de lacrimi amestecate cu sudoare umezesc scutecele ce îl acoperă. Sunete puternice de flaut şi de tamburină încep să se audă în ecoul muntelui până în valea de mai jos. Strânsoarea mamei slăbeşte şi deodată mâinile mari, puternice ale unui om îmbrăcat în alb îl ridică în aerul nopţii şi-l pun sus pe o suprafaţă dură, metalică. Nesigur, copilul scânceşte, în căutarea căldurii braţelor mamei sale. Ochii lui nu sunt încă suficient de puternici ca să se concentreze asupra capului de viţel din bronz de deasupra lui. Scâncetele lui se transformă în plânsete atunci când fumul îi înţeapă ochii şi mâinile sculptate de bronz care îl susţin ajung insuportabil de fierbinţi. Strigătele mamei sale se alătură strgătelor lui, dar sunt repede înăbuşite de tunetul de tobe şi de târşâitul ritmic a zece mii de picioare. Dintr-o dată, este împins, şi alunecă de pe braţe în focul de mai jos. Scoate un ţipăt dureros. Ţipetele mamei înnebunite nu fac decât să mărească strigătele discordante de flaut şi tamburine pe când dansul devine mai frenetic. Când se aude doar trosnetul focului împreună cu plânsetele singuratice de jale ale mamei lui, preotul anunţă că zeul-soare a fost mulţumit.

De-a lungul istoriei, obiceiurile şi ororile cultului soarelui au ajuns în fiecare regiune din lume. Babilonienii l-au numit pe zeul-soare Şamaş; egiptenii Ra; asirienii Baal; canaaniţii Moloh; perşii Mitra; grecii Helios; druizii Hu şi romanii Sol Invictus - Soarele Invincibil. Lista continuă de-a lungul istoriei şi înconjoară culturi diverse precum hindusă, japoneză, aztecă şi ajunge atât de aproape de casă, practic de fiecare trib indian din America de Nord. Cei mai mulţi oameni de ştiinţă consideră începuturile de venerare a soarelui ca venind din Babilon.

Babilonul, prima metropolă, a fost întemeiat de Nimrod imediat după Potop (Geneza 10:8-10). În acele zile, existau uriaşii care umblau pe pământ, oamenii de renume din antichitate, din lumea de la început, dar pe măsură ce au murit, noile generaţii s-au simţit semnificativ inferioare. Cu toate acestea, Nimrod a păstrat toate semnele distinctive atât fizice cât şi intelectuale ale strămoşilor săi. La început, Nimrod a fost doar vânător, dar cu trecerea timpului, escapadele sale au devenit subiect de legendă printre adepţii lui. Nenumăratele repetări ale faptelor sale de vitejie i-au ridicat statutul la proporţii supraomeneşti, şi societatea care se dezvolta rapid la picioarele lui, în cele din urmă nu numai că l-a onorat ca regele lor, ci i s-a şi închinat ca unui zeu al ei.

Aroganţa lui Nimrod a fost în cele din urmă depăşită doar de cea a soţiei sale, Semiramida. Faimoasă pentru frumuseţea şi viclenia ei care depăşea orice imaginatie, ea şi-a exercitat puterea cu o mână de fier. Asemenea lui Nimrod, Semiramida a fost zeificată de către oamenii de rând. Pentru mintea superstiţioasă a unui neam care se despărţise singur de închinarea la singurul Dumnezeu adevărat, Nimrod şi Semiramida în puterea lor teribilă si în frumuseţea lor au fost înălţaţi ca soarele şi luna în formă umană.

Deşi relatările istorice despre moartea reală a lui Nimrod sunt vagi, este sigur că a lăsat-o pe Semiramida cu o avere enormă şi cu o dilemă tot atât de mare. Cum urma ea să-şi menţină puterea asupra imperiului pe care îl construise el? Nu exista decât o soluţie, şi ea a urmărit-o cu un zel diabolic. Spiritul lui Nimrod se înălţase chiar în soare, pretindea ea. Cu o elocinţă ce îţi taie răsuflarea, ea le-a descris oamenilor noul lui rol de binefăcător şi protector al lor. În fiecare dimineaţă, el răsărea, aducând lumină şi viaţă pământului, în timp ce traversa cerul. Seara, se arunca sub marginea pământului ca să se lupte cu spiritele rele şi demonii de sub pământ care s-ar fi târât altfel asupra omenirii şi ar fi distrus-o. Uneori, bătălia era sângeroasă, iar cerul roşu-brăzdat mărturisea dezastru. În fiecare dimineaţă, oamenii trebuiau să-şi aşeze darurile înaintea soarelui care răsărea şi să i se închine ca unui conducător plecat dintre ei şi ca unui protector victorios.Planul a reuşit de minune. În izolarea pe care şi-au impus-o singuri de a nu se închina viului Dumnezeu, urmaşii lui Nimrod au renunţat şi la singura legătură vie cu cunoaşterea strămoşilor lor. Lăsaţi cu nimic altceva decât cu simţurile lor fizice care să-i informeze, au acceptat imediat scornelile absurde ale Semiramidei. Fără să-şi dea seama, au ajuns pioni în planul sinistru al lui Satana, arhiamăgitorul, când acesta a pus temeliile pentru toate ereziile păgânismului.

S-a decis ca prima zi a săptămână să fie dedicată de atunci înainte închinării la zeul-soare şi asemănător restul zilelor săptămânii să fie dedicat închinării la corpuri cereşti mai mici. Destul de remarcabil, deşi mai târziu mitraismul a reaşezat ordinea, zilele săptămânii noastre de astăzi reţin numele teutonice ale acestor aceloraşi zeităţi ale planetei. Prima zi a săptămânii rămâne duminica; lunea comemorează Luna; marţea, planeta Marte (Tiu); miercurea, pe Mercur (Woden); joia, pe Jupiter (Thor); vinerea, pe Venus (Frigg sau Freya) iar sâmbăta este numită evident după Saturn.

Cu trecerea generaţiilor, conducătorii religioşi au început să adauge doctrine şi ceremonii închinării la soare. Astfel, au ajuns să declare că dacă soarele le-a dat viaţă, probabil că el are nevoie de viaţă ca să se întărească în drumul lui de-a lungul cerului. Ca reacţie, sute de mii de bărbaţi, femei şi copii au fost sacrificaţi zeului-soare. Despre o astfel de închinare, Dumnezeu a declarat prin Moise: "... ele (popoarele) slujeau dumnezeilor lor, făcând toate urâciunile pe care le urăşte Domnul, şi ele chiar îşi ardeau în foc fiii şi fiicele lor în cinstea dumnezeilor lor" (Deuteronomul 12:31). Înşelaţi de conducători care îşi slujeau doar lor înşişi şi care nu cunoşteau nicio altă religie decât a lor, oamenii au urmat orbeşte învăţăturile dracilor.

Într-o primăvară nu la mulţi ani după moartea lui Nimrod, s-a aflat că voluptuoasa Semiramida era însărcinată. Chemându-i pe scribii Babilonului, a lansat cel mai remarcabil comunicat de presă. Ea a pretins că Nimrod o lăsase însărcinată prin razele vii ale soarelui. În calitate de odraslă a zeului-soare, copilul care urma să se nască avea să pretindă că este o zeitate şi ea, Semiramida, în numele lui, urma să fie de atunci "mama zeului". O astfel de blasfemie pare transparentă în zilele noastre, dar pentru o naţiune care se depărtase de Viul Dumnezeu, absurdul a devenit o obişnuinţă. Superstiţia maselor a fost ca un pământ roditor pentru planurile înşelătoare ale lui Satana şi ele au înflorit asemenea unor buruieni vătămătoare.

Pe data de 25 decembrie s-a născut Tammuz, copilul zeului-soare. Naşterea lui a fost ovaţionată ca o mare minune. Căzând aşa cum a căzut în timpul zilelor care se măresc încet după solstiţiul de iarnă, a fost văzută ca un augur al renaşterii soarelui şi a fost trâmbiţată cu o bucurie tumultoasă. De atunci, 25 decembrie a fost ţinut ca ziua de naştere a fiului zeului-soare şi a devenit o zi de sărbătoare anuală în tot regatul.

Asemenea presupusului său tată, Nimrod, s-a zvonit despre Tammuz că a fost un mare vânător. Cu toate acestea, poate că cea mai mare cucerire a sa dintre toate a fost unirea lui mitică cu Iştar, zeiţa mamă, care întruchipa toate energiile de reproducere din natură. Considerată în diferite feluri ca zeiţa lunii şi regina cerului, Iştar reprezenta principala zeiţă feminină a asirienilor. Această aceeaşi zeiţă, cu anumite variaţii, se poate identifica în alte culturi cu Aştoret la fenicieni, cu Astarteea la greci şi romani, cu Eostre la teutoni şi cu Eastre la saxoni. Echivalenta ei în Egipt era Isis, soţia şi sora lui Osiris şi mama lui Horus. Iepurii şi ouăle reprezentau simboluri ale vieţii şi fecundităţii care la început au ajuns să se identifice cu Iştar. Sărbătoarea anuală care o onora avea loc în jurul primei luni pline după echinocţiul de primăvară, atunci când părea că întreaga natură izbucnea printr-o vitalitate de reproducere.

Din nefericire, tânărul Tammuz (cunoscut şi ca Adonis, care însemna "domn",în mitologia clasică) a fost lovit de colţii unui mistreţ sălbatic, murind prematur. Aici legenda depăşeşte chiar şi istoria. Unele relatări povestesc că după trei zile ca prin minune Tammuz a înviat; altele declară că Iştar, răpusă de durere, a călătorit departe în lumea de jos ca să-l găsească şi după multe zile, chiar a reuşit, dar în timpul absenţei ei, pasiunea pentru iubire a încetat să mai fie vie şi toată viaţa de pe pământ tânjea într-o jale mare. În toate relatările, după ce s-a terminat plânsul, Tammuz a fost instaurat cu fermitate drept noul zeu al soarelui şi în cele din urmă, renumele lui l-a depăşit chiar pe cel al lui Nimrod.

Nu e frumos sa dai copy/paste fara trimitere la sursa :)

Istoria Tuturor Sărbătorilor Partea II
 

Într-adevăr, confuzia a fost urmarea inevitabilă a tuturor compromisurilor făcute de poporul lui Dumnezeu cu căile nesfinţite ale lumii. Şi confuzia a fost moştenirea lăsată generaţiilor care au urmat.

Ar fi tulburător să aflăm că practic toate sărbătorile religioase ce se păstrează acum în creştinism îşi au originea în păgânism, cu multe sute de ani înainte de Hristos, dar istoria antichităţii o dovedeşte fără nicio îndoială. Ziua de naştere a fiului soarelui, Tammuz, a ajuns chipurile ziua de naştere a copilului Hristos. Perioada de jale după Tammuz a ajuns Lăsata secului, iar legenda învierii lui Tammuz s-a perpetuat prin convenienţă ca istoria învierii lui Hristos. Turtele (prăjiturelele) pentru regina cerului au ajuns colivele cu cruce pe ele, iar riturile ruşinoase ale fertilităţii lui Iştar au evoluat în sărbătoarea Paştelui. (Întâmplător, Paştele este încă o sărbătoare nefixă care îşi găseşte data în fiecare an după ciclurile lunii. Se serbează întotdeauna în prima duminică după prima lună plină după echinocţiul de primăvară).

Chiar şi sărbătorile sfinte mai puţin păgâne au fost absorbite de cultura creştină. În timpul toamnei, anotimpul descompunerii, se credea că duhurile morţilor plutesc prin apropiere. Dacă nu se înălţau rugăciuni pentru ele şi nu li se oferea o mâncare potrivită, oamenii se temeau că ele urmau să rămână şi să îi bântuie prin nenorociri. Cu alte cuvinte, trick or treat. (Primim ceva sau vă păcălim). Astăzi, am rămas cu Ziua Tuturor Sufletelor; seara dinainte se numeşte Moşii sau Pomenirea morţilor sau mai cunoscută sărbătoarea de Halloween.

Ziua Sfântului Valentin este ceea ce a mai rămas din Lupercalia, un rit de purificare de la începutul primăverii în care preoţii alergau pe străzi cu biciuri făcute din benzi din piele de ţap. Cu aceste biciuri, le loveau pe femei, asigurându-le astfel fertilitatea pentru anul următor. Tinerii îşi aflau perechea mai târziu în acea zi printr-o alegere întâmplătoare a numelor. Biciurile din piele de ţap s-au transformat în săgeţile micuţe ale lui Cupidon, iar astăzi aflarea perechii are loc prin schimbul intenţionat de felicitări de Ziua Îndrăgostiţilor.

Ar mai putea fi date multe alte exemple, dar ajunge să spunem că în zilele noastre cultura religioasă şi seculară este murdărită de tradiţii păgâne, mai mari sau mai mici. Cum de s-a întâmplat aşa? La urma urmelor, nu suntem oare un popor creştin într-o eră luminată? Probabil că este mai uşor de răspuns la prima întrebare decât la a doua.

Viaţa era grea în primii ani ai Bisericii Creştine. Lumea păgână era puternică şi nemiloasă şi a căutat să şteargă de pe pământ mica sectă de închinători care Îl onorau pe Isus Hristos ca Domn şi Mântuitor al lor. Dar sângele martirilor s-a dovedit a fi o sămânţă pentru biserică şi cu trecerea timpului a devenit limpede că va învinge creştinismul.

Când Satana a încercat să distrugă biserica prin violenţă, a recurs la o nouă strategie - să se alăture şi el bisericii şi să o strice dinăuntru. Acesta s-a dovedit a fi un plan mult mai de succes. Cam prin secolul al IV-lea după Hristos, Imperiul Roman investise biserica aflată în creştere cu propria lui bogăţie şi cu un grad mare de putere politică, având ca plan să-şi extindă propriile domenii. Din nefericire pentru lume, acest amestec de putere religioasă şi temporală a reprezentat o combinaţie ameţitoare care i-a schimbat mereu pe cei care au gustat din ea. Nemaifiind trupul blând şi nevinovat al lui Hristos, biserica a devorat mâna care a hrănit-o, iar în 538 d.Hr., împăratul Iustinian a decretat că Biserica Romană acum conduce lumea. De aici înainte, domnia ei urma să fie cunoscută drept "Sfântul Imperiu Roman".

Lumea s-a clătinat sub asuprirea Bisericii romane în timpul veacurilor întunecate care au urmat. În setea ei după tot mai multă putere şi dominare, ea a absorbit toate celelalte religii în a ei şi a denaturat învăţătura curată a lui Hristos într-un amalgam de superstiţii şi erezii. Însăşi această caracteristică era tipică pentru toate naţiunile păgâne, care prin cuceriri permanent adăugau zeităţi la lista lor. Durant declară în The Story of Civilization - Istoria Civilizaţiei: "Existau zei care prezidau aproape orice moment din viaţa unui om, zei ai casei şi ai grădinii, ai mâncării şi ai băuturii, ai sănătăţii şi ai bolii". Biserica Romană i-a strâns la sânul ei pe aceşti zei şi le-a dat nume de sfinţi. Rugăciunile morţilor, în loc să se înalţe lui Cybele, i se înălţau acum Fecioarei Maria. S-a păstrat folosirea idolilor şi amuletelor, întrucât erau daruri de îmbunare (penitenţă şi indulgenţe). Se credea că regii păgâni erau întruchiparea zeului-soare, iar Biserica Romană îşi avea omologul în papa ca vicar al lui Hristos.

Primii creştini negaseră orice compromis cu falsa doctrină şi suferiseră cu bucurie moartea teribilă de martir deoarece refuzaseră să pună doar un pic de tămâie la picioarele altarelor păgâne. Şi totuşi, în doar câteva generaţii, un văl de întunecime morală a acoperit biserica. Mereu dornică să asimileze şi să cucerească, ea a integrat practic toate trăsăturile închinării la soare în propriile ei rituri. Ca să le facă în ciudă evreilor pe care îi urau şi ca să găzduiască legiunile de închinători la soare care intrau în "credinţă" prin cuceriri, conducătorii bisericii s-au gândit din primele timpuri să transfere sfinţenia sabatului primei zile din săptămână. Duminica a fost proclamată sărbătoare în cinstea învierii Domnului Isus, o deviaţie şireată care a adus în cele din urmă batjocură asupra marei legi morale a lui Dumnezeu, Cele Zece Porunci. Cu timpul, această lovitură de maestru a şters efectiv închinarea la Dumnezeu ca la adevăratul Creator al Universului, care la rândul ei a pregătit o cale largă pentru apariţia evoluţionismului, secole mai târziu.

Astăzi evoluţionismul este doar vârful unui aisberg masiv şi cu multe capete. De la cuvintele pe care le folosim până la modul în care ne îmbrăcăm, cultura noastră este îmbibată total cu tradiţii păgâne. Totuşi, lipsite de semnificaţia lor originară, multe dintre aceste obiceiuri par relativ nevinovate şi unele, actualizate prin veşmintele creştineşti, par practic sănătoase. Dar cum ar putea creştinul de azi să se raporteze la Crăciun sau Paşte sau la păzirea duminicii? Nu mulţi sunt conştienţi cu adevărat de istoria acestor lucruri, aşa că ar trebui oare să ne facem griji?

Aceste întrebări sunt rezonabile şi merită să fie luate în considerare. Locul cel mai bun pentru a începe să cauţi răspunsuri este chiar în Biblie. Dumnezeu i-a poruncit lui Israel, spunându-i: "Vezi ... să nu cercetezi despre dumnezeii lor şi să zici: "Cum slujeau neamurile acestea dumnezeilor lor? Şi eu vreau să fac la fel. Tu să nu faci aşa faţă de Domnul, Dumnezeul tău." Deuteronomul 12:30, 31.

De ce sunt cuvintele lui Dumnezeu atât de puternice? Deoarece El este atât de deosebit faţă de zeităţile păgâne, pe care oamenii le considerau capricioase şi care trebuiau mereu îmblânzite. Dumnezeu Însuşi este drept, iubitor şi mai presus de toate, sfânt. El cerea un mod mai înalt şi diferit de închinare, bazat pe o legătură sfântă cu poporul Său. Chiar formele de închinare la soare şi de idolatrie excludeau vreun fel de relaţie între Dumnezeu şi poporul Său şi le degradau concepţia despre El. Mai mult, aceste forme includeau obiciurile cele mai degradante, inclusiv sacrificii omeneşti.

Trebuie să ne întrebăm atunci, este ceva greşit în a comemora naşterea şi învierea lui Isus? Desigur că nu. Aceste evenimente sunt pline de o însemnătate profundă pentru orice creştin adevărat. Singura problemă este că nici Biblia, nici istoria nu ne-au păstrat datele acestor evenimente. Ca urmare, nu există nicio poruncă biblică de a le păstra în vreo anume zi din an. Dumnezeu, în înţelepciunea Lui, ne-a lăsat libertatea de a ne aminti de ele în fiecare zi din an, incluzând 25 decembrie şi duminica Paştelui.

La acest punct, trebuie să fi fost deja înţeles faptul că Cerul nu pune niciun preţ pe Crăciun sau Paşte. Alegerea acestor zile s-a bazat doar pe consideraţii păgâne; mai târziu, oamenii au conceput mijloace prin care să le încorporeze în religia creştină. Este imposibil doar să ignori sărbătorile care au ajuns un eveniment marcant în cultura noastră, cu toate acestea nu ar trebui să le învestim cu o sfinţenie pe care nu o merită. Cel puţin, putem fi recunoscători că aceste zile nu caută să schimbe sau să anuleze vreo parte din Legea sfântă a lui Dumnezeu.

Dar acum ce putem spune despre păzirea duminicii ca o amintire corectă a învierii Domnului Hristos? Of, aici a ţintit să ajungă Satana tot timpul: păzirea duminicii este vulpea care s-a strecurat în coteţul găinilor împreună cu porumbeii. S-ar putea ca porumbeii să nu fie pui adevăraţi, dar vulpea îi va mânca pe toţi dacă va rămâne acolo.

Ce vrea oare să spună asta? În Romani 6, Biblia ne dă simbolul morţii şi învierii lui Hristos pentru creştin şi acesta nu este păzirea duminicii, ci botezul şi "să trăim o viaţă nouă." Versetul 4. Dar cel mai important, păzirea duminicii este acea rămăşiţă din păgânism care se aşază în opoziţie directă cu autoritatea lui Dumnezeu. Nu ni s-a spus doar să ne alegem o zi din şapte pentru închinare, ci ni se spune că Dumnezeu a binecuvântat în mod special ziua a şaptea şi a sfinţit-o - un act pe care nu îndrăznim să nu îl luăm în considerare.

Istoria Tuturor Sărbătorilor Partea III
 

Sabatul este un memorial sacru al puterii creatoare care Îl distinge pe Dumnezeu de toate zeităţile false. Dumnezeu a cerut întotdeauna ca poporul Său să facă deosebirea dintre sacru şi profan, între sfânt şi obişnuit. Satana a căutat şi caută neîncetat să şteargă această deosebire. Scopul lui final este ca păcatul să pară drept, iar dreptatea să apară drept profană. A reuşit? Uitaţi-vă la creştinismul modern şi decideţi singuri!
În fiecare an, ca urmare a morţii tragice a lui Tammuz şi a presupusei lui înălţări în soare, cele patruzeci de zile care preced sărbătoarea lui Iştar au fost puse deoparte pentru post şi tăgăduire de sine pentru a comemora suferinţa şi moartea lui. (Exact acest obicei, "plânsul pentru Tammuz," Dumnezeu l-a numit o urâciune în Ezechiel 8:13, 14). La sfârşitul acestei perioade de jale, oamenii obişnuiau să se scoale devreme în prima zi a săptămânii şi să se ducă la dealurile cele mai înalte din apropierea casei lor. Acolo, aduceau daruri de vin, carne şi tămâie şi se închinau înaintea soarelui care răsărea, exclamând: "Domnul nostru a înviat!" Apoi începeau sărbătorile lui Iştar, regina cerului şi zeiţa feritilităţii. Ca pregătire pentru această mare sărbătoare, oamenii făceau nişte prăjituri mici, pe care scriau o cruce (un simbol al fertilităţii păgâne), pentru a le coace la soare şi ca să le mănânce ca parte din acest ritual. Ziua se încheia prin festivităţi cu caracter de orgie de cea mai joasă speţă şi uneori includea şi sacrificii de oameni.

Practicarea acestor pervesiuni antice era atât de larg răpândită încât chiar naţiunea Israelului, un popor sfinţit prin închinarea la unicul Dumnezeu adevărat, nu a scăpat de influenţa lor teribilă. Tot făcând compromisuri cu vecinii lor păgâni, evreii au îngăduit ca propria lor închinare curată să fie denaturată printr-un obicei păgân după altul până în cele din urmă s-a stricat de tot. În Ieremia 7:17-19, profetul ne descoperă faptul că Dumnezeu simte o nemulţumire clară faţă de idolatria poporului Său. "Nu vezi ce fac ei în cetăţile lui Iuda şi pe uliţele Ierusalimului? Copiii strâng lemne, părinţii aprind focul, şi femeile frământă plămădeala, ca să pregătească turte împărătesei cerului, şi să toarne jertfe de băutură altor dumnezei, ca să Mă mânie. "Pe Mine Mă mânie ei oare? zice Domnul; nu pe ei înşişi, spre ruşinea lor?"
Nicăieri în Scripturi nu se face vreo amintire a trasferului sfinţeniei Sabatului la o altă zi. Nicăieri nu anulează evanghelia lui Hristos vreo porţiune din Legea lui Dumnezeu, deşi porţile iadului s-au dezlănţuit împotriva ei. Doar ascunzând schimbarea în cadrul unor ritualuri păgâne şi "botezându-le" pe toate, a reuşit Satana să facă toată lumea creştină să calce legea sfântă a lui Dumnezeu în timp ce crede că Îl onorează. Dr. Edward T. Hiscox, autorul cărţii "The BaptistManual," a recunoscut sincer în faţa unui grup de pastori:

A fost şi există o poruncă ce trebuie sfinţită - ziua Sabatului, dar această zi de Sabat nu este duminica. Dorind sincer să aflu informaţii despre acest subiect, pe care l-am studiat mulţi ani, întreb, unde se poate găsi dovada unei astfel de tranzacţii (schimbarea Sabatului)? Nu în Noul Testament, evident că nu. Nu există nicio dovadă în Scriptură a schimbării instituţiei Sabatului de la ziua a şaptea la prima zi a săptămânii. Desigur ştiu bine că duminica nu a ajuns să fie păzită în istoria primei biserici. ... Dar ce păcat că vine înfierată de semnul păgânismului şi botezată cu numele zeului soare, când a fost adoptată şi aprobată prin apostazia papală şi lăsată ca o moştenire sacră Protestantismului! (Într-o lucrare citită înaintea Conferinţei Slujbaşilor din New York, Noiembrie 13, 1893.)

Se află ascuns un şarpe în buchetul de obiceiuri colorate ce ni s-a transmis de la păgâni. Satana ştie bine că păcatul este singurul lucru care ne poate despărţi de bucuriile veşniciei cu Domnul Hristos şi astfel şi-a întins capcana. Ne vom lăsa şi noi prinşi în plasa lui? Sau, asemenea lui David ne vom ruga: "Dă-mi pricepere, ca să păzesc Legea Ta şi s-o ţin din toată inima mea! Povăţuieşte-mă pe cărarea poruncilor Tale, căci îmi place de ea"? Psalmi

Ce ii deranjeaza de fapt pe adventisti este ca altii au crestinat lumea inaintea lor si au inlocuit sarbatorile pagane cu cele crestine.

Acum, desi dau din coate de zor, nu reusest sa converteasca crestini la "crestinismul" lor decat demonizand cu o logica defecta, ceea ce au oamenii deja.

Sursa: http://www.amazingfacts.org/media-library

Lucian,articolul este inept dar nici macar asta nu este problema lui.Este incult de-a dreptul iar autorul se contrazice singur.Tu ai verificat,istoric vorbind,sursele referitoare la perioada de inceput a crestinismului,sa spunem primii 100-120 de ani?Nu-i lasa pe toti nebunii lumii acesteia sa-ti rescrie istoria dupa bunul lor plac schimonosit,esti liber sa cauti tu adevarul despre acele timpuri,liber de orice parere preconceputa.Trebuie doar sa ai curajul sa cauti,indiferent de rezultat.Ce surse ai verificat?

Intr-adevar, incercarea de a lega Nasterea si Invierea lui Iisus intr-un pantheon de zei care mor si renasc (categorie care oricum de la sfarsitul secolulu XX s-a ajuns de acord ca nu prea este corespunzatoare) este slaba si necesita sa intinzi putin firul logicii pentru a o incadra.
Pe langa faptul ca majoritatea lor sunt zei agricoli, nu solari(gen Persefona), din motive lesne de inteles.

Lucian, citeste aici:
http://en.wikipedia.org/wiki/Dying-a...arly_criticism

Eu ma refer la ceva mult mai grav :) Schimbarea credintei crestine de catre insasi discipolii apostolilor intrucat daca afirmi,precum acel baiat in articol,ca unii lideri ai comunitatilor crestine s-au gandit inca din primele timpuri sa schimbe ziua de inchinare,atunci inseamna ca falsificarea a fost facuta nu numai de insasi discipolii apostolilor ci chiar de catre acei martiri pe care,culmea ipocriziei,ii omagiaza in alt paragraf.Este un nonsens dincolo de limitele aberatiilor obisnuite pe aceasta tema.Practic crestinismul a murit odata cu apostolii,asta rezulta.Ori eu chiar asta vreau sa analizam,pe acei crestini din primii 100-120 de ani(apostolii si prima generatie dupa ei)ca sa vedem:a existat asa ceva sau este de fapt o sinistra falsificare sectara a istoriei?Si oare cine au fost exact cei care au falsificat?Sa-i cautam! :) Avem nume,scrieri,informatii?Ce s-a consemnat oare? Eu il invit pe Lucian la o calatorie prin istorie,in timpuri in care Biblia,cum o are el azi,inca nu exista in aceasta forma.Nu avem nimic de pierdut,doar de cautat adevarul despre ei :)

Intrebare:cate cazuri martirice avem in Noul Testament consemnate.Domnul din articol vorbeste de mai multi martiri si daca nu-i gasim pe toti in Noul Testament oare unde sa-i gasim? :) Si daca unul dintre ei,si discipol si martir,vorbeste despre...dar sa cautam nu? :)

Nu doar adventistii.
*
De ce nu merg astia in Roma sa vada catacombele? De ce nu se duc sa vada mormantul Domnului? De ce nu se duc sa vada sinagogi dinainte Hristos sa vada ca erai pictate--chiar in VT scrie cum sa picteze sinagoga.

Desi este, sau ar trebui sa fie, o banalitate, trebuie mereu sa avem in minte aceasta evidenta: Prin patimirea, moartea, invierea si inaltarea Sa, Cristos nu a lasat apostolilor nicio Biblie. In schimb, a lasat o Biserica

Cand primele carti din Biblie au fost scrise, Biserica se dezvoltase deja binisor. Dovada este chiar in...Biblie. Pe vremea cand nu exista nicio carte care sa se numeasca "Biblia", si nici chiar vreuna cu titlul "Evanghelia", episcopii se reunisera deja in primul Sinod. Papa trimisese deja primele doua enciclice. Avusesera loc primele schisme. Primii martiri fusesera deja incununati de Domnul. Dincolo de leaganul ei initial iudaic, Biserica se intinsese deja la neamuri. Citind Noul Testament, gasim nu o Biserica la inceput, ci o institutie functionand "la cheie". Cu organizare, ierarhie, canoane disciplinare, enciclice si pastorale, cu viata de obste, cu maretie si caderi. Este absolut imposibil pentru un spirit deschis, studiind Biblia si nimic altceva decat Biblia, sa nu vada ca Biserica de azi este Biserica de ieri. Biserica lui Cristos.

Pai adevarata viata duhovniceasca se cladeste cu nevointa.

Asta e varianta moderna la "fastfood" si binenteles "junkfood", tocmita pentru omul modern, care vrea ia mantuirea usor si repede si e dispus chiar si sa dea 10% din venituri pentru asta.

Insa desi fastfood -ul da "doar" cancer trupesc, fastfood -ul asta da cancer sufletesc, care asa cum spune Scriptura poate "şi sufletul şi trupul să le piardă în gheena". Matei 10:28

De la Luther incoace a aparut ideea ridicola ca existenta Bisericii a fost/este legata de existenta tiparului :)

Si desigur, a "profetilor" care sa talmaceasca, pentru prostime, cum sa priceapa litera scrisa.
Si a reusit sa-i proasteasca atat de desavarsit, incat ei cred ca au "priceput" cu mintea lor, in nici un caz nu recunosc ca li s-a spus CE sa inteleaga de acolo, ca de fapt ei apara si promoveaza nimic mai mult decat o traditie moderna, un mod (gresit) de intelegere, nicidecum "crestinismul originar" cum au impresia.

Domnule Dragomir ceva nu imi este clar la dvs :) Nu stiu ce este mai aproape de realitate:fie doriti sa participati la dialog,fie sa folositi o aspecte din ce scriu eu ca rampa de lansare pt propriul discurs confesional.In prima situatie ma bucur daca doriti sa analizam impreuna.In a doua varianta trebuie sa va spun,asa ca un exemplu, ca in disputa Hippolit vs Zefirin/Calixst eu inclin sa-i dau dreptate primului desi inteleg ratiunile practice ale ultimilor doi.Ca sa stim pe ce coarda dansam :)

Buna remarca.
Si mie imi statea pe limba, dar din diverse motive am fost mai retinut.. :)

Si a reusit asta cu doar doua cuvinte: "Papa" si "enciclice", trebuie sa admiram totusi subtilitatea asta..

Aline profeti,in cadrul adunarilor crestine, existau chiar si in perioada Didahiei.Si aveau foarte mare libertate.Existau inca si in perioada Faptelor Apostolilor.Cum vezi rolul lor in acel context?Eu mereu m-am intrebat care era raportul lor exact cu adunarile crestine si cand a inceput sa apuna perioada lor.Sunt un caz foarte interesant.

Si care era rolul lor?
Unul dogmatic, ca la cei moderni?

Se substituiau ei Apostolilor in probleme de credinta?
Aveau, ca in cazul lui Miller, sau White (daca tot au deschis adventistii topicul asta) rolul de a fi un fel de "Papi" infailibili distrugand seturi de valori deja stabilite de generatii si inlocuindu-le cu altele noi? (in cadrul comunitatii crestine, ma refer).

Pai de exemplu cazul proorocului Agav,din FA.Omul vine de la Ierusalim in Antiohia(cel mai probabil era evreu)si profeteste ca va fi o foamete mare.Ucenicii il asculta.De ce l-au ascultat,el nu era numit(autentificat expres in acest sens) prooroc de catre apostoli,el venise cu aceasta calitate cel mai probabil dintr-o adunare iudeo-crestina sau poate chiar strict iudaica.Si atunci intrebare:ce conditii trebuia sa indeplineasca un om pentru a fi considerat profet credibil?PS:nu ma intereseaza doamna White.Poate o fi avut calitati dar dpdv al studiului crestinismului nu este nici macar personaj marginal si nu a avut nici o competenta pe parte de analiza a acelor timpuri.Totusi m-as bucura sa raminem la propunerea initiala,imi plac discutiile ramificate dar tindem sa diluam scopul initial.

Vrea cineva sa analizam,pe problema duminicii trei scrieri crestine timpurii? :)

eu unul îs ok, poate așa mai învăț și cîte ceva despre istorie. Și referitor la articolul ce l-am copiat, nu neg faptul că sunt și greșeli...totuși Duminica era zi de sărbătoare pentru păgîni,ș,i în mod ciudat Crăciunul și Paștele cam uită de nașterea și patimile lui Isus și se îndreaptă spre Moș Crăciun și Iepurașul de Paște... dacă întrebi un copil de Crăciun te asigur că începe a țopăi și a-ți vorbi de Moșu.

Prostia omeneasca e mare, asta inteleg eu de la treaba cu Mosul.
Si respectivul personaj(a carui evolutie e interesanta) e un leitmotiv care depaseste granitele confesionare, ca sunt respectivii ortodocsi, protestanti sau catolici.

Toate zilele intre joi si marti sunt zile de sarbatoare pentru niste grupuri religioase.
Asta nu spune nimic.
Si oricum, daca era asa, ar fii trebuit ca Bisericile Orientale(India, Egipt, Armenia, Etiopia, etc.) care in mod practic s-au dezvoltat independent de restul crestinatatii aproape de la inceput, sa fie sambatiste.
De fapt, ei sunt un studiu de caz interesant al istoriei eclesiastice, si un reper cand ne trezim cu teorii ca de fapt, nu stiu ce lucru important din crestinism e furat din nu stiu ce religie, sau ca a fost instaurat de Constantin.

Domnule Pelerin, asteptam cu nerabdare.

Lucian fii atent frate:nu vreau sa-ti schimb parerile,este dreptul tau sa traiesti conform propriei tale credinte.Eu iti prezint scurt trei scrieri din primii 100 aprox ani ai crestinismului si tu tragi ce concluzii vrei.Prima scrie:Didahia,scrisa undeva intre 50-70 -AD,in Siria Occidentala.Tineau Duminica.Epistola lui Barnaba,scrisa undeva intre 70-130,zona Alexandria cel mai probabil.Clar Duminica.Si acum cazul cel mai interesant.Epistola catre Magnezieni a Sfantului Ignatie Teoforul.Ignatie a fost ucenic direct al apostolilor Petru si Ioan.Epistola este scrisa in jurul anului 107,cand Ignatie era in drum spre Roma spre a fi martirizat.Deci vorbim de un descendent direct al apostolilor si martir.Ei bine Ignatie tinea Duminica dar...vorbeste si de sabat.Cauta in cele trei scrieri pt sa-ti spun ceva:daca mergem pe ideea ca cei de la inceput au schimbat invatatura apostolica atunci un sfant si martir precum Ignatie este printre vinovati,ceea ce este o afirmatie de o gravitate extrema.

Ba mai mult.Daca mergem pe aceasta teorie eu afirm ca inclusiv credinciosii au fost complici,pentru ca nu vei gasi o scriere sau o dovada,pana in prezent,ca ei s-ar fi opus la schimbarea tinerii zilei.Si atunci ce facem?Ori spunem clar ca insasi a doua generatie de crestini,cu tot cu martiri au schimbat invatatura apostolica sau punem o alta intrebare:si daca totusi nimeni nu a schimbat nimic?Spune-mi ce crezi tu,la final ne strangem mana si plecam fiecare la ale lui.Repet:documentele inceputului crestinismului arata ca schimbarea zilei,daca poate fi numita asa,a avut loc inca din primii 50-100 de ani crestinism.Daca se doreste sa gasim vinovati atunci ori ii acuzam direct pe ei ori cautam o alta explicatie.

Știm din Biblie că Ștefan a fost primul martir(După Hristos).Mai știm că probabil a murit prin anul 34-35AD. Acum putem afirma că persecuțiile creștinilor au început după anul 30 iar omorîrea lor după 35.Este just acest lucru.Acu să analizăm puțin Scriptura și Evangheliile. Anii 50-64 sunt determinați cu aproximație ca fiind perioada în care Pavel scrie epistolele către diferitele biserici.Începînd cu anul 64 apar primele persecuții ale creștinilor din timpul lui Nero, an în care mor Petru, Pavel și Iacov.Anii 66-95 marchează datarea probabilă a celor patru Evanghelii.Acu părerea mea, dacă Isus Hristos a spus că Duhul Sfînt pe care-l vor primi apostolii în ziua cincizecimii îi va călăuzi în tot adevărul, cred că și scrierile lor sunt adevărate.Deci baza învățăturii este Cuvîntul lui Dumnezeu.Acu avînd în vedere faptul că au fost persecuții pentru a se feri de oameni creștinii probabil se închinau în ziua de Duminică, dar niciodată nu au desființat ziua de Sabat instaurată de Dumnezeu. Și eu merg la biserica și marți și joi și duminică, nu greșesc, greșeala e că oamenii schimbă Sabatul spunînd că Duminica e adevărata zi de odihnă.

N-ai sa gasesti nicaieri in scrierile acelor timpuri faptul ca tineau Duminica si nu sabatul pt a se feri de persecutii.Strict faptic vorbind.Nu mi-ai raspuns la intrebare:cineva ca Ignatie care recomanda expres tinerea Duminicii falsifica invatatura apostolica sau nu?Sa-ti spun ceva frate:trebuie sa ai curajul sa mergi pana la capat.Daca esti sigur de argumentele tale,sau ale confesiunii tale,atunci pe unul precum Ignatie trebuie sa-l acuzi.Nu exista cale de mijloc.Daca vrei sa-l acuzi pe un descendent direct al apostolilor trebuie sa dovedesti ca apostolii i-au spus sa tina expres doar Sambata,fara Duminica, iar el a schimbat acest lucru.Poti demonstra asa ceva?

Sa reformulez: poti proba asa ceva cu ajutorul epistolelor Noului Testament?

Da știu, am spus, e doar o părere fără temei istoric prea mare. Ceea ce vreau acu, este să te rog să-mi dai citatul din scrierea lui Ignatie unde recomandă express ținerea Duminicii, eu am ceva dificultăți cu net-ul și foarte greu caut. Totuși, sper ca scrierea lui să nu fie ca și legenda lui cu inima pe care era scris numele Isus, dacă-s povești din astea atunci mai bine nu.

Sigur,o voi scrie chiar eu dar lasa-mi putin timp pt ca este lunga.Voi updata aceasta postare.

Ok mulțumesc și-mi cer scuze,chiar vreau să o citesc.

Lucian nu ai de ce sa-ti ceri scuze,nu mi-ai gresit cu nimic,Domnul sa te calauzeasca.Am si eu o rugaminte,la mine va dura ceva pt ca trebuie sa o transcriu,nu o am pe tableta.Selecteaza,te rog, din Fapte si epistole toate pasajele pe care te le consideri relevante cu privire la tinerea Sabatului de catre primii crestini.Vreau sa inteleg perspectiva ta,multumesc si eu.Ne auzim mai tarziu.

Sigur nici o problemă chiar îmi face plăcere, asta și căutam, cineva cu care să pot discuta și să înțeleg unele lucruri.

Semi la subiect.
O versiune online a Didahiei:http://ro.scribd.com/doc/6074260/Eva...ezece-apostoli

Aceasta versiune a epistolei,pentru ca nu este singura versiune,este extrasa din lucrarea domnului diacon Ioan Ica Jr referitoare la Canonul Ortodoxiei.Cu privire la aceasta epistola s-au emis,de catre cercetatori,diverse opinii.Unii o considera ca fiind varianta originala,comparand-o cu stilul si caracteristicile celorlalte epistole ale Sfantului Ignatie.Altii au considerat ca pasajul pe care-l voi posta este o interpolare tarzie,din sec V,pe motive apologetice,care nu exista in versiunea originala.Si in fine sunt unii care cred ca exista o varianta intermediara care acest pasaj dar intr-o forma mai scurta.Dupa ce am analizat argumentele,atat cat m-am priceput,eu as da credit versiunii lungi pe un considerent ce tine de o posibila realitate istorico-teologica cu care s-a confruntat Sfantul Ignatie.Totusi eu fiind doar un amator si atat va recomand sa cercetati si dvs argumentele,sa apelati la pareri autorizate si sa va trageti propriile concluzii.

,,Prin urmare sa nu mai tinem sambetele in chip iudaic si bucurandu-ne de trandavii;caci zic Scripturile: ,,Cine nu lucreaza nici sa nu manance" si iarasi:,,In sudoarea fetii tale sa-ti mananci painea".Ci fiecare dintre voi sa tina sambetele in chip duhovnicesc,bucurandu-se in meditarea legilor,nu in nelucrarea trupului,minunandu-ne de creatia lui Dumnezeu,nu mancand mancaruri gatite in ajun,nici band supe incalzite si umbland un numar masurat de pasi,nici veselindu-ne in dantuiri si batai din palme care n-au nici un sens.

Iar dupa ce pazeste sambetele,fiecare iubitor de Hristos sa praznuiasca ziua Domnului,ziua Invierii,ziua regina,consul al tuturor zilelor pe care asteptand-o profetul zicea:,,Intru sfarsit,pentru ziua a opta";in care a rasarit viata noastra si s-a facut biruinta asupra mortii,in Hristos.Dar pe care o tagaduiesc copii pierzaniei,dusmanii crucii,,,al caror dumnezeu este pantecele, care gandesc cele pamantesti",care sunt ,,iubitori de placeri si nu iubitori de Dumnezeu,avand infatisarea evlaviei dar tagaduind puterea ei",negutatori ai lui Hristos, falsificatori ai cuvantului,vanzatori ai lui Iisus,stricatori ai femeilor si poftitori ai lucrurilor altora,inghititori de averi-de care fie sa fie izbaviti cu mila lui Dumnezeu,prin Domnul nostru Iisus Hristos"

Mulțumesc mult pentru text.Acu dacă-mi permiți cîteva observații. Cum se face că Ignatie vorbește de sambete cînd calendarul iulian a fost adoptat de creștini în 325? Din cîte cunosc eu singura zi cu denumire de Ziua Domnului este Sabat care e a șaptea zi...acu dacă e să comparăm scrierea lui Ignatie cu scrierile apostolilor, e o diferență notabilă. Observăm o scriere ciudată ”după ce păzește sîmbetele, fiecare iubitor de Hristos să prăznuiască ziua Domnului, ziua Invierii(Duminica).Observăm că scoate denumirea de zi a Domnului din Sabat și o transferă la prima zi.

Încă ceva te rog să fii atent:
,,Prin urmare sa nu mai tinem sambetele in chip iudaic si bucurandu-ne de trandavii;caci zic Scripturile: ,,Cine nu lucreaza nici sa nu manance" si iarasi:,,In sudoarea fetii tale sa-ti mananci painea".Ci fiecare dintre voi sa tina sambetele in chip duhovnicesc,bucurandu-se in meditarea legilor,nu in nelucrarea trupului.
Sper că ai observat contradicția cu Porunca lui Dumnezeu.
Uite concluzia mea.
În secolul IV cineva a falsificat scrierile lui Ignatie.
Nu uita ce spune Dumnezeu prin Daniel ”se va încumeta să schimbe vremile și legea”
Țin să zic că în Biblie nu am văzut nici o scriere care să schimbe vremile sau legea.

Luciane voi comenta ce ai spus diseara si nu sunt de acord cu tine,dar fiecare cu parerea lui.Acum tu trebuie sa-mi postezi ce ti-am cerut,eu mi-am tinut cuvantul,este randul tau.

Da așa este doar că nu știu cum să demonstrez ceva ce este foarte evident.E foarte simplu:
1. Dumnezeu a sfințit ziua a 7-a ca singura zi de Sabat(odihnă).
2. Dumnezeu a dat o Lege poporului său ce conținea 10 porunci însoțite de binecuvîntări.Moise a dat o lege scrisă(zapisul) ce conținea porunci ceremoniale și blesteme
"Ci tot Israelul a călcat Legea Ta, şi s-a abătut astfel ca să n-asculte de glasul Tău. De aceea, ne-au şi lovit blestemele şi jurămintele scrise în Legea lui Moise, robul lui Dumnezeu, pentru că am păcătuit împotriva lui Dumnezeu" (Daniel 9:11).
3."Nimeni dar să nu vă judece cu privire la mâncare sau băutură, sau cu privire la o zi de sărbătoare, cu privire la o lună nouă, sau cu privire la o zi de Sabat, care sunt umbra lucrurilor viitoare, dar trupul este al lui Hristos" (Coloseni 2:16, 17).

Întrebare: Oare aceste zile de sabat s-ar referi la sabatul zilei a şaptea din legea celor 10 porunci? Nu. Deoarece sunt clar definite drept "umbre ale lucrurilor viitoare." Reţineţi vă rog că sabatul săptămânal a fost instituit de către Dumnezeu înainte ca să intre păcatul în lume. NU PUTEAU EXISTA UMBRE SAU TIPARE ÎNAINTE CA SĂ EXISTE PĂCATUL! Toate umbrele au apărut din pricina păcatului şi au arătat către izbăvirea din păcat prin Domnul Hristos. De exemplu, toţi mieii omorâţi Îl reprezentau pe Domnul Isus, adevăraul MIEL, care urma să moară pentru păcatele lumii. Dacă păcatul n-ar fi intrat în lume, n-ar fi fost nevoie de niciun Mântuitor, şi deci, nici de vreun miel sau vreo umbră care să arate spre un Mântuitor.

Aşa că nu se putea ca aceste "zile de sabat care sunt o umbră" să se refere la sabatul zilei a şaptea. Dar oare despre care alte sabate ar putea fi vorba? Mai existau alte "sabate" în afara sabatelor săptămânale? Da, sabatele anuale care nu aveau deloc de a face cu sabatul zilei a şaptea din Decalog. Şi evident că ele făceau parte din sistemul "ceremonial" care şi-a găsit împlinirea la cruce.

4. "Rămâne dar o odihnă ca cea de Sabat pentru poporul lui Dumnezeu" (Evrei 4:9).

Am retinut versetele pe care le dai drept exemplu,o sa-ti spun si eu ce cred diseara.Acum am putina treaba,din pacate.Dupa cum iti imaginezi nu voi fi de acord dar iti voi spune de ce,apoi fiecare ne vom strange mainile virtual in pace si ne vom vedea de ale noastre,liber fiecare sa-si traga propriile concluzii.De acord?

Nu vad nici cea mai mica legatura intre ce am scris eu si ce ati scris dv.

Ei bine, aveți un asemenea exemplu chiar în enumerarea dumneavoastră, căci Biserica Etiopiană (destul de asemănătoare în rit cu cea Ortodoxă) până acum un secol și jumătate avea ca zi de cult și odihnă sâmbăta, doar în ultima perioadă aliniindu-se celorlalte biserici orientale în respectarea primei zile a săptămânii.

Sursa la aceasta afirmatie?

Provocarea lansată de fratele Pelerin este interesantă și tentantă, din nefericire noi nu suntem teologi, nici măcar cercetători ai textelor paleocreștine. Totul depinde aici de vechimea reală a documentului, de justificarea lingvistică a expresiei greceşti, de o critică textuală care să ne îndepărteze suspiciunile de interpolare, şi mai ales de autoritatea care se atribuie documentului. Oricâtă autoritate i s-ar conferi unui asemenea text, să nu uităm că lucrările amintite nu sunt canonice și nu se compară cu textul sacru al Noului Testament.
Epistolele lui Ignaţie, de asemenea, pe lângă faptul că sunt necanonice şi că au două recenzii (una mai lungă, alta mai scurtă), nu pot fi aduse în discuţie. Este posibil ca un [Pseudo]Ignatius din sec. II să fi scris unele din aceste epistole, iar pasajul cu pricina (Magnezieni 9) ar fi în acest caz una din primele provocări teologice antisabatice. Există însă critici importanţi care susţin că aceste scrisori sunt nişte falsuri făcute în sec. III. Exemplu: http://www.bible.ca/history-ignatius...ries-250AD.htm

Si in plus, au sambata, dar au si circumcizie obligatorie si apocrife vechi testamentare, deci ar fii mai mult influenta practicilor religiei mozaice.

Căutați pe wikipedia, ori dacă nu aveți încredere, puteți găsi câte ceva și pe saitul acestui forum: http://www.crestinortodox.ro/religie...ana-69716.html

Nu am spus că ar avea o teologie corectă, am vrut doar să demonstrez exact ce ați cerut dumneavoastră.