Ce gasim frumos in Biserica?
 

Voi lăsa acum consideraţiile pe tema frumosului în seama câtorva articole şi voi spune doar că am regăsit (am conştientizat din nou) un vechi motiv pentru care oamenii (noi, oamenii, chiar noi, creştinii botezaţi) nu vin la slujbele Bisericii şi, în genere, nu sunt atraşi de Biserică: nu prea e "frumos", zice-se...
O lume de reguli şi tabieturi, o disciplină cam demagogică, idei învechite, filosofii depăşite, oameni jerpeliţi şi posaci, oameni care plâng, oftaturi, morţi, lumânări etc.... Cam acestea sunt "argumentele", reflecţiile obişnuite.
Azi am vorbit cu un om care, când am adus vorba despre slujbele din biserici şi despre viaţa creştină în general, mi-a spus sec: "nu găsesc nimic frumos în asta"... Şi mi-am dat seama că nici eu nu găsesc, vai, uneori/deseori... Nenorocită situaţie.
Mă întreb cât suntem noi înşine, creştinii care mergem de obicei în biserici, de receptivi (şi participativi) la frumuseţea şi frumosul din Biserică...
Dacă nu pot verbaliza, fie şi în cuvinte simple (sau îndeosebi aşa) Frumosul Bisericii, oare Acesta îmi este cu adevărat cunoscut? Îl experiez cu adevărat? Şi nu mă ameninţă şi pe mine pericolul de a pierde "gustul" pentru cele liturgice?

Când iubeşti pe cineva, când eşti cu adevărat îndrăgostit de cineva ai simţământul frumosului. În multe sensuri...
În mod obişnuit îl găsim frumos pe cel iubit, vorbim şi gândim frumos despre el, ne bucurăm de el ca de orice lucru frumos, avem simţăminte frumoase. Nu prea ne e drag de ceva urât...
Iubim noi frumuseţea Bisericii? O putem numi, descrie, povesti mai departe?... Participăm la ea? Simţim nevoia să vorbim despre ea?

Trăiesc în bine şi adevăr dacă nu am simţământul şi conştiinţa şi preocuparea Frumosului? Poate fi ceva sau cineva bun şi adevărat dacă nu este şi frumos?

Părintele Sofian Boghiu zice undeva într-un interviu cam aşa: "Da, am trăit multe lucruri frumoase în viaţă... O sărbătoare de Paşti, un praznic, slujbele noastre..."
Oare ce o fi vrut să spună Părintele?

http://ziarullumina.ro/spiritualitat...nta-religioasa

http://ziarullumina.ro/interviu/nimi...e-lui-dumnezeu

http://www.pemptousia.ro/2012/11/poe...ca-ortodoxiei/

Îi mai arde cuiva (inima) astăzi, în lumea spiritului funcţionalist, de Frumosul Bisericii?

Se spune ca "frumusetea este in ochiul care priveste". Iar noi suntem, adesea, mai orbi decat orbii inlcusiv pe plan estetic. In cazurile cele mai optimiste, orbirea aceasta vine pur si simplu din ignoranta. Frumusetea cere putin exercitiu.

Imi amintesc, cand eram adolescent, m-am dus la nasa mea de botez, o remarcabila pictorita profesionista, cu rugamintea de a ma ajuta sa deosebesc o pictura buna de una indoielnica. Ceea ce eu vizam erau niste vizite acompaniate. Sau, daca nu se poate din comoditate, o impreuna rasfoire a numeroaselor ei albume de arta. Nasa mea a cercetat un pic lucrurile inainte de a-mi da un raspuns. "La Galeriile Nationale ai fost?" "Dar la Colectii?" "Poti sa-mi numesti un artist care a expus in ultimele trei luni la Simeza?". Dupa ce a primit, succesiv, "Nu"-urile mele, mi-a declarat ca, in aceasta faza, nu ma poate ajuta. Nu cu mai mult de cateva sfaturi. Iar acestea au fost sa merg la cat mai multe muzee si expozitii (in aceasta ordine). Sa privesc, cel putin in marile galerii, un tablou si de aproape, si de departe, sa o fac de mai multe ori, si in zile diferite, fiindca una poate fi prima impresie si alta cea de a doua. Dupa toate acestea, rezulta ca nu trebuie sa imi fac prea multe griji: vizitele cu ea nici nu vor mai fi necesare. Pe scurt, mi-a spus, cu alte cuvinte, ceea ce spunea darwinistul Pavlov studentilor: "functia creeaza organul". Si, fara discutie, multi sunt cei din marele public care, pur si simplu, nu au organ pentru estetic. Acestia spun "eu nu vad nimic frumos" cand in realitate, ar trebui sa se limiteze la "eu nu vad".

Am spus ca acestea sunt cazurile cele mai optimiste, fiindca un orb de acest fel isi poate recapata vederea facand un mic efort. Dar, mai exista orbii acriti: cum sa iti placa Troparul Nasterii si cum sa vibrezi la expresia "Rasaritul cel de Sus", daca tie nu-ti place rasaritul in general si niciodata nu te-ai gandit sa te scoli dis de dimineata ca sa contempli, pur si simplu, un rasarit de soare ? Acestui soi de orbi nicio culoare nu le place. Nu pot fi suspectati de parti-pris-uri, fiindca optiunea lor este un "Nu" in bloc. Renascentismul? prea static, clasicismul prea cadrat, barocul prea incarcat, arta populara prea lipsita de perspectiva, iar cea moderna prea minimalista.

Am lasat la urma a treia categorie, poate cea mai numeroasa. Sunt orbii care ar putea vedea foarte bine, dar au ochii acoperiti de solzi si, in afara de un Eph'phata a Spiritului Sfant, nu stiu ce i-ar putea ajuta. Ei cauta, pur si simplu, un pretext de a nu participa la viata de credinta. In realitate, ei nu merg la biserica din cauza necredintei si nu din inalte motive estetice. Fiindca, sa fim seriosi! In toate epocile, geniul artistic al omului s-a depasit pe sine pentru a se ridica spre Domnul si a-i aduce Lui lauda! Cei mai mari compozitori au alcatuit muzica bisericeasca nemuritoare, incat, daca spui, de exemplu, "Mozart", spui "Requiem". Cei mai mari sculptori au daltuit marmura pana la asemanare cu trupul Domnului, incat, daca spui "Michelangelo" spui "Pieta". Cei mai mari pictori au pictat biserici si altare, asa cum au facut si romanii Tattarascu, Grigorescu si altii!

O fraza pe care o spui, frate Ioan Cezar, ma lasa ganditor. Vorbesti despre remarci ale celor dintr-una din cele trei categorii de orbi de mai sus (pesemne, a treia) cum ca e prea mult despre moarte si morti in biserica. Este vorba de oameni care nu au inteles de ce a venit Isus. Ei nu au inteles ca religia noastra e religia vietii, nici ca mortii nostri sunt vii. Ei imi amintesc de ce spun unii crestini (neo)protestanti (mai mult protestanti decat crestini), care, referindu-se la cultul sfintilor, spun, cu oroare, ca noi "pupam oase de morti". Astfel, ei singuri se vaduvesc pe ei de tovarasia Viilor: a Sfintilor care alcatuiesc norul de martori ai lui Dumnezeu.

Eu, unul, vad exact pe dos: eu vad o mare, o teribila cultura a mortii in arta laicarda contemporana. De la tricouri cu efigia unui asasin anticlerical ca Che Guevara la cele, mai moderne, cu Marlyn Mansion, eu vad o cultura a mortii, fara legatura cu Biserica si opusa ei, cum se intinde peste spirite, mai contribuind un pic la deformarea spiritelor si a uratirea icoanei lui Cristos din oameni.

In primul rand o intrebare,ca sa inteleg despre ce Biserica vorbesti. Despre mersul la lacasul unde se tin slujbe, sau Biserica privita in general ? Intreaga ta expunere,pare a se referi despre mersul la Biserica,ca si cladire.

Dar ca sa revin la esenta intrebarii tale,recunosc ca sunt unul dintre aceia care nu mai sunt atras de Biserica,cel putin de slujbe , si as vrea sa inteleg si eu de unde aceasta respingere.Si voi fi sincer: slujbele mi se par prea repetabile,asculti ani intregi aceleasi lucruri. Dar nu simt un fior,un progres,ceva care sa ma atraga. Daca este ceva de inteles, o speranta ca lucrurile au un sens ascuns, acesta este foarte abstract . Ar trebui sa am in cap o duzina de tratate greoaie si abstracte despre liturghie ca sa inteleg ceva ,si ,in final,sa simt promisul fior.
Vad ca toti sunteti extaziati ,folositi cuvinte mari despre frumusetea trairilor din timpul slujbei ,si asta ma face sa ma simt si mai neajutorat.
Ador simplitatatea ,frumusetea simpla ,umana,fericirea aceea simpla care ne cuprinde in anumite situatii. Daca eu nu le simt in Biserica, decat probabil dupa o instructie si mai sustinuta care ar trebuyi sa o fac ,inseamna ca multi sunt ca mine,si ca sunt un exemplu reprezentativ pentru starea celor multi.
Daca oamenii nu primesc trairi simple ,ci explicatii abstracte , ei se vor indeparta de acel lucru,sau ,cel mult se vor duce la Biserica din convenienta,speranta,frica,sau alte sentimente colaterale,dar nu din placere.

Dar ca sa nu fiu total pessimist,voi spune si ce imi place in Biserica . Imi place spovedania si impartasania ,pentru ca sunt niste taine concrete. Sunt lucururi care imi provoaca sentimente concrete si puternice,foarte folositoare sufletului. Cred ca in aceasta cheie ar trebui explicata liturghia ,ca drumul spre impartasanie. Doar astfel ,cei multi ar putea fi atrasi. Pentru ca este o lupta personala cu tine insuti,care e captivanta,spre rasplata primirii harului lui Dumnezeu,impartasirea cu Trupul Sau , si care se msanifesta prin linistie si bucurie in suflet, si schimbare si evolutie in viata personala.
Si toate acestea sunt sentimente concrete,nu vorbe,sentimente care il vor invada pe cel care le face.
Si mai sunt frumoase rugaciunile mai necunoscute,spuse dimineata,inainte de slujba,sau in diferite alte slujbe din cadrul sapatamanii. Acestea dau un aer de noutate,de comoara ascunsa,si exprima bine ceea ce simtim .

Biserica nu ar trebui tartata izolat,ca un subiect de sine stataor , ci integrata in viata acelui om ,in taririle sale din afara Bisericii,rugaciunile sale cand e singur,intrebarile si meditatiile sale cand e singur , relatiile sale cu oamenii. Biserica ar trebui sa fie o completare a acestora , care sa ii dea energia sa mearga mai departe . Omul sa vina la Biserica asa cum se duce masina la benzinarie ,ca la un loc unde primeste ceea ce ii lipseste.
Biserica trebuie sa fie partea vazuta a lui Hristos in relatia cu oamenii, si nu un edificiu abstractizat,unde doar initiatii au acces.
Vinerea vad oameni imbracati ca de servici , cu genti de servici ,si care ,in traseul lor catre servici,trec pe la Biserica. E un gest asa de firesc,ca si cum ar trece pe la magazine sa isi ia hrana,sau pe la farmacie sa isi ia reteta. Aceasta e Biserica adevarata , la cei care ajung sa o integreze firesc si cu drag in viata lor.
Sa fim bucurosi ca avem intre noi astfel de oameni si sa invatam din credinta lor tacuta

Eu zic sa fiti bucurosi ca aveti si biserici deschise la tot pasul si puteti intra din fuga macar sa faceti o inchinaciune sa sarutati o icoana.. cit de frumos ,nu ca altii trebuie sa conduca citiva Km sa intre intr-o biserica sa participe la o slujba.

Mda,buna solutie. Si eu cand am fost plecat mai mult timp muream de dorul unei biserici.
Asa e omyul,plin de contradictii,cand are face mofturi,cand nu are tanjeste .

-aici e vorba de frumosul interior,de deschiderea sufleteasca spre slujbe ,liturghie,de trairea sufleteasca,de simtirea harului, eu le simt de cele mai multe ori chiar daca ascult Liturghia la radio: http://www.ortodoxradio.ro/live.php

-

"Cativa analisti ai lumii contemporane au numit oamenii de azi "generatia eu" si vremurile noastre "epoca narcisismului" caracterizate printr-o slujire si fascinatie a sinelui care impiedica o dezvoltare normala a fiintei umane. Altii vorbesc de un "univers de plastic" sau o lume a fanteziei in care multi oameni traiesc acum neputand sa infrunte realitatea lumii inconjuratoare sau a propriilor probleme.
Cand "generatia eu" se intoarce spre religie este de obicei spre forma "de plastic " sau fantastica a ei, o religie dezvoltata prin sine, unde sinele ramane obiectul de adorare." Parintele Serafim Rose.

Fara sa ne dam seama oriunde mergem , si orice facem , cautam sa ne satisfacem sinele nostru , propriile noastre dorinte si sa ne implinim propriile simtiri si senzatii. Mergem la Biserica si cautam sa ne simtim bine, nu stim cum, dar dorim asta. Insa sinele nostru , (care nu este curat), are dorinte pe masura lui. Si astfel ne deranjeaza batrana din colt ca vorbeste, si femeia inalta care lalaie, copilul micut care striga si corul care canta, preotul care ne cearta, picturile care parca sunt strambe, turlele care parca sunt prea aurite, cutia milei care pare prea mare, oamenii care par mai posaci, lumanarile care scot fum si asa mai departe. Nimic din ce nu este pe masura ochiului nostru nu ne aseaza, nu ne multumeste si pare ca nu ar fi frumos.

Ceea ce este frumos pentru fiecare este pe masura sinelui sau. Cu cat sinele se umfla mai mult cu atat tot ce este in jur pare ca se urateste, si cu cat sinele nostru se smereste si se miceste cu atat tot ce ne inconjoara devin mai frumoase.

Eu am descoperit frumusetea Bisericii si a Liturghiei pe vremea cand eram in Grecia si nu intelegeam limba greaca in primii ani ai mei pe acele meleaguri. Imi placea de Iisus Hristos Pantocrator, de toti sfintii zugraviti pe pereti, de vocea preotului si a cantorului, de linia melodica a Liturghiei care parca imi acompania rugaciunile, de sarbatorile frumoase de Pasti si Craciun. Ma gandesc totusi ca a fost un avantaj ca nu stiam inca limba greaca, si acest fapt mi-a lasat mintea sa se odihneasca in rugaciune.

Eu cred ca , daca am reusi, sa ne facem orbi si surzi , la cele lumesti ce intra odata cu oamenii in Biserica , am descoperi o intreaga lume, minunata lume, cu sfinti si ingeri si cantece minunate de Slava lui Dumnezeu.

Si daca v-as spune ca slujbele , contin in esenta , doar 3 cuvinte: te iubesc Dumnezeu; vi s-ar mai parea greu sa le repetati in fiecare zi?

Uite ce zice aici un credincios romano-catolic: http://www.ercis.ro/actualitate/viata.asp?id=20101110
Mie mi-a plăcut articolul, îl găsesc de-a dreptul excelent. Cum îţi pare?
(Căutam ceva despre "Frumosul liturgic" şi aşa am găsit acest text.)

Cugetînd la subiectul topicului, dădui peste câteva planuri care se suprapun în timpul slujbelor bisericeşti: 1) frumuseţea ambientului (pictura, sculptura, muzica - arta bisericească); 2) frumuseţea relaţiilor dintre credincioşi, aşa cum sunt ele "dirijate" de preotul slujitor; 3) frumuseţea cuvântului preoţesc (implicit, desigur, a Cuvântului - citirea Apostolului, citirea din Evanghelie, uneori citirea din alte cărţi ziditoare de suflet); 4) frumuseţea dinlăuntrul fiecăruia, atunci când e aprinsă de taina slujbei...
Frumos peste tot!
Cum de rămânem uneori împietriţi la această sărbătoare a frumuseţii?
Bag seamă că nu deprindem cum se cuvine "meşteşugul" acestui Frumos. Avem nevoie, cred, de educaţie sistematică în acest sens. Dar ea nu se poate înfăptui dacă lipsim de la "lecţii", adică din lăcaşul de cult - mai întâi.

Cele 3 cuvinte ("te iubesc, Doamne") se developează în noi şi ne prefac doar prin participare. Atitudinea pasivă e otrava dezvoltării, a vieţii.

Ce găsim frumos în Biserică?
Mie îmi plac lacrimile care îşi schimbă savoarea: la început sunt amare şi grele, iar după prefacerea germinată în taina slujbei devin dulci-albastre....:)

-am gasit niste idei duhovnicesti in aceasta carte (cartea e despre erezia numita pietism):http://www.mirem.ro/pdfuri/pietismul.pdf

"€œEvlavia trebuie îmbinată cu teologia, cu adevărurile revelate(dogmele ortodoxe), formând un tot armonios. Cunoscându-L pe Hristos, iubindu-L şi intrând în comuniune cu El prin Taine, credinciosul se va strădui să aibă sfinţenia, dragostea, smerenia, blândeţea, bunătatea şi jertfelnicia Lui.
Între cultul ortodox şi dogmă este o legătură strânsă. Biserica are certitudinea că între credinţă şi trăire nu există despărţire, că ele se intercondiţionează reciproc, că doctrina este conformă cu Euharistia - încununarea cultului ortodox - şi că Euharistia confirmă doctrina. Cultul exprimând adevărurile mântuitoare îl fereşte pe credincios de alunecarea înspre pietismul singular, înspre o religiozitate bolnăvicioasa şi dezechilibrată, şi-i dă posibilitatea să intre în legătură tainică cu Dumnezeu.
Ortodoxia cu spiritul său sobru nu admite să fie suplinită înălţarea sufletească prin emoţii ieftine create prin mijloace estetice, prin instrumente muzicale, prin cântări de nuanţă străină duhului bisericesc şi colportate de „melozi pelerini” şi „cântăreţi ambulanţi”. Cultul ortodox prin frumuseţea şi varietatea lui este unic în creştinătatea întreagă. Dacă catolicismul are darul organizării, protestantismul are tendinţa speculaţiilor teologice raţionaliste, popoarele ortodoxe au darul pătrunderii frumuseţilor spirituale pe care le fac evidente prin evlavie şi cult.

Trăirea duhovnicească ortodoxă, cultul răsăritean, având legătura strânsă cu doctrina[TOTALITATEA IDEILOR,INVATATURII,DOGMELOR ORTODOXE], se caracterizează prin realism. Sfintele slujbe nu fac numai o pomenire în forma artistică a evenimentelor evanghelice, ci le reactualizează, le reînnoiesc pe pământ. În timpul slujbei Crăciunului, nu se face o simplă amintire despre naşterea Mântuitorului, ci Hristos se naşte în chip misterios; în Săptămâna Patimilor suferă; în luminata noapte de Paşti El înviază. Mântuitorul continua să trăiască în Biserică până la sfârşitul veacurilor, iar noi devenim martori la toate lucrările Sale. Sub cupola bisericii ortodoxe te simţi aproape de Dumnezeu, ai convingerea că cerul se coboară pe pământ, că locuieşti în casa Tatălui, că cele cereşti se unesc cu cele pământeşti. Acesta este sentimentul fundamental al Ortodoxiei, care se răsfrânge imediat în cult, în sfintele slujbe. Cultul ortodox în întregime este mărturia şi realizarea acestei concepţii de viaţă, a cunoaşterii intime, a umanizării şi întrupării Fiului lui Dumnezeu, încoronată de înviere. Datorită acestui sentiment, creştinul ortodox posedă cu adevărat cunoştinţa şi bucuria, aşa cum le posedau primii creştini.
Cultul este momentul favorabil al dialogului şi întâlnirii cu Dumnezeu, este locul special al prezenţei Domnului în Biserica Sa. Prin intermediul cultului, Biserica ia cunoştinţă de ea însăşi ca popor a lui Dumnezeu şi corp a lui Hristos, căci în cult, aşa cum am văzut, se manifestă în mod real întruparea Domnului care-şi face sensibilă prezenţa. Prin divinitatea şi umanitatea Sa, intim unite în misterul întrupării, Iisus Hristos este locul propriu şi unic al întâlnirii între Dumnezeu şi oameni.
Biserica crede şi arată că Domnul este prezent în mod efectiv când se aduna să slujească Tainele şi să vestească cuvântul Evangheliei. Ea este în El şi El este în ea, în mod tainic. Or, Hristos este în acelaşi timp Cuvânt şi trup, Dumnezeu şi om. Cultul mărturiseşte divinitatea şi umanitatea Domnului.
Slujba bisericească este expresia credinţei celei mai profunde, mărturisirea colectivă şi publică de credinţă şi de trăire a dogmelor. Preot şi credincios, sânt împreună angajaţi în trăirea şi păstrarea credinţei. Cultul este însăşi credinţa mărturisită, simţită, cântată, transformată în rugăciune şi întărită prin legătura de credinţă, cu fraţii noştri, cu Biserica întreagă. Ortodoxia nu se defineşte ci se experimentează prin trăire.


Sfânta Liturghie, cununa întregului cult ortodox.


Centrul şi cununa cultului ortodox este Sfânta Liturghie. Aici se realizează cea mai înaltă trăire duhovnicească, pentru că Liturghia constituie viaţa Bisericii. În timpul Liturghiei, nu numai că se sfinţesc cinstitele daruri, ci se reînnoieşte întregul mister al întrupării de la peştera din Betleem, până la Muntele Măslinilor, de la Naştere pana la Înălţare.
În spiritul primilor creştini „a se aduna în biserică” (I Cor. XI, 18), însemna a realiza o astfel de

întrunire, a cărei ţintă să fie de a se manifesta, de a se realiza prin ea Biserica. Aceasta adunare este euharistică: săvârşirea Liturghiei, frângerea pâinii constituie încununarea ei. Aşa cum mărturiseşte întreaga Sfântă Tradiţie, împreună cu Sfântul Apostol Pavel, trei elemente erau nedespărţite: Adunarea (synaxa), Euharistia şi Biserica. Unitatea acestor trei elemente, atât de evidentă pentru Biserica primară, a încetat să mai fie evidentă pentru conştiinţa modernă. Numai aşa se explică faptul că adeseori întruniri religioase care n-au ca ţintă „frângerea pâinii”, „jertfa euharistică”, nici nu pot avea această ţintă neavând o preoţie de hirotonie harică, ci au ca scop crearea unei atmosfere de piozitate dulceagă care impresionează pentru moment, captivează pe credincioşii neînrădăcinaţi bine în trăirea duhovnicească a Bisericii.

Sfinţenia Bisericii nu decurge din sfinţenia oamenilor ce o alcătuiesc, ci din sfinţenia lui Hristos; la fel sacerdoţiul preotului nu este al său, ci este a lui Hristos, dăruit Bisericii, pentru că ea este Trupul Său. Hristos nu este în afara Bisericii nici n-a delegat nimănui puterea Sa, ci rămâne în Biserică şi, prin Duhul Sfânt, umple viaţa acesteia. Participarea credinciosului la viaţa Bisericii, comuniunea lui deplină cu Hristos se realizează la Sfânta Liturghie.
Astfel, Sfânta Liturghie poate fi socotită ca un mijloc de transcendere a oamenilor de la viaţa închisă în egoism şi în lume, la viaţa de comunicare cu Dumnezeu, ca împărăţie a Lui. Rugăciunile indică o astfel de transcendere sau ieşire a omului închis în egoism, spre Dumnezeu Cel în Treime, sau al iubirii, chiar când se cer în rugăciuni bunuri necesare vieţii pământeşti, drept condiţii de pregătire pentru împărăţia lui Dumnezeu.
Trăirea duhovnicească pe care o experimentează credinciosul la Sfânta Liturghie nu-i deloc subiectivă, nu-i o emoţie lipsită de suport. În mod concret, la Liturghie, între Dumnezeu şi om se întâmplă ceva, se reactualizează relaţia cu Hristos, se realizează un urcuş, o unire crescândă cu Dumnezeu Cel în Treime preamărit. Credincioşii care participă duminică de duminică la Sfânta Liturghie împreună, vor spori şi între ei în comuniune. Nici un fel de altă asociaţie nu creează între oameni legături aşa de profunde ca Liturghia. De fapt, comuniunea creată la Sfânta slujbă nu se mărgineşte la cei prezenţi, ci se extinde la toţi cei ce sânt îmbrăcaţi în Hristos, fie că trăiesc, fie că au adormit.

Chemarea adresată credincioşilor este o invitaţie de a nu rămâne în starea în care se află, de a înainta spre starea de credincioşi vrednici de a participa la aducerea jertfei euharistice. Învăţătura este necesară pentru că s-au înmulţit membrii Bisericii, care cunosc prea puţin învăţătura creştină.
Prin slujbele ortodoxe se sfinţesc nu numai sufletele oamenilor, ci întreaga lume. Acţiunea sfinţitoare a Sfântului Duh se răspândeşte prin Biserică asupra întregii naturi. Soarta naturii fiind legată de soarta omului, din pricina căruia a suferit stricăciunea, îşi găseşte dezlegarea şi restaurarea tot împreună cu omul. Mântuitorul, prin întrupare, S-a legat de întreaga natură, iar mântuirea este „a doua creaţie a lumii”. Biserica binecuvântează toată făptura: apa, florile, ramurile de copaci, spicele de grâu, strugurii, precum şi obiectele întrebuinţate la sfintele slujbe. Biserica se roagă pentru om când este sănătos, dar şi atunci când este bolnav şi neputincios. Se roagă pentru mântuirea lui, dar şi pentru nevoile lui pământene, pentru izbăvirea lui din nevoi, din neajunsuri. Îl binecuvântează pe el dar şi lucrurile de care se foloseşte în viaţa zilnică."€

Cand sunt in viata de zi cu zi simt aceste 3 cuvinte "te iubesc Dumnezeu", in tot ce e frumos, mai ales in ce vad la ceilalti. Cand sunt in Biserica as dori aceiasi simplitate. dar imi vin in minte zeci de citate , si nu mai simt bucuria aceea simpla. E ca si cum mi s-ar impune ca trebuie sa ajung la un anumit standard de abstractizare si simtire, si,dupa cateva eforturi,imi dau seama ca sunt fals, si ma limitez la a cauta diferite simbolistici si asocieri ale unor momente ale slujbei,fara a simti fiorul. Cand se termina parca respir usurat,si imi e ciuda ca e asa.
Iar cine zice ca e asa simplu sa ajungi la bucurie in timpul slujbei,ar trebui sa nu fie egoist,si sa dea cat mai multe detalii ,pentru a vedea si ceilalti ca se poate ajunge la aceasta stare . Pentru ca altfel, cineva care nu simte aceasta,ori isi va pierde increderea in sine,ori va crede despre cei care simt asta, ca nu sunt sinceri pina la capat.

Pai poate fi aceeasi simplitate si in Biserica.
Nu inteleg de ce va vin in minte zeci de citate cand sunteti la Biserica. Sfatul meu este sa va rugati, simplu si deschis, sa stati de vorba cu Dumnezeu detasandu-va de oamenii din jur si de simbolistica. Inchideti ochii, daca asa va este mai usor, si rugati-va. cereti iertare, slaviti pe Dumnezeu, multumiti-I, rugati-va pentru sanatate si intelepciune pentru cei apropiati, spuneti rugaciunea inimii. Cate sunt de spus, cate avem de marturisit Domnului, nici nu stiu daca ajung orele slujbei. Lasati departe ce ar parea ca se impune, sau ce ar trebui sa se simta in anumite momente ale Sfintei Liturghii. De fapt calea adevaratelor simtiri este exact invers: in loc sa cautam simbolistici si asocieri in anumite momente, cum ar fi in momentul cand se canta "Pe tine te laudam" , (pentru ca stim ca atunci e momentul cel mai important al Liturghiei), mai bine sa ne rugam si atunci Dumnezeu ne va invata Bunul , totul. E simplu, stati de vorba cu Dumnezeu, rugati-va si atat. Restul face Dumnezeu. Caci de facem invers cadem in inchipuiri de tot felul.

Bun, multumesc , o sa tin cont de sfatul dv.
Eu incercam sa inteleg ce se intampla ,care e simbolistica , din diferite carti citite de explicare a acestei slujbe. Dar daca e asa de simplu,si e suficient sa ma rog ce imi vine ,bineinteles uneori participand si la rugaciunea colectiva ,sper sa functioneze.
Dar as vrea sa dau si eu peste cineva sincer : chiar simtiti placere si frumuseste urmand acest drum ,al rugaciunii permanente ,inteleg oarecum personale,in timpul slujbei ? Adica sa nu ma faceti pe mine sa il incerc dar dv sa nu fiti convinsa 100% de el, ca atunci nu o sa functioneze nici la mine .

Cum sa nu fie bine atunci cand va rugati sincer? Cum sa nu va asculte Domnul atunci cand va veti plange pacatele? Cum sa nu se bucure Dumnezeu atunci cand Il slaviti si II multumiti? Tot ceea ce este exterior are menirea sa ne ajute, ambiental, ca sa spun asa, sa creeze frumosul exterior, cel privit , auzit, insa inlauntrul nostru , in mintea noastra trebuie sa fie rugaciunea. Nu trebuie lasata mintea sa ramana agatata de exterior ci ea trebuie sa stea de vorba cu Dumnezeu.

Atunci ve-ti vedea masura imprastierii mintii. acest fapt este "martorul" ca ati pasit pe o cale dificila dar corecta.

În timpul slujbei ne bucurăm de frumuseţea ei, spunem/ascultăm rugăciunile pe care le rosteşte preoţul sau cântăreţul sau diaconul sau toată lumea. Participăm cu întreaga fiinţă la momentul acela, când Cerul ne trage dincolo de spaţiul şi timpul nostru profan, lumesc.

Rugăciunile rânduite au rostul lor tocmai în acest sens, compoziţia unei slujbe nu e arbitrară şi are ca scop învăţarea sufletului nostru cu un anumit drum - un suiş către Cer, prefacerea stărilor noastre sub lucrarea Duhului.
Rugăciunile rostite şi cântate în timpul slujbei sunt exact ceea ce ne lipseşte când suntem singuri sau în afară cu alţii, în alte activităţi. Nimic nu le poate substitui.

Dar e o problemă frecventă: mintea e atrasă ba ici, ba colo, atenţia fuge, trăim împrăştierea şi risipirea, ne podidesc grijile, atârnăm de ale noastre cele lumeşti şi atât de omeneşti. E nevoie de niţică strunire aici. De un abandon al minţii şi inimii în "braţele" Duhului, care se aşază şi lucrează tocmai prin conţinutul slujbei.
Un motiv este şi acela că nu suntem în duhul slujbei, iar aceasta depinde printre altele de lipsa noastră de înţelegere a slujbelor, de gradul de cunoaştere a tipicului, de multe altele care fac sau nu parte din bagajul nostru de cunoştinţe liturgice.

Avem nevoie şi de cateheză dar şi de deschiderea inimii. Cum se face deschiderea, străpungerea etc. s-a tot discutat... Rămâne doar ca fiecare să se silească să practice.

Asa cum am spus si prin alte topicuri , tin mult la parerea celorlalti si voi incerca sa fac ce imi recomandati, caci recunosc ca in timpul slujbei ,eu ma gandeam la slujba,nu la rugaciunile mele .
Dar totusi, subiectul era despre frumusetea slujbei. Aceasta e frumuesetea ei? Sa ne rugam fiecare? Care este totusi legatura cu slujba liturghiei ? Rugaciunile dv se leaga cumva de aceasta slujba,au o legatura cu acest moment ?

Sigur ca au legatura. Ganditi-va numai la ecteniile mari si mici, cat sunt de minunate, cum ne rugam noi pentru toti oamenii, chiar si pentru cei adormiti in ectenia pentru pomenirea mortilor. Eu ma rog pentru ai mei, apoi impreuna cu ceilalti pentru toti. Eu impletesc rugaciunile mele cu cele din timpul Liturghiei impreuna cu toti: antifoanele, fericirile, Tatal nostru, Cuvine-se cu adevarat, apoi rugaciunea inimii , si cererile de sanatate pentru cei dragi, Liturghia devine cantarea inimii de jale si dor, jale pentru greseli si dor de Dumnezeu.

Deci legatura cu liturghia sunt oamenii din sufletul dv pentru care va rugati.
Si aplicati anumite momente ale liturghiei la rugaciunea dv, descoperind un sens universal al rugaciunii dv.
Cand e timpul pentru Tatal nostru ,de exemplu , si spuneti 'si ne iarta noua greselile noastre' va mutati mintea de la rugaciunea pentru cei dragi,la toti cei din jur ,si la intreaga lume.
Deja incepe sa imi placa la Biserica :)

Frumosul liturgic nu are funcţie decorativă
 

http://www.constantincucos.ro/wp-con...uarie-2014.pdf

Frumosul liturgic nu doar se priveşte, ci se trăieşte reformator.
Frumosul de natură sacră nu are o funcţie decorativă, accesorie, nu este o simplă formă sau adjuvant, ci presupune miez, substanţă ideatică, acţiune; generează, prin simpla sa manifestare, un conţinut transformator.

Frumuseţea va mântui lumea - spune Dostoievski.
Frumosul este omniprezent şi omnipotent; trebuie însă să ne încredem în el, să-l potenţăm, să-l concretizăm. El înseamnă sete de absolut care călăuzeşte şi înalţă, salvează şi mântuie fiinţele şi lumea. Întreaga creaţie stă sub semnul frumosului, totul are sens şi valoare în orizontul unei întregiri şi unităţi absolute.

Frumosul religios nu decurge dintr-o raportare contemplativă, distantă, ci presupune efort implicativ, experienţial, organizator. El nu generează simple emoţii şi trăiri exterioare, sentimentalisme ieftine, identificări eliberatoare, ci reformări de fundament, descoperiri existenţiale, reconfigurări bazale. Nu avem de-a face în nici un caz cu o raportare estetizantă la divinitate.

O astfel de frumuseţe nu se priveşte, ci se trăieşte
printr-o permanentă conformare şi experiere a armoniei la care aderi. Este o continuă reaşezare a plăcilor tectonice din interiorul tău în concordanţă cu firescul unei rânduieli originare. Este o regăsire, o creare a omului nou prin lepădarea de cel vechi.

Sacralitatea frumuseţii derivă din puterea acesteia de a reforma omul, de a-l înălţa, de a-l îndumnezei. Puritatea şi perfecţiunea începutului vor urmări şi vor avea efecte la nivelul conduitelor vieţii noastre. Într-un fel, adorarea frumuseţii lumii este atât o formă de cinstire a bunătăţii lui Dumnezeu, cât şi de edificare privind existenţa Sa, a activităţii Sale creatoare, a îndurării Sale faţă de creaţie. Rezistenţa şi „dâra“ omului lăsată în timp sunt date de forţa iradiantă a acestor valori îngemănate: sacru şi frumos.

Lupta prezentă şi viitoare a fiinţei se duce pe un teren eminamente spiritual, şi nu material. Vor învinge cei care vor privilegia aceste valori spirituale, şi nu cei care se închid (sau se închină!) doar la valori concrete, materiale, circumstanţiale.

Frumosul costă, ne costă, cere participare/dedicare. Şi fiind o participare dureroasă, participarea noastră (firavă, sporadică) la frumos arată ce iubim noi mai mult, de fapt: urâtul. Pe care îl împodobim în tot chipul, preamărindu-l.
Nu devenim frumoşi şi nu trăim în frumos pentru că ţinem tare mult la urâtul din noi (pe care îl găsim "frumos" şi îl iubim).
Nu mergem la slujbe, nu participăm la Liturghie, ori la Botez, pentru că urâtul nostru drag dinlăuntru nu ne lasă. Şi nu îl uşuim, că ne costă, doare, angoasează.
Totuşi omitem ceva: doar alungînd urâtul din noi şi dintre noi prinde viaţă şi lucrează în omenitatea noastră Frumosul. Atunci întrezărim şi frumosul din jur, într-o altă lumină, cu o nouă povaţă...

Pentru a face însă ca înclinaţia noastră (înnăscută) pentru frumos să devină efectivă, lucrătoare, trebe mai întâi oleacă de rânduială. Părinţii au insistat mereu asupra acestui punct. Iar un exemplu de rânduială, fie ea slăbită şi contestată astăzi, avem mai întâi în biserică, de luăm aminte la modul cum decurge slujba.
Asta iarăşi mi se pare un lucru frumos: rânduiala slujbelor noastre, ordinea bună, neîntâmplătoare din ele. Ea ascultă de un ciclu al recuperării firescului. Pe care ni l-a arătat Hristos.

Este un ecou viu a randuielii cu care este scrisa Scriitura. Ordinea buna, neintamplatoare, de la Geneza la Revelatie. Frumusetea, rotunjimea si perfectiunea ritmului liturghiei isi gaseste corespondent numai in frumusetea, rotunjimea si perfectiunea ritmului Cartii. Respirarea acestei frumuseti intareste in noi ideea pe care dogma ne-o transmite: si Liturghia, si Scriptura sunt dumnezeiesc inspirate. Nu poate omul singur, nici daca adauga geniul la sfintenie sa "compuna" o frumusete atat de perfecta ca Sfanta si Dumnezeiasca Liturghie, asa cum un colectiv de autori aflati la distanta de mii de ani, scriind carti disparate, nu ar putea sa "compuna" ceva ca Sfanta si Dumnezeiasca Scriptura. In ambele cazuri ne surprinde ROSTUL, care nu se lasa patruns cu una cu doua, dar, odata patruns, ca o panza de paianjen ni se ia de pe ochi si ne spunem: "cum de nu m-am gandit ? Era asa de simplu!". Un detaliu aparent fara importanta din Exod se lamureste tocmai in Fapte. Tot asa e si cu randuiala Sfintei Liturghii. De ce slujba nu e inceputa de preot, ci de diacon, care zice "Binecuvanteaza, parinte!" ? Din acelasi motiv pentru care intai a venit Ioan, pe urma a venit Isus. Cine suntem noi, drept cine ne luam, ca sa ne rugam la Ectenia Mica "pentru pacea de sus?" Ne vom da seama la Heruvic. Si asa mai departe.
Hotarat lucru: si Biblia, si liturgia Bisericii sunt lucrarea lui Dumnezeu.

Poate că e mai atractivă varianta "Fred şi Barney"...

Pe cine il tin picioarele poate sa alerge si singur , dar nu e recomandat :)

Bine spune Mihnea că frumusețea este în ochiul care privește. Pentru că, deși este împărtășită de mulți, ea nu este, totuși, obiectivă, ținând de receptivitatea fiecăruia. De fapt, este un mesaj, mijlocit de formele artistice, de la un suflet la alt suflet, de la o minte la alta, de la o generație la alta, de la o cultură la altă cultură, de la... Dumnezeu la om, chiar, căci în frumos se manifestă dumnezeirea.

Când intri în biserică fără să privești, lăuntric, spre Dumnezeu, ci având atenția tot către cele ale vieții de zi cu zi, viața aceasta, când nu poți urma îndemnul „toată grija cea lumească să o lepădăm”, când inima îți este impermeabilă pentru cuvintele și cântările ei, te simți străin și simți un fel de moarte în atmosfera de acolo, față de care, în mod firesc, vrei să iei distanță, o respingi.

Dacă, însă, intri smerit și cu pace în inimă, uitând măcar atunci de griji, necazuri și supărări, asumându-ți greșelile, păcatele pe care le-ai făcut față de Dumnezeu și față de oameni, dacă intri pregătit să asculți și să primești, golindu-te de tine, uitându-te pentru o vreme, lepădându-ți voia proprie și lăsându-te în voia lui Dumnezeu, harul – poate chiar cel pe care-l resimțeai anterior ca moarte întrucât cerea de la tine moartea față de tot ce este, de fapt, mort – te va locui îndată, dându-ți ochi de văzut, urechi de auzit, inimă de simțit, minte ca să înțelegi cele dumnezeiești, care ți se comunică în biserică, și făcându-te să te simți deodată viu și înconjurat de adevărată Viață, față de care constați că ceea ce ai lăsat în afara bisericii este moarte.

În felul acesta frumosul se descoperă nu doar acolo unde sunt coruri bune de psalți și icoane pictate de oameni cu viață curată și cu multă pricepere artistică sau unde ești înconjurat de credincioși atenți la rugăciune.

Totuși, dacă acea bună stare a inimii, deși o dorești, nu poți, totuși, să o dobândești, aceste aspecte din urmă, deși oarecum exterioare, sunt de mare ajutor, creând o atmosferă prielnică transmiterii harului către inima ta sau, mai curând, atmosfera prielnică deschiderii inimii tale către atotprezența harului, aerul în care omul duhovnicesc din lăuntrul tău poate începe să respire.

Contemplarea Frumosului si Binelui naste Iubirea.

Natural.

Unii vor sa iubeasca fara sa adanceasca mintea in aceste contemplatii.

Este ca si cum ar vrea sa zboare inainte sa le creasca aripi.

-----

Insa, vederea profunda patrunde dincolo de Infrumusetare, dincolo de Sublim.

Dincolo de orice poate fi numit.

Lasă frate, până acolo departe găsim ceva frumos şi aci, prin biserici. Aşa, mai la nivelul nostru de oameni păcătoşi, nedesăvârşiţi, bolnavi şi microbiţi ba de una ba de alta.

Despre frumuseţea din biserici - dacă ai ceva să ne împărtăşeşti.
Îţi place acolo ceva? Simţi ceva frumos în suflet când participi la o slujbă? Participi cumva la Frumosul Bisericii - cum?
Concret, mai aproape de realitatea noastră aşa cum o trăim, aşa cum o experimentăm. Lasă abstracţiile budiste şi transpersonale, că nu viază în bisericile noastre.

Îţi mai aminteşti ce ţi-a plăcut când ai fost ultima oară într-o biserică? Când ai participat împreună cu alţi oameni la o slujbă creştinească? Zi-ne şi nouă, te rog, ca să ne bucurăm împreună de modul în care s-a desfăşurat, în tine şi în semeni, Frumosul!

"Paraseste luptele si cuvintele UMFLATE . . ." ( din semnatura unui coleg ) . . . :)

Intrebare pentru domnii si doamnele credinciosi ortodocsi: ce parere aveti in raport de opinia domnului Paul Cocei, exprimata in cadrul articolului intitulat ,, Ortodoxia fara centru", publicat pe prima pagina a site-ului ?

Da , scurt si la obiect !
Ortodoxia este prezenta in primul rand in sufletelul nostru , asa amarat , prapadit si pacatos .
Nu avem nevoie de "centre" lumesti , de un stat sau un oras anume !
Ortodoxia incepe aici continua in Ierusalumul de Sus , in Vesnicie , caci dragul meu prieten , Ortodoxia nu se masoara cantitatv , acum si pururea si-n vecii vecilor .
Amin !

Un articol pe gustul meu. Autorul focalizează discursul asupra lăcaşului firesc al credinţei: inima omului. Consonant cu "Împărăţia cerurilor este înlăuntrul vostru."

Şi tocmai pentru a iniţia şi potenţa dinamica vieţii de credinţă, pentru a o actualiza şi concretiza, pentru a nu rătăci (şi răci!) inima şi duhul omului care e mereu înclinat spre înşelare - Domnul a instituit Biserica, a lăsat pe Mângâietorul, Duhul Adevărului să ne păstorească spre Acasă, a lăsat Scriptura şi Tradiţia - Apostoli, Episcopi, Preoţi, procesiuni şi slujbe, sărbători şi comuniuni creştine.
Bisericile noastre sunt lăcaşurile fizice, concrete, unde dobândim însuşirile neconcrete şi nepieritoare, acelea pe care le vom purta cu noi, în noi, la Marea Trecere şi mai departe...
Începînd cu Botezul şi terminînd cu slujba înmormântării suntem ajutaţi să devenim cetăţeni pentru totdeauna ai Împărăţiei. Lăsăm, după o trudă a fiecăruia, adeseori inexprimabilă, toate ale noastre efemere/deşarte şi ne prezentăm la "Poarta Oilor" cu tot ce am agonisit întru veşnicie. Ne ajută Harul lui Dumnezeu, lucrător în toate cele ale Bisericii.

Noi punem acum în surdină viaţa din lăcaşurile de cult? Dezechilibrăm raportul dintre credinţa subiectivă şi credinţa comună, împărtăşită în orice comunitate creştină?
Tocmai acest dezechilibru este morbul care îi face pe unii să spună "nu găsesc nimic frumos în asta", pe alţii să spună "am rugăciunea mea şi îmi e de ajuns", pe alţii să afirme "doar în biserică la slujbe se coboară şi lucrează harul" etc.
În realitate, cred eu şi să mă iertaţi de opinie, doar unitatea şi conlucrarea tuturor acestora coboară şi menţine lucrător în om şi între oameni harul Duhului Sfânt.

Frumos în bisericile noastre găsesc că e şi aceasta: credinţa mea se contopeşte cu credinţa comunităţii mele, credinţa comunităţii se contopeşte cu credinţa mea, iar în toate acestea credinţa omului se contopeşte cu credinţa lui Dumnezeu. Cel care nu intră în duhul credinţei comune rătăceşte. Ca şi acela care nu îşi lucrează, pierdut cumva în credinţa colectivă (care devine astfel ideologie, străină de mine, de sufletul meu de om individual) propria aşezare în credinţă. Fiecare e în felul lui părtaş la ceea ce e al tuturor şi al lui Dumnezeu.

Spiritul rasaritean nu se dezminte,meditativ-eroic in fata unor drame istorice,idealizand poate cauze istorice mai putin eroice in cauzalitatea lor explicabila, gasind resurse spirituale inaltatoare chiar si cand le cad zidurile-n cap.Frumos,tragic dar plin de speranta in esenta,o speranta eliberata de conditionarii trecatoare,libera si frumoasa.Glumesc,va multumesc pentru opinii,foarte interesant cum rezoneaza fiecare in raport de un text si din perspectiva propriei personalitati,a culturii si credintei din care face parte.O seara placuta,numai bine.

Frumosul este intalnirea cu Dumnezeu, indiferent unde e locul in care ea se petrece.
Inima este numitorul comun al tuturor locurilor de intalnire cu Dumnezeu.
A fi in locasul Bisericii dar a nu il simti pe Dumnezeu in inima este la fel de gol, cu a fi in lume, a te simti bine,dar a nu il cunoaste pe Dumnezeu.
Cat despre mine ,ma multumesc ca simt chiar si asa,in inima,mici rasfrangeri din frumusetea dumnezeirii ,si cu ajutorul lui Dumnezeu,si poate cu micul ajutor al vostru ,care scrieti din inima ceea ce pe voi va incanta la Biserica si la slujbe , poate voi ajunge sa simt si eu frumusetea in slujbele,care acum mi se pare ca nu rezonez cu ele suficient de tare.
Dumnezeu isi dezvaluie frumusetea,acolo unde oamenii sunt uniti in aceiasi credinta , si se sprijina unii pe altii , purtandu-si greutatile unii altora.
Nimic nu e mai frumos ca Dumnezeu in oameni, si oamenii impreuna slavind pe Dumnezeu,in acelasi duh ,nelasind pe vreunul sa pice jos sau sa o ia prea sus.
Iubirea este podoaba Bisericii cea mai de pret , caci ea le uneste pe toate

Despre slujbele bisericeşti - de la oameni ai Bisericii
 

"Biserica este adevărata casă a lui Dumnezeu, chiar dacă e făcută din cărămizi şi dată cu var.
Inima simte că se află în casa Tatălui. Şi îi place.
Pentru educarea rugăciunii cel mai bine e să mergeţi la biserică.

*
Şi eu îţi spun că nu există mijloc mai bun pentru descoperirea rugăciunii inimii decât mersul la biserică, la slujbele bisericeşti. În slujbele bisericeşti se află duhul rugăciunii.
Cine stă la slujbă cu atenţie faţă de tot ce se citeşte şi se cântă, acela nu poate să nu-şi aprindă starea de rugăciune. Dacă astăzi şi mâine şi poimâine va fi aşa, în cele din urmă se va aprinde focul rugăciunii în inimă.
Şi, când Dumnezeu îţi va da acest lucru, atunci vei alerga la biserica Lui ca la un ospăţ împărătesc. Şi nimic nu te va putea opri.

*
Numai să te străduieşti să asculţi cu atenţie ceea ce se cântă şi se citeşte în biserică, fiindcă fără atenţie nimic nu vei dobândi.

*
Să asculţi cu atenţie, să înţelegi şi să simţi ceea ce se cântă şi se citeşte - aceasta este rugăciunea minţii.

*
Câteodată în biserică nici ceea ce se cântă, nici ceea ce se citeşte - ori nu se aude, ori nu se înţelege. În acest caz staţi înaintea Domnului şi faceţi rugăciunea lui Iisus.
În biserică fiecare lucrare are sensul ei. Cine va urmări acest sens cu raţiunea şi priceperea sa, acela neîncetat va primi din lumea cealaltă influenţe binefăcătoare pentru duh şi, după terminarea dumnezeieştii slujbe, va ieşi din biserică aşa cum se iese de la un ospăţ îmbelşugat."

Sfântul Teofan Zăvorâtul - RUGĂCIUNEA

Alte mărturii ale oamenilor sfinţi despre Frumosul Liturgic
 

"Evlavia părintelui Efrem (e vorba despre Sfântul Efrem Katunakiotul, ucenic al Stareţului Iosif, canonizat anul acesta - deci înaintea Stareţului, care va fi canonizat, după cum s-a anunţat oficial, anul viitor) se vădea mai ales la Dumnezeiasca Liturghie.
Felul de a rosti ecteniile şi restul slujbei l-a învăţat de la Stareţul Iosif, iar acesta din Cer.
A învăţat glasurile şi ritmurile cântării într-o vedenie în care a văzut nişte păsărele cântând un te-ri-rem.
Şi de atunci i-a învăţat şi pe alţii cum să cânte "Doamne, miluieşte" - încet, liniştit, ca şi cum vocea ar fi venit de departe...
Cântau atât de încet încât, deşi bisericuţa lor era foarte mică, vocile nu se auzeau de afară.
Cântau pe un ton jos pentru a păstra liniştea sufletului, de vreme ce prin liniştea gurii sufletul strigă şi comunică cu Dumnezeu.

Stareţul Iosif se bucura mult de aceste Liturghii şi de atmosfera de umilinţă ce domnea atunci când se săvârşeau, deoarece toţi cei din obştea sa erau cu totul dăruiţi adorării lui Dumnezeu.
Şi nici un gând nu clătina mintea lor de la rugăciune.

Stareţul spunea: "Nu cred să se săvârşească în întreg Sfântul Munte o Liturghie mai profundă decât cea pe care o facem noi, aşa cum o facem, în această bisericuţă smerită."

Adeseori la Sfânta Liturghie părintele Efrem vedea cum Harul dumnezeiesc umplea în chip simţit bisericuţa. De aceea spunea: "Duhul Sfânt nu Se vede, dar Harul Său Se vede."
În acea bisericuţă Harul umplea inimile lor. De multe ori vedea Dumnezeiescul Prunc pe Sfântul Disc şi atunci lacrimile îi curgeau şiroaie.

De multe ori, la sfârşitul Dumnezeieştii Liturghii, a văzut pe Sfânta Masă Trupul Mort al Domnului, aşa cum este înfăţişat pe epitaf.

Odată, după Dumnezeiasca Liturghie, când a mers să se odihnească, părintele Efrem a văzut deodată un Heruvim. Cu o negrăită bucurie l-a îmbrăţişat şi l-a sărutat. Când i-a povestit Stareţului ce i s-a întâmplat, acesta i-a spus că acel Heruvim fusese o manifestare a Harului."

("Stareţul meu Iosif Isihastul")

Si eu urmaresc cu atentie ce se intampla la slujba ,ma rog atat cat pot ,uneori fac legatura si cu ce am citit in anumite momente ale slujbei ,mintea este deci si ea prezenta ,dar frumusetea inca nu o vad .
Doar ca nu mergeam chiar zilnic ci saptaminal.Poate de asta nu se aprindea acest foc al rugaciunii .Reteta pare simpla: sa te duci cu drag , sa participi,sa te rogi ,sa incerci sa intelegi,si in cele din urma se va aprinde focul rugaciunii .Numai sa o faci cu insistenta

Discutia s-a canalizat inca de la inceput pe particularizarea Biserica- lacas fizic- slujbe .Si implicit si cautarea frumosului a tins catre aspectele vazute.
Oare aceasta canalizare nu limiteaza privirea de ansamblu asupra Bisericii? Caci stim ca Biserica are si un inteles mai larg ,ea reprezinta comunitatea celor care impartasesc aceiasi credinta .
Biserica nu se limiteaza la cladire ,ci la oameni ,vii sau adormiti , Dar si cladirea devine importanta ,ca un loc dedicat ,in care comunitatea poate fi impreuna si poate fi mai aproape de Dumnezeu.
Slujbele care se tin in Biserica stabilesc o ordine prin care oamenii se pot ruga impreuna si se pot impartasi impreuna de Trupul Domnului. Daca slujbele nu ar exista,comunitatea credinciosilor ar fi debusolata ,si nu ar avea nici un element concret priun care sa isi manifeste credinta . Daca Domnul nu ne ar fi lasat Taina impartasirii cu Trupul si sangele sau ,ordinea impusa in biserica ar fi artificiala , caci ar fi o ordine umana ,eventual niste cantari . Impartasirea cu trupul lui Hrisots,arata ca Biserica este doar administratora acestei taine ,si ca oamenii isi pot manifesta concret legatura cu Dumnezeu, fiind si impreuna intre ei,dar primind si pe Hristos in mijlocul lor
Slujbele au esenta divina ,pentru ca sunt exprimarea harului in a ne invata cum sa adoram pe Dumnezeu. Slujbele au fost relevate sfintilor parinti de catre Duhul , si sunt un model de rugaciune desavarsita . Rugaciunea e impletita cu ritualul ,si sufletul gaseste emotie,si mintea gaseste invatatura.Si rugaciunea gaseste un model.
Dar Impartasirea este mai mult decat o slujba,este intalnirea cu Hristos , care se coboara si sfinteste pe cel care ia aceasta impartasire cu cainta si credinta in Domnul .
Intreaga viata a aceluia se schimba, sufelt si actiune,totul se transfigureaza.
Dar pentru ca omul sa nu se mandreasca de asa mare miracol , drumul trebuie reluat iar si iar, desi fiecare impartasire e unica . Fie din cauza pacatului ,fie pur si simplu din cauza unei mancari de care nu te mai saturi , credinciosul trebuie sa reia de fiecare data drumul catre Trupul lui Hristos.

Porunca iubirii implinita in Biserica
 

Se stie ca porunca cea mai mare este porunca iubirii .
Unde este iubirea in Biserica? Pai prin faptul ca este o comunitate , Biserica intretine legaturile dintre oameni. Apoi, este o comunitate cu aceiasi credinta,deci nu mai avem respingerile si neintelegerile care le avem in lume asupra credintei,ci avem linga noi frati intru credinta, suflete care ,ca si noi,aspira catre Dumnezeu si catre oameni.
Iar in fata experientei atator oameni ,vazand mai multa iubire ca a noastra,mai multa credinta ca a noastra ,ascultand de la preot mai multa invatatura decat poate naste mintea noastra , vazand rugaciune mai perfecta decat o putem face noi singuri acasa, vazand slujbele care doar in incinta Bisericii capata sens , fiind inconjurati de acest nor al slavei catre Dumnezeu, creste si iubirea noastra catre Dumnezeu.
In mod normal,iubirea fata de Dumnezeu se incepe prin iubirea fata de oameni. Iar iubirea fata de oameni soseste numai dupa ce constientizam ca ea vine de la Dumnezeu. In Biserica putem dezvolta mai usor aceasta iubire,atat fata de semeni cat si fata de Dumnezeu.
Caci admirand credinta altora ,ne creste iubirea fata de ei , si putem sa ne deschidem si inima noastra
In Biserica avem modele vii . Astfel nu intalnim acolo oameni flamanzi,goi , bolnavi ci intalnim oameni care il adora pe Dumnezeu , flamanzi de Cuvantul sau,goi fara speranta Sa , bolnavi de dorul dreptatii Sale.
Nevoile celorlalti sunt spirituale , si ne putem implini dragostea fata de semeni la un nivel mai inalt decat cel material ,dar,desigur,nimic nu ne impiedica sa ajutam si material oameni care stim ca isi poarta demn necazurile lor
Toata aceasta armonie din Biserica converge in a il iubi pe Hristos,care se manifesta asa minunat in atatia oameni , si a ajunge cu dragostea catre Creatorul nostru , ca semn de multumire pentru darurile primite in Hristos.
Biserica este treapta iubirii catre Dumnezeu , si o noua treapta ,mai inalta, a iubirii de oameni.
Prin Biserica iubim cununa sfintilor placuti lui Dumnezeu , vazand astfel si mai clar ,minunatia darurilor Sale catre noi
Prin Biserica ,devenim astfel,mai buni si mai pregatiti ,pentru a imprastia iubirea si in lumea de afara .
Biserica este benzinaria noastra ,care arata daca vom alerga pe sosele tragand si pe altii dupa noi ,sau ,daca ii refuzam ajutorul , ne vom chinui singuri,impingand caruta firii noastre potrivncie,si , in loc sa ajutam pe altii ,le vom cere noi ajutorul

Nu ştiu dacă începutul este "cu drag". Nu ştiu nici dacă după primele dezamăgiri mai serioase în ce priveşte aşteptările credinciosului de la Hristos (aşteptări care încă nu sunt cele mai realiste), mai merge omul "cu drag" la biserică. E posibil să meargă cu maxilarele încleştate...
Acest drag de slujbe cred că:
- vine mai târziu, ca un rod al deschiderii minţii şi inimii, ca rod al nevoinţei pe de o parte şi ca dar al Harului;
- îşi modulează intensitatea şi conţinutul, avînd şi unele "crize de creştere" dureroase (nu mai e nici un drag, totul e de acum silinţă, efort, datorie) dar şi unele momente de bucurie nespusă, când omul primeşte un dar care să îi sporească nădejdea şi să îi deschidă alte perspective, nebănuite până atunci;
- cunoaşte şi perioade de răzvrătire, ori de abandon, ori de îndoială mare;
- se transformă într-un mod statornic de a fi, bine asumat prin încredinţarea dată de experienţa împreună-lucrării cu Harul, prin părtăşia cu Biserica văzută şi nevăzută;
- poate atinge văpăi de iubire şi iluminare despre care vorbesc uneori cuvioşii dar şi creştinii "obişnuiţi", nu neapărat desăvârşiţi sau mult îmbunătăţiţi.

A participa e, cred, marea provocare.
Şi da, focul rugăciunii se aprinde, însă depinde mult de fiecare cum şi dacă îl întreţine. Şi ce roade aduce din asta (că mândria şi alte tare sufleteşti repede le strică pe toate...).

Imi plac mult mesajele lui Iustin. Este ceva personal, pamantesc si omenesc in ele, si frumos.
Cred ca ele reperezinta pe multi credinciosi, mai ales care sunt mai putin avansati si talentati in credinta.

Mi-as fi dorit ca pe acest fir sa existe mai mult pareri personale (intrebarea este ce gasim (noi) frumos in biserica si nu ce scriu altii in lucrarile lor, cum ar vrea unii sa fie.
Mi-as fi dorit sa vad experientele personale ale oamenilor si sentimentele lor, adica probleme cu care se confrunta.

Pare ca (cel putin pentru unii) totul este perfect in biserica, pare ca ei sunt perfecti. Si nu cred sa fie asa.

Mai intai as spune si eu ca si altii inaintea mea, ca aici nu este definit clar despre ce anume vorbim: Biserica -ortodoxie/credinta, biserica - oameni (comunitate), biserica - lacasul sfant.

Eu am sa incerc sa raspund la toate acestea trei:

1. In credinta imi plac multe. Imi plac invataturile si pildele, faptul ca ne invata binele, cum sa traim in comuniune cu aproapele.
Imi place ca ne arata o lume in care ne putem gasi sprijin sufletesc si moral. Stim ca nu suntem singuri, ca exista Dumnezeu si lumea Sa din Cer si ca Ei sunt cu noi.
Este in Biserica o lume mai buna, asa cum ar trebui sa fie cea in care traim.

2. In biserica unde sunt oamenii si comunitatea nu prea imi place. Am cunoscut un preot care mi-a placut si in care am vazut credinta adevarata, asa cum ar trebui ea traita de toti, fara extremisme. Un Om si un sfant - parintele Galeriu.
Dar in rest nu intalnesc ceea ce ar trebui sa fie, ceea ce mi-as dori.
Si de aceea nu reusesc sa am linistea sufleteasca necesara, nu pot trai cu adevarat slujbele, asa cum ar trebui. Imi lipsesc unele slujbe care aici la noi nu se fac (vecerniile) si care mie imi fac poate mai bine decat Sf. Liturghie. Le simt mai intime si mai pline de liniste. Poate si pentru ca Sf. Liturghie ma copleseste cumva. Este cumva prea mult deodata.
Exista cateva rare ocazii in an in care avem niste slujbe deosebite, la lumina lumanarii doar. Simple, fara cantari si ritualuri.
Si acelea imi fac foarte bine.
Ma refer la Acatistul Sf. Andrei Criteanul, Acatistul Buneivestiri. Acatistele in general aduc multa pace.

Si imi lipsesc invataturi si lamuriri din partea preotului.

Nu contest unele din lucrurile scrise de altii aici, dar as adauga la ele ca se pot trai asa cum trebuie numai daca ai parte de preoti cu har si de oameni buni in jur si liniste.
Peste tot citesc pe forum preocupari de genul: basma, cum se imbraca ala sau aia, cum sminteste unul sau altul, ce zice ala sau altul. Ala sta pe scaun, ala face asa, etc.
Observ ca asta ne preocupa in biserica.
Lipseste dragostea, caldura, intr-ajutorarea. Observatii, critici, priviri, interdictii. Prea mult. Nu vreau sa scriu mai mult, dar cel putin diaspora este tot mai rau si greu in biserici.
Ajungi sa te simti mai bine acasa, numai tu cu Dumnezeu, in fata icoanelor tale. Macar nu-ti faci pacate, nu te simti rau (si fizic) si ai liniste.

3. Ce imi place in biserica -lacas.
Imi place linistea aceea cand nu este lume si slujba. Numai tu cu icoanele.
Parfumul acela de vechi si tamaie. Atmosfera aceea care te linisteste profund.
Sa stai pur si simplu in biserica si sa te rogi si sa-ti odihnesti sufletul.
Imi plac unele biserici bine ingrijite.
Imi plac corurile de la unele biserici, coruri care te duc pur si simplu in cer.
Rugaciunile speciale facute impreuna de preoti si enoriasi.
Imi place pur si simplu sa stiu ca exista si sa pot intra oricand trec pe langa una sa aprind o lumanare si sa ma rog, sa ma reculeg. In diaspora ne lipseste asta enorm.

De ce nu toate? Oare nu toate împreună sunt Biserica şi sunt omul şi ale omului? Suntem liberi să alegem fiecare ce scriem - ce simţim că ne îmboldeşte inima, ce ne încântă, ce ne aduce pace şi rost.
E multă frumuseţe în Biserică dar parcă pentru orice avem vreme şi îngăduinţă, doar pentru frumuseţe şi Frumos nu găsim... Apoi ne mirăm că ne simţim fără tragere de inimă, reci, plictisiţi, derutaţi. Focul inimii trebuie întreţinut.
Frumuseţea este trofică, stenică, înviorătoare, motivantă. Şi devine constitutivă. Omul frumos nu s-a născut aşa, ci a devenit, hrănindu-se cu Frumosul (care e şi bun şi adevărat).