Uluitoarea ignoranta dogmatica
 

Nu incetez sa ma mir de ignoranta religioasa a celor cu care intru in legatura. Unii dintre ei fiind oarecum credinciosi, in sensul ca au convingerea ca exista ceva sau cineva transcendent si merg, macar de Inviere, la biserica (partea de 20 de minute din Vecernia Invierii care se slujeste afara, bineinteles). Nu vorbesc de oameni fara carte, la care ignorarea Stiintelor Sacre e explicabila prin ignorare a cunoasterii in general. Ma refer la cunoscuti, colegi, prieteni care nu au avut probleme la bac, care au terminat de regula o facultate, care au o relativ solida cultura generala. Totusi, din cultura asta generala, lipseste ceva esential: ei traiesc in cea mai deplina ignoranta, precum si lipsa de interes nu numai fata de dogmatica, ci fata tot ce are atingere cu religia. Oricare dintre prietenii mei stie sa spuna macar trei lucruri despre Platon. Cand, insa, vine vorba de Sf Pavel, ignoranta totala. Oricare dintre prietenii mei stie sa spuna macar trei lucruri despre vreun sport pe care nu l-a jucat, totusi, niciodata, de exemplu despre hockey. Cand vine vorba de Sf Liturghie, se rupe filmul. "Pai, hockey stim de la televizor" ar putea spune. Bine, bine, dar se dau si Liturghii la televizor. Oricare dintre prietenii mei, chiar daca a studiat fizica in vremuri imemoriale si nu mai are legatura cu ea, poate formula corect Legea lui Ohm. Cand vine vorba, insa, de a enumera conditiile pentru ca o Sfanta Taina sa fie valida, tacere totala. Oricare dintre prietenele mele stie macar un lucru despre fiecare zodie, dintre cele 12, din horoscop, dar nu poate nici macar sa reproduca numele vreunuia dintre cei 12 prooroci din Vechiul Testament.

Sunt socat de ignorarea culturii religioase la oameni care, altfel, au o cultura generala stimabila. Si prima afectata este chiar...cultura generala. Majoritatea operelor de arta de pana acum vreo doua secole aveau tematica biblica. Cand nu aveau ca tema...Legendele Olimpului. Dar mai curand ma astept de la ei sa stie ca Zeus si Poseidon erau frati decat sa stie ca Sf Ap Iacob si cu Sf Ap Ioan erau frati. As vrea eu sa stie despre apostoli macar cat stiu despre basmele grecesti, dar nici pe departe nu e cazul.

Cand spun ca fara o minima cultura religioasa nu poti avea cultura generala, ma refer la situatii care apar la tot pasul. Sintagme intrate in vorbirea curenta, precum "fermentul in aluat", ori "a tine lumina sub obroc" nu pot fi intelese fara contextul biblic din care vin.

Mereu am oscilat in raspunsul la intrebarea daca e bine sau nu e bine ca religia sa fie obiect de predare (cvasi)obligatoriu. Dar, in fata unor dovezi de monumentala ignoranta la oameni care au, totusi, glagorie, inclin spre un raspuns afirmativ. Problema este ca religia ESTE, de mai bine de patru lustri, obiect de predare (cvasi)obligatoriu, fara nici cel mai mic rezultat vizibil. Probabil ca ar trebui facut altceva. Dar nu stiu ce anume. Vreo idee ?

Prima problema pe care o vad la postarea ta este utilizarea cuvantului 'religie': pari a te referi exclusiv la religia Crestin Ortodoxa. Daca as dori sa fiu malitios as zice: 'surpriza: Crestin Ortodoxismul nu este singura religie de pe Terra!', dar nu doresc sa fiu malitios, ci doresc sa imi aflu raspuns la propriile intrebari.
De asemenea, mai vad o problema in utilizarea cuvantului 'credinta': oamenii care cred in Platon sunt foarte putini, spre deloc, pe planeta, in acest moment. Exista oameni care considera ca ideile si formularile lui Platon au reprezentat o cale de dezvaluire a adevarului, dar nu cred in el, nici macar in ce a spus, ci cred in ce le spune propriul eu: mai este ceva, dincolo de Platon. Vorbesc aici despre oamenii care proceseaza idei, fie ele de la Platon sau altcineva. Cei care nu proceseaza idei, sunt oameni de actiune si depinde in ce parte sunt atrasi catre actiune, sunt marea masa a celor care se califica pentru Rai: ei sunt pur si simplu adecvati pentru a urma pe cineva (daca acela este Iisus Cristos, ok, daca nu, nu).
Revenind la cei ce proceseaza idei, putini dintre acestia sunt oameni de actiune! Si mai putini sunt cei care stiu cum sa fie de actiune! Acestia din urma sunt cei ce isi propaga credintele mai departe.
Ceea ce vrei tu, cu educarea copiilor in Credinta Ortodoxa, este ceea ce NU a vrut Dumnezeu: I-ar fi fost usor sa ne faca pe toti sa stim ca El Este, si numai EL: dar nu, EL a ales sa ne lase sa alegem, sa fim absolut liberi in alegere. Si acest'absolut', inseamna incertitudine totala, care nu poate fi combatuta decat prin credinta, mai mult sau mai putin totala.
Asadar, nu cred ca impuneri la nivel institutional pot face diferenta in generatiile viitoare de oameni care proceseaza idei, ci doar in oameni de actiune ce urmeaza idei.
Copilul meu de 7 ani, pare a fi genul ce urmeaza idei, dar are si momente in care proceseaza idei, iar eu nu stiu catre ce sa-lindrumez: ai ceva propuneri?!

Te inseli. Ca dovada sta faptul ca sunt...catolic. Scrie la profil.
Pe urma, daca extrapolam la crestinism in general, am precizat ca el este mai putin cunoscut decat Legendele Olimpului.
Nu ai inteles ideea principala a postarii. E aceea ca ignorarea religiei crestine este mai grava decat ignorarea altor religii nu intrucat e singura religie adevarata (acesta e subiect pentru alte topicuri) ci pentru ca, cel putin in aceasta parte a lumii in care ne aflam, a modelat cultura, spritualitatea, legile, istoria. In final ne-a modelat pe noi (sa zicem, mai mult sau mai putin). S-a spus ca romanul a crescut "la umbra Crucii" si, desigur, asta e valabil si pentru rus, francez, german, italian sau englez. Se poate sa nu fie adevarat (deocamdata) pentru senegalez, dar noi nu suntem senegalezi. Asa cum invatam si stim limba, geografia ori istoria romanilor mai bine decat pe cea a senegalezilor si ii dam mai multa importanta, constienti fiind de mai mare ei insemnatate pentru noi, tot asa ar trebui sa facem si cu religia crestina, care pentru noi are mai mare insemnatate decat religiile Africii Negre.

7 ani ? Vorbeste-i si da-i carti despre religia crestina macar cat ii vorbesti si ii dai carti despre Legendele Olimpului. Macar pentru ca sa aiba o cultura generala intreaga si ca sa poate alege, mai tarziu, in cunostinta de cauza.
Daca nu vei face asta, el nu va intelege niciodata cu adevarat, povestile pe care i le citesti. Asa cum nici eu nu am inteles cat am fost copil, ci doar dupa convertirea mea (in studentie). Cum vrei sa stie ca balaurul cu 7 capete este diavolul cu cele 7 pacate capitale? Cum sa inteleaga el ca ACEL balaur nu moare decat daca-i retezi TOATE capetele, cum vrei sa stie ca aripa albinei din Harap Alb este gratia actuala care ne ajuta in razboiul spiritual, cum vrei sa stie ca faptul ca tocmai feciorul cel mic reuseste arata ca Dumnezeu da harurile sale cui ne asteptam mai putin, de unde sa stie ca jaratecul este focul viu al credintei, fara de care calul (vehiculul salvarii, Sfanta Taina) ramane inoperant ?

Poate ca nu tii neaparat ca fiul tau sa fie crestin. Dar vorbeste-i despre crestinism (acum despre sfinti si faptele lor, mai tarziu despre dogme), daca vrei sa inteleaga, vreodata, povestile din partea asta a lumii. Si ca sa aiba o cheie hermeneutica pentru creatia artistica in general, din ultimele 15 secole.

Ca dovada ca nu ma insel: nu cauti raspunsuri, ci cauti sa pui raspunsuri in capuri oamenilor care au intrebari aiurea....

Te raportezi la istoria locala (si cand zic local, ma refer la cele 4 dimensiuni: spatiul SI timpul), ceea ce nu iti poate furniza raspunsuri universale. Daca scopul tau local nu se integreaza intr-un scop universal, va avea doar un succes local, nu universal. Urmaresti un scop local sau universal?

L-am invatat la 2 ani sa-si dea jucariile si sa nu ia o jucarie fara sa ceara voie, iar acum este mirat si impacientat cand un copil vine si ia o jucarie FARA SA INTREBE, pentru ca asta e firea copiilor, adica asa sunt oamenii: daca ceva pare atractiv, trebuie sa-l aiba, fara morala.
Si oscilez intre a-l invata pe copilul meu cum sa se lupte cu cei fara morala si cum sa aiba.


Cheie hermeneutica? Adica sa inteleaga vorbele unor oameni? Adica sa inteleaga ca oamenii au mai multe intelesuri la aceleasi vorbe? Poate ca aici gasesti repunsul la intrebarea ta: ''ceva idei?''

Da. Ora de religie sa fie facuta la biserica, bineinteles, stabilit din timp cu preotul paroh, eventual cu chiriarhul locului. Practic, o cateheza sub girul comun al Bisericii si scolii. Nu ar fi extraordinar? Desigur, la catolici si (neo)protestanti cateheza este la fel de naturala ca respiratia. Ma uit la tine, "doar" un laic, cum stapinesti terminologia. Ma crezi ca exista viitori preoti care cred ca "Sacrament" e orasul ala din statele unite, Sacramento? Nu e banc, din pacate.
Culmea e ca un eclesiosceptic, poreclit "rolling release" in unele cercuri, ca mine, nu suporta ideea sa nu stie ceva. Tocmai pentru ca sunt sceptic privind Biserica post-Mediolanum si post-Niceea I (o sa deschid un topic despre asta) simt nevoia sa ma informez, ca sa stiu adevarul. Chiar si ateii o fac. (Bine, ei o fac din ura de Dumnezeu; eu nu urasc, sunt doar sceptic si dezamagit privnd institutia eclesiala, in orice sens e definita: ortodox, catolic, protestant. Asta ca sanu mai ma credeti, tu si altii din elita forumului si nu numai, "instabil spiritual". Cind voi fi un credincios/convertit adevarat, va veni, daca va veni, de la Dumnezeu prin mine, nu prin carti sau internet). Oameni cu credinta adevarata, nu o aderenta seaca si intelectualista, ca a mea si a altora, nu simt nevoia sa stie. Mi se pare deosebit de straniu.

Poate ar trebui să crezi și apoi să știi.

Am ezitat un timp sa-mi dau cu parerea aici... Raspunzand... nu fac decat sa ingros numarul... ignorantilor.
Fratilor, daca am sti cu adevarat, cam la ce nivel de ignoranta duhovniceasca ne aflam cand vorbim de ignoranta celorlalti, am ramane chiar muti de uimire... Priviti in jur cu acei ochi cu care de fapt noi insine ne dorim sa fim priviti. Si atunci nu vor mai fi altii mai rataciti si mai neinsemnati decat noi. Sunt unii care dezamagesc in asteptari, ca si cum ar trebui sa se raporteze criteriilor noastre de selectie. Si totusi, Dumnezeu lucreaza si prin ei, poate cu mult mai bine decat ne inchipuim noi ca lucreaza prin propriile noastre atitudini.
Pana si citatul atat de bine-cunoscut: "Doamne, Tu stii ca te iubesc!", e un semn de mare ignoranta, fiindca prin propriile noastre reactii fata de semeni, nu doar ca nu-L iubim pe Dumnezeu sau Mantuitor, dar Il dezamagim si Il mintim fara a constientiza, crezand ca Ii suntem de mare folos. El ne raspunde zilnic, dar noi, tot din ignoranta, nu vedem acele raspunsuri...
Iar acum, daca aveti destula bunavointa, ma veti ierta ca am indraznit. Daca nu, accept orice judecata, fiindca o si merit!!!

Mantuire!

Se pare ca oamenii pot trai si fara dogmatica pentru ca oricum aceasta e greu de inteles.
Si exista chiar credinciosi ferventi ,mai ales la sate,care nu au cunostinte minime de dogma.
Aplica niste dogme dar nu isi pun problema de unde vin si care e intelesul lor.
90% din oameni nici nu au auzit si nici nu inteleg o iota dintr-o carte de dogamatica.Acesta e un adevar obiectiv.E bine ca exista totusi cateheze cu intrebari simple,car fac dogmatica mai accesibila celor care chiar vor.
Acesti oameni nu trebuie criticati ci trebuie vazuta care e esenta dogmei,si de ce a devenit asa de criptata pentru publicul larg.
Poate s-a complicat putin esenta aceea simpla a credintei,si s-a intelectualizat prea mult.
Poate nu mai sunt dascali care sa o faca accesibila celor multi
Nu numai via e judecata ca nu adduce roade,ci si lucratorul care trebuia sa o faca sa aduca.
Dogma e neschimbatoare,de accord,dar ar putea aparea oameni care,prin daruire si intelegerea dificultatilor celorlalti,sa incerce sa o faca mai accesibila.

În multe sate din Bărăgan şcoala şi biserica sunt faţă-n faţă, aşa încât se poate trece de la un curs de mate-info la unul de patrologie, să zicem. Sau de la extemporal la spovedanie.
Îmi închipui că ar fi frumos ca doamna învăţătoare să îi treacă pârleazul pe cei mici, din sala de clasă în tinda bisericii, măcar.
Şi încă mai drag mi-ar fi să îi văd pe cei din biserică traversînd din când în când şoseaua. Către şcoală... Un isoscel, o alchenă, ceva, niscaiva exerciţii de dicţie ori gramatică n-or fi chiar de prisos. Cu atât mai puţin exerciţiul de a face inferenţe valide...
N-o fi chiar râul cel de foc între cele două ipostaze ale spiritului!

Raspuns pentru Dragos:
Daca e vorba de Dumnezeu, o fac demult, din mila Lui. Daca e vorba de Biserica, pur si simplu nu pot.

Biserica e trupul lui Hristos mon șer.
So...

El nu a spus asta de Biserica. Ci de Trupul Lui. Adica de Preasfantul Sacrament. Biserica e doar o organizatie, care insa are acces la (si il ofera) instrumentele cele mai sigure de mantuire. Iar primul dintre acestea este Liturghia. Unde, din nou, ne intilnim cu El. (Faptul ca eu am indoieli privind prezenta reala nu schimba lucrurile, asa cum au fost ele asezate de doua mileniii).
Biserica a gresit, greseste si va gresi, draga prietene. Se vede din istorie. Cum puteti voi vedea ceva, care la scara istorica de timp, se contrazice pe sine, inclusiv dogmatic, ca infailibil, mi-e imposibil sa inteleg. Mai citeste istorie ecleziastica, si nu doar din surse ortodoxe, si istorie in general.

Hai, repede o contradicţie dogmatică.
Da' repede am zis.

Dacă nu, taci că te faci de râs.

Nu e vorba de contradictie. E vorba de contraziceri ca succesiuni in timp. Sper ca stii, ca, oarecind, Biserica a fost dominant ariana, altadata monergita/monotelita (cu exceptia citorva sfinti, cu Sf. Maxim Confesorul in frunte).
Intrebare din strafundul inimii si mintii mele de om cautator catre crestinul bun si intelept care imi pari a fi: ai fi facut ascultare, daca Biserica ar fi decis monotelismul, in timpul vietii tale? Nu stiu care e virsta ta (esti tanar in umorul tau, dar intelept in restul replicilor), dar presupun ca stii ca virgula criza ariana sau monotelita ar fi putut fi cuprinse in lungimea maxima a unei vieti de om.
Te rog, vreau un raspuns sincer, fara artificii oratorice de dragul subiectivismului confesional. Am pus pe un forum lucrul care ma framanta de ani buni, care mi-a determinat evolutia spirituala. E o parte din dinamica mea, e o farima de suflet pe tava,deci astept raspunsuri la fel de cinstite.
Daca privesti dintr-o perspectiva, cel putin egala cu durata vietii tale, atunci vezi limpede ca doua cai de credinta opuse, nu pot fi adevarate, logic. Deci, Biserica greseste. Lasa argumentele emotionale, clericalist-obediente si prefabricate si punerea subiectivismului inaintea logicii, doar ca sa iasa credinta: ar fi un fel de a pune carul inaintea boilor.
Daca greseste, sau poate gresi, atunci trebuie privita cu suspiciune.
Aceiasi intrebare e si pentru alti grei ai forumului: Mihnea Dragomir, cristiboss56, P&C, oaie_cugetatoare, CristianR, d-na Delia, Mihail C.,catalin2, AlinB, si multi altii. Inclusiv bunul meu prieten Alex, pe care l-am batut ani de-a rindul cu intrebari si scepticisme de genul. Nu e asa, cristirg? Vreau raspunsuri obiective, frati si surori, nu "ce se asteapta sa raspund in numele credintei". Suntem fiinte umane, nu droizi confesionali. As dori sa raspunda si protestantul de exceptie, care e Pelerin spre Rasarit, si neoprotestanti profunzi ca d-na Doriana si penticostalul (sper ca va reveni cindva printre noi, chiar daca a fost banat prea des si injust).(Si de un milion de ori banatul coleg adventist e invitat sa se alature, daca se poate abtine de la propaganda adve, macar pret de un thread). :) Deasemenea, regret ca MihaiG/Erethorn nu mai posteaza pe forum: un avocat a inteles din relatiile umane si propria lui relatie cu Dumnezeu mai mult decit multi preoti. Il apreciez foarte mult.
Sper ca intelegeti ca sunt departe de a fi singurul care gindeste asa. Sunt reprezentativ pentru o categorie, care a fost definita ca si "intelectualisti". Bine, doar eu sunt destul de nebun sa pun asa o intrebare taman pe un forum crestin, dar intrebarea/indoiala eclesiofuga exista la multi, care altfel, ca si mine, nu pot fi, ontologic, atei. Eu nu pot fi ateu, cum nu pot fi politician sau securist sau exploatator de gaze de sist, sau orice altceva urasc visceral, dar nici nu pot crede/urma Biserica.
Ok, cuvintul e al vostru.

Nu, Biserica nu greșește, dovadă fiind cele 7 sinoade ecumenice.

Cât despre ce aș fi făcut eu, Dumnezeu știe.
Și nici n-are prea mare importanță privind strict spre și dinspre mine.
Problema e ce facem ACUM, când avem atâtea surse de informare și tot o dăm de gard cu întrebări pseudoexistențiale.

Iar şi iar se întrevede vechea necesitate pentru un dialog fructuos: să ne precizăm termenii!
Ce accepţiune dăm pentru:
1. Biserică
2. greşeală ("Biserica greşeşte", "Biserica nu greşeşte")

Pentru că una e să consideri Biserica drept "o organizaţie" şi alta să mărturiseşti că Biserica e Trupul lui Hristos. Sau Mireasa Lui.

Cât despre greşeală, îmi pare încă şi mai greu de ajuns la numitorul comun.
Greşeală în raport cu ce? Sau cu cine?
Greşeală din ce unghi, din care prismă, sub ce înrâuriri şi în ce context (istoric, semantic etc.)
Greşeală raportat la care palier al cunoaşterii? Ori al conduitei externe...
Greşeală prin raportare la conştiinţa dogmatică?

În ce stadiu al conştiinţei dogmatice ne aflăm, oare?.... Şi este această conştiinţă una strict individuală ori, poate, componentă a unei conştiinţe colective?

Theo multumesc pentru invitatie,voi fi concis pe cat posibil.Sunt sceptic cu privire la posibilitatea de a mă intoarce in timp,cu mentalitatea de acum,rod al unui al stadiu de evoluție istorica si a mă pune-n mintea unor oameni de acum sute de ani care,in mod cert,se raportau diferit de mine la anumite conditionari istorice.Cred ca exista o limita in posibilitatea de a realiza asa ceva,am incercat pe alte aspecte si rezultatele mi s-au parut cel putin artificiale.Nu stiu ce as fi decis,sau ce cale as fi urmat daca as fi trait atunci,sunt prea multe variabile pe care nu le pot cuantifica realist.Pot incerca sa-i inteleg dar nu mă pot pune-n locul lor,mă pot eventual raporta la prezent.Totusi Dumnezeu,care stie imaginea istorica in ansamblul ei,va aprecia cel mai corect decizile umane din fiecare clipa istorica si prin urmare cred ca abia la final vom putea intelege tot ceea ce acum ne pare neclar.Eu cred ca oricat de puternice sau dure sunt indoielile tale sunt totusi de preferat indiferentei si cred ca este mai bine sa alegi un drum decat nici un drum.Fie ca EL sa-ți calauzeasca mintea,inima si fapta in cautarea ta.Curaj si credinta prietene.

Aceasta disjunctie nu exista decat in (neo)protestantism. In realitate, nu. Este cu totul nebibica. Cu multa claritate, Biblia ne arata cum, inca de la inceput, din ziua de Pentecoste, Biserica a fost atat o organizatie, cat si Trupul lui Cristos si Mireasa Lui.

Ca vorbim de o institutie divino-umana, asta e altceva. Dar e o institutie. Adica, o organizatie. Ea, Biserica de pe Pamant (ca si Biserica din Cer) are o componenta divina si o componenta umana. Ele sunt distincte, dar impletite, ca naturile lui Cristos.

Si, cum spuneam, ACEASTA Biserica Una este: 1) o organizatie si 2) Trupul lui Cristos si Mireasa Lui.

Dragos, tocmai despre acele sapte sinoade e vorba (si desigur, si de altele care le-au urmat/validat). Chiar nu vezi nimic in neregula in istoria Bisericii? eu nu inteleg cum va lasati logica sufocata de sentimentul evlavios, oameni buni. E simplu: daca eu ma contrazic cu privire la orice, de la haina la mancare si de la metoda de spalare a gresiei pina la desktop environment, inseamna ca am gresit. Am zis la un moment ca A e ste buna, apoi am aflat/mi s-a vadit/etc. ca B este cea buna. Deci, pot gresi, ma pot insela. Daca traiati pe vremea patriarhului Akakios, cel cu schisma acachiana (Mihnea, ca si catolic, stie mai bine/nuantat corectitudinea atitudinii Papei in acea perioada fata de niste patriarhi eretici), nu v-ati fi intrebat daca nu cumva ati putea merge in Iad, dogmele fiind, se spune, esentiale pentru mantuire, din moment ce faceati ascultare de un patriarh care o dadea la spate cu Horosul de la nCalcedon, ca de, il asculta pe imparat, care3 era miafizit?
Cred ca sentimentul religios este ceva ce nu voi intelege si/sau urma vreodata. Pur si simplu ma sufoca ideea unui asa monument de subiectivism de-a dreptul narcisic.
Pelerin, iti multumesc, frate, Dumnezeu sa te binecuvinteze. Nu e vorba de metafora calatoriei in timp ci de atitudinea de sufocanta obedienta a majoritatii credinciosilor, indeosebi din bisericile liturgice, fata de institutia ecleziala. Le spui ca o entitate care e dovedita ca gresind, fie si la scara de secole, este deci failibila si coruptibila, folosind logica, ei isi astupa urechile. Subiectivismul militant al credintei in Biserica este ceva atit de...straniu pentru mine.

Domnule profesor, prin "greseala" inteleg excat asta: greseala, incoerenta, autocontrazicere, etc., in domenii de atitudine de politica ecleziala si formulari dogmatice deopotriva. Chiar si masurat cu scara secolelor.

In cazul asta, fratilor, inseamna ca fara sa stiu, am la inima o eclesiologie de tip neoprotestant. Pur si simplu ideea ca o organizatie facuta de si din fiinte umane aflate inca in trup nu poate gresi, desi se poate dovedi cu cartea de istorie in mana acest lucru, ma depaseste. Ma simt de parca as vorbi cu alta specie...comunicam, dar nu ne intelegem. Cum puteti avea voi incredere in ierarhii si decizii pe care nu le puteti cunoaste ca motivatii ultime si controla (atit cit se poate) ca efecte, mi-e peste putinta sa inteleg.

Cred că este nevoie, și aici, ca în atâtea alte chestiuni ce țin de credință, de cuvântul taină. Că Biserica nu poate fi înțeleasă fără acest cuvânt, după cum nici amestecul Dumnezeirii cu umanitatea în persoana lui Hristos nu poate fi înțeleasă.

În Biserică suntem în această unire mistică cu Fiul lui Dumnezeu, însă, fără a ne confunda cu el, suntem și oameni, cu greșeli - pe care dacă le privim în istorie ne îngrozim. Nu sunt ierarhii mai puțin oameni și nu sunt, evident, infailibili. O vedem inclusiv în zilele noastre.

Dar minunat este că, în pofida acestor scăderi, greșeli, păcate omenești, în sobornicitatea ei, asistată de Duhul Sfânt Biserica a putut desluși adevărul, formulându-l în dogme. Nici acestea nu s-au revelat dintr-o dată, ci a fost nevoie de dezbateri, de lămuriri, de limpeziri. Cred că Biserica trebuie înțeleasă ca un organism viu, care crește, se dezvoltă, se schimbă. Sau, mai bine spus, înviază.

Theo, m-aş bucura să ne liniştim puţin, mai întâi. Cugetării îi şade bine cu liniştea...:)
Încercam în postarea precedentă să atrag atenţia spre reconsiderarea cadrului discuţiei.
Diferenţele de înţelegere atârnă deseori de accepţiunile distincte pe care le acordăm unui termen, de semnificaţia (ca ecou emoţional şi înţelegeri conexe şi profunde) personală, de conştiinţa colectivă a unui anumit grup cultural în care trăieşte subiectul gânditor, precum şi de alte lucruri dintre care aş remarca în primul rând atmosfera mai mult sau mai puţin duhovnicească în care trăieşte persoana care cugetă la istoria Bisericii, la dogme etc.

O problemă ca aceasta pe care o ridici tu poate fi abordată îngust (focalizat pe o alegere categorică şi ţinînd cont doar de una-două variabile) sau mai larg. Pentru a lărgi câmpul de abordare am încercat unu-două repere minimale. Totuşi, îmi pare că energia discursului tău este focalizată spre protest, spre răzvrătire, spre contestarea subiectivă a unor istorii colective care au străbătut secole. Theo, sunt secole întregi de istorii personale şi colective... Cu popoare, cu masacre, cu poveşti de iubire, cu sânge şi flori, cu minuni, cu atrocităţi, cu lacrimi şi sudoare, cu vieţi peste vieţi şi morţi peste morţi... Nu simţi colosul pe care vrei să-l defineşti printr-o icnire alimentată de resentimentul capului plecat?...

Mai întâi aş vrea să precizez că Biserica nu este pentru credincioşi exclusiv o organizaţie de muritori. Ea depăşeşte cadrele mundanului şi efemerului, deşi lucrează şi în ele. Cerul şi Veşnicia sunt amendamentele aduse viziunii organizaţionaliste mundane/ordinare.
O slujbă care se ţine într-o biserică nu e doar o manifestare colectivă a psihismului individual şi social omenesc, ci este simultan şi altceva: o manifestare a Dumnezeirii în oameni.
Dacă vorbim despre Biserică în termeni exclusiv naturalişti (biologie, psihologie, sociologie, istorie şi arheologie etc.) pur şi simplu pedalăm pe lângă subiect. De aceea, pentru a nu pluti în van, Dumnezeu ne-a pus la îndemână instrumentarul teologic, de Duhul Sfânt inspirat şi condus.
Aşa cum un chirurg nu foloseşte un picamer sau o coasă pentru a duce la bun sfârşit o intervenţie chirurgicală, aşa şi omul care tânjeşte după oarecare noimă în legătură cu Biserica se leapădă (măcar de la un punct) de instrumentarul mintal al cunoaşterii naturii ori chiar de cel al filosofiei.

Ce putem construi cu instrumente inadecvate? O casă de noime - în nici un caz. O şandrama, poate, de genul celei pe care se aşeza vrăbiuţa lui Stan şi Bran...

Eu am încredere în ierarhi în primul rând pentru că am încredere şi în alţi oameni, nu doar în mine.
Apoi, pentru că am încredere mai mult în grupurile celor care şi-au ros pingelele pe treptele bisericilor şi în altare decât mi-am ros eu unghiile prin amfiteatre.
Apoi pentru că am înţeles cât e de limitată şi perdantă cugetarea unui om faţă de realităţi atât de complexe cum e istoria creştinătăţii.
În fine, am încredere în ierarhi pentru că hotărârile lor şi conştiinţa lor nu sunt doar realităţi ale unor muritori, ci sunt exprimarea omenească a unor insuflări Dumnezeieşti.
Soboarele ecumenice nu sunt pentru mine adunări ale unor bătrâni loviţi de damblaua unor orgolii partizane ci sărbătoarea Dumnezeirii în oamenii cei mai potriviţi pentru acel moment să poarte un dialog cu Dumnezeu.

Sfânta Tradiţie a Bisericii a izvorât întotdeauna apa vie a Adevărului şi Veşniciei. Ţine de fiecare când şi cum îşi primeneşte sufletul şi viaţa în minunea acestei Scăldători.

Excelenta formulare.
Intr-adevar, mare este taina "prelungirii lui Cristos" care este Biserica. Dupa cum sugeram mai la deal, uniunii ipostatice din Isus ii corespunde uniunea teandrica a Bisericii. De aici nu trebuie inteles ca taina s-ar referi la suprafata Bisericii, in sensul ca ea nu ar avea granite vizibile. Ci taina este in profunzime, in natura ei. Daca este adevarat ca nimeni nu-L cunoaste pe Fiul, decat numai Tatal, atunci acest lucru e valabil si pentru Mireasa Lui. Si, asa cum Domnul a fost cat se poate de vizibil, umanitatea Lui neimputinand cu nimic dumnezeirea Lui si nefacandu-L, prin incarnare, un "Dumnezeu mai mic", tot asa faptul ca Biserica, pe care o vedem cu ochii, e alcatuita din oameni nu imputineaza cu nimic natura ei dumnezeiasca. Daca Isus ar fi fost DOAR un om, cum ar fi putut El sa invieze cu de la El putere ? Si daca Biserica ar fi DOAR o alcatuire a oamenilor, cum ar fi putut ea subzista incercarilor vreme de doua milenii? Cu adevarat, nicio alta "organizatie" sau "institutie" nu ne poate oferi un asemenea exemplu, care atesta, daca mai era nevoie, caracterul dumnezeisc al Bisericii.

Şi totuşi, chiar în Evanghelie găsim scris:

"25. I-a zis femeia: Ştim că va veni Mesia, Care se cheamă Hristos; când va veni, Acela ne va vesti nouă toate.
26. Iisus i-a zis: Eu sunt, Cel ce vorbesc cu tine." (Ioan 4, 25-26)

"37. Şi Tatăl care M-a trimis, Acela a mărturisit despre Mine." (Ioan 5, 37)

"39. Cercetaţi Scripturile, că socotiţi că în ele aveţi viaţă veşnică. Şi acelea sunt care mărturisesc despre Mine." (Ioan 5, 39)

Dar şi în alte locuri, într-un mod foarte direct şi fără echivoc, spulberînd orice incertitudine, Hristos Se prezintă pe Sine ca Persoană Dumnezeiască. De exemplu:

"48. Eu sunt Pâinea vieţii." (Ioan 6, 48)
"51. Eu sunt Pâinea cea vie, Care S-a pogorât din cer." (Ioan 6, 51)
"28. Deci a strigat Iisus în templu, învăţînd şi zicînd: Şi pe Mine Mă ştiţi şi ştiţi de unde sunt; şi Eu n-am venit de la Mine, dar adevărat este Cel ce M-a trimis pe Mine şi pe care voi nu-l ştiţi.
29. Eu Îl ştiu pe El, căci de la El sunt şi El M-a trimis pe Mine." (Ioan 7, 28-29)

Mai sunt şi alte numeroase locuri în Scriptură de unde aflăm că El este Dumnezeu. Şi toată Scriptura, dealtfel, ne vorbeşte limpede despre Unicul Dumnezeu.
Cât despre adeverirea prin vieţile sfinţilor, prin Sfânta Tradiţie, prin Biserica lui Hristos - ne stă la îndemână tuturor să cunoaştem, dacă binevoim.

De unde, aşadar, să vină "incertitudine totală"?...

Nu-ți zic.

Atunci nici eu nu ghicesc.

Desi sunt de acord cu anumite lucruri ce ati zis aici, asta nu a fost un raspuns direct.
Ati, cum ar spune englezul, "beat around the bush".

In fine.
Theodore, sper ca intr-o zi sa primesti raspunsurile de care ai nevoie. Sunt nazuinte sincere, iar Dumnezeu o sa arate ceva, doar ca urechile ciulite.
Caci stiu ca si eu am multe intrebari, unele raspunse, altele ramase la stadiul de opinii, altele care nu stiu si care ma depasesc prin imensitatea situatiei(chiar una istorica, desi... nu chiar istorie, desi este scris).

În jurul temei: Conştiinţa Dogmatică (versus ignoranţa dogmatică, pe care nu văd cum o poate sesiza şi combate cineva dacă nu are o conştiinţă dogmatică sănătoasă).
http://laurentiudumitru.ro/blog/2008...ronie-saharov/

Articolul semnalat se refera la cu totul alt nivel al cunostintei dogmatice decat cel avut in vedere de mine in postarea initiala. Nu pretind, nici nu cred ca e potrivit, ca educatia nationala sa devina facultate de teologie, nici ca familiile sa imbrace progeniturile in schima monahala. Nu am in vedere ca, dintr-un popor ignorant, sa devenim un popor de mitropoliti.
Dar noi ne aflam in cealalta extrema. Excludem tot ce are cea mai mica legatura cu Domnul din cultura generala. Despre Faptele Apostolilor stim mai putin decat despre Faptele Fotbalistilor, iar in Isus Cristos noi nu vedem un superstar al istoriei, ci un personaj care e rezervat popilor.

cu privire la ignoranta dogmatica , imi aduc aminte ca academicianul Andrei Plesu , intr-un articol aparut in Dilema Veche, spunea ca (citez din memorie) : "lipsa unei culturi religioase duce la ingrosarea randurilor de oameni medicori".
Andrei Plesu a scris multe articole in legatura cu educatia religioasa, vi le recomand sa le cititi .

Au fost mai multe Sinoade.

"a) În anul 879 a avut loc un Sinod la Constantinopol, care a condamnat erezia latină „filioque” şi orice modificare a Simbolului de Credinţă. Acest Sinod a avut toate caracteristicile unui Sinod Ecumenic(!) şi mult timp a fost numit în Răsărit „al VIII-lea Sinod Ecumenic”. Bineînţeles, Occidentul niciodată n-a recunoscut acest Sinod şi nu-l menţionează în manualele de istorie, iar plagiatorii noştri de manuale occidentale de asemenea nu spun mare lucru despre acest Sinod. Dar Teodor Balsamon (sec. XII), Nil al Tesalonicului (sec. XIV), Nil de Rhodos (sec. XIV), Simeon al Tesalonicului (sec. XV), Marcu al Efesului (sec. XV), Dositei al Ierusalimului (sec. XVII) ş.a., au considerat Sinodul de la Constantinopol din anul 879 drept al VIII-lea Sinod Ecumenic. Reiterând acest lucru, devine foarte clar că nici o unire cu romano-catolicii nu poate avea loc până nu va exista o condamnare oficială din partea lor a adaosului „filioque”. Iată de ce, şi teologilor ortodocşi ecumenişti nu le convine să spună adevărul despre al VIII-lea Sinod Ecumenic din anul 879, ţinut în timpul Sf. Fotie, patriarhul Constantinopolului.

b) În anul 1351, tot la Constantinopol, a avut loc un Sinod care a formulat învăţătura despre har şi energiile necreate, propusă de Sf. Grigore Palama. Din motive obiective(!), la Sinod n-au putut participa decât ierarhi ai Patriarhiei Constantinopolului şi un delegat al patriarhiei Antiohiei. Însă, la un Sinod precedent (1347), cu aceeaşi tematică, participase şi patriarhul Lazăr al Ierusalimului, care ulterior a semnat şi hotărârile Sinodului din 1351 alături de patriarhul Ignatie al II-lea al Antiohiei. La scurt timp, decizia Sinodului a fost „ratificată” şi de Sinoadele Bisericilor din Bulgaria, Serbia şi Rusia, şi receptate fără obiecţii de toate Bisericile Ortodoxe. Acest lucru l-a făcut pe Nil de Rhodos (sec. XIV), mare canonist şi ierarh, să considere Sinodul din 1351 drept „al IX-lea Sinod Ecumenic”. Această idee era larg răspândită în sec. XIV-XV, dar nu existau condiţii pentru convocarea unui Sinod mai mare, care să confirme ecumenicitatea Sinodului din 1351, iar mai târziu, situaţia politică s-a înrăutăţit şi mai mult, încât problema a fost definitiv abandonată, mai ales că nimeni nu avea rezerve faţă de dogmele proclamate la Constantinopol în timpul disputelor palamite.
Prin urmare, a spune că Biserica Ortodoxă are doar şapte Sinoade Ecumenice şi nu poate avea mai multe, înseamnă o limitare a vieţii Bisericii la sec. VIII – idee foarte convenabilă romano-catolicilor, care ne-au şi băgat în cap că Sf. Ioan Damaschin ar fi „ultimul Sfânt Părinte din Răsărit”, ceilalţi fiind doar „teologi ai epocii post-patristice”. Viaţa Bisericii este însă dinamică, iar harul Duhului Sfânt este lucrător în Biserică până astăzi şi „ne va călăuzi la tot adevărul” (Ioan 16:13) ori de câte ori va fi nevoie, şi anume prin glasul sobornicesc al Bisericii, nu prin persoane particulare, indiferent cât de înduhovnicite ar fi sau ar părea că sunt.
"
http://www.teologie.net/2014/03/15/m...odox-probleme/

Cine are nelamuriri, poate vorbi cu Parintele. Dansul raspunde destul de repede.

Pe langa asta esti tributar, inca, intelegrii catolice. Infailibilitatea din punct de vedere ortodox este diferita de cea din punct de vedere catolic. La ortodocsi nu exista om infailibil, infailibilitatea este doar la nivelul ce tine de partea divina a Bisericii. De exemplu la catolici Papa nu poate gresi in conditiile date de ei. De asemenea, un Sinod, o adunare de episcopi nu poate gresi, daca e aprobat si de Papa. O sa vezi ca te lamuresti acum. La noi infailibilitatea tine de invatatura revelata, in principal. Nu-i asa ca Domnul nu poate gresi, si spune doar adevarul? Ai aflat ce e infailibilitatea. Ca sunt mai multe culte cu invataturi diferite nu inseamna ca ar fi ceva neclar, ci ca acelea sunt, pentru cine are cunostinte, in mod evident invataturi gresite, verificabile cu textul Scripturii in fata.

Desigur, numai că e vorba despre conştiinţa dogmatică (un fenomen aparte al conştientizării de sine, de lume, de Dumnezeu - strict legat de pocăinţă) iar nu despre cunoştinţele (şcolare ori academice) de dogmatică.
Am sesizat de la început unde baţi şi, cu onestitate, mi-a plăcut iniţiativa ta (şi am compătimit împreună...).
Voiam doar să lărgesc un pic cadrul reflecţiei,... nu fie cu supărare!

În fine, mai la vale dau peste câteva rânduri care mă surprind mai puţin plăcut: aşezi cunoştinţele despre Dumnezeu şi despre Biserică la capitolul cultură generală... Nu zic că nu se poate. O fi şi asta, deh, vreo scofală (pentru ateul cu ifose savante, pentru snobi şi snobinete, pentru boierii plictisiţi şi pentru baronii culturii noastre pricăjite care şi-au extins cu aroganţă domeniul de sofisme până-n tinda Bisericii sau chiar mai adânc) dar, Mihnea, chiar aşa vezi locul şi rolul dogmaticii/istoriei/liturgicii etc. în mintea/inima/viaţa unui om?
De cultură generală ne arde nouă când moartea bate la uşă iar păcatele ne rod de vii?

Concluzie, fără o conştiinţă dogmatică sănătoasă geaba cunoştinţe de dogmatică.

Nu din cunoştinţe şcolăreşti şi din dezbateri savante se înfiripă şi pulsează conştiinţa dogmatică, ci din harul pocăinţei pe care, într-un moment al vieţii, omul îl primeşte în dar, spre lucrare personală din partea Domnului.

Iar semnul că începe să se formeze un oarecare embrion al conştiinţei dogmatice în om este la început un abia sesizabil sentiment al silei, al dezgustului, iar mai apoi când prinde putere vâlvătaia harului în inimă, sentimentul îngrozitor al urii adânci faţă de sine.
Doar când s-a petrecut minunea înfiripării conştiinţei dogmatice înlăuntrul tău, doar atunci vezi limpede că eşti vierme, drac de-a binelea înaintea lui Dumnezeu. Şi, prăbuşit în durere şi scârbă de sine, plîngînd la capul tău precum îl plângi pe mortul definitiv condamnat la focul veşnic, şi încă un mort de cea mai joasă speţă - un trădător ordinar, aşadar dat de bunăvoie cu totul iadului: te rogi totuşi, cu o nădejde dincolo de toată deznădejdea...
Iar Domnul se apropie, te îmbrăţişează cu nespusă blândeţe şi gingăşie şi descoperi, o minune, că El te iubeşte şi, mort fiind tu de acum pentru totdeauna, iată, El Tatăl nostru, iată - te învie!

Cam aşa e cu conştiinţa asta dogmatică... Nu tre să fii mitropolit ca s-o deţii, prin har şi umilinţă. Nici savant.
Bune, totuşi, şi cunoştinţele de dogmatică, ca să nu rătăcim prea tare în războaiele noastre de săbiuţe verbale...

M-am referit la cele ecumenice.

"Criptarea" despre care vorbeşti se datorează în mare parte teologilor filozofici care se ocupă îndeosebi de tot felul de tratate, fără să-i preocupe faptul că majoritatea oamenilor simpli, neavând studii teologice, nu pot înţelege discuţiile la nivelul la care ei le ţin şi de aceea ar fi necesare cărţi, nu multe, dar care să fie bine realizate cu explicaţii pe înţelesul tuturor.

"...în toată existenţa noastră se reflectă în mod inevitabil orice schimbare a părerilor noastre dogmatice. Pierderea, măcar parţială, a ceea ce ni s-a dat prin Revelaţie, atrage după sine schimbarea vieţii întregului "corp" al uneia sau alteia dintre Biserici."(Cuv. Sofronie Saharov)

"Cu toate că majoritatea zdrobitoare a oamenilor trăieşte în stare de credinţă predogmatică, adică doar într-un avânt al sufletului către Dumnezeu, cu toate acestea, şi în viaţa lor se reflectă cunoaşterea dogmatică sau învăţătura Bisericii de care ei aparţin."
(Cuv. Sofronie Saharov)

Poate pentru că dogmatica a devenit o disciplină scolastică.
Faptul că un om de la ţară, cum spui, e slab la scolastică nu implică faptul că nu cunoaşte dogmatică.
Când susţin aceasta mă gândesc că toţi credincioşii noştri de la sate, indiferent de nivelul studiilor academice sau chiar în ciuda acestora: îşi însuşesc dogmatica prin însăşi participarea la slujbe.
Conţinutul slujbelor este dogmatică.
Toate rugăciunile, Crezul sunt dogmatică pură în manifestare vie.
Restul e scolastică, cel mai adesea. Aşa încât e chiar mai bine că "nu ştiu dogmatică", în sensul că au scăpat de scolastică.
Aşa îmi pare, sper că nu greşesc prea tare...

Am omis intradevar dogmatica din inima. Aceea nu are nevoie de tratate , desi le urmeaza fara sa stie. Din inima stim ca e bine sa ne spovedim si sa ne impartasim ,si intreg corpul o simte si o confirma . Din inima stim ca maslul este singura speranta a celui bolnav dincolo de logica stiintifica medicala , ca ungerea este si sensibila dar si o ungere a milei nesfarstie a lui Dumnezeu

De aceea eu nu as condamna necunoasterea dogmelor,oricat de mare pare ignoranta in termeni,in cuvinte ,a aceluia.
As condamna mai degraba impietrirea inimii, care opreste capacitatile firesti ale omului de a se conecta la infinitatea energiei dumnezeirii .
Degeaba cineva incepe sa inteleaga anumite scrieri dogmatice ,daca nu isi lasa si sufletul sa soarba simplitatea si armonia prezentei lui Dumnezeu in fiecare din noi
Cartea de dogmatica suntem chiar noi,in care Dumnezeu scrie invataturile sale ,pagina cu pagina ,esec cu esec, dar neabandonindu-ne nici o clipa.
Dogmatica in cuvinte,este buna,atata timp cat cel care o citeste ,incearca sa o inteleaga,sa o integreze pina la ultima consecinta in fiinta sa.
Daca nu poti aceasta,si abstractul ei mai mult te indeparteaza de esenta ta ,mai bine urmeaza dogma simpla a inimii , si alege-ti doar 2..3 lucruri care iti sunt apropiate ,asa cum este rugaciunea urmatoarte simpla,se refera la putine lucururi si usor de inteles ,dar atinge esenta :

"Doamne si Stãpânul vietii mele,
Duhul trândãviei, al grijii de multe
al iubirii de stãpânie si al grãirii în desert
nu mi-l da mie!
Iar duhul curãtiei, al gândului smerit,
al rãbdãrii si al dragostei,
dãruieste-mi mie, slugii Tale!
Asa, Doamne, Împãrate,
dãruieste-mi ca sã-mi vãd greselile mele
si sã nu osândesc pe fratele meu,
cã binecuvântat esti în vecii vecilor. Amin."

Am descoperit link-ul de mai sus şi m-am gândit să readuc în atenţie fragmente din el, căci mi se pare foarte bune şi de interes (având în vedere şi alte topicuri nou apărute despre Biblie, dogmatică...):

Ai înlăturat de la tine simţământul caracterului tragic al vieţii duhovniceşti. Şi eu, din când în când, fac acelaşi lucru. Îmi închid ochii, îmi închid simţurile spre a nu vedea fiinţarea omenească ce mi se înfăţişează, în hotarele acestei lumi, ca adevărat tragică. O fac atunci când mi se istoveşte până la neputinţă sufletul, când doare inima insuportabil. Dar atunci când, după o oarecare odihnă, le deschid din nou, iarăşi văd, uneori cu o şi mai multă ascuţime şi încordare, aceeaşi adâncă tragedie.

Cred că şi tu, măcar pentru o vreme, vei putea să ieşi din această înfricoşată, apăsătoare viziune, iar apoi iarăşi te vei întoarce fără să vrei la ea, căci ea nu este doar o simplă idee, făurirea unei fantezii bolnăvicioase, ci însăşi aspra realitate. Pe lângă care, cel mai tragic mi se pare a fi nu faptul că oamenii îndeobşte suferă mult, ci faptul că mor fără să fi cunoscut pe Dumnezeu.

[Scrii:] "Străduinţa ca întru toate a mă închide în cadrele exclusiv confesionale pur şi simplu slăbeşte în mine, îndeobşte, orice credinţă religioasă, face ca, în conştiinţa mea, relaţia dragostei lui Dumnezeu şi a proniei lui Dumnezeu cu omenirea ca întreg să fie de neînţeles şi nereală".

Şi pentru mine, între bunacinstire: Dumnezeu dragoste este (1 Io. 4:8) pe de-o parte, şi sorţii care cad asupra omenirii în hotarele acestei lumi, pe de alta, aşa cum o contemplăm, este o mare contradicţie. Nu cred însă că îndepărtarea de Biserică ar putea lucra în favoarea soluţionării ei.

Asemenea ţie, şi eu petrec într-o luptă necontenită pentru libertatea lăuntrică, într-o continuă căutare de a rezolva multe contradicţii şi nedumeriri. Iar la mine lupta uneori asumă caracterul unei lupte cu însuşi Dumnezeu (în ciuda deplinei mele conştiinţe a faptului că sânt ultima nimicnicie). Uneori mă rog cu un blând plâns, dar adesea ca un nebun contest, insist, pretind, "mă cert", aproape că "hulesc". Dar, în ciuda caracterului luptător cu Dumnezeu al vieţii mele, iubesc pe Dumnezeu până în ultimele străfunduri ale fiinţei mele, şi Lui îi încredinţez ultima judecată, căci El dispune de putinţe nesfârşite dincolo de hotarele acestei lumi. Dragostea pentru lume, pentru om, mă împinge a mă război cu Dumnezeu.

Acestui duh al luptei cu Dumnezeu eu îi îngădui liber să se desfăşoare în suflet şi observ că, ajungând la un oarecare zid de neclătinat, cade zdrobindu-se, iar atunci constat că iubesc pe Dumnezeu cu un şi mai mare adânc. Pe Dumnezeu îl "contest", cu El "mă cert", pe Dumnezeu Îl "necăjesc cu neruşinare" în lupta mea pentru soarta oamenilor, dar în rezultatul final, oricare ar fi soarta întregii omeniri, a întregii lumi, a întregii făpturi, pe Dumnezeu eu iubesc cu singura adevărată, vecinică dragoste.

De o mie de ori în sufletul meu s-a desfăşurat o luptă încrâncenată, dar întotdeauna a biruit dragostea lui Hristos, astfel încât şi eu într-o oarecare măsură pot repeta cuvintele Apostolului Pavel: Şi eu încredinţat sânt că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici începătoriile, nici puterile, nici cele de acum, nici cele viitoare, nici înălţimea, nici adâncul, nici altă oarecarea zidire putea-va să despartă pre noi de dragostea lui Dumnezeu cea întru Hristos Iisus Domnul nostru (Rom. 8:38-39).

Nu demult ţi-am scris că am încetat să caut pe Dumnezeu. Singurul lucru pe care-l caut este, cumva, fie în cea mai mică măsură, să mă asemăn şi să mă adaug lăuntric lui Hristos. Voiesc să ştiu măcar în parte, să cerc măcar în cea mai mică măsură cum El, Domnul, îşi trăia unirea dragostei către Dumnezeu şi către om. Pentru noi, în hotarele acestei vieţi, cele două porunci sânt într-o deplină discordie. Iubind pe Dumnezeu, slujindu-I, mă îndepărtez de la aproapele, uitându-l. Iubind pe aproapele, slujind lui, eu ori uit pe Dumnezeu, ori mă îndepărtez de El, ori chiar îi vrăjmăşuiesc. Este pricina pentru care mă atrage în chip de nereţinut către sine chipul neasemuitului Hristos, cel ce a împreunat şi această şi acea dragoste întru una, arătându-ne în ea legea veciniciei, adevăratei fiinţări.

Nu caut acum o fiinţă vecinică, neînţeleasă, nedesluşită, impersonală a vreunui "Dumnezeu necunoscut"(2); Dumnezeu şi vecinica fiinţă îmi sânt date sub forma cea mai învederată cu putinţă în Hristos. Pe acest Hristos îl caut eu, adică cu El a mă asemăna, pe El a mi-L însuşi.

Nu trec cu vederea nici un mijloc ce poate sluji unirii cu Hristos. Dar oare este cu putinţă a afla undeva în afara Bisericii o mai mare bogăţie a unor astfel de mijloace? În Biserică îl am pe Dumnezeu întrupat, astfel încât pe Dumnezeu noi îl mâncăm şi îl bem, prin Dumnezeu, prin Cuvântul Său noi răsuflăm. Cu numele Lui, cu Cuvântul Lui, cu Puterea Lui noi săvârşim Tainele, iar Tainele acestea nu sânt doar nişte simboluri, ci cu adevărat realitatea. Este atât de vădit din toată experienţa noastră.

Trei lucruri nu înţeleg:
1) o credinţă adogmatică,
2) un creştinism nebisericesc,
3) un creştinism fără nevoinţă.
Şi aceste trei: Biserica, dogma şi ascetica (adică nevoinţa creştină) sunt pentru mine un singur tot al vieţii. Mie mi se pare nedrept a pretinde că în Biserică toate trebuie să fie "după gustul nostru". Atunci când vorbeşti despre îngustimea cadrelor confesionale, eu te înţeleg. Şi eu de mii de ori am răbdat şi rabd strâmtorări, dar le rabd pentru că de la Biserică am şi darurile pozitive.

Ascetica (adică nevoinţa şi exersarea duhovnicească) este de nedespărţit nu numai de toate religiile cunoscute de istorie, ci şi îndeobşte de tot ce este cultură omenească. La temeiul a toată ascetica, neapărat se află o ideologie sau alta (dogmă). Fiecare religie - păgânism, iudaism, mahomedanism, pantheism, creştinism - îşi are propria cultură ascetică, deosebită de celelalte, iar această deosebire este condiţionată de deosebirea în reprezentările dogmatice.

Din "Nevoinţa cunoaşterii lui Dumnezeu" (pp. 298-310) - Arhim. Sofronie Saharov
Trad. din lb. rusă de Ierom. Rafail (Noica)

Surprinse sunt aici şi problema, poate problema centrală a vieţii de credinţă, şi soluţia ei.
Cât de străin e duhul nostru triumfalist de lucrarea acestei smerenii lucide. Că smerenia e luciditate, tragică luciditate căreia omul nu îi poate supravieţui singur...