Despre rugaciunea Tatal Nostru
 

Buna seara comunitate,acum cateva zile rostind rugaciunea tatal nostru ceva din rugaciune ma pus in dubiu si anume fraza "...si nu ne duce pe noi in ispita,ci ne fereste de cel rau",spune de parca Dumnezeu ar duce omul in ispita...nu este cumva o greseala? oare rugaciunea nu ar trebui sa sune astfel? "si nu ne lasa pe noi dusi in ispita,ci ne fereste de cel rau"...o fi oare vreo greseala care s-a format de-a lungul timpului???

Astept pareri :D

Observația ta este corectă. Sensul rugăciunii este cel pe care l-ai formulat. S-a mai discutat problema aceasta pe un topic, nu-mi amintesc acum care.

S-a vorbit mult despre aceasta parte a Rugaciunii Domnesti. Nu neaparat aici pe forum, ci acolo unde cuvantul are mai multa greutate, si cu siguranta nu lipseste harul. Totusi, nu s-a schimbat nimic si nici nu cred ca se va schimba vreodata. Nu Dumnezeu ne duce in ispita, ci El ingaduie spre folosul nostru un anume gen de ispita, niciodata mai grea decat o putem noi rabda. Iar noi cadem, nu fiindca nu avem putere sa depasim, ci fiindca suntem slabi, trufasi, vanitosi, perfizi, etc.
Rugaciunea "Tatal nostru" este totala si inca dintru inceput trebuie sa intelegem sensul. Nu voi incerca sa dau eu noi valori sau interpretari acestei rugaciuni; ele pot fi gasite la un "clic" distanta, iar cei ce ni le-au lasat au avut fara indoiala, o viata desavarsita in Hristos. Eu indraznesc sa sugerez doar atat: mare atentie la "Faca-se-n voia Ta!" (e prea putin probabil ca cineva dintre cei ce ne petrecem veacul pe-aici, sa isi inchipuie ca fac in fiece clipa, voia lui Dumnezeu) si mai ales: "Si ne iarta noua... Precum si noi iertam!" Adica... NU ALTFEL! Deci suntem constienti ca atat timp cat nu putem ierta pe cineva, Dumnezeu nu poate intra in inima noastra. Este propria noastra marturisire si compromis constient (desi probabil mecanic pentru multi care rostesc rugaciunea papagaliceste!) "Painea noastra..." nu este ceea ce obisnuim sa credem, adica hrana digestiva, ci hrana vie a Cuvantului care ne poate aduce harul si viata vesnica. Daca in Cer este iubire si ascultare, nici pe pamant nu trebuie sa fie altfel. Si din moment ce noi NU acceptam sa facem ascultare, ne asemanam... cui? Asadar, pana la "Nu ne duce pre noi in ispita" avem de trecut prin fazele initiale. Si te asigur ca daca le-ai inteles si acceptat, partea cu dusul in ispita nu mai este deloc confuza, ci foarte justa. Parintele Arsenie Papacioc obisnuia foarte des sa spuna: "Ce ne-am face fara ispita? Cine s-ar mai mantui? Cine s-ar mai putea numi crestin?"

SA NU SPUI ,, TATA...


Sa nu spui" Tata" daca nu te comporti ca un fiu in fiecare zi!
Sa nu spui "Nostru" daca esti inchis in egoismul tau !
Sa nu spui" Care esti in ceruri" daca esti preocupat de lucrurile pamantesti !
Sa nu spui "Vie imparatia Ta" daca o confunzi cu succesul material !
Sa nu spui "Sfinteasca-se numele Tau" daca nu-L respecti !
Sa nu spui" Faca-se voia Ta" daca nu o accepti cand e dureroasa !
Sa nu spui" Painea noastra cea de toata zilele ,da-ne-o noua astazi "daca nu te gandesti la cei infometati!
Sa nu spui "Ne iarta noua greselile noastre" daca pastrezi ranchiuna pt fratele tau !
Sa nu spui" Nu ne duce pe noi in ispita" daca ai de gand sa pacatuiesti in continuare !
Sa nu spui" Amin" daca nu iei in serios cuvintele din Tatal nostru !!!
Domnul sa ne ajute! AMIN.
Sursa:
http://babylenuta.blogspot.ro/2010/0...spui-tata.html

Frumoasa "disertatie" duhovniceasca.

As dori sa adaug ca hrana vie a Cuvantului in rugaciunea Tatal Nostru este Duhul Sfant, pe care-l cerem astazi fiindca e necesar in fiecare clipa prezenta in luarea deciziilor corecte, ispirate de El.
Prin urmare evolutia duhovniceasca este asigurata(conform cererii) de influenta Duhului Sfant si-atunci se cuvine verificarea evolutiei prin ispite corespunzatoare (asa cum spui) puterii sufletesti deja acumulate.

Ispita nu vine direct de la Dumnezeu, ci de la randuiala Lui pe care El a asezat-o in toata Imparatia Sa.
De ce este necesara verificarea evolutiei prin ispite?
Pentru a putea trece la o etapa superioara de intarire a inimii si la un stadiu mai inalt de conlucrare cu Voia lui Dumnezeu, posibile doar dupa trecerea ispitei.
Fiecare etapa se incheie cu o ispita specifica ei si se repeta in diferite forme pana ce este trecuta.

Cererea de a nu ne duce pe noi in ispita, predata de Iisus, se refera(zic eu) la o formulare ce descrie inima cea mai smerita, iar Dumnezeu stie instant cat e de smerita si ii poate acorda dispensa de ispita de rigoare daca o gaseste intr-o astfel de stare, placuta Lui, si-i va permite accederea la invatatura urmatoare care va presupune o ispita probabil combinata.

Am fost si eu amagit de impresia ca nu de la Dumnezeu vine ispita si, "protestand", am modificat rugaciunea ajustand-o dupa "judecata" mea, dar, dupa mi s-au revelat cele pe care le-am descris mai sus, "m-am pocait" intrebandu-ma:
cine sunt eu sa corectez versiunea lasata noua de Mantuitorul?

Acesta şi este sensul, îndeobşte acceptat.
Fiind ispitiţi, pentru lămurire (precum fierul se lămureşte sub foc), prin îngăduinţa şi sub Pronia Domnului, noi rugăm pe Dumnezeu să ne ajute ca să nu avansăm în cădere, să nu fim purtaţi (duşi) de talazul păcatului, să ne elibereze ("şi ne izbăveşte") de influenţa / de sub puterea celui rău care voieşte să ne abată din relaţia de iubire cu Tatăl nostru.
Cerem aşadar ajutorul lui Dumnezeu, intervenţie concretă în viaţa noastră - protecţie şi putere izbăvitoare, noi fiind prea slabi şi neputincioşi de a face faţă singuri lucrării răului asupra noastră.

Rugăciunea aceasta are şi un evident caracter colectiv, este o rugă a comuniunii, iar ispita aici este tocmai cea care vine din partea duhului dezbinării, a schismei, a neiertării aproapelui. Este o rugăciune pentru unitatea vieţii creştine, a comuniunii în Duh şi Adevăr, a comuniunii euharistice. Este cu adevărat o rugăciune a Bisericii Una şi Nedespărţite.

sa inteleg ca daca nu fac totul bine nu sunt demn sa rostesc aceasta rugaciune...? atunci ce rugaciune ar fi potrivita?

Tatal nostru
 

Din pacate, unul din dezavantajul forumului este libertatea exagerata de a trata un subiect....Se spun multe pareri, fara legatura intre ele si mai grav, fara ca cineva sa le coaguleze in ceva concret....Practic se poarta dezbateri in-finite. Asa apare incet, dar sigur, disolutia eului....Daca dupa "solve" nu urmeaza "coagula" avem de-a face cu o disolutie a eului ca sa-l parafrazez pe maestrul Andrei Plesu.....Care e concluzia dezbaterii rugaciunii Tatal nostru?

Personal consider ca diavolul este cel care ne duce pe noi in ispita, si ca trebuie sa ne pazim de a interpreta dupa mintea noastra, neinduhovnicita... Practic, pacatul inseamna "ratarea tintei", iar discutiile infinite tocmai asta fac....

------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------- Cred Doamne si marturisesc ca Tu esti cu adevarat Fiul lui Dumnezeu, care ai venit in lume sa ii mantuiesti pe cei pacatosi, dintre care cel dintai sunt eu.
-------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

Nu exista nicio demnitate de atins pentru a rosti aceasta rugaciune. Oricine o poate rosti; nu este alta mai buna.

Am găsit un text care ţinteşte un pic mai departe decât nedumerirea lui gmbh27, capabil să nuanţeze complementar meditaţiile interesante postate pe acest topic.
Aparţine lui Olivier Clement, un gânditor creştin al cărui merit excepţional a fost, şi este printre altele, acela de a construi o interfaţă semantică eficientă între evanghelia (buna vestire) a Bisericii lui Hristos şi lumea seculară occidentală sau occidentalizată.

Şi nu ne duce pe noi în ispită

Nu Dumnezeu este Cel care ispiteşte, "Dumnezeu nu ispiteşte pe nimeni", spune sfântul Iacob (1, 13). E o atitudine semitică dacă spunem: nu ne ispiti, Doamne, nu ne lăsa să cădem în ispită.
Despre ce "ispită" este vorba? Mai întâi despre cea a crimei sau a sinuciderii - şi sunt atâtea feluri de a omorî sau de a se omorî - care se naşte din ceea ce sfântul Maxim Mărturisitorul numeşte "teama ascunsă de moarte". Atunci avem nevoie de duşmani, pentru a proiecta asupra lor această nelinişte fundamentală. Pe aceasta trebuie s-o demascăm printr-o memorie lucidă a morţii, anamneză la capătul căreia vom găsi nu neantul fardat al deriziunii, ci pe cel Înviat care ne aduce la viaţă. Transformarea totală a neliniştii în încredere, ne permite în fine, într-o oarecare măsură, să ne iubim vrăjmaşii, urmând porunca, iniţial de neînteles, a lui Iisus.
Dar ispita este mai ales secretul ultimei apostazii. Este un mister care afectează toate epocile creştinismului, din moment ce suntem în vremea din urmă, de la Întrupare şi Cincizecime încoace: "Aţi auzit că vine antihrist, spune sfântul Ioan, iar acum mulţi antihrişti s-au arătat" (1 Ioan 2, 18). Poate că acest mister se clarifică în epoca noastră, care este cu adevărat o apocalipsă în istorie şi care dă la iveală atâtea lucruri îngrozitoare. Sau poate credem asta numai pentru că este epoca noastră: nu mai "apocaliptică" decât multe altele (ne dăm seama de asta studiind crizele trecutului).
Marea apostazie nu este neapărat ateismul. Revolta, chiar blasfemia, Îl caută pe Dumnezeu în felul lor. În faţa durerii lumii există şi un ateism al compasiunii, care negreşit îşi găseşte locul în Eli, Eli, lama sabahtani de pe Golgota. Marea apostazie ar fi mai degrabă să te simţi vindecat de Dumnezeu, vindecat de orice întrebare, despărţit de taină, incapabil de nelinişte şi uimire.
Nu numai absenţa lui Dumnezeu, ignoranţa împăcată, dar mai ales captarea dorinţei de absolut, de nişte parodii atroce şi seducătoare: magie, droguri, paroxisme, tortura şi erotismul, strâns legate, de altfel, beţii totalitare de altădată (vorbesc de Europa), transformarea actuală a religiilor în ideologii, înlocuirea comuniunii, fuziunea ei cu posesia, în atâtea forme ale artei contemporane, în atâtea medii sectare, invazia parapsihologiei şi a ocultismului care vor permite mâine fascinarea maselor de către falşi făcători de minuni, minuni provenind din puteri ca cele pe care Hristos le-a refuzat în pustie.
Mă gândesc la Povestirea despre Antihrist, a lui Vladimir Soloviev, unde îl vedem pe Antihrist mare reformator social şi spiritualist patentat, asociindu-se cu un mag care oferă omenirii "semne şi minuni". Mă gândesc şi la "ultimul om" al lui Nietzsche în prologul lui Zarathustra: Am avut privilegiul să-l întâlnesc şi să-l ascult pe Andrei Tarkovski, cineastul lui Andrei Rubliov şi al lui Stalker, printre altele. Îmi spunea că în zilele noastre cel mai mare risc este ca oamenii să nu-şi mai pună întrebări. Şi că s-a dedicat misiunii de a-i trezi, de a-i face să înţeleagă că omul este întrebare. Îmi spunea şi cât se simţea de singur.
Trebuie să rămânem oameni ai neliniştii şi ai uimirii, nu să ne amăgim cu idoli si cuvinte, trebuie să rămânem oameni care îşi pun întrebări, chiar şi cu preţul unei oarecari nebunii. De ce creştinismul occidental n-a putut să-i primească pe un Nietzsche, un Artaud, un Khalil Gibran, sau un Kazantzakis? Oare n-a venit timpul ca Biserica să ofere un loc celor care pun întrebări?
"Nu ne lăsa să cădem în ispită": în ispita de a Te uita, de a ne considera vindecaţi de Tine, de a Te parodia subtil sau grotesc, de fapt întotdeauna grotesc. (Olivier Clement - Meditaţii la Rugăciunea Tatăl Nostru, text apărut în limba română în volumul "Trei rugăciuni: Tatăl Nostru, Împărate Ceresc, Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul", editura Reîntregirea, Alba Iulia)

http://www.librariasophia.ro/carti-T...r-so-1081.html

Foarte interesanta abordarea lui Clement si spun asta pt ca nu este singurul care este de parere ca aceasta cerere vizeaza, in esenta ei, solicitarea ca Dumnezeu sa-l fereasca pe credincios de marea si finala apostazie.Joachim Jeremias (in cartea ,,The Prayers of Jesus") a ajuns la o concluzie similara analizand in detaliu rugaciunea Tatal Nostru.Are si alte concluzii foarte interesante cu privire la aceasta solicitare,care s-ar incadra foarte bine in abordarea de mai sus,dar am zis sa nu complic prea mult mica mea postare.

Eu cred ca autorul acelor cugetari despre rugaciunea Tatal nostru
a vrut sa atraga atentia asupra trezviei din timpul rugaciunii si asupra modului cum intelegem sa ne conducem viata dupa poruncile evanghelice.

Din moment ce Insusi Iisus ne invata sa rostim aceasta rugaciune, e bine sa o spunem si gata. Numai la sfarsit vedem daca suntem demni de Imparatia lui Dumnezeu. Pana atunci, in fiecare moment putem cadea cu vorba, cu fapta sau cu gandul. De aceea ne rugam.

Omul este întrebare...
Sau, poate, conştiinţă a unei absenţe, a unei lipse, a unei nedesăvârşiri.
A conştientiza că neplinătatea ta este fapt ontologic fundamental, dat sufletesc, şi a te afirma omeneşte râvnind la deplinătate. Întrebînd, mai întâi.
Dispoziţia lăuntrică statornică a omului către interogaţie (de sine, de altul, de cosmos, de Dumnezeu), adică înclinarea spre întregire e plină de capcane. Poate că nu orice întrebare merită pusă. Sunt întrebări bune şi întrebări proaste. (Oare?) Precum e posibil ca tocmai şirul de întrebări proaste să prilejuiască întrebarea bună, într-un sfârşit. Evrika! (am găsit întrebarea; nu răspunsul)
Sunt şi întrebări care merită puse permanent? Să fie vreo întrebare care nu ar trebui pusă niciodată?
Ce să căutăm: întrebările "bune"? Sau, poate, starea de interogaţie (meditativă) permanentă?... Contemplaţia poate fi ... întrebare?

*
În mod dezarmant, astăzi aflăm (ca întotdeauna, în sistemele noastre sociale piramidale în vârful cărora tronează mereu autoritatea) că a întreba e semn al prostiei. Nu avem permisiune, sub clopotul în care trăim, pentru interogaţie. Aflăm mai întâi din pruncie, prin modul în care semenii, copii şi adulţi, ne răspund verbal ori nonverbal la întrebări.
Preferăm mereu mecanismul pavlovian al răspunsului la stimuli imediaţi: m-ai stimulat, poftim saliva! Semnat, Laika. Ai stins becul, poftim, m-am dezbrăcat. Semnat, Juja. Ai tăcut, poftim aplauze! Semnat: Partidul.
Nu avem timp pentru întrebări, nu avem toleranţă la frustrarea produsă de lipsa momentană a răspunsului. Suntem miraţi că unii intră în extaz "doar" pentru că au descoperit o întrebare nouă. Avem timp doar pentru răspunsuri. Maşini de captat şi dat răspunsuri preformate.

*
- Dar, tată, Doamna nu ne dă voie să punem întrebări. Spune că doar proştii întreabă!
- Şi? Ţi-e ruşine să recunoşti că eşti prost?
- ....???
- Fii liniştit, nu eşti singurul. Dar vei deveni cu adevărat, dacă nu întrebi. De fapt, vei muri, fiule. Vei muri... Hai mai bine să nu murim! Batem kuba?
(am dezvoltat obiceiul să îl întreb pe copil când vine de la şcoală: "Isteţule, ce întrebare frumoasă ai pus azi la ore?")

*
Aş introduce întrebarea în categoria instinctelor. Un instinct aparte, un dat omenesc. E posibil să îl aibă însă şi animalele, întrucât uneori par a fi mirate... De obicei când se întâlnesc cu noi, oamenii.

*
Se pare că undeva în memoria colectivă asociem întrebarea cu interogatoriul. Până şi Sfinxul l-a întrebat pe Oedip. Dar arta de a întreba şi de a te întreba nu este un interogatoriu. Nu urmăreşte să te descopere inculpat. Ci, dimpotrivă, este o mângâiere incipientă, o vibraţie preliminară care anunţă desfătarea unei posibile şi mult râvnite Îmbrăţişări.

*
Semănătorul, îmi place să cred uneori, pune la germinat în cernoziomul făpturii noastre seminţele unor nelinişti roditoare. Dar vin paserile cerului, vine pe-lângă-drumul, niscaiva bobi de neghină şi... şi aşa mai departe.

*

"Ci în legea Domnului e voia lui
şi la legea Lui va cugeta ziua şi noaptea." (Ps. 1,2)

"Fiii oamenilor, până când grei la inimă"?" (Ps. 4,2)

"Şi sufletul meu s-a tulburat foarte, şi tu, Doamne, până când"? (Ps. 6,3)

Atunci dă-mi voie te rog să risc eu şi să complic, ori poate chiar să stric. Îmi asum riscul, ştiind că oricum aş zice nu te vei supăra ci, dimpotrivă, îmi vei sări în ajutor ca să nu mă afund în greşeală.

Pelerinule, mă întreb adeseori în ce stare mă aflu când spun rugăciunea, în particular sau împreună cu semenii. În starea de rugăciune, vei zice, nu?...:)
Mă întreb pentru că am întâlnit frecvent impresia că există ceea ce eu numesc "a treia stare" sau, mai drastic, "iluzia celei de a treia stări". Ca şi cum o primă stare (a sufletului, a persoanei, a omului întreg) ar fi cea de păcătos, a doua ar fi cea de virtuos iar a treia ar fi de om obişnuit, un om ca toţi oamenii, bre...:)
Alte variante: fie drept, fie nedrept, fie aşa-şi-aşa, om obişnuit, domnule...
Sau: în Rai, în Iad, în realitate, domne, ce, nu vezi? Ia mai lasă-mă cu chestiile astea ciudate...

*
Mă aflu în iluzia teribilă că sunt doar un creştin oarecare aflat la rugăciune şi nimic mai mult. Într-un timp aflat, la modul "obiectiv", cu detaşare, dincolo şi dincoace de ipostazele distincte "cu Dumnezeu" respectiv "cu Mamona". Şi, aflat eu nici-aici-nici-acolo, liber aşadar, absolut liber şi autonom, de sine stătător, iaca zic din acest teritoriu mirobolizant: "Doamne, nu mă duce de aici, unde totu-i ok şi neutru, în lumea celui rău, în păcat; ci adu-mă la Tine. Că aici e bine, ce să zic, merci, dar mi-e frică să nu ajung acolo, în stăpânirea celui rău, şi atunci te rog mai bine ia-mă Tu la Tine."

O zonă de neutralitate, un ţinut civil, un status-quo dincolo de încleştarea asta dintre Bine şi Rău, dintre Lumină şi întuneric, dintre Dumnezeu şi Mamonna...
E OK aici, dar, din frică, mai bine zic o rugăciune şi poate mă aude Dumnezeu şi, cine ştie, într-o zi mă ia la El, cu El...

*

Aflat în această stare însă (pe care mă grăbesc să o consider ca fiind în realitate starea de cădere, de confuzie, de înşelare, de mortificare sufletească, de iluzie completă şi cumplită), fireşte că văd două drumuri înaintea mea:
1) spre adâncurile ispitirii, în păcat, sub puterea celui rău
2) spre Dumnezeu

Dar unde sunt eu acum, în locul care duce spre Dumnezeu respectiv spre Mamonna?
Cum se numeşte acest loc în care mă aflu când mă rog?

Acest loc cred că este unul din următoarele două: fariseul sau vameşul. Al treilea loc nu există.

"Ci ne izbăveşte de cel rău"
Da, Doamne, să scăpăm odată! Că greu ne este aici, sub stăpânirea păcatului şi a morţii... Sub neputinţa noastră care, în ciuda oricâtor eforturi, iată, ne vădeşte mereu supuşi căderii, mereu păcătoşi, mereu neizbânditori...
Văd bine, Doamne, că sufletul meu înnegrit e cu totul împotriva Ta şi Te răstigneşte... Văd bine că rugăciuena mea nu e curată, că faptele mele mă osândesc, că pocăinţa şi juruinţa mea e doar din buze... Scoate-mă Doamne de sun stăpânirea întunericului, că eu mă sfârşesc, eu singur nu pot ieşi...
Izbăveşte-mă, Dumnezeule, după mare mila Ta, de domnia păcatului asupra mea, de mândria mea neînduplecată, de neiubirea mea pentru Tine. Izbăveşte-ne de cel rău!
Uite, puterea lui lucrează în patimile mele, în iubirea mea de mine, mereu de ale mele iar pe acestea nu voiesc să le lepăd ca să te urmez. Pe acestea le ţin iar pe acelea pe care ni le-ai poruncit nu le fac. Izbăveşte-mă de cel rău!
Gol este sufletul meu de fapte bune înaintea Ta, îmbracă-mă în haina curăţiei, mai vârtos mă şterge de fărădelegea mea şi de păcatul meu mă curăţeşte. Izbăveşte-ne de cel rău!
Căci umblăm prin credinţă şi iată, îţi strigăm: ajută necredinţei noastre! Izbăveşte-ne de cel rău!
Faptele bune, pe care ni le-ai gătit mai nainte ca să umblăm întru ele, dă-ni-le nouă astăzi, în ciuda ispitirii poftelor trupului nostru, în ciuda simţurilor şi mâniei. Izbăveşte-ne de cel rău!
Şi pentru că în lupta noastră cu păcatul nu ne-am împotrivit încă până la sânge, nu ne-am rugat ca Tine în Ghetsimani, ci am dispreţuit certarea Ta şi ne-am descurajat când ne-ai mustrat: Izbăveşte-ne de cel rău!
Că fără Tine nimic nu putem face, iar să căutăm mai întâi Împărăţia Ta noi nu putem fără Duhul Tău, aşa încât: Izbăveşte-ne de cel rău!

*
... şi Tu, Doamne, până când?
... Şi în iad cine te va lăuda pe Tine?
... Scoală-Te, Doamne, Dumnezeul meu! Înalţă-se mâna Ta! Nu uita pe săracii Tăi până în sfârşit!
Izbăveşte-ne de cel rău!

*
Iar Tu, Doamne, nu depărta ajutorul Tău de la mine, spre sprijinul meu ia aminte.
Izbăveşte de sabie sufletul meu şi din gheara câinelui viaţa mea.
Izbăveşte-mă din gura leului şi din coarnele taurilor smerenia mea.
Izbăveşte-ne de cel rău!

*
Eşti mândru, Siluane, eşti mândru!
Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui!

*
Izbăveşte-ne de cel rău!
Cum?
Nu ne lăsa pe noi fără ajutorul Tău (să înaintăm) în ispită.
De ce Eu?
Că Tu eşti Împăratul nostru, a Ta este Împărăţia şi Puterea şi Slava
Acum şi pururea şi în vecii vecilor.
Şi cum voi face asta?
Pâinea noastră pe Care ne-ai dat-o spre Fiinţă, dă-ne-o nouă astăzi!
Dar aţi păcătuit, mereu.
Şi ne iartă nouă păcatele noastre.
Dar voi iertaţi?
Precum şi noi iertăm greşiţilor noştri.
Dar de ce Eu?
Pentru că Tu eşti Tatăl nostru.
Unde?
În Ceruri şi pretutindenea Eşti.
Dar în voi nu sunt, inima voastră nu mă primeşte.
Atunci sfinţească-se, prin Duhul, în inima noastră Numele Tău!
Şi vină în noi Împărăţia Ta
Ca noi să facem Voia Ta aici, acum, pe pământ.
AMIN!

Talcuire la Tatal nostru - Sfantul Nicolae Velimirovici

Si nu ne duce pre noi intru ispita

Cat de putin ii trebuie omului ca sa-si intoarca fata de la Tine spre idoli! El e impresurat de catre ispite ca de un vifor, si e neputincios ca spuma unui rau zbuciumat de munte. Daca-i bogat, indata cugeta ca este deopotriva cu Tine, sau Te pune mai prejos de el, sau isi impodobeste casa cu icoanele Tale ca si cu niste obiecte decorative. Daca raul bate la usa lui, cade in ispita de a se tocmi cu Tine sau de a Te lepada cu totul. Daca il chemi sa se jertfeasca, se razvrateste. Daca-l trimiti la moarte, tremura. Daca-l imbii cu toate desfatarile pamantului, e in primejdie sa-si otraveasca si sa-si omoare propriul suflet. Daca descoperi ochilor lui legile purtarii Tale de grija, el carteste: Lumea e minunata si in sine, si fara Facator.

Ne umple de neliniste lumina Ta, Luminate Tata al nostru, ca pe niste fluturi de noapte. Cand ne chemi la lumina, noi dam fuga la intuneric; cand suntem pusi in intuneric, cautam lumina. Inaintea noastra se afla mreaja multor cai, insa ne temem sa mergem pana la capat pe vreuna din ele, fiindca la orice capat ne asteapta si ne momesc ispite. Iar calea ce duce la Tine este taiata de multe ispite si de multe, multe prapastii, inainte sa vina ispita asupra noastra, pare ca ne urmezi ca un nor luminos, dar cand ispita vine, dispari. Noi ne agitam tulburati si ne punem intrebarea chinuitoare: cand ne-am inselat, cand am crezut ca esti de fata sau cand am crezut ca lipsesti?

In toate ispitele noastre ne intrebam: Tu esti Tatal nostru? Toate ispitele noastre ne aduc in minte aceeasi intrebare pe care tot ce este in jurul nostru ne-o aduce in minte in fiecare zi si in fiecare noapte: Ce gandesti despre Domnul? Unde este El si cine este El? Esti cu El sau esti fara El? Da-mi putere, Tatal si Facatorul meu, ca sa pot in fiecare clipa, fie ea luminoasa ori intunecata, a vietii mele, sa raspund la fiecare ispita cu putinta unul si acelasi lucru: Domnul este Domnul.

El e acolo unde sunt eu si acolo unde nu sunt eu. Eu tind intotdeauna patimasa mea inima catre Dansul si mainile mele catre sfintele Lui vesminte ca un copil catre Tatal sau Cel iubit. Cum as putea trai fara El? Asta ar insemna ca pot sa traiesc in acelasi timp si fara mine insumi. Cum as putea sa fiu impotriva Lui? Asta ar insemna ca sunt in acelasi timp si impotriva mea. Fiul drept urmeaza tatalui sau cu cinstire, pace si bucurie. Sufla insuflarea Ta in sufletul nostru, Tata, ca sa fim fii drepti ai Tai.

http://www.crestinortodox.ro/sfaturi...ici-88522.html

Ioan nu este nici un fel de problema,te rog sa completezi cum stii tu mai bine,nu sunt in masura sa te corectez eu pe tine.Nu spun asta din smerenie ci pt ca pur si simplu,in raport de cele scrise de tine,nu am priceperea necesara sa corectez sau sa comentez acest gen de meditatie.Numai bine din partea mea,Domnul cu tine!

Dar poate îţi faci un pic de timp pentru Joachim Jeremias....

Si pe acest subiect sunt limitat din pacate pt ca nivelul profesorului Jeremias ma depaseste cu mult.O sa incerc cateva scurte ganduri,modeste in raport de analiza lui.Eu am citit cartea sa ,,Rugaciunile lui Iisus" in continuarea studiului sau de referinta ,,Teologia Noului Testament".Acest ultim studiu, destul de dificil pt ca este scris la un nivel academic,m-a determinat,la finalizarea lui,sa continui cu cealalta carte,despre rugaciunile Mantuitorului.Am finalizat scurta mea incursiunea in cartile profesorului Jeremias cu ,,The Eucharistic words of Jesus" si ,,Parabolele lui Iisus".

Cu privire la cartea la care am facut referire in legatura cu cele scrise de Clement.Initial cele scrise in carte au fost articole individuale,scrise de profesor,si reunite in 1966 sub titlul ,,Abba.Studien zur neutestamentlichen Theologie und Zeitgeschichte".In engleza,cu tot cu introducere si anexe,cartea are in jur de 115-120 pagini si este structurata pe trei teme principale: Abba, Rugaciunile zilnice in viata lui Iisus si a Bisericii Primare si Rugaciunea Tatal Nostru in lumina cercetarilor moderne.Mai exista si un appendix intitulat ,,Caracteristici ale ipsissima vox Jesu".Concluziile mentionate de mine se gasesc la paginile 104-107.

In cadrul acelei analize profesorul emerit de la Gottingen analizeaza pe urmatoarea schema solicitarea ,,And let us not fall into temptation".In primul rand argumenteaza ca inca de pe vremea lui Iacov a existat eroarea ca unii sa inteleaga ca Dumnezeu duce in ispita,aspect corectat de catre Iacov in epistola sa.Apoi analizeaza intelegerea evreiasca a acestui gen de solicitare.Continua cu o scurta analiza a unui text din Tertullian care contine un citat extracanonic a lui Iisus si care subliniaza ideea ca nimeni nu poate intra in Imparatie daca nu trece si prin ispite.Apoi argumenteaza,in baza analizei termenului din greaca,ca aceasta solicitare nu se refera in principal la micile tentatii(prin acelea oricum trecem si de multe ori cadem in ele)ci la ultima si marea ispita, a cedarii in fata apostaziei finale in fata raului.Ceea ce doreste sa spuna(aici imi va fi greu sa prezint clar pt ca ar trebui sa prezint toata cartea ca sa se vada logica argumentatiei)este ca rugaciunea nu exclude solicitarea ca Dumnezeu sa ne fereasca de ispitele obisnuite dar ea indica in principal spre dorinta de a fi ferita de ultima si marea ispita,cu consecinte iremediabile:apostazia.

El considera ca atat timp cat esti constient de ceea ce spui in aceasta rugaciunea,venirea definitiva a Imparatiei atunci esti constient si de evenimentele care o vor preceda,aratarea deplina a raului,prigoana finala,uraciunea in locuri sfinte,incercarea credinciosilor de catre falsi profeti.In lumina acestor evenimente profesorul Jeremias considera ca aceea solicitarea era perceputa,mai ales in timpurile,de inceput,ca o solicitarea ca Dumnezeu sa-si instaureze definitiv Imparatia Sa si sa-i pazeasca pe credinciosi de ispita apostaziei mai puternica ca niciodata,care va preceda Parusia.Apoi mai face cateva consideratii cu privire la modul cum este redata rugaciunea in Evanghelii,incercand sa explice diferentele.Incheie considerand ca taina cuprinsa in aceasta scurta rugaciune are caracteristici ce tin de ,,sich realisierende Eschatologie".El spune ca a ales acest termen pt ca el arata ca timpul salvarii a venit,s-a implinit prin Iisus,iar o parte din consumarea finala ne este data in dar anticipat prin patrunderea prezentei lui Dumnezeu in viata credinciosilor.Cand un om intrazneste sa se roage in numele lui Iisus Tatalui Ceresc,cu incredere de copil,ca EL sa-si descopere slava si pt ca prin puterea Lui sa le dea copiilor Sai astazi si aici painea vietii si eliberarea de pacat,in mijlocul pericolului constant al esecului si apostaziei,atunci aici si acum este realizata stapanirea cereasca a lui Dumnezeu in viata copiilor Sai.

Cam in acest context analizeaza el solicitarea si ajunge la aceea concluzie cu privire la semnificatia ei principala.Din pacate prezentarea mea este mult prea scurta in raport de toata argumentatia sa,care se intinde pe mai multe capitole si analize.Eu am schematizat cumva o singura concluzie fara a prezenta toate argumentelor,ceea ce sper ca nu va afecta prea mult coerenta.Sper sa fi fost de folos,daca nu exista asemanari cu concluziile lui Clement inseamna ca am fortat eu textul.Scuze anticipate daca este cazul.

Mă aşteptam la o interpretare eclezială şi eshatologică, cu lămuririle filologice de rigoare. Nu degeaba Biserica a asezat Rugăciunea Domnească la cumpăna Sfintei Liturghii între Epicleză şi Împărtăşire, ca liant care unifică făgăduinţa cu împlinirea ei.
Într-adevăr ispita finală nu poate fi alta decât o cădere de-a dreapta cu consecinţe catastrofale: apostazia cu toate variaţiunile ei, de la pietism şi până la cultul antihristului.
Mulţumesc pentru osteneală, contribuţia ta este bineprimită ca întotdeauna!

pentru admin
 

Cred că topicul ar trebui mutat pe subforumul despre RUGĂCIUNI, păcat să se piardă pe-aici la Generalități..

Rugaciunea "Tatal nostru", cantata si folosind cuvintele in limba folosita de Domnul nostru cand a predat aceasta rugaciune:

https://www.youtube.com/watch?featur...&v=_LUiB08Yi4E