De ce ,,marire" si nu ,,slava"?
 

Auzind la unele biserici spunandu-se ,,marire" in loc de ,,slava", am cautat in dictionar explicatiile celor doi termeni si iata ce am gasit:


SLÁVĂ, slăvi, s. f. 1. (Mai ales la sg.) Glorie, faimă, renume. ♦ Laudă, preamărire, proslăvire. ◊ Expr. Slavă Domnului sau slavă ție, Doamne! exclamație prin care cineva își exprimă satisfacția pentru reușita unui lucru. 2. înaltul cerului, văzduh. ◊ Expr. A ridica casa în slavă = a face zgomot, tărăboi. 3. (Bis.) Măreție, grandoare a divinității. 4. (înv; construit cu dativul; cu valoare de prepoziție) Grație…, datorită…, mulțumită… – Din sl. slava.



MĂRÍRE, măriri, s. f. 1. Acțiunea de a (se) mări1 și rezultatul ei; mărit3. ♦ (Fiz.) Operație de copiere fotografică prin proiecție, în scopul obținerii unor pozitive mai mari decât negativele copiate. ♦ Loc de frunte într-o anumită ierarhie (socială); rang, demnitate; (concr.) persoană care ocupă o funcție înaltă în ierarhia socială; fruntaș, demnitar. ♦ Glorie, strălucire, splendoare. ♦ Putere, autoritate, tărie. 2. (Înv.) Mărie (1). – V. mări1.



Eu consider ca, Lui Dumnezeu I se cuvine toata slava, cinstea si inchinaciunea, nu ,,toata marirea, cinstea si inchinaciunea”. Cuvantul ,,slava” exprima o bucurie a credinciosului ca Dumnezeu este atotputernic si ca la sanul Lui este mereu protejat. Cuvantul ,,marire” creeaza cumva impresia ca Dumnezeu are nevoie de laudele noastre pentru a dobandi putere...


Exista o explicatie logica pentru isi face loc tot mai mult in Sfanta Liturghie cuvantul ,,marire" in loc de ,,slava"?

În loc de mărire aș prefera să aud glorie, parcă trimite gîndul mai aproape de slava Lui Dumnezeu.

Exista rugaciuni si cantari in care apare cuvantul "marire" si altele unde apare "slava". Amandoua sunt folosite in ortodoxie.

Exista de ex. acea cantare: "Marire Tatalui si Fiului si Sfantului Duh, si acum si pururea si in vecii vecilor amin..." (la axioane, la Sfinte Dumnezeule, Unul Sfant etc.)

Glorie se spune mai mult la catolici.

Nu stiu, eu le vad pe cele doua ca fiind sinonime. Glorie inseamna insa deja altceva.

Exista mai multe exprimari in biserica. De ex. la Tatal nostru exista cel putin doua versiuni ("painea cea spre fiinta, sau cea de toate zilele,...mantuieste de cel rau, sau de cel viclean, ...caci a ta este Imparatia si Puterea si Marirea/Slava...)

E simplu: multe cuvinte din cultul ortodox sunt imprumutate din rusa poate cu un inteles ambiguu.

Cuvantul rus: "сНава" - inseamna glorie, marire, cinstire, preamarire.

Se foloseste cuvantul "marire" pentru a se folosi un termen mai usor inteles.

Iar cand zicem "Slava Tie Dumnezeule", ce zicem de fapt? "Te preamarim pe tine Dumnezeul nostru".

Multumiri!

,,Slava Tie, Doamne, slava Tie!"

"Marire" este un cuvant de origine latina, preferat in Ardeal, unde influenta latinei a fost mai puternica si a slavonei mai slaba.
Dimpotriva, "slava" este un cuvant de origine...slava, preferat in Moldova si in Muntenia, unde influenta latinei a fost mai slaba si a slavonei mai puternica.

Prin urmare, persoane din Moldova sau Muntenia, obisnuite cu "slava" pot fi contrariate cand, intrand intr-o biserica ardeleneasca ori in care slujeste un preot din Ardeal, aud "marire" si invers.

Trebuie notat ca echivalentul mai apropiat al cuvantului "slava" este "glorie", dupa cum spunem "Isus va reveni cu trup de slava", adica "de glorie". Dar, "marire" s-a impus mai mult in uzul romanilor din Ardeal si a prevalat fata de "glorie".

"Lumină lină a Sfintei Slave a Tatălui ceresc

Şi de slava Ta cea împărătească

'n cuviinţă să vă povestească"

În anii din urmă, mi se pare tot mai frustrantă înlocuirea cuvântului slavă cu mărire, de ca şi cum ar fi sinonime interşanjabile prefe-renţial.

Nu mai departe decât în ecfonisul rugăciunii Tatăl nostru, putem auzi când slavă, când mărire, după cum preferă preotul slujitor.

Exemple se întâlnesc multe chiar şi în Credinţa ortodoxă, catehismul de referinţă la ora actuală.

Dar să lăsăm ca de slava cea dumnezeiască de către Sfântul Grigorie Palama să vă povestească, în tâlcuirea din limba greacă a Părintelui Dumitru Stăniloae:

"Este o lumină ce se arată Sfinţilor, alta decât cunoştinţa din toate cele create; cu atât mai sfântă, cu cât este slava firii lui Dumnezeu şi e văzută numai de cei ajunşi în chipul lui Dumnezeu; şi că este departe de a fi o nălucire sau ceva apropiat luminilor sensibile, sau o plăsmuire simbolică după chipul lor; că este departe, întrucât este ipostas şi frumuseţea veacului viitor şi singura lumină adevărată, veşnică, neschimbăcioasă, neînserată, nestricătoare, lumină prin care ne facem şi noi lumină şi fii ai luminii desăvârşite.

Explicaţiile Dicţionarului de Teologie ortodoxă al Pr. Prof. dr. Ion Bria cu privire la cuvântul slavă sunt de referinţă:

Slava este oglindirea chipului lui Dumnezeu în om, lumina care a învăluit trupul înainte de cădere fiindcă toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu (Romani 3, 23). De aceea mântuirea este restatornicirea chipului şi slavei primului om zidit de mâinile lui Dumnezeu: Cei înţelepţi vor moşteni slava (Pilde 3, 35).

În Noul Testament, Sfântul Ioan Evanghelistul reia tema slavei văzute a lui Dumnezeu (Ioan 13, 31), care este unită cu Iisus Hristos după ipostas: Slăveşte-Mă pe Mine, Tată, la Tine, cu slava pe care am avut-o la Tine mai înainte de a fi lumea (Ioan 17, 5). Slava este lumina ipostasului, care pătrunde firea omenească a lui Hristos, îndumnezeind-o. Biserica aşteaptă parousia, a doua venire, plină de slavă, a Domnului (I Tesaloniceni 4, 17). Creştinii primesc slava Fiului: Slava pe care Mi-ai dat-o Mie, Părinte, am dat-o lor ca să fie una, precum şi Noi una suntem (Ioan 17, 22). Slava este strălucirea Duhului Sfânt în sufletele creştinilor, chemaţi să urce din slavă în slavă (II Corinteni 3, 18), până ce vor deveni oglinzi perfecte ale sfinţeniei lui Dumnezeu. În literatura de specialitate din secolul al XIV-lea, slava este lumina harului dumnezeiesc, iradierea energiilor divine necreate care s-a arătat pe Tabor în trupul lui Hristos. Lumina taborică nu este o vedere a firii dumnezeieşti, ci a slavei firii Lui. Slava nu este natura dumnezeiască, ci raza dumnezeirii. Aşadar, a dat şi firii omeneşti slava dumnezeirii, dar nu firea. Altceva este natura lui Dumnezeu şi altceva este slava Lui, deşi sunt nedespărţite între ele (Sf. Grigorie Palama, "Despre Sfânta Lumină", 15, în Filocalia rom., vol. 7, p. 283)â€

Slava este o realitate eshatologică nepieritoare şi nemuritoare, fiind însuşi mediul Împărăţiei lui Dumnezeu viitoare (Apocalipsa 21, 23). Dar ea e văzută şi gustată de sfinţi încă de aici. Acesta este sensul îndemnului de a slăvi pe Dumnezeu, adică a recunoaşte şi a mărturisi prezenţa Sa concretă şi legătura Sa nemijlocită cu făpturile Sale, în rugăciune, doxologie şi mulţumiri: Să Te laude pe Tine, Doamne, toate lucrurile Tale şi cuvioşii Tăi să Te binecuvânteze. Slava împă-răţiei Tale vor spune şi de puterea Ta vor grăi (Psalmi 144, 10-11)”.

Ambele citate tâlcuiesc înţelesul cuvântului slavă în cheia cunoaşterii taborice a Sfintei Treimi şi a lui Iisus Hristos, Fiul întrupat pentru restaurarea şi îndumnezeirea omului prin sinergie cu lumina neapusă a harului dumnezeiesc personalizat.

Relaţia sinergică dintre Dumnezeu şi om presupune mărirea (înălţarea) omului de către Dumnezeu, pentru ca acesta să-I poată întrezări şi mărturisi mărirea (măreţia, magnitudinea).

Rugăciunea amvonului, care încheie rânduiala Liturghiei şi o rezumă, este edificatoare în privinţa celor de mai sus: omul are iniţiativa binecuvântării lui Dumnezeu, la care Domnul răspunde cu binecuvântarea Sa, cu sfinţirea celor ce nădăjduiesc întru El şi mântuirea poporului Său La rându-i, omul, dăruit de Dumnezeu la cererea lui, Îi înalţă lui Dumnezeu“întreit în Persoane slavă, mulţumită şi închinăciune, pentru acum şi în viaţa veşnică.

Mărirea (Mărire Ţie, Doamne sau Mare eşti, Doamne, şi mari sunt minunile Tale) este curata noastră mărturisire universală că am descoperit, recunoaştem şi vestim întregii creaţii suveranitatea lui Dumnezeu, măreţia şi iubirea Lui.

Mărirea lui Dumnezeu presupune micşorarea măritorului, deci smerirea lui, pentru care, la vremea potrivită, Dumnezeu îl va mări la rându-I, ca în Evanghelia cu cel ce se aşază ultimul la masă şi, pentru smerenia lui, e chemat în faţă (cf. Luca 14, 10-11). Măritorul mărit măreşte cu şi mai multă dăruire de sine, iar Dumnezeu nu rămâne niciodată datorâ€

Mărirea lui Dumnezeu nu se poate nici gândi, nici rosti, fără susţinerea Duhului Sfânt, întâi pentru că n-am şti să o facem (Romani 8, 26-27), apoi pentru că nici n-am face faţă războiului nevăzut şi celui chiar prea văzut, dezlănţuit cu atâta furie în ziua de azi.

La adânc, mărimurile sunt imne de iubire laudativă, măritoare, cântări ale aripilor duhului nostru îmbrăţişate de aripile Duhului Sfânt, cu voia Tatălui şi din dorul nostru de sfinţenia Lui.

Cât priveşte slăvirea, smerenia şi iubirea de Dumnezeu îl fac pe om să considere că întreaga splendoare a luminii veşnice, împărăteşti, I se cuvine numai lui Dumnezeu. Mai mult decât atât, omul doreşte să-I ofere lui Dumnezeu lumină din lumina dumnezeirii (adică radiată de fiinţa lui Dumnezeu-Treime, la care omul nu are acces), iar Dumnezeu îi dă ca, dându-i, să-i rămână şi lui (omului) o câtime, atât cât va putea păstra şi folosi mântuitor.

Expresia a da slavă lui Dumnezeu, împreună cu salutarea liturgică Slavă Ţie, Celui ce ne-ai dat nouă lumina – totodată laudativă şi euharistică (de mulţumire) pentru darul luminii, răspuns la chemarea lui Hristos înviat: Veniţi de luaţi lumină!, arată cum Hristos îi dă omului dintru ale Sale, din care omul, la rându-i, Îi dă lui Hristos Lumina lumii şi Împăratul slavei.

Fiecare slăvimu-Te adresat lui Dumnezeu de către om este pentru acesta o treaptă spre lumina Împărăţiei veşnice, un suiş spre propria-i slăvire spre înfiere.

În Noul Testament, teofaniile trinitare (arătările Prea Sfintei Treimi) sunt în slavă, slava manifestându-se şi ca lumină, şi ca rostire, cuvânt dumnezeiesc, poruncă.

Sfera semantică a cuvântului slavă conţine şi înţelesul cuvântului mărire, dar îl depăşeşte cu mult prin înţelesurile legate de accesul omului la lumina veşnică a harului necreat, condiţie a înveşnicirii sale în Împărăţia cerurilor.

Cuvântul este simbol. Rostirea unui cuvânt este participare la cele numite sau exprimate de acel cuvânt. Zicem Mărire Ţie sau Cine este Dumnezeu mare ca Dumnezeul nostru: avem părtăşie de măreţia dumnezeirii. Spunem Slavă Ţie: avem părtăşie de lumina neapusă a Împărăţiei şi, aici, cu măreţia Prea Sfintei Treimi, în Duhul Sfânt.

http://actualitateaortodoxa.com/arti...Tie-Doamne.php

Eu stiu ca aceasta influenta este greco-catolica. Am ramas contrariata auzind intr-o biserica ortodoxa spunandu-se:

,,Si iarasi va sa vina cu marire, sa judece viii si mortii," ( Crezul)

Pai nu se potriveste deloc. Ce fel de marire? Ca eu una nu pricep? Slava e slava si marirea e marire.

Nu exista un "rit greco-catolic" asa cum nu exista un "rit ortodox". Exista, insa, un rit bizantin (numit si "rasaritean"). La data Unirii celor doua Biserici, greco-catolicii nu au facut decat sa continue a folosi rugaciunile folosite de inaintasii lor, rugaciuni pe care le foloseau si cu un an mai devreme, pe vremea cand erau ortodocsi. Dar, intre termenii folositi in Ardeal si cei folositi in Moldova sau Muntenia existau diferente atunci, asa cum exista si acum. Mult mai putine slavisme intalnim atat la greco-catolicii ardeleni, cat si la ortodocsii ardeleni, care impart mostenirea comuna a spiritualitatii romane rasaritene in aceste locuri. Astfel, sa nu fiti surprinsa cand veti auzi un preot ortodox spunand "manecat" in loc de "utrenie". Sau "cuminecare" in loc de "impartasanie". Nu inseamna ca "sa dat cu spurcatul de Papa", ci inseamna ca este, foarte probabil, un bun ardelean care cu greu adera, in mod organic, la terminologia bulgaro-muscaleasca de tip "odovanie", "blagovestenie" ori "grijanie". Daca mai aveti dubii, puneti-l sa spuna "Imparate Ceresc" si veti auzi ca foloseste "intinare" in loc de "intinaciune".

Acuma, eu nu vad chiar asa o diferenta mare. Cand spunem "Preamarite imparate", spunem altceva decat "Preaslavite imparate" ?

Am observat de multe ori, la ortodocsi, confuzie intre bisericuta noastra si Biserica. Eu cred ca in Biserica e loc pentru toata lumea, unde, intrand, fiecare e invitat sa vina cu zestrea si mostenirea lui si cred ca diferitele contributii in ceea ce priveste termeni diferiti, spiritualitati diferite ori chiar teologii diferite imbogatesc Biserica.

deci chestii lingvisto-culturale, ca de obicei.

Aspectul istorico-lingvistic e desigur important, însă nu se reduce totul la acesta.
Miza rămâne, după opinia mea, tâlcul duhovnicesc. Graiul liturgic îl poartă cel mai bine. Acest grai, spre deosebire de alte vorbiri, este părtăşie. O părtăşie cu măreţia lui Dumnezeu, respectiv cu lumina Lui.
Postarea lui Ovidiu oferă analiza cea mai nuanţată, clarifică şi discriminează cu fineţe. Am înţeles că termenii "slavă" şi "mărire" au semnificaţii specifice, ireductibile, după cum în unele situaţii sau contexte pot fi folosiţi şi interşanjabil, ca sinonime. Anume, doar în măsura în care "mărire" rămâne mereu conţinut în "slavă", termen cu o sferă semantică mai cuprinzătoare.

Mai intai ca eu nu inteleg de ce este surprinsa lumea de folosirea termenului "marire" si se spune ca numai in unele biserici este auzit.
Asa cum am spus in prima mea postare de pe fir, acest termen apare in cantari, in Crez, chiar si in Tatal Nostru. Deci ar trebui sa existe in toate bisericile.
Azi dimineata cand imi spuneam rugaciunea, mi-am dat seama ca "marire" apare si in rugaciunea "Tatal Nostru". Eu in varianta asta l-am invatat in copilaria mea.

Pe urma as vrea sa spun ca termenii "marire" si "slava" sunt folositi ca sinonim in biserica, daca ma uit la situatiile in care apar.
Si de fapt ma incurca acum alta problema: in biserica ne referim nu la acceptiunea de a "mari" ceva, in sensul de a-i schimba dimensiunea ci de a "preamari", adica de a aduce lauda.

Iata deci ca e vorba de fapt de un al treilea termen in discutie!

"Marit" si "preamarit" nu sunt doua cuvinte diferite, ci al doilea e superlativul absolut al primului. Nu spunem "foarte marit", ci spunem "preamarit". Prefixul prea- e frecvent folosit ca superlativ absolut in romana veche. "O preafrumoasa fata" inseamna o fata foarte frumoasa.

Desigur ca un cuvant poate avea (si are frecvent) mai multe sensuri. Dar, afara de cazul ca cineva e batut in cap, prin "marire" intelegem "maiestate", "slava", "glorie" si nu cresterea in lungime, latime, inaltime ori masa corporala...

Domnu' papistaş, va rog, puţin respect, dacă nu faţă de noi, măcar faţă de părinţii ortodocşi citaţi.

Domnu' cerularian slavofil, din cate imi amintesc, nu am citat niciun parinte ortodox la aceasta rubrica.
Cea care a citat este initiatoarea topicului. Mi se pare mie, sau va considerati mai ortodox decat preotii ortodocsi ?

Mah papistasule eretic pnevmatomah, nu de părinții ortodocsi citati de tine era vorba. Ci despre cei citati de Ovidiu.

Ce trist sa va adresati asa. Unde mai e iubirea crestineasca??

Iubire cres™tinească la un papistas. Unde at›i mai văzut as™a ceva?
I-at›i dat report pentru '€cerularian slavofil€'?

Daca dam report pentru "cerularian slavofil" , corect ar fi sa dam report si pentru "papistas". Ambele sunt jigniri !

Uite aici ce înseamnă papistas™:
PAPISTÁS˜, -Ă, papistas™i, -e, s. m. s™i f., adj. (înv. s™i reg.) Catolic.- Din magh. pápista.
Sursa: DEX '09 (2009) | Adăugată de blaurb | Semnalează o gres™eală | Permalink

Pe când '€žcerularian slavofil'€ este cu adevărat o jignire.
Nu vei gasi in DEX ce înseamna 'cerularian', insa te poate lamuri papistasul printr-o postare mai veche:
Conform definitiilor lui cerularianismul este credinta ortodoxa s™i mai este si sursa necredintei.
Iar BOR este... o as™chie. O aschie a cerularianismului.

Oare cum s-or împăca postările papistasului cu Punctul 12?

Forumul CrestinOrtodox.ro a devenit cea mai mare comunitate din categoria Spiritualitate. Pentru a pastra unita aceasta comunitate, trebuie sa respectam urmatoarele reguli:
....................................
12. Nu acceptam sa fie denigrata credinta ortodoxa.

De fapt e aceeasi jignire ca a-i spune unui luteran "luteran". Dar a devenit jignire odata cu limbajul corect politic si ecumensimul sec. XX, adica odata cu intunecarea mintii si credintei. Pentru ca se considera ca e o jignire sa nu-i consideri cel putin la fel pe catolici (dar si pe protestanti, neoprotestanti, etc.) deci drepti crestini. Ce inseamna de fapt "papistas"? La fel ca "luteran" inseamna adept al papei, sub conducerea papei.
Pana in sec. XX ortodocsii foloseau doar acest termen, nimeni din ortodoxie nu auzise de catolici si BC in afara Bisericii. Iar BO era numita Biserica, simplu. Cei care nu stiu or sa ramana socati ca insasi greco-catolcii de la noi (dl. Mihnea facand parte din aceasta ramura) foloseau inainte termenul de papistasi cu referire la romano-catolici. Chiar si corifeii Scolii Ardelene, pe care ii revendica greco-catolicii, foloseau doar acest termen.
Folosirea de catre ortodocsi a termenilor de catolic sau Biserica Catolica, cu referire la un cult din afara Bisericii in primul rand e din nestiinta, e o negare a propriei identitati si chiar un pacat. Biserica Catolica este chiar Biserica Ortodoxa, care se mai numeste si Catolica. Grecii, de exemplu, nu au termenul slavon "sobornicesc" si folosesc "catolic", cum era si inainte. Si e si un pacat, pentru ca a numi o grupare sau pe cineva care e in ratacire ca e catolic, crestin, adica se afla pe calea cea buna, arata nu doar probleme la nivelul credintei proprii, dar si o pacalire a acelui "catolic", ca sa piarda chiar si sansa ipotetica de intoarcere si mantuire, doar pentru a nu-l supara.
Termenul "cerularian slavofil" e folosit doar de greco-catolici (desi e posibil sa fie o inventie a dl. Mihnea). Greco-catolcii au marsat pe o aiureala, folosirea limbii slavone in Biserica. Probabil la inceput nu aveau multa pregatire si intelegere, sau ar fi spus orice ca sa ii convinga pe ortodocsii ramasi (mai ales dupa recensmanatul lui Buckow), pentru ca altfel ar fi stiut ca la catolicii (sau "papistasi", cum ii numeau ei) la care aderasera se folosea limba latina in toate tarile, indiferent de limba pe care o vorbeau. Nici macar "cerularian" nu folosesc catolicii si nu am auzit sa-l fi folosit. Desigur, ei pot spune ca noi ne-am despartit de ei (desi impreuna cu celelalte Patriarhii) si sa inventeze o istorie noua si dogme noi. Dar adevarul se vede, il arata Dumnezeu, nu il zic oamenii. Doar un exemplu, de peste 300 de ani, de cand au aparut greco-catolicii nu am auzit de o minune sa se intample la ei, la fel ca al protestanti. Ultima minune este icoana care a plans inainte de uniatie. La fel, in contrast cu multimea minunilor din ortoodxie, la fel ca in primul mileniu, la catolici sunt doar minuni de alt gen, probabil samanii convertiti erau fascinati ca intalnesc aceleasi minuni pe care le aveau si ei inainte de convertire (inclusiv intrarea in transa si extaz).
P.S. Ca sa fie evitat termenul, se poate folosi adept al papei, sub ascultarea papei (desi inseamna acelasi lucru), sau un termen mai general, cautator al adevarului. :)

Din cate stiu eu, cel putin in cercurile de discutie americane protestanto-catolice, se foloseste cu sens peiorativ de catre protestanti.(http://en.wikipedia.org/wiki/Papist). Faptul ca provine din varianta maghiara a cuvantului papist
(Din magh. pápista) sustine aceasta teorie.
Hai sa ne limitam la denumirile oficiale si sa lasam papismele si cerulianismele in pace.

De ce se incearca astazi in bisericile ortodoxe sa se inlocuiasca ,,slava" cu ,,marire"? Nu neaparat in Ardeal... Numai din motive culturale? Daca renuntam la ,,slava" pe motiv ca provine din rusa, atunci sa renuntam si la verbul ,,a iubi", ca tot din rusa provine... Si mai avem si alte cuvinte imprumutate din rusa. De ce nu renuntam la ele?

Nu e nevoie să citezi, e suficient să foloseşti preiorativul "bătut în cap", după ce au fost citaţi părinţi ortodocşi. Pe alt topic pentru tine părintele Pruteanu e doar Petru Pruteanu.

"Slavă" şi "mărire" nu sunt acelaşi lucru, deşi, după cum observi, pentru unii nu e nici o diferenţă. "Mărire" e o influeţă catolică regăsită cel mai frecvent în Ardeal.
Dar de unde ai ajuns la concluzia că se căută o înlocuire?

De ce să evităm un termen care spune lucrurilor pe nume? :71:

Un moment haios pe tma asta
 

Mi-a venit să râd cu lacrimi când am citit Psalmul 142 dintr-o carte de rugăciuni greco-catolică numită "Paraclisul Preaonoratei Mamei (şi nu Preacinstitei Maicii) noastre Maria", suna ceva de genul: ". . . Ascultă cererea mea în adevărul Tău" în loc de ". . . Ascultă cererea mea întru credincioşia Ta", partea haioasă era asta:"Că a persecutat inamicul inima mea. . ."
în loc de "Vrăjmaşul prigoneşte sufletul meu. . ." =))))) să te ţii de burtă de râs nu alta parcă era o poezie de grădiniţă pentru grupa mică nu un psalm altfel sună în varianta ortodoxă şi fireşte la noi în Ardeal cel puţin la biserici se mai aude de "măriri", de "slăvi" se aude pe la mânăstiri. Ce urât sună varianta greco-catolică a expresiei "Doamne miluieşte-ne!" cică "Doamne îndură-te spre noi!" sau în loc de "Slavă/Mărire Ţie Hristoase Dumnezeule Nădejdea Noastră", "Mărire Ţie Hristoase Dumnezeule Speranţa Noastră". Şi mai zic greco-catolicii că ei ţin rânduielile ortodoxe că aproape le-au latinizat cu totul. Să fi trăit acum Sf Ierarhi Ilie Iorest şi Sava Brancovici şi să fi auzit că Sf. Liturghie a unui înaintaş de-al lor adică Sf. Ierarh Ioan Gură de Aur(care era arhiepiscop al Constantinopolului- deci tot grec adică ortodox pentru că nu existau încă catolicii pe atunci) e latinizată se trăgeau de bărbi. Ortodoxia de-a lungul timpului a păstrat neschimbat terminologiile şi aici nu e vorba de limbile slavonă sau latină ci de graiul românesc însuşi unul din cei 2 mari ierarhi ortodocşi ardeleni a tradus scrierile şi învăţăturile ortodoxe în limba română fapt ce i-a înfuriat pe reformaţii unguri care urau din suflet ortodoxia românească. Un alt mare Ierarh Sf. Antim Ivireanul a tradus scrierile Ortodoxe şi ele au rămas neschimbate pentru că mai-marii noştri ştiau că e mai dulce graiul românesc cel neschimbat (cu terminologii dacice,greceşti şi slavone) sigur au fost şi cazuri de dispute la început în Moldova şi Ţara Românească pe tema traducerilor cărţilor bisericeşti din slavonă în română. Eu zic că mai frumos sună la Sf. Liturghie un "Doamne miluieşte" decât un "Doamne îndură-te spre noi" sigur acuma o să sară greco-catolicii să-mi dea lecţii de istorie că la asta se pricep ei cel mai bine.

Dacă recitim distincţiile precizate în postarea lui Ovidiu, descoperim că sunt situaţii când e binevenit termenul slavă (şi nu mărire), după cum sunt situaţii când mai degrabă folosim mărire (şi nu slavă). O cere contextul semantic şi "logica" teologhisirii.
Sunt şi situaţii când termenii pot fi folosiţi ca sinonimi, alegerea unuia ţinînd acum de o preferinţă secundară (sonoritate, obiceiul/tradiţia locului etc.).
Slavă deschide duhul nostru către Lumină, Lumina taborică (şi alte câteva destinaţii precizate în postare).
Mărire când duhul caută micşorarea smerită etc. Zice acolo tot, dacă cercetaţi cu atenţie.
Cred că nuanţările acestea sunt foarte potrivite şi chiar necesare.
Fiecare termen la locul şi momentul potrivit, altfel scăpăm anumite înţelesuri.

Problema nu se pune, cred, de a prefera un termen sau altul în detrimentul celuilalt. (nu e unul "bun" şi altul "rău"; nu practicăm absolutismul)
Ci de a folosi termenul potrivit, la locul şi momentul potrivit. Alternăm termenii cu flexibilitatea cuvenită.

Pen'că nu-i corect politic.:105:
Și pen'că cică-i înjuri.

Vad ca ne invartim in cerc.
Nu este vorba de vreo inlocuire!
Se folosesc amandoi.
Am dat exemple unde se foloseste teremenul "marire", in rugaciuni si cantari.
Acestea sunt stravechi si se folosesc in toate bisericile.
La fel si "slava" are folosinta lui.
Toata lumea spune: Slava Tatalui si Fiului si Sfantului Duh.

Poate cu mici exceptii cei doi termeni sunt totusi (sau asa se folosesc) sinonimi.
Celelalte acceptiuni nu se folosesc in biserica ( de ex. a mari in sensul de a schimba dimensiunea).

Si nu sunt specialist in istoria limbii si (ma) intreb de unde a aparut si "preamari"? A fost intai "a mari" si pe urma "preamari" sau invers sau...
Acesta este folosit mai ales in biserica, sau in literatura.
Noi nu cred ca spunem in biserica "marim pe..." ci "preamarim". Vad cumva o diferenta.

Si eu ma intreb insa de ce exista mai multe versiuni la rugaciuni si cantari (ca limba ma refer). Si care versiune e cea mai veche si mai corecta.
Cum am mai spus eu am invatat multe din ele cu "marim, marire" si nu cu "slavim si slava".

P.S. Mai exista si termenul "preaslavi". Acest "prea" cred ca vine sa accentueze actiunea...?

Ovidiu,
In timpul Sfantei Liturghii, la o biserica ortodoxa din Ardeal am auzit ,,Sa vina cu marire sa judece viii si mortii." ( Crezul), iar in Bucuresti am auzit in ultimul timp spunandu-se ,,marire" in loc de ,,slava") tot in timpul Sfintei Liturghii mai des decat se spunea inainte. Cred ca au fost operate modificari in ultima editie a Liturghierului.

Antonia, e amuzant ca se vede si din satelit unde bati: ai de sunt "infiltrati" de ecumenism si, cum altfel, cipocratii, au operat insidios aceste modificari. Pina ai venit tu si i-ai dat in gat pe un forum. Oau! Acum "aia raii" sunt cu mainile legate. Acu' toata tzara va sti cine a modificat slujbele, si vor rupe comuniunea cu ierarhii ecumenisti.
Ce inseamna vitejia (virtuala desigur, nu va ginditi prea departe), domnule!...

Și tu nu puteai trăi fără replica asta, este?

La d-astea te prinzi repede, este?

Vezi ca au observat si altii inaintea mea. Ironia dauneaza grav mantuirii atunci cand este pusa in slujba umilirii aproapelui si nu in slujba adevarului. Ne raportam la surse de incredere pentru a cerceta adevarul si atat. Tot ce e in plus stii de la cine vine?

Asadar, Slava Tie, Doamne, Slava Tie! nu ,,Marire Tie, Doamne, marire, Tie!"

Dumnezeu este atotputernic, nu venim noi si-L promovam cum vrem. Dumnezeu nu vrea sa fie mai mare decat este. Vrea sa-L cinstim asa cum este, sa-I indeplinim poruncile si atat Acum ai inteles?

La sfarsitul rugaciunii Tatal nostru (http://www.crestinortodox.ro/rugaciu...tru-72535.html) s-a spus astazi intr-o biserica din Bucuresti ,,Ca a Ta este puterea si marirea..."

Ieri. la Trinitas, de asemenea am putut auzi ,,Marire Tie, Doamne, marire Tie!"

Chiar nu vede nimeni ca nu suna corect ,,marire" in loc de ,,slava" in aceste contexte? Vrem sa-i imitam pe greco-catolici? Chiar nu ne mai place ortodoxia si vrem s-o ajustam pentru a fi in pas cu moda? Sa vedeti ce moda ne da Dumnezeu!

Nu e vorba de moda. Doar pentru ca am fost crestinati de slavii rasariteni (chestia cu "dacii crestinati de Apostolul Andrei de acu doua mii de ani" e clar ca este un foooarte subtil filetism; sper ca nu il (mai) crede nimeni, acel mit, acel bisericism autocefal narcisist), nu inseamna ca trebuie sa urmam aceasta distinctie artificiala. De cind subtilitatile lingvistice si trecutul istoric apropie sau indeparteaza de mintuire? Ca acelasi dialog absurd il aud/citesc uneori cu privire la limba greaca, care, vezi Doamne, e mai potrivita si mai profunda pentru anume adevaruri subtile. Mda...Sf. Ilarie de Poitiers se pare ca nu a auzit teoria asta...sau Sf. Patrick...sau Sf. Columba. Eu , un antioccidental feroce, stiu si respect faptul ca acestia numiti, si multi altii sunt sfinti in BO. Si da, habar nu aveau de "slava" si alte slavisme. Nici latinomania Scolii Ardelene si a BRU (mai ales in trecut) nu e normala; ambele extreme sunt doar banale aglutinari sub steag. (Ce a citat colegul redemptor, daca e adevarat, m-a umplut si pe mine de ras).

Redemptor, "Preaonoratei Mame"?...Oy vey, ridicol..astia de l-au compus poate nu stiu cine sunt "Preaonoratele Matres". :)))))
Da, latinomania e penibila. WTF, latinii sunt morti demult, dar unii se cred pe vremea Papei Leon cel Mare, ala de l-a oprit pe Atilla cu negocieri subtile (unii fraieri bisericosi zic ca cu "sfintenie"). Si da, repet, obsesiile Scolii Ardelene sunt de vina pentru astfel de traduceri timpite.

Măi dragă, da' poate crezi că te ține vreun bisericos p'aci cu forța.