Iubirea, bucuria, libertatea
 

Dumnezeu este iubire. Dar asta poate că o ştim mai mult din citite/ auzite decât din experienţă. Sau poate că nu, fiecare ştie pentru sine.

El ne-a lăsat liberi şi ne invită să ne bucurăm de Viaţă, ascultând poruncile Sale. Unii vor vedea în asta o contradicţie: libertate vs porunci. Dar nu e contradicţie, căci suntem liberi să facem ce vrem, dar numai urmându-I poruncile vom putea să fim în pace şi să ne bucurăm.

De Dumnezeu ne apropiem cu linişte.

Există oameni care spun că ar crede în Dumnezeu, dar nu cred în iubire.
Există oameni care încă mai încearcă să îl convingă pe Dumnezeu, rugându-se, să se facă voia lor.
Există oameni care se laudă că ar cunoaşte în amănunt grijile vieţii şi grijile părinteşti, şi pretind să-i guverneze pe cei din jurul lor în virtutea viziunii lor corecte asupra vieţii... fiind, vai, precum cocoşul din ogradă în comparaţie cu vulturul care zboară, neluând în seamă Sfintele Evanghelii în care ni se spune sub atâtea forme să nu ne îngrijorăm, să luăm partea cea bună, jugul cel bun şi sarcina cea uşoară...
Există oameni care cred că Dumnezeu este o idee, şi nu Dumnezeul cel viu care a făcut cerul şi pământul şi care ne invită la viaţa veşnică, jertfindu-Se pentru noi.

Îi plâng şi plâng, căci ochii lor sunt închişi şi urechile lor astupate. Domnul ne vorbeşte fiecăruia pe înţelesul nostru, prin Scriptură, prin oameni, prin întâmplări. Dar câţi nu înţeleg(em)?

Dumnezeu este bun. El poate găsi o scăpare/ iertare pentru fiecare, El ştie inima omului şi nădăjduiesc că noi toţi vom găsi drumul spre El.

Domnul ne-a lăsat liberi, şi mă rog să îmi dea priceperea de a fi liberă de orice legături care îmi fac rău.

Precum tot liberă, dar în alte legături: anume acelea care vă fac bine...:)
(sunteţi cumva adepta libertăţii absolute, dincolo de orice fel de legături? - întreb cu bunăvoinţă amicală; putem fi liberi fără legături?; este omul liber atunci când nu se află în nici o legătură? - nu solicit să îmi răspundeţi, sunt doar câteva gânduri care îmi trec prin minte, ca reacţie spontană la ultima afirmaţie din postarea dvs. În rest, mulţumiri pentru text, a picat la timp, când starea de spirit deja se încinsese pe forum. E un text ca o mângâiere, ca o pală de aer proaspăt, odihnitor; aceasta nu se comentează, se primeşte cu recunoştinţă. Mulţumesc, Doamne ajută!)

Pentru ceea ce îmi face bine, am întâlnit un alt termen: "a se lipi" :-)
"Lipitu-s-a sufletul meu de Tine şi pe mine mă va sprijini dreapta Ta.” (Ps. 62, 8)
"Iar mie a mă lipi de Dumnezeu bine este, a pune în Domnul nădejdea mea, ca să vestesc toate laudele Tale în porţile fiicei Sionului." (Ps. 72, 27)
...

Într-adevăr, este singura legatură(lipire) ce garantează liberul arbitru.

Oh, sărumâna, de când mă ştiu mi-a părut nesuferită expresia "s-a lipit de..." (Măria de Ion, Vasile de Florica, studenta de prof. etc; başca povestea aia cu "marca, de scrisoare").
Aflu acum că expresia, pervertită poate prin proasta întrebuinţare, are în rădăcini un sens nobil şi curat. Deh, dacă nu citesc psalmii...:)
Sărut-mâna, Doamne ajută!

P.S. Orice lipire presupune un lipici, o pastă, ceva... Atunci, din ce-i făcut lipiciul creştinului? Din nişte acţiuni, cumva, trebe că este... Şi doar atât? (că zice: "şi pe mine mă va sprijini dreapta Ta") Care va să zică nu degeaba spun Părinţii de "împreună-lucrare"...

Psalmul 68 se citeşte la Utrenie, iar psalmul 72 (al lui Asaf) a fost menţionat recent de Pelerin.

Acum, nu ştiu nici eu să răspund la toate întrebările :-)) Pot spune că de mică eram caracterizată ca fiind lipicioasă, însă asta s-a pierdut pe parcurs, căci au avut părinţii grijă să mă "înveţe" că nu e bine să mă lipesc de străini, iar ei, săracii, au fost prea ocupaţi cu grijile vieţii şi cu gândirea "raţională" pentru a putea exersa lipirea de cei apropiaţi...
Apropos, când eram mică chiar mâncam lipici, pe sub masă :-))) nu ştiu exact de ce....probabil din curiozitate... o prostie, desigur... iar tata căuta explicaţia ştiinţifică a evenimentului/ accidentului.

Revenind la lucruri "serioase", de câte ori nu v-aţi lipit de (alt)cineva sau ceva şi aţi ajuns la dezamăgire, depenenţă, suferinţă? Şi de câte ori Domnul nu v-a arătat/ demonstrat că El ne ajută pururea, de câte ori nu ne-a ieşit în întâmpinare, ca unor fii rătăcitori, oferindu-ne viţelul cel gras?
De câte ori nu ne-a aşteptat Domnul, să revărsăm inimile noastre în faţa Sa, iar noi nu am avut încrederea de a-i răspunde invitaţiei? Cât de rău îmi pare pentru aceste momente ratate!
Şi atunci cum să nu vrei să te lipeşti, sau măcar să te apropii, de Cel care este "marginea doririlor şi credincioşilor întărire" - Unul, Iubitorul de oameni?

Nu ştiu cum să ne lipim de Domnul - ar trebui fiecare să Îl întrebăm, în "liniştea iubirii noastre" (Citadela, Antoine de Saint-Exupery)... Iar ca să ne apropiem, mi-a zis Cineva, trebuie să o facem cu linişte.

N-am mai fost demult prezent la Utrenie. Desigur, din pricina ne-liniştii... Grijile ş.a.m.d.

Taina Persoanei
 

http://www.crestinortodox.ro/editori...nei-70011.html

Taina Persoanei


"Un singur suflet creat dupa chipul lui Dumnzeu e mai de pret in fata Lui decat zeci de mii de lumi cu tot ce cuprind ele."

Apoftegmele Parintilor pustiei


"Un frate l-a intrebat pe Sfantul Pahomie (286-346): "Spune-ne ce vezi in vedeniile tale?". Acesta i-a raspuns: "Pacatosul de mine, nu-i cer lui Dumnezeu sa am vedenii. O mare vedenie este sa vezi un om curat si smerit. Cu adevarat, ce vedenie poate fi mai mare decat sa-L vezi pe Dumnezeu cel nevazut intr-un om vazut, templu al lui Dumnezeu!"


Deci aceasta este cea mai mare vedenie, adevaratul miracol: faptura umana creata dupa chipul si asemana*rea lui Dumnezeu. "Te voi lauda ca sunt o faptura asa de minunata. Minunate sunt lucrurile Tale" (Ps.138,14). Poate ca nu exista lucrare mai urgenta in viata noastra duhovniceasca ca retrezirea uimirii si a cutremurarii in fata minunii si a tainei propriei noastre persoane. Mai ales cuvantul taina trebuie subliniat: cine sunt eu? ce sunt eu? Nu exista raspuns evident, caci nu cunosc de*cat o parte infima din mine insumi. Limitele persoanei umane sunt extrem de largi. Se intind departe si avan*seaza in timp si in afara timpului, in vesnicie. Exista in mine profunzimi ascunse, neexplorate, care-mi depasesc intelegerea. Tainica, creata dupa chipul Dumnezeului Ce*lui Viu, persoana umana este alcatuita din patru elemen*te esentiale: libertatea, lucrarea harului, comuniunea si cresterea.

Dumnezeu Creatorul este liber. Facuta dupa chipul Sau, faptura umana este si ea daruita cu libertate. Fun*damental, prin ce se deosebeste omul de animale? Inain*te de toate, prin constiinta de sine, vocea constiintei, li*berul arbitru, capacitatea de a lua decizii morale. Acolo unde celelalte fapturi, animalele, actioneaza din instinct, omul se afla prin constiinta sa in fata lui Dumnezeu, de*plin constient de aici si acum (kairos) de momentul critic si de circumstante: el alege. Dumnezeu ii spune omului in fiecare zi: "Viata si moarte ti-am pus eu astazi inainte, si binecuvantare si blestem. Alege viata ca sa traiesti tu si urmasii tai." (Deut. 30,19). Numai exercitandu-si libe*rul arbitru devine omul cu adevara uman.

Fiinta umana este asadar, mai intai, o faptura libera. Dostoievski o aminteste cu putere in "Fratii Karamazov" prin figura "Marelui inchizitor" care recunoaste ca darul adus de Hristos omenirii este libertatea; Fiul lui Dumne*zeu a venit pentru a ne face liberi (In. 8,36). Dar aceasta libertate este, dupa parerea batranului cardinal, o povara prea grea pentru oameni, o sabie prea ascutita ca sa poa*ta fi manuita; semintia umana ar fi mai fericita daca i s-ar lua acest dar. "V-am corectat opera" ii spune inchizi*torul lui Iisus. In anumite privinte are, fara indoiala, dreptate: libertatea se dovedeste adesea un dar teribil. Dar, cu cat omul este mai putin lilber, cu atat este si mai putin om.

Aceasta importanta vitala a libertatii ni se dezvaluie mai inainte de toate in persoana Preafericitei Maria; ea este, dupa Fiul ei Hristos, modelul si icoana adevaratei umanitati. La Buna-Vestire, Arhanghelul nu doar ii aduce la cunostinta Sfintei Fecioare planul lui Dumnezeu ci si asteapta raspunsul ei liber si voluntar; "Iata roaba Domnului. Fie mie dupa cuvantul tau!" (Luca 1,38). Ar fi putut sa refuze. Dumnezeu este Cel care are initiativa dar consimtamantul si conlucrarea Sfintei Fecioare sunt indispensabile. Ea nu este un instrument pasiv, ci o par*tenera activa la mantuire. Raspunsul sau nu este in nici un caz predeterminat; e libera si de raspunsul ei depinde intreaga istorie a omenirii.

Intr-o lume tot mai dezumanizata, in aparenta sub autoritatea psihanalizei, a statisticii si a masinii - cresti*nii trebuie sa reafirme urgent valoarea suprema a liberta*tii umane. In intregul univers nu exista nimic mai impor*tant decat optiunile libere facute de persoanele dotate cu ratiune si constiinta. Ca fiinte umane, desi suntem con*ditionati de mediul inconjurator si de motivatiile incon*stiente, nu le suntem niciodata sclavi neputinciosi. Ra*manem liberi. Dumnezeu ne-a instituit pe fiecare, aici pe pamant, imparati. Ne-a investit cu puterea de a stapani toate vietuitoarele (Fac. 1,28). Sa nu renuntam la aceasta imparateasca autoritate din lasitate sau lipsa de imagi*natie.

Libertate inseamna si diversitate si unicitate. In ma*sura in care suntem liberi, fiecare dintre noi manifesta chipul divin in maniera sa personala si absolut unica. Din aceasta cauza, fiecare fiinta umana are o valoare in*finita in unicitatea sa. Fiecare este un scop si nu mijlocul unui scop exterior. Cultura contemporana ne determina sa gandim in termeni stereotipi privind totul ca ceva ce ar putea fi masurat si clasat statistic sau chiar "progra*mat" informatic. Ca umanisti crestini vom avea numai de castigat rezistand acestei tendinte. Este de datoria noas*tra sa trecem fara incetare de la nivelul superficial la care fiintele pot fi clasate in categorii, la nivelul per*soanei autentice care nu este niciodata nici plictisitoare si nici previzibila.

Duhul Sfant ne-a creat pe toti liberi si pe fiecare diferit; dar numai sfintii, ca "pnevmatofori" ne reveleaza adevaratele calitati ale fapturii umane, dove*dind cea mai mare diversitate. Nu sfintenia e monotona, ci raul.

Faptura umana, creata dupa chipul dumnezeiesc, in*vestita cu constiinta de sine si puterea discernamantului moral, nu se multumeste doar sa locuiasca in lume si s-o foloseasca, cum fac celelalte vietuitoare, ci este capabila sa-L laude pe Creatorul ei si sa I-o reofere printr-un gest de multumire. Numai prin aceasta ofranda devine omul cu adevarat uman, adica o persoana cu totul diferita. Aceasta este cea de a doua dimensiune ce ne defineste ca oameni.

Fiinta umana este nu numai o faptura libera, ci si euharistica. Fiecare dintre noi este si imparat si preot. Cum spune eroul, mai bine zis antieroul din "Povestiri din subterana" (1864) de Dostoievski: "Sa presupunem, dom*nilor, ca omul nu este un imbecil. (...) Dar, daca nu e im*becil, atunci este uimitor si ingrozitor de nerecunoscator. Ba chiar as putea spune ca cea mai buna definitie a omului ar fi: faptura bipeda si ingrata. (...) El a atras blestemul asupra lumii; si ceea ce-l deosebeste in primul rand de celelalte animale este privilegiul de a blestema..." Intr-adevar, acest lucru este real pentru omul cazut, care si-a intors fata de la Dumnezeu, dar nu si pentru omul asa cum a fost el gandit de Dumnezeu si cum a fost restaurat de Hristos.

Pentru omul adevarat cea mai buna definitie, prima sa insusire care-i permite sa fie ceea ce este este recunostinta sau rugaciunea de multumire. Omul se deosebeste de celelalte vietuitoare si prin privile*giul de a fi preot al creatiei, de a-L binecuvanta pe Dum*nezeu, de a cere binecuvantarea Sa asupra altor per*soane si asupra lucrurilor. Si aici tot Maica Domnului ne poate sluji de icoana si model.

Intr-adevar ea raspunde Bunei-Vestiri aduse de Arhanghel cu rugaciunea; "Mareste sufletul meu pe Domnul, si s-a bucurat duhul meu de Dumnezeu, Man*tuitorul meu." (Luca 1,46-47). Este o atitudine de bucurie, euharistica, doxologica. Deci si noi, daca suntem che*mati sa fim cu adevarat umani in viata noastra launtri*ca, trebuie sa ne rugam in duh de recunostinta si multu*mire. "Rugaciunea este o stare de permanenta recunos*tinta", spune Sfantul Ioan de Cronstadt (1829-1908); iar Sfantul Ioan Scararul (+in jur 650) scrie: "inainte de toate sa punem pe hartia rugaciunii noastre o multumire sincera. In al doilea rand, marturisirea si zdrobirea sufletului intru multa simtire. Apoi sa facem cunoscut imparatului toata cererea noastra."

Deci ordinea fundamentala in care trebuie sa ne ru*gam este: rugaciunea de multumire, de pocainta si de ce*rere. Nu trebuie sa incepem cu marturisirea pacatelor, inainte de a ne cobori privirea spre uratenia launtrica trebuie s-o inaltam cu recunostinta spre slava lui Dum*nezeu. Din acest motiv, randuiala zilei liturgice in cultul ortodox incepe, la vecernie, cu Psalmul 103 care este un imn de lauda pentru creatie: "Binecuvanteaza, suflete al meu pe Domnul! Doamne, Dumnezeul meu, maritu-Te-ai foarte! Intru stralucire si in mare podoaba Te-ai imbra*cat. (...) Cat s-au marit lucrurile Tale, Doamne, toate cu intelepciune le-ai facut."

La fel incepe si dumnezeiasca Liturghie, nu printr-un gest de cainta, ci prin proclama*rea slavei lui Dumnezeu: "Binecuvantata fie imparatia Tatalui, a Fiului si a Sfantului Duh!". Ca preoti ai lui Dumnezeu incepem mereu prin a-L binecuvanta pentru bucuria imparatiei Sale.

Omul, faptura libera si euharistica, mai are si o a tre*ia insusire definitorie: este o faptura sociala. Este, cum il numeste Aristotel, o "vietuitoare politica" caci nu devine cu adevarat el insusi, cu adevarat uman decat traind in polis (cetate), adica intr-o comunitate organizata social.

Chiar si pustnicul se pregateste pentru viata de singura*tate traind mai intai viata de comuniune dintr-o manas*tire. Omul este "dialogal". Cum scrie John Macmurray, "Omul incepe sa existe numai in momentul in care co*munica, cel putin, cu un al doilea."

Dumnezeu a zis: "Sa facem om dupa chipul si asema*narea noastra." (Fac. 1,26). "Sa facem om." Pentru Parin*tii Rasaritului aceasta inseamna impreuna-lucrarea Preasfintei Treimi. Fiinta umana este creata dupa chipul Sfintei Treimi, adica dupa chipul lui Dumnezeu Unul in trei Fete. Deci omul este chemat sa se exprime, ca si Dumnezeu, comunitar sau in comuniune. Asa cum Dum*nezeu nu este o monada izolata, ci o unime de trei Per*soane ce se contin vesnic Una pe Alta intr-o miscare de necurmata iubire reciproca, nici omul nu devine cu ade*varat el insusi - pe deplin om dupa chipul lui Dumnezeu - decat atunci cand traieste in si pentru aproapele sau. Devine om numai prin impartasire, participare.

continuare
 

Dostoievski ilustreaza magistral acest lucru in "Fratii Karamazov." Reluand o istorioara populara, reda povestea unei batrane care, foarte rea fiind in viata ei, s-a pomenit dupa moarte intr-un cazan de foc. Ingerul ei pazitor, tot straduindu-se sa gaseasca macar o fapta buna in toata viata ei, si-a amintit ca, intr-o zi, azvarlise unei cersetoa*re un fir de ceapa peste gardul gradinii. Bucuros, a luat ceapa, i-a intins-o femeii si a inceput s-o traga afara. Vazand ce se intampla, cei impreuna patimitori cu ea s-au repezit sa se agate de ea nadajduind sa iasa si ei. Speriata si indignata, batrana a inceput sa-i lovesca cu picioarele strigand: "Lasati-ma! Pe mine ma scoate, nu pe voi. E ceapa mea, nu a voastra." In acest moment ceapa se rupe si batrana cade inapoi in foc. Si acum se perpeleste acolo.

Daca batrana ar fi spus "e ceapa noastra" n-ar fi fost oare firul acela destul de trainic pentru a-i scoate pe toti din cazan? Dar spunand "a mea, nu a voastra" si-a pier*dut dimensiunea umana.

Refuzand sa imparta si-a rene*gat calitatea de persoana. Persoana cu adevarat umana, credincioasa chipului Sfintei Treimi, este cea care spune "noi", nu "eu", "al nostru", nu "al meu". Fiul lui Dumne*zeu ne-a lasat rugaciunea "Tatal nostru" nu "Tatal meu". Prima comunitate apostolica de crestini impartea totul: "Ei staruiau in invatatura apostolilor, in legatura frateas*ca, in frangerea painii si in rugaciuni... Toti cei ce erau impreuna la un loc aveau toate de obste." (Fapt. 2, 42-44). Acum, dupa nouasprezece veacuri, daca vrem sa fim crestini adevarati avem neaparata nevoie sa regasim sen*sul comuniunii, sa reinvatam sa impartim firul de ceapa.

Si in aceasta privinta tot Sfanta Fecioara ne este mo*del. Dupa Buna-Vestire, prima sa reactie a fost sa plece "in graba spre munti" pentru a impartasi bucuria cu verisoara ei Elisabeta (Luca 1,39-40). Sa remarcam graba, simtul urgentei: simtea ca nu poate pastra numai pentru sine aceasta veste.

Asa cum ne arata parabola despartirii oilor de capre la dumnezeiasca Judecata de la cea de a doua venire a lui Hristos (Mat. 25,31-46), nu voi fi intrebat despre gan*duri, sentimente, viziuni sau stari de extaz si nici despre nevointele ascetice, posturi si metanii. Ci, tot ce ma va intreba va fi daca am dat de mancare celor flamanzi, da*ca i-am cercetat pe cei bolnavi si inchisi, daca i-am pri*mit pe cei straini in casa mea. Altfel spus: in ce fel de re*latii am fost cu semenii mei? Am impartit ceva cu ei? Am fost un simplu individ intors numai spre mine insumi? Sau am fost o adevarata persoana traind in comuniune cu ceilalti? Nu intamplator in limba greaca persoana este desemnata prin cuvantul prosopon, care inseamna si "fa*ta". Numai cand ma aflu in fata cuiva il pot privi in ochi si nu ma pot ascunde de privirea lui, fiind astfel o per*soana vie, deosebita de un individ anonim. Duhul Sfant, Care salasluieste in inimile noastre, este Duhul comuni*unii Care, facandu-ne pe fiecare deosebit, ne face una pe toti.

Traim intr-o societate tot mai rece si mai marcata de singuratate. De aceea, in calitatea noastra de crestini, suntem chemati sa reafirmam sensul comuniunii perso*nale. Trebuie sa ne opunem stapanirii masiniste.

Intr-o zi, cineva s-a dus la un psihiatru. Acesta i-a zis "Ma con*centrez mai bine daca nu va privesc in fata. Intindeti-va pe canapea, iar eu voi sta in spatele acestei draperii." Dupa un timp, simtind o prea mare liniste in spatele dra*periei, pacientul devine suspicios. S-a ridicat si, mergand in varful picioarelor, a dat incetisor draperia deoparte. Banuiala sa era intemeiata. Acolo era intr-adevar un scaun, dar pe el se afla un casetofon care-i inregistra spusele. Psihiatrul disparuse prin usa aflata in spatele scaunului. Pacientul nu s-a tulburat prea tare deoarece isi avea povestea vietii inregistrata pe o caseta, caci o spusese de mai multe ori diferitilor psihiatri pe care-i consultase. Si-a scos propriul casetofon din servieta, a instalat caseta, l-a pus pe canapea, i-a dat drumul si a plecat sa bea o cafea intr-o cafenea aflata pe cealalta parte a strazii. Aici l-a gasit si pe medic cu un pahar in fata. S-a apropiat si s-a asezat la aceeasi masa. "Pai, a protestat psihiatrul, aici ar trebui sa fiti? Nu pe canapea*ua din cabinet povestindu-va viata?" "Nu va faceti griji, i-a raspuns pacientul, casetofonul meu vorbeste casetofonului dumneavoastra." Datoria noastra de crestini este tocmai afirmarea valorii supreme a partasiei directe, a intalnirii reale, de la persoana la persoana, nu de la ma*sina la masina. Fata catre fata.

Iata deci cum este adevarata persoana umana: libera, euharistica, sociala. Cea care, ca staretul Zosima a lui Dostoievski, "e raspunzatoare pentru toti si pentru tot."

E bine totusi ca la aceste trei insusiri sa mai adaugam si o a patra: cresterea, mersul inainte, progresul continuu. "Iubitilor, acum suntem fii ai lui Dumnezeu, si ce vom fi nu s-a aratat pana acum" (lin.3,2). Vietuitorul uman nu este static sau imobil ci dinamic. Este pelerin, un calator - un homo viator. Deseori acest dinamism al persoanei este exprimat prin despartirea chipului de asemanarea lui Dumnezeu. In duhul autorului original al Facerii (1,26) probabil ca acesti doi termeni nu erau distincti, ci para*leli. Dar numerosi Parinti greci, si mai ales Sfantul Irineu al Lyonului (sec.II), Origen (sec.III), Sfantul Maxim Mar*turisitorul (sec.VII) si Sfantul Ioan Damaschinul (sec.VII-VIII), le-au dat sensuri diferite.

Dupa talcuirea lor, "chipul" desemneaza ceea ce are omul de la inceput si nu pierde niciodata total in ciuda caderii, iar "asemanarea" este scopul nostru ultim, plinatatea sfinteniei si a vietii noastre in Dumnezeu, este theosis-ul sau indumnezeirea noastra. Chipul este darul initial, facut omului in mo*mentul creatiei; asemanarea este telul final, pe care omul trebuie s-o realizeze printr-o dreapta folosire a li*bertatii cu ajutorul neintrerupt si harul lui Dumnezeu. Chipul este fata de asemanare ceea ce este potentialita*tea fata de realizare. Chipul nu-si este suficient siesi, ci este in asteptare, deschis spre ceea ce va deveni, orientat spre implinirea asemanarii.

Omul-calator, homo viator, este toata viata lui pe drumul de la chip spre asemanare. Unii autori crestini au vorbit uneori despre o "desa*varsire originara" a neamului omenesc in Rai: Adam, de la facerea sa, avea deja intreaga sfintenie si plenitudinea cunoasterii. Pentru noi, cei de astazi, este extrem de greu de inteles acest lucru. Dar trebuie sa aratam ca traditia crestina a primelor veacuri mai avea si o alta viziune despre starea omului dinainte de cadere. In secolul al doilea, de exemplu, ganditori ca Teofil al Antiohiei sau Irineu al Lyonului erau mai aproape de distinctia dinamica dintre chip si asemanare afirmand ca in timpul cre*atiei omul era ca un copil - desavarsit in sensul poten*tial, nu real. Nu era intr-o stare de plenitudine a intelep*ciunii si dreptatii, ci intr-una de simplitate si nevinova*tie. "Era un copil care nu-si desavarsise maturitatea, spune Sfantul Irineu. Trebuia sa creasca si sa-si doban*deasca desavarsirea." Dumnezeu Creatorul l-a asezat pe Adam pe drumul cel bun, dar avea de strabatut o cale lunga inainte de a ajunge la capat. Homo viator nu cala*toreste intr-un cerc inchis, ci de-a lungul unei linii as*cendente.

Acest fel de a vedea lucrurile se confirma cand dam toata atentia si importanta intruparii lui Hristos. Asumandu-Si firea noastra prin intrupare si indumnezeind-o prin Transfigurare, inviere si inaltare, Logosul a adus in univers un element nou, o dimensiune de plenitudine ca*re nu exista la inceput. Nu numai ca a restaurat chipul, dar a si adus noi posibilitati de dobandire a asemanarii. Sfarsitul e mai mult decat inceputul: eshatologia nu este o simpla arheologie.

Si aceasta nu este totul. Dupa Sfantul Grigorie de Nyssa (+apr.395), asa cum ne arata in Viata lui Moise unde foloseste termenul de epektasis pentru a desemna miscarea de "extindere" catre cele dinainte (Filip. 3,14) -inaintarea si cresterea omului vor continua fara intreru*pere nu numai in cursul acestei vieti ci si in vesnicia vea*cului viitor. In cer, ca si pe pamant, cresterea ramane o caracteristica a personalitatii umane. Deoarece Dum*nezeu este fara sfarsit, considera Sfantul Grigorie, ome*nirea rascumparata va participa mereu mai deplin la sla*va si iubirea fara margini ale lui Dumnezeu. Cunoasterea noastra de Dumnezeu, desi mereu in crestere, nu va fi niciodata completa. Esenta desavarsirii consta, in mod paradoxal, in faptul ca nu vom deveni niciodata perfecti, ci vom continua mereu sa inaintam "din slava in slava" (2 Cor.3,18). Cum drept spune Jean Danielou, "sfarsitul este intotdeauna doar un inceput, fiecare treapta de desavarsire devine principiul unei mai mari desavarsiri." Pentru Sfantul Grigorie, orice extremitate implica un dincolo; orice limita presupune propria sa transcendere. Vesnicia, ca si istoria, nu este un cerc inchis, ci o linie ascendenta. Nu este un punct geometric, ci o spirala intr-o nesfarsita desfasurare.

Iata deci ce inseamna sa fii cu adevarat fiinta umana: sa alegi, sa multumesti, sa imparti, sa inaintezi. Gloria enim Dei vivens homo, spune Sfantul Irineu: "Slava lui Dumnezeu este omul viu"." Sa ne straduim ca in fiecare zi sa se manifeste tot mai deplin aceasta slava in noi. Sa devenim fiecare tot mai asemanatori cu Dumnezeu deve*nind tot mai umani.

Kallistos Ware

Eu as spune ca si-a pastrat si dincolo valoarea umana(lumeasca), lepadand-o pe cea cereasca, la fel ca fratele mai mare al fiului risipitor.

Insa:
6. Eu am zis: "Dumnezei sunteţi şi toţi fii ai Celui Preaînalt".
7. Dar voi ca nişte oameni muriţi şi ca unul din căpetenii cădeţi.(Psalm81,6-7)

@Demetrius - înţeleg ce spui. Probabil este o percepţie diferită a limbajului: Kallistos Ware se referă la omul adevărat, chemat la asemănarea cu Hristos - om adevărat şi Dumnezeu adevărat, iar tu însuţi ai explicat în paranteză că te gândeşti la omul lumesc.

Am citit de curând următorul pasaj în "Citadela" autorului Micului Prinţ:

Căci fiecare iubeşte în felul său aceeaşi imagine.
Doar un limbaj insuficient îi opune pe oameni unii altora, căci dorinţele lor nu
diferă. N-am întâlnit niciodată pe cel care să dorească dezordinea, sau
josnicia, sau ruina. Imaginea care-i frământă şi pe care ar vrea s-o întemeieze
se aseamănă de la un capăt la celălalt al universului, dar căile de atingere a
ei diferă. Unul crede că libertatea va permite omului să se dezvolte, altul că
omul va creşte puternic prin constrângere, dar amândoi doresc grandoarea
sa. Unul crede că mila va uni oamenii, altul dispreţuieşte bunătatea ca fiind
respect al putreziciunii şi îi obligă să construiască un turn în care se vor
contopi unul cu celălalt. Şi amândoi luptă pentru dragoste. Unul crede că
prosperitatea domină totul, căci omul eliberat de poverile sale găseşte timp
să-şi cultive inima, sufletul şi inteligenţa. Altul însă consideră că însuşirile
inimilor, ale inteligenţei şi sufletelor lor nu sunt legate de alimentele pe care
le consumă, nici de facilităţile care li se acordă, ci de darurile care li se
solicită. Acesta crede că doar templele născute din nevoia Domnului şi date
ca ispăşire sunt frumoase. Dar şi unul şi celălalt doresc înfrumuseţarea
sufletului, a inteligenţei şi a inimii. Şi amândoi au dreptate, căci cine se poate
dezvolta în robia, cruzimea şi abrutizarea unei munci grele? Dar cine se poate
dezvolta într-o libertate fără reguli, în respectul decadenţei şi în creaţia goală,
care nu mai este decât divertisment de trândavi?
....

Domnul fie lăudat!

O mică reflecţie, mai întâi, pe tema psihanalizei - să fie iertat. Din câte cunosc, psihanaliza (teoria şi cura) nu subordonează pe om inconştientului ci, dimpotrivă, dezvelind conştient maşinaţiile inconştientului (a celui personal, pulsional şi individualist mai întâi, a universului guvernat de "principiul plăcerii" - cum spunea Freud), psihanaliza eliberează pe om de constrângerile interioare şi sporeşte libertatea alegerii conştiente, cu mai multă putere. A deveni conştient de propriile tendinţe ale fariseului lăuntric este deja un pas spre eliberare din hipnoza lui. Prin onestitate de sine, aşadar, prin actul retezării pactului cu confortul nevrotic al infantilismelor de tot soiul. Probabil, însă, că autorul acestui excelent text (mulţumesc, forever!) a făcut referire la ideologia repede încropită de adversarii omului care nu încetează să strice şi să deturneze de la scop toate lucrurile care încep bine, dumnezeieşte chiar. Dacă azi psihanaliza poate fi privită cu rezerve, motivul printre altele e imensul strat de noroi care i-a fost supraadăugat. O imensă propagandă antipsihanalitică a depreciat/denigrat pe Freud şi pe ceilalţi autori şi continuă şi azi, prin tot felul de voci autoritare (şi atât) să vândă gogoşi necunoscătorilor, profitînd de unele exagerări, poate, ale primilor psihanalişti precum şi de rezerva binecunoscută a omului dintotdeauna de a lupta cu sine însuşi împotriva bălegarului călduţ pe care şade strâmbătura din interior.
*

Da, cultura contemporană stimulează omul în toate chipurile să rămână ancorat în funcţionarea stereotipă, bazată pe scheme (rutine) şi nu pe reflecţia proaspătă, cu trezvie. A cunoaşte şi a fi omeneşte nu e totuna cu a rula scheme şi schemate cognitive, emoţionale, comportamentale. Dimpotrivă, punerea sub lumina interogaţiei permanente este omenească, deşi, ce-i drept, este şi un proces foarte obositor... Tocmai de aceea, spre a nu vedea pe om epuizat în munca de sine, în sisifica automuncire, Domnul a lăsat Biserica şi ajutorul cel nepreţuit - Harul prin relaţia oamenilor cu Duhul Sfânt. Care susţine şi nevoinţa ascetică şi starea de prezenţă, de aici decurgînd buna căinţă precum şi bucuria, recunoştinţa, pacea.

*
Accentul pus pe persoană, însă, ar putea alimenta duhurile individualismului. Perversul nostru amic ştie foarte bine cum să deturneze o însămânţare bună spre drumeagul bălăriei. Eu insist mereu, o fac şi acum, asupra faptului că persoana, dincolo de însuşirile unice şi originale, irepetabile (şi inimitabile!) prin care realizează o organizare lăuntrică şi o modalitate de adaptare, este univers relaţional. Relaţiile ne constituie! A te lipi de cineva e un act constitutiv al propriei realităţi personale! "Spune-mi cu cine te însoţeşti ca să-ţi spun cine eşti" nu se referă atât la vreo deducţie privind identitatea ta prin asemănare cu alţii ("cin se-aseamănă se-adună") ci, pur şi simplu, la faptul crucial că identitatea ta e alcătuită şi din alţii. Într-un anumit sens, cu totul propriu, eu înseamnă alţii, ceilalţi. Datul ontologic al fiecăruia e o ontologie în devenire realizată prin participare în relaţii interpersonale. În acest sens, comuniune euharistică înseamnă cu mult mai mult decât se expediază, schematic/formalist/formulistic, de obicei.

*
Lauda Domnului, recunoştinţa înving toate necazurile, toate pierderile şi toată suferinţa. A aduce recunoştinţă Bunului Dumnezeu e precum respiraţia: face posibilă şi întreţine viaţa, devenirea întru Fiinţă.

Doamne ajută!

Este adevărat, dar autorul textului menţionează nu doar libertatea, ci şi comuniunea.

Mă bucur că vă place articolul. Merită să revenim asupra lui...dar acum sunt ocupată cu datoriile de serviciu.

Slavă Domnului pentru toate!

Am sesizat, am citit cu atenţie articolul care, da, merită dezbătut (am început deja...:)). Îl găsesc excepţional.
Şi e timp pentru fiecare (nici eu nu am timp acum), printre sau după datoriile zilei; toate la vremea lor.
Cu recunoştinţă, Doamne ajută!

"16. Sau nu ştiţi că cel ce se alipeşte de desfrânată este un singur trup cu ea? Căci vor fi - zice Scriptura - cei doi un singur trup.
17. Iar cel ce se lipeşte de Domnul este un duh cu El." (I Corinteni, 6)

Un articol minunat:
 

Mult ni s-a dat, mult ni se cere

Dumnezeu pune la încercare sufletele în multe şi variate feluri şi aşteaptă să vadă cum lucrează libertatea voinţei fiecăruia. Sunt unii care primesc harul dumnezeiesc foarte uşor şi repede, şi îndată ce devin credincioşi se roagă. Ei trăiesc în lume fără osteneală prea mare. Inţelepciunea lui Dumnezeu cea tainică doreşte să vadă dacă aceştia se bucură şi lucrează pentru El cu ajutorul harului pe care l-au primit fără multă trudă. Mult li s-a dat, mult li se cere. Repede li s-a dat, repede li se cere dovada recunoştinţei. Alţii însă sunt lăsaţi să se obosească mult în fel de fel de nevoinţe, în aşteptare îndelungată, în lacrimi neîncetate de cerere a Duhului Sfânt, şi foarte greu le răspunde Dumnezeu. Nu pentru că nu-i iubeşte - poate chiar pe aceştia îi iubeşte mai mult! -, ci pentru că vrea să le vadă străduinţa, răbdarea, încrederea. In tainica lui înţelepciune, Dumnezeu toate le face după un plan. Acei ce nu primesc harul cu repeziciune se aprind şi mai tare de dorul lui şi, dezlipiţi de lume, lepădaţi de toate, ei nu deznădăjduiesc în acest pustiu de aşteptare. Tocmai acest dor fierbinte vrea Domnul să-l încerce - dacă vor rezista la toate ispitele şi la toate luptele sau vor cădea în indiferenţă şi plictiseală de atâta aşteptare. Aşa se dovedeşte credinţa în Cel ce nu este un înşelător şi care va dărui cu siguranţă ceea ce a făgăduit celor ce-L roagă cu răbdare până la sfârşit.

Pentru cei credincioşi, credincios este Domnul! Aceştia neîncetat se cercetează şi se judecă să vadă cu ce L-au supărat pe Domnul de-i lasă atât de mult timp să aştepte venirea Duhului Sfânt peste ei. Şi neîncetat îşi descoperă greşeli, neînsemnate în fond, dar care în ochii lor par mari. Se căiesc amarnic şi se consideră cu adevărat nevrednici de venirea Duhului peste ei. Pe aceştia îi iubeşte Dumnezeu în ascuns şi îi ajută şi îi apără de răutăţile vicleanului.

Măsura dragostei fiecăruia este foarte variată şi Domnul cântăreşte lacrimile fiecăruia şi drepte sunt judecăţile Sale. El nu se uită la faţa omului, ci la gândurile sale ascunse. Nu evlavia aparentă şi nu practica religioasă exterioară le preţuieşte Dumnezeu mai mult, ci inima curată, înfrântă, duhul smerit; pe acestea le doreşte El.

Fiecare va da socoteală de ceea ce a primit sau de ceea ce i s-a oferit şi n-a primit, de ocaziile ce i s-au dat să afle, să caute, să înveţe şi pe care nu le-a luat în serios, de sfaturile şi îndemnurile Domnului venite prin gura oamenilor aleşi, care însă n-au fost primite, ci au fost dispreţuite. Cel cu adevărat credincios nu va fi niciodată sigur de sine însuşi. Chiar de va fi obţinut harul ceresc, el tot va crede că nu-l are şi nimănui nu va spune lucrul acesta. Toată munca şi tot zelul lui i se vor părea nimic şi veşnic va fi flămând şi însetat de Dumnezeu.

Cel care se compară cu altul şi se crede mai luminat şi mai înălţat spre desăvârşire, acesta - vai! - a şi căzut din smerenie în mândrie, şi toate ostenelile lui sunt zadarnice. Judecarea altora este întotdeauna dovada trufiei din inima celui ce judecă. Numai cel care îi iartă pe toţi, îi apără, abia acela a ajuns la smerenie. Cel care dezvăluie păcatele altora este, de asemenea, plin de mândrie şi toată evlavia lui este o prefăcătorie. Şi nu este suficient ca limba să tacă, să nu mai clevetească, ci trebuie ca mintea însăşi să ajungă să nu mai gândească niciodată rău despre nimeni. Căci păcatul trufiei în minte nu este numai pe limbă. Abia atunci când în gânduri şi în vorbe se face un gol total despre lume şi oameni şi Domnul este singura preocupare a minţii, a limbii, a urechii şi a ochiului, abia atunci sufletul a ajuns la acea fericire a sărăciei Duhului pe care Iisus o pune în fruntea celor nouă fericiri predicate de El.

Un creştin adevărat nu este niciodată sigur de ziua de mâine şi permanent se gândeşte la sfârşitul său, iar nu la cel al fratelui său. El este atent numai la el însuşi, la tot ceea ce se petrece în mintea lui, are mult de lucru cu propriile lui gânduri rele, pe care neîncetat se luptă să le alunge, şi niciodată nu are timp să observe ce face aproapele lui. El nu urmăreşte decât liniştea sufletului său, alungarea poftelor din el, fără să se lase în seama vreunui har special sau să se justifice în vreun fel anume.

Sfantul Macarie Egipteanul

Articol preluat din cartea "Pocainta sau intoarcerea la Dumnezeu", Editura Bizantina

Într-adevăr, minunat. Are limpezimea Duhului Sfânt.

Aduce deopotrivă lacrimi, cutremur, mângâiere, blândă veselie (înseninare)...
Iniţial am crezut că e un text din Sfântul Siluan, după stil............:)

"Iar cel ce se lipeşte de Domnul este un duh cu El." (1 Corinteni, 6)

"Lipitu-s-a sufletul meu de Tine şi pe mine mă va sprijini dreapta Ta." (Ps. 62, 8)
"Iar mie a mă lipi de Dumnezeu bine este, a pune în Domnul nădejdea mea, ca să vestesc toate laudele Tale în porţile fiicei Sionului." (Ps. 72, 27)

*

Înţeleg mai întâi că doar ceea ce e rupt poate fi lipit la loc. Pentru a fi din nou parte din întregul din care a fost rupt.
O parte, iniţial desprinsă din întreg, revine la unitatea cu întregul.
Ce înseamnă, în acest caz, a mă lipi de Domnul?
Păstrînd înţelesul primar al termenului de lipire, înseamnă că, deşi am fost rupt de Hristos, mă reîntorc la El. Mă hotărăsc să fac parte din Întreg, adică din Biserică. Mă hotărăsc să devin creştin, să împărtăşesc acelaşi duh cu Hristos.

Aşadar, cum este cel ce se lipeşte de Domnul? Cum anume este el, năzuitorul şi râvnitorul?
Ne spune Apostolul: "... este un duh cu El."

*
Ajuns în acest punct cu reflecţia, sunt conştient că începe o nesfârşită meditaţie pe care o găsim deja formulată în nenumăratele cărţi ziditoare din Comoara Bisericii, toate inspirate din acelaşi duh filocalic şi purtătoare ale lui.
Aleg să mă opresc, însă, la un aspect anume: modelul creştinului, Dumnezeu-Omul. Hristos. Modelul şi totodată înţelegerea Lui de către creştini; mai puţin procesul modelării care ţine de taina pocăinţei.

*
Sufletul meu tânjeşte să mă lipesc de Domnul. Să fiu un duh cu El. De la început, am fost hărăzit pentru aceasta, precum El Însuşi m-a voit, din vecie.
M-a voit om frumos, m-a voit desăvârşit, m-a voit după chipul şi asemănarea Lui.
Mi-a arătat pe Tabor cum am fost hărăzit să fiu şi îmi arată mereu cum sunt, de fapt...
Aşa mult a iubit Domnul pe om, încât nu a voit să Se bucure doar El de Sine ci a voit să mă bucur şi eu şi toată zidirea... S-a dat pe Sine, S-a dat Jertfă pe Cruce, pentru ca în mine, omul, să vieze Iubirea, bucuria, libertatea. Să fiu, adică, de un duh cu El. Să fiu asemenea Lui, pe Tabor.
Astăzi voiesc să mă lipesc de Domnul. Cu toată dragostea voiesc aceasta, cu toată buna voire, cu tot dorul. Cu toată nădejdea! Cu toată inima mea! Cu toată puterea mea. Pentru ca, lipindu-mă eu de Domnul, să fiu un duh cu El......

Dar sunt un duh cu El?............
Cum este El?

*
Nu sunt un duh cu El. Şi iată, în ciuda dorinţei mele de a mă lipi de El, eu rămân totuşi rupt, rămân alături. Şi pentru asta sufăr. Eu mă tânguiesc. Şi caut să aflu de ce... De ce nu sunt un duh cu El?

Cum este El?

Iar eu cum, oare, sunt...

*

Domnul ne-a oferit în dar Fericirile. Când ne dădea învăţătura sau cheia Vieţii Veşnice, ne vorbea despre El. Pe Sine, Domnul, Se dezvăluia în auzul nostru. Despre Sine, mai întâi, glăsuia, oferindu-Se nouă... Chemîndu-ne să fim de-un duh cu El!
Fericiţi cei săraci cu duhul...
Fericiţi cei ce plâng...
Fericiţi cei blânzi...
Fericiţi cei ce flămânzesc şi însetează de dreptate...
Fericiţi cei milostivi...
Fericiţi cei curaţi cu inima...
Fericiţi făcătorii de pace...
Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate...
Fericiţi veţi fi voi când vă vor ocărî şi vă vor prigoni...
Bucuraţi-vă şi vă veseliţi...
Voi sunteţi sarea pământului...
Voi sunteţi lumina lumii...

Iată, o, taină a tainelor.... Iată, o, cutremur sfânt: Domnul Se dezvăluie nouă!...........

Lipeşte-te, suflete al meu, de Domnul .........

Poate în completare la acest adevăr incontestabil (în sensul că lupta cu gândurile nu e un proces exclusiv interior ci e deschis spre duhovnic, în relaţia duhovnicească) iată o pagină pe această temă, o pagină cu "variaţiuni"...:), semnată de Arhim. Efrem Filotheitul, mezinul din obştea Stareţului Iosif Isihastul:

"Astfel a trecut viaţa noastră lângă el. Mă străduiam să fiu foarte curat în ochii lui şi să nu-i ascund nici cel mai mic gând. Simţeam ca pe o curvie duhovnicească faptul de a ţine ceva ascuns înlăuntrul meu.
...............
Însă atunci când ucenicul nu este sincer şi nu îşi dezvăluie sufletul înaintea Stareţului prin mărturisirea curată a gândurilor, nu poate să pună niciodată început bun. De aceea nici nu poate nădăjdui într-un sfârşit bun.
Atunci când un creştin (iată că aici nu e vorba doar despre ucenic şi Stareţ, ci despre oricare dintre creştini) nu cercetează toate gândurile pe care i le seamănă diavolul, în sufletul său se nasc patimile, pe care, dacă nu le curăţeşte prin Mărturisire şi pocăinţă, nu va putea să-şi afle niciodată sănătatea şi mântuirea sufletului său. Atunci când omul mărturiseşte toate cu smerenie, este ca şi cum ar scoate tot ce este bolnav înlăuntrul său.
..............
Ai văzut vreun monah care să cadă sau să dezerteze? Din nemărturisirea gândurilor i-a venit lui aceasta.
......
Ai văzut om înşelat? Din pricina gândurilor a pătimit aceasta."

("Stareţul meu Iosif Isihastul" - pp. 244, 245)

Mi s-a întâmplat, nu o dată, să scap de gânduri automate, pe care parcă le simţeam străine de mine (mă trezeam cu ele, fără voie, în conştiinţă), prin mărturisirea lor. Alteori, însă, ele au persistat. Am înţeles, cu vremea şi cu sfatul primit, că astfel de gânduri care revin în ciuda opoziţiei conştiinţei noastre, sunt semne că undeva în noi lucrează una sau mai multe patimi, puţina credinţă, neascultarea... Vrăjmaşul nu ar putea, cred, să aducă săgeţile lui în conştiinţa noastră, ispitindu-ne să acordăm atenţie şi să cădem, eventual, la învoială, dacă undeva înlăuntrul inimii nu ar găsi "trambulina" prielnică. Această trambulină e propria necurăţie, despre care adeseori nu bănuim mai nimic...

Iubirea, bucuria, libertatea vin aşa:
"Trăiam ca nişte troglodiţi. Cu toate acestea, binecuvântarea lui Dumnezeu ne acoperea şi nu simţeam nici o greutate. Viaţa noastră era mucenicească, dar plină de Har."
(Op. cit., pag. 249)

Este mai ușor, probabil, să simți harul lui Dumnezeu atunci când trăiești ca troglodiții decât atunci când nimic nu-ți lipsește. Este unul dintre multele paradoxuri ale credinței, pe care, pentru a o trăi, trebuie să-ți întorci lumea cu susul în jos, căutându-ți fericirea, bucuria, pacea, împlinirea, în cele disprețuite de oameni: în sărăcie, în postire, în nedormire, în însingurare.

Desigur, nu în ele de dragul lor...:)
Ci pentru că în asprimea unei astfel de vieţi, asemănătoare poate unei ierni, mor microbii duhovniceşti şi îşi face loc ghiocelul învingător al primăverii sufleteşti... Doar murind într-o lume, cred că putem renaşte în Alta.
Cine se încumetă la aşa nebunie?
Înţeleptul şi viteazul, am auzit...:) Cel rămas fidel până la capăt.

Poate că nu trebuie să căutăm cu dinadinsul lucrurile acestea, ci doar să le primim, atunci când Domnul le rânduieşte... să le primim cu credinţa că Domnul ni le trimite cu un scop, cu nădejdea şi liniştea că le vom putea duce, căci Dumnezeu nu ne dă doar încercarea, ci şi mâna de ajutor de a o scoate la capăt.

Citind tot felul de cărţi despre sfinţi şi încercări duhovniceşti, se întâmplă să tânjim după anumite nevoinţe, experienţe... căci sunt prezentate ca lucruri de laudă.
Dar poate nu suntem pregătiţi pt ele. Sau scopul nostru poate fi lauda. E greu să nimerim să avem atitudinea "potrivită". Dar lumea e o arenă a încercărilor, avem o viaţă de antrenamente şi un Tată în ceruri care ne veghează creşterea :-). Lăudat fie numele Lui!

Da, nu cred că trebuie să căutăm nevoințele, ci pe Dumnezeu. Și căutându-L pe El, uneori ajungi inevitabil la nevoințe sau nevoințele ajung la tine.

Slavă lui Dumnezeu pentru toate!

O spui cu simtire , sau numai asa declarativ ?

Iniţial m-am bucurat când am văzut un nou mesaj pe acest topic, dar citindu-l m-am întristat...

Acelasi lucru l-am simtit si eu !

Îmi pare că ne e greu şi pentru că avem tendinţa (dată de slăbiciunea constituţiei noastre) să îndreptăm poate prea uşor atenţia spre atrageri de tot felul, dinlăuntru şi dimprejur (unele care ne cheamă prin promisiunea sau întrezărirea, ori, vai, amintirea plăcerii şi a multor satisfacţii efemere, deşarte; altele care ne presează prin otrava dulceagă şi îndoielnică foarte a suferinţei lipsite de virtute, a suferinţei pătimaşe...). Am sesizat că pe un fundal al slobozeniei, al neînfrânării programatice (sistematic cultivate) această tendinţă sporeşte şi ne joacă feste mari. Ne captivează mintea de-a binelea şi de aici pornesc nenumărate păţanii şi fărădelegi...
De aceea înţeleg, mai ales după ce am citit câteva cărţi variind între Vieţile Sfinţilor şi cărţi mai recente precum Stareţul meu, Gheron Iosif Isihastul ori cărţile Părintelui Sofronie - am înţeles aşadar mai bine de ce e nevoie, absolută nevoie de cultivarea unui duh şi a unei vieţi de asceză.
Foarte uşor înclină cugetul şi inima omului spre păcat, spre lenevire şi toate cele ce urmează de aici - dacă nu se ţine din scurt, cu oarece asprime... (Ascultarea, spovedania deasă şi sfatul duhovnicesc şi rugăciunile duhovnicului şi ale fraţilor îmi par aici de mare ajutor, altminteri omul se poate trezi incapabil de asprimea cu sine, poate greşi ori poate ceda.) Inutil să mai spun de câte ori m-am convins de aceste lucruri pe propria-mi piele, mai întâi...

Uneori, când eram mai tânăr şi chiar în ultima vreme, credeam că asceza ori ţinerea din scurt a propriilor tendinţe e ceva opţional, că ascetul e un fel de condiţie profesională...:) Din ce trec anii văd că asceza e o necesitate a oricărui om. E absolut vital pentru om să se ţină la nevoinţă aşa cum ne învaţă Biserica. Altminteri toate se strică, rostul se pierde, viaţa îşi iese din ţâţâni şi aşa mai departe... Preţuirea şi practicarea nevoinţei vine din iubire...:) O iubire înţelegătoare, o iubire bine drămuită de Harul lui Hristos. Fără această iubire asceza devine stearpă şi omul urîcios... Sufletul se înăspreşte şi părăseşte, treptat, obiceiurile bune, devenind cârcotaş şi neîncrezător, nepăsător, nerâvnitor. Mare nefericire, mare nenorocire e asta pentru om...

Slavă lui Dumnezeu pentru toate!
Mare este Pronia Lui iubitoare!

Fă-ţi timp
În trecerea grăbită prin lume către veci,
Fă-ţi timp, măcar o clipă, să vezi pe unde treci!
Fă-ţi timp să vezi durerea şi lacrima arzând
Fă-ţi timp să poţi, cu mila, să te alini oricând!
Fă-ţi timp pentru-adevaruri şi adâncimi de vis,
Fă-ţi timp pentru prieteni, cu sufletul deschis!
Fă-ţi timp să vezi pădurea, s-asculţi lângă izvor,
Fă-ţi timp s-asculţi ce spune o floare, un cocor!
Fă-ţi timp, pe-un munte seara, stând singur să te rogi,
Fă-ţi timp, frumoase amintiri, de unul să invoci!
Fă-ţi timp să stai cu mama, cu tatăl tău – bătrâni…
Fă-ţi timp de-o vorbă bună, de-o coajă pentru câini…
În trecerea grăbită prin lume către veci,
Fă-ţi timp măcar o clipă să vezi pe unde treci!
Fă-ţi timp să guşti frumosul din tot ce e curat,
Fă-ţi timp, că eşti de multe mistere-nconjurat!
Fă-ţi timp cu orice taină sau adevăr să stai,
Fă-ţi timp, căci toate-acestea au inimă, au grai!
Fă-ţi timp s-asculţi la toate, din toate să înveţi,
Fă-ţi timp să dai vieţii adevăratul sens!
Fă-ţi timp, acum!
Să ştii: zadarnic ai să plângi

Psalmul 'La raul Babilonului'

La utrenia Duminicii Fiului Risipitor se adauga si se canta Psalmul 136:

"La râul Babilonului, acolo am șezut și am plâns, când ne-am adus aminte de Sion.
În sălcii, în mijlocul lor, am atârnat harpele noastre.
Că acolo cei ce ne-au robit pe noi ne-au cerut nouă cântare, zicând: “Cântați-ne nouă din cântările Sionului!“
Cum să cântăm cântarea Domnului în pământ străin?
De te voi uita, Ierusalime, uitată să fie dreapta mea!
Să se lipească limba mea de grumazul meu, de nu-mi voi aduce aminte de tine, de nu voi pune înainte Ierusalimul, ca început al bucuriei mele.
Adu-ți aminte, Doamne, de fiii lui Edom, în ziua dărâmării Ierusalimului, când ziceau: “Stricați-l, stricați-l până la temeliile lui!“
Fiica Babilonului, ticăloasa! Fericit este cel ce-ți va răsplăti ție fapta ta pe care ai făcut-o nouă.
Fericit este cel ce va apuca și va lovi pruncii tăi de piatră".

Care este înțelesul psalmului "La râul Babilonului" cântat în Postul Mare?

Psalmul acesta este o miscatoare icoana a omului cazut in robia pacatului si a izbavirii lui. Cel robit de patimi este instrainat de cetatea bucuriei – Sionul; este dus departe, ca si Fiul risipitor, in Babilonul cel intunecat si in robie. „Canta si aici din cantarile Sionului“, porunceste diavolul. „Bucura-te si in pacat, slaveste-ma si pe mine, cum slaveai pe Dumnezeu“. Dar cum sa cantam cantarea Domnului in pamant strain? Cantarea Domnului rasuna numai impreuna cu El si in casa Lui, numai cand suntem cu El si implinim poruncile Lui. In robia pacatului insa, nu mai putem face voia Lui, suntem sub stapanirea tiranului care ne robeste. Cum sa te bucuri savarsind pacatul? Adevarata bucurie numai in casa parinteasca se afla; numai in Sion putem canta „cantarea Domnului“.

Juramantul grozav al evreilor: „Sa-mi intepeneasca mana cea dreapta si sa mi se lipeasca limba de cerul gurii“; sa devin adica, neputincios cu mainile si sa-mi amuteasca limba daca te voi uita, Ierusalime, ne indeamna sa nu uitam niciodata de Domnul, oricat de cumplita ar fi robia noastra si instrainarea in care ne-a dus pacatul; numai Ierusalimul sa fie inceputul bucuriei noastre; numai in Domnul sa se bucure inima noastra!

Fericit este cel ce loveste de piatra pruncii fiicei Babilonului! Caci daca sunt omorati din fasa, pruncii babilonesti nu mai ajung mari, ca sa te robeasca. Aceasta, talcuiesc Parintii, inseamna sa omoram patimile din fasa, de la inceput, sa nu le lasam sa creasca; sa le lovim de Piatra-Hristos, prin necontenita rugaciune si nu vom mai fi luati in robia babilonica a patimilor. (Parintele Cleopa Ilie)

Părintele Serafim Rose spune ca in aceste cuvinte ale psalmului, noi, creștinii ortodocși, Noul Israel, ne aducem aminte că suntem în exil. Dacă pentru ortodocșii ruși, alungați din Sfânta Rusie, acest psalm are un înțeles special, pentru creștini, în general, psalmul semnifică faptul că suntem străini de această lume, că dorim întoarcerea la adevărata noastră casă, raiul. Pentru noi, Marele Post este un prilej de înstrăinare dăruit de Mama noastră, Biserica, pentru a ne întări amintirea Sionului de care ne-am îndepărtat atât de mult. Ne merităm această înstrăinare, și, de altfel, avem nevoie de el datorită păcatelor noastre. Doar prin nevoința înstrăinării, pe care o realizăm prin rugăciune, post, pocăință, tocmai în această perioadă, putem cugeta la Sionul nostru.

“De te voi uita, Ierusalime“

Slabi și uitători, deși suntem în mijlocul Postului Mare, totuși trăim ca și cum Ierusalimul nu ar fi existat pentru noi. Ne îndrăgostim de lume, Babilonul nostru; suntem seduși de frivolitățile „acestei lumi străine“ și neglijăm slujbele și disciplina Bisericii care ne reamintesc de adevărata casă. Mai mult decât atât, ne iubim chiar răpitorii noștri – căci păcatele noastre ne țin captivi mai mult decât orice răpitor – și petrecem zilele postului în lene, deși ar trebui să ne pregătim pentru a întâlni răsăritul Soarelui Noului Ierusalim, Învierea Domnului Nostru Iisus Hristos.

Încă mai este timp; trebuie însă să ne amintim de adevărata noastră casă și să ne plângem păcatele care ne-au înstrăinat de casa noastră. Să punem la inimă cuvintele Sf. Ioan Scărarul: “Înstrăinarea este îndepărtarea de toate, pentru ca gândul să fie făcut nedespărțit de Dumnezeu. Înstrăinarea este iubitoare și lucrătoare a plânsului celui fără de încetare.“ Înstrăinați de Rai, trebuie să devenim înstrăinați de lume, pentru a putea nădăjdui în întoarcerea noastră. Putem face aceasta dacă vom petrece aceste zile în post, rugăciune, înstrăinare de lume, participarea la slujbele Bisericii, în lacrimi de pocăință, în pregătirea pentru plina de bucurie Sărbătoare de la finalul acestei perioade de înstrăinare; iar prin urmarea acestor lucruri în aceasta vale a plângerii, să ne pregătim pentru și mai marea Sărbătoare când Domnul nostru se va întoarce să Își ia credincioșii săi în Noul Ierusalim, din care nu va mai exista înstrăinare, căci este veșnic. (Părintele Serafim Rose)

Parintele Al. Schmemann marturiseste ca Psalmul "La râul Babilonului", cântat în Postul Mare, este Psalmul instrainarii. El era cantat de evrei in captivitatea lor babilonica, pe cand se gandeau la orasul sfant al Ierusalimului. El a devenit totdeauna cantecul omului atunci cand realizeaza indepartarea sa de Dumnezeu si, realizand aceasta, devine om din nou: ca unul ce nu poate fi niciodata deplin satisfacut de nimic in aceasta lume cazuta, care prin structura si vocatie este un pelerin al Absolutului.Acest Psalm va fi cantat inca de doua ori, in ultimele doua Duminici, inainte de inceperea Postului. El ne infatiseaza Postul insusi ca pelerinaj si pocainta – ca reintoarcere”.

Sursa: CrestinOrtodox.ro

"Scoală-te ca un puternic! Rupe-ţi legăturile! În tine este puterea dezlegării, ca şi puterea legării.
Aşa mă mustră pururea, în adâncul sufletului, sfânta ştiinţă..."
(Sfântul Efrem Sirul - "Plânsul de luni seara")

Ucenici şi partizani
 

"Cei mai mulţi dintre atenienii prezenţi l-au abandonat pe Pavel, însă Sfântul Dionisie Areopagitul, dimpreună cu alţii, l-a urmat. Iată ce spun Faptele Apostolilor: "Iar unii bărbaţi, alipindu-se de el, au crezut, între care şi Dionisie Areopagitul" (Faptele Apostolilor 17:34). S-au "alipit" de Sfântul Apostol, l-au urmat şi au fost iniţiaţi în cele mai adânci taine ale teologiei revelate. Aş dori ca în continuarea acestei cuvântări euharistice să mă refer succint la acest verb, "alipindu-se", şi să vedem ce sens i se potrivea Sfântului Dionisie Areopagitul. Consider că este necesar acest lucru, pentru că are multe implicaţii în realitatea contemporană.

Faptul că Sfântul Dionisie Areopagitul s-a "alipit" Apostolului Pavel nu poate fi interpretat negativ, ca o "alipire" exterioară care sfârşeşte în cultul persoanei, ci este o ucenicie în Tainele Împărăţiei Cerurilor, este în fapt o întrepătrundere (perihoreză) a persoanelor şi ipostasurilor, care nu conţine nicidecum elementul unei alipiri exterioare care neagă însăşi libertatea. Apostolul Pavel l-a învăţat pe Dionisie Tainele Împărăţiei Cerurilor, i-a transmis Tradiţia, care Tradiţie nu este numai o cunoaştere a istoriei, nu este numai memorie istorică, ci este renaştere duhovnicească. I-a transmis harul, succesiunea şi binecuvântarea apostolică şi a devenit Episcopul Atenei. Acest lucru îl în vedem şi în scrierile atribuite Sfântului Dionisie Areopagitul. Ştiu bine că din punct de vedere filologic ştiinţific se afirmă multe despre aceste scrieri, însă un lucru este sigur, că teologia pe care o întâlnim în aceste scrieri este identică cu teologia din Epistolele Apostolului Pavel, care este cu adevărat teologia Bisericii. Şi acest lucru nu poate fi ignorat de nici un cercetător teolog.

Astfel, două sunt motivele care demonstrează că "alipirea" Sfântului Dionisie Areopagitul faţă de Apostolul Pavel nu era o stare de dependenţă afectivă. Un motiv în acest sens este că acest "alipindu-se" presupune "renaşterea" duhovnicească. Şi ştim bine din teologia noastră ortodoxă că renaşterea nu are de-a face cu stări ale omului pătimaş. Omul pătimaş este caracterizat de individualism şi de căutarea fericirii individuală, este caracterizat de faptul că se află sub puterea simţurilor şi a raţiunii, însă cel care renaşte în Hristos, aşa cum spune Sfântul Maxim Mărturisitorul, se eliberează de sub tirania plăcerii şi durerii, iese, potrivit Sfântului Grigorie Palama, din legăturile tiraniei simţurilor şi ale raţiunii, se eliberează, după cuvântul Sfântului Grigorie de Nisa, din sclavia tunicilor de piele, se eliberează, adică, de stricăciune şi moarte. Prin urmare, trăieşte libertatea. Este definitoriu cuvântul Apostolului Pavel: "cel ce se alipeşte de Domnul este un duh cu El" (I Corinteni 6:17). Şi, desigur, acolo unde există Duhul Domnului, acolo, cu adevărat, este trăită libertatea.

Al doilea motiv care arată că "alipirea" Sfântului Dionisie Areopagitul nu era una de tip sentimental şi nici o negare a libertăţii sale este faptul că Apostolul Pavel nu încuviinţa asemenea stări bolnave. Dumnezeiescul Apostol era un om întreg, unul care s-a ridicat mai presus de toate cele create şi a urcat până la al treilea cer, a intrat chiar şi în Rai, un asemenea om nu ar fi putut vreodată să întreţină schisme şi stări şi forme ale omului căzut, nu ar fi putut să favorizeze schisme şi dezbinări. Acest lucru este dovedit de modul cum s-a confruntat cu stările schismatice din Biserica Corintului. Creştinii de acolo, influenţaţi de situaţii şi mentalităţi seculare şi de patimi personale, se dezbinaseră în bisericuţe. Un creştin zicea "eu sunt al lui Pavel, iar eu sunt al lui Apollo, iar eu sunt al lui Chefa" (I Corinteni 1:12). Erau şi unii care afirmau "iar eu sunt al lui Hristos" (I Corinteni 1:12). Apostolul Pavel nu încuviinţează asemenea stări, de aceea scrie: "Oare s-a împărţit Hristos? Nu cumva s-a răstignit Pavel pentru voi? Sau fost-aţi botezaţi în numele lui Pavel?" (I Corinteni 1: 13). Şi mai jos caracterizează aceste stări drept "trupeşti". Scrie: "Căci, când zice unul: Eu sunt al lui Pavel, iar altul: Eu sunt al lui Apollo, au nu sunteţi oameni trupeşti? Dar ce este Apollo? Şi ce este Pavel? Slujitori prin care aţi crezut voi" (I Corinteni 3:4-5). Este important de subliniat aici că Dumnezeiescul Apostol numeşte schismele şi dezbinările "trupeşti", ca unele ce sunt lipsite de Duhul Sfânt."

(I.P.S. Hierotheos Vlachos)
http://www.pemptousia.ro/2014/10/ucenici-si-partizani/

Dacă aş fi putut, sau dacă aş putea încă, acum cât lupta nu a încetat, să mă scol precum un puternic!!!

Citisem însă în Sfântul Macarie Egipteanul, într-o carte despre pocăinţă, faptul că noi nu putem avea nimic dacă nu cerem de la Hristos. Nimic nou: "Fără mine nu puteţi face nimic!"

Atunci, care să fie înţelesul plânsului Sfântului Efrem Sirul? Acela de a nu înceta să ne rugăm pentru a primi iertarea, pocăinţa...

Pilda Semanatorului
 

Un articol foarte frumos care merita citit in contextul topicului http://www.crestinortodox.ro/predici...ui-150143.html

asa este, un articol foarte frumos

Andrei Plesu semnaleaza de curind in "Dilema" existenta unei "pietre de poticnire" pe tema libertatii.
A citit careva articolul? Cum vi se pare?

Printre altele am aflat din text ca termenul grecesc pentru "ispita" este "peraismos" care inseamna si proba, punere la incercare, confruntare cu limita proprie.

Ar reiesi din articol un inteles anume cum ca, desi Domnul ne fereste de caderea in ispita, precum Il rugam, totusi ispita vine tot de la Domnul "ca jertfa de Sine in grija pentru functionalitatea autentica a libertatii omenesti".

Him... Ma simt ispitit (de Domnul? de domnul Plesu?) sa imi pun niste intrebari acum legat de gandul acesta al maestrului. Dar ma tem ca o sa si raspund la ele...:)

E cat se poate de logic, si omeneste, si duhovniceste, ca transcendenta/virtutea/apocalipsa/mantuirea sa fie demonstrata, nu inchipuita, cum ne 'invrednicim'(pacalim) noi aici, pe forum, pe timp de pace.
Fara demonstratie acestea nu exista.

Domnul este ocupat sa ne dea puterea de a lupta si de a rezista impotriva ispitelor, iar appoi, totdeauna apoi, va trebui s-o dovedim.
Asadar, oricand vine ispita, noi deja am primit inainte puterea de a o evita, dar noi de cele mai multe ori respingem puterea si, ca sa nu cadem ne rugam sa nu ne ispiteasca, asta fiind singura garantie ca sa nu cadem.

13. Nu v-a cuprins ispită care să fi fost peste puterea omenească. Dar credincios este Dumnezeu; El nu va îngădui ca să fiţi ispitiţi mai mult decât puteţi, ci odată cu ispita va aduce şi scăparea din ea, ca să puteţi răbda. (1Cor10,13)

De aceea pe noi ar trebui sa ne bucure ispita.

As face distinctia dintre "nu ne ispiti" si "nu ne lasa sa cadem in ispita".
A lua contact cu ispita e una, caderea e alta.
Omul care lupta, ajutat de Dumnezeu, nu cade. Ori, de cade cumva, grabnic se ridica.
In acest sens cred ca zicem rugaciunea iar nu in primul (acela temator, evitant).

*
Imi amintesc acum un vers, l-au scos jocurile asociative ale memoriei dintr-un vraf vechi, sa tot fie vreo 40 de ani de cand am citit un poet grec care spunea cam asa:
Departe/ in puterea oceanului...

Cum e sa fii prins in puterea Oceanului?....
Departe, inca...

Cum e puterea omului pe langa puterea oceanului?
Oamenii obisnuiesc insa sa strabata oceanele, marile, desertul...
Nu merg pe ape, ce-i drept, cu pasul. Dar isi construiesc mijloace ca sa faca fata puterii oceanului, sa nu cada. Sa ramana asadar vii si nevatamati, in ciuda teribilei puteri a Oceanului si a departarii, deopotriva.
Oamenii vor si adeseori reusesc sa ajunga cu bine acasa...
Sunt liberi sa faca asta. Sunt liberi sa isi impreuneze puterile limitate, insignifiante comparativ cu ale Oceanului, cu alte surse de putere care sa le sporeasca sansa de reusita.

Deci a nu cadea in ispita e a face fata cu bine ispitei, a nu fi dus/pierdut in puterea ispitei... E a invinge, a triumfa, a izbandi impreuna cu o putere superioara tie si altora.
Nu este a fi scutit de ispite, de incercari.

Tot despre „poticniri“ şi libertate
 

Articolul d-lui Pleşu, apărut in Dilema veche, nr. 649, 28 iulie - 3 august 2016

Cuvîntul „ispită“ a ajuns să nu aibă decît o conotație negativă. Ispita nu e, pur și simplu, unul dintre cele două apeluri (egale ca intensitate) ale unei alternative. E apelul necurat, înșelător, distructiv. E partea de întuneric, componenta de „capcană“ a alternativei. Mă întreb adesea de ce nu se străduiește și binele să fie „ispititor“, de ce „ispititorul“ prin excelență e numai „vrăjmașul“. Mi se răspunde că, într-un asemenea caz, „meritul“ opțiunii ar apărea diminuat. E ușor să alegi binele, cînd „design“-ul lui e seducător. Binele e, prin definiție, discret: nu vrea „să‑ți ia mințile“, să te îngenuncheze prin evidența calității sale. Înțeleg. Dar atunci „libertatea“ mea e șchioapă: am dinainte o pîine gustoasă, dar comună, „pîinea cea de toate zilele“ și, pe celălalt taler, un mirobolant tort de cofetărie pariziană. Sigur, pot avea „modestia“ să aleg pîinea (cu condiția, ar spune maximaliștii, ca doar „modestia“ să‑mi dicteze alegerea și nu vreo pasiune a mea – vinovată – pentru pîine. Adică să aleg fără plăcere, fără să fiu „ispitit“. După modelul kantian: numai ce faci din datorie e legitim moralmente; cum intervine „plăcerea“, meritul actului se evaporează…).

În acești termeni, libertatea noastră e libertatea de a alege între ceva pe care îl dorim, care ne atrage, și ceva pe care nu‑l dorim neapărat, ceva care, deși ne apare ca valabil, ne lasă oarecum indiferenți. Apostolul Pavel a rezumat această situa*ție într-o formulă celebră: „Nu fac binele pe care-l vreau, ci răul pe care nu-l vreau, pe acela îl săvîrşesc“ (Romani, 7, 19). Cu alte cuvinte, între ceea ce vreau și ceea ce fac apare o fractură chinuitoare: de vrut, vreau (rațional) binele, dar prefer (prin înclinație) să fac răul. „Vrutul“ e „neispititor“, în vreme ce „nevrutul“ mă cheamă perfid, mă trage spre el, împotriva voinței mele! Bine, dar asta înseamnă că sînt defect: una vreau și alta fac. Ceea ce e bun mă lasă rece, ceea ce e rău îmi încinge tălpile. În formularea apostolului, „după omul cel lăuntric mă bucur de legea lui Dumnezeu; dar în mădularele mele o altă lege (subl. mea, A.P.) văd că se luptă cu legea minţii mele şi rob mă face legii păcatului, care este în mădularele mele“ (Romani, 7, 22-23). Carevasăzică, există, în „statutul nostru creatural“, un „dat“ al diviziunii, o „fatalitate“ structurală a conflictului interior: sîntem locuiți de două „legi“ aflate în război (cf. și Galateni, 5, 17): legea „duhului“, dumnezeiască, și legea trupului, veșnic recalcitrantă. Problema este că, deși, în principiu, „trupul“ e slab și duhul e tare (Ev. după Matei, 14, 38), în imediat trupul prevalează. Ca să fie domolit e nevoie de o „suplimentare“ a părții duhovnicești prin Duhul Sfînt (Efeseni, 3, 16). Ajungem, astfel, la problema harului, în care nu ne aventurăm, deocamdată, de teama unor “poticniri“ încă și mai primejdioase.

Totul, pe fundalul conștiinței că sîntem „după chipul și asemănarea“ celui care ne-a creat. În aceste condiții, putem accepta că trupul nostru e un sediu al răului? Nu, căci „Dumnezeu a pus mădularele în trup, pe fiecare din ele, aşa cum a vrut El“ (1 Corinteni, 12, 18), „ca să nu fie dezbinare în trup“ (Idem, 12, 25). Ba mai mult: aflăm că „…pe cele ce ni se par că sînt mai de necinste ale trupului, pe acelea cu mai multă cinstire le încingem, şi cele necuviincioase ale noastre au parte de mai multă cuviinţă, de care cele cuviincioase ale noastre nu au nevoie“ (Idem, 12, 23-24). Ca să nu mai spunem că ne aflăm în spațiul unei credințe al cărei ax este „Întruparea“, adică coborîrea lui Dumnezeu în toate ale omului, mai ales în trupul care îi este, astfel, templu. Lucrurile se complică. Să zicem că, totuși, în „legea trupului“ s-a strecurat un vierme, o strîmbătate care trebuie doborîtă, anulată, „rectificată“. Ce arme avem la îndemînă? Bunul-simț răspunde, pripit: mintea, înțelepciunea, înzestrările noastre netrupești. Dar cuvintele Apostolului nu dau nici acestor „mădulare“ șanse necondiționate. „Unde este înţeleptul? unde este cărturarul? unde este întrebătorul acestui veac? Oare n-a arătat Dumnezeu drept nebună înţelepciunea lumii acesteia?“ (Idem, 1, 20). Avem de-a face, așadar, cu șubrezenii ale alcătuirii noastre care privesc și „carnea“, mereu hărțuită de ispite malefice, dar și apetențele cărturărești, inteligența, cunoașterea de tip lumesc, incapabile de „nebunia“ adevăratei înțelegeri. Și iată-ne din nou ajunși la problema harului, pe care nu îndrăznim încă să o luăm în piept…

Mărturisesc că, de-a lungul acestor considerații, m-am simțit, mereu, în pericol. Unul conjunctural (dogma „instituționalizată“ și vînătorii de eretici care lucrează cu anateme, „corectitudini teologico-politice“, „cum îți permiți?!“, „habar n-ai!“, „iadul o să te mănînce!“) și unul intim („de ce fac «dialectică» pe socoteala Absolutului?“, „de ce nu mă resemnez să creditez taina în termenii ei proprii și vreau să o «sistematizez» cu mintea mea cea proastă?“). Dar ceva îmi spune că limbajul de lemn și gîndirea gata-făcută nu sînt pe placul lui Dumnezeu. Că pietatea superficială, evlavia gesticulatorie, ortopraxia nu-i ajută, de fapt, decît pe cei care și-au vîndut interogativitatea vie, pe o poliță de asigurare în Rai. Că credința nu e o formă de suficiență dăscălitoare, ci o căutare însoțită de încredere, dar și de tulburare, un risc asumat, o neliniște. E o trufie să cred asta? Poate. Caz în care sper să mă ierte Dumnezeu. Mă consolez cu gîndul că, măcar, nu dormitez confortabil, în zona „căldicelului“. Prefer fierbințeala rece a căutării.