Transformarea de dupa pocainta
 

As ruga membrii cultelor evanghelice sa ne dezvaluie transformarea lor in har prin pocainta,botez si viata in Hristos.Sunt curios ce a-ti simtit dupa botez?Cum a demers procesul convertirii?

Eu i-as ruga sa nu ne "dezvaluie" nimic. I-as ruga sa isi pastraze parerile si trairile pur subiective pentru ei. Asa cum noi ortodocsii suntem convinsi ca avem dreapta credinta asa si ceilalti sunt convinsi, iar "dezvaluirile" lor nu ar aduce nici un plus informational sau duhovnicesc pentru nimeni, ci doar un nou prilej de cearta.

Sugerez o discutie prin mesaje private ca sa fie impacata toata lumea.

Stiu ca cer niste trairi intime,dar vreau sa fiu convins ca exista pocainta adevarata.In Biserica ortodoxa monahismul ofera un Hristos real,o traire in har.Familia ortodoxa este in ruina.Nu cred ca Iisus a coborat pe pamant doar pentru a fi singuri.Ca tineri ne dezintegram in toxicitatea ce ne inunda sufletul peste tot.Vreau sa cred ca mantuirea se poate in doi.Nu discutam acum despre doctrina,istoricul sau orice alta sistematizare a cultelor.Vorbim despre traire.

Eventual prin telepatie, deşi s-ar putea isca niscaiva harababură...:))

Dimpotrivă, în ruină sunt celelalte.
Din păcate, familiile ortodoxe sunt mai puţine decât par sau decât sunt declarate pompos, de faţadă.

P.S. Ce-ar putea urma după pocăinţă? Mă gândesc la pocăinţă ca la un proces, nu ca la un moment. Aşadar, mai degrabă e vorba despre ce se întâmplă în travaliul pocăinţei, de-a lungul anilor - probabil asta ai vrut să întrebi, nu-i aşa? În acest caz, ar fi multe de spus şi de fapt s-au mărturisit deja multe pe forum, important fiind mereu ca în viaţa credinciosului să se întâmple îmbunătăţiri concrete: de exemplu să nu mai trăieşti în curvie şi preacurvie, să te laşi de băute şi de alte droguri, să te spovedeşti, să te rogi şi să posteşti, să fii mai cumsecade cu semenii, să Îl pomeneşti pe Dumnezeu în toată vremea cu umilinţă, nădejde, dragoste, recunoştinţă, să fii prezent la slujbe în Biserică (adică nici să nu stai închis în biserica ta imaginară şi nici să nu stai de formă sau ca la vrăjitoare când te nimereşti la vreo slujbă), să citeşti Scriptura şi alte cărţi ziditoare de suflet, să participi la nevoile semenilor/fraţilor de credinţă purtînd după puteri poverile unii altora etc. Să ai o oareşce rânduială bună în viaţa ta.

Nu ma refeream la generalizari:sa postesti,sa citesti Biblia,sa mergi la biserica etc..Asta e crestinismul formal.Ma refeream la transfigurarea interioara.Ce simti,nu cum te comporti.Si intrebarea vizeaza mai degraba crestinii neoprotestanti.Probabil din jena nu isi dezvaluie trairile,pentru ca imediat apar ultraortodocsii si ii jignesc.

O parere de rau, o mila si o iubire pentru toti oamenii de pe pamant, fie ei musulmani ucigasi, caricaturisti atei, ultraortodocsi sau fie ei ce or fi. Atata mila sa ai de ei incat sa plangi pentru fiecare si sa te rogi la Dumnezeu neincetat pentru ei ca sa poata si ei sa cunoasca iubirea lui Hristos. Asta simti.
De simti altceva nu esti decat un inselat in simturile tale si o dovada clara ca nu te afli pe calea ce te duce la iubirea desavarsita data de Dumnezeu.

"Semenii mei imi pun problemele cele mai complicate; intalnirile lor cu mine produc imprejurari mereu noi iar eu trebuie sa vad in acestea tot atatea chemari pe care Dumnezeu mi le adreseaza pentru a face sa sporeasca iubirea. Raspunzand acestor chemari eu accept un dialog mereu nou intre Dumnezeu si mine.
Punand, in toate situatiile in care ne aflam gandul despre aproapele meu in legatura cu Dumnezeu, eu ii raspund lui Dumnezeu nu numai multumindu-i pentru faptul ca mi l-a dat pe acest seaman pentru cresterea mea duhovniceasca, dar de asemenea si cerandu-i ajutorul pentru a raspunde nevoilor innoite ale aproapelui meu, nu numai pentru sporirea mea dar si pentru sporirea sa duhovniceasca.

Numai in chemarea pe care ti-o adreseaza celalalt prin durerea lui, adesea prin simpla lui prezenta, Dumnezeu Insusi te intalneste intr-un mod mai evident, iar in raspunsul tau la aceasta chemare cu deplina durere a inimii tale se manifesta sensibilitatea si puterea lui Dumnezeu ce se revarsa nu numai asupra celuilalt dar si asupra ta." Par. Dumitru Staniloaie - Rugaciunea lui IIsus si experienta Duhului Sfant

Transfigurarea interioara adusa de Har te conduce la a avea mintea mereu la Dumnezeu si la aproapele si te umple de iubirea lui Hristos.

Am raspuns desi vad ca asteptati raspuns de la neoprotestanti, insa ma gandesc ca e benefic sa aveti si un raspuns de la un ortodox.

Iarăşi sunt silit, îmi pare rău de situaţie, să nu fiu de acord: să posteşti, să citeşti Biblia şi să mergi la biserică nu e creştinism formal, ci e însăşi viaţa de credinţă. Doar din aceste practici (rugăciunea, postul, meditaţia etc.) vor veni şi transformările /îmbunătăţirile sufleteşti autentice. Aceasta este calea vieţii în Biserică, aceasta este pocăinţa, ca proces de îmbunătăţire a omului întru Hristos. Sau ca transfigurare, cum spuneai, prin Duhul.

Dobrin si Ioan cezar...Raspunsurile voastre sunt pe masura asteptarilor mele.Recunosc ca credinta mea este slaba acum.Caut raspunsuri de peste tot.Sunt pacatos si dezamagit de ortodoxie,crestinism,Dumnezeu,dar vreau sa cred ca pot merge mai departe,intarindu-ma cu marturiile voastre si nu numai.Doar eu sunt de vina pentru ca....Sunt prea slab.Renunt la lupta,renunt la credinta,ma reazim doar de bucuriile iluzorii ale lumii si inovatiile rationale ale omului asupra lui Dumnezeu.Vreau sa ma primieasca iar Iisus ,dar inca ma tine la usa.

Vezi tu, cred că treptat vom fi ca Tom şi Jerry, ne vom împotrivi permanent...:)
Păi, tu zici că Hristos te ţine la uşă. După opinia mea, tocmai acest gând are darul să te ţină la uşă.
Cred că mai degrabă ne e folositor să cugetăm taman invers: noi Îl ţinem la uşă pe Hristos. Cum adică? Păi, simplu: refuzăm să dăm curs Învăţăturii şi Energiei Lui, adică păstrăm în camera minţii noastre orice alţi oaspeţi (diverse filosofii, diverse tipare de gândire şi simţire, diverse motive, simţăminte, dorinţe etc.) dar pe cele care vin de la Hristos le ţinem deocamdată pe lista de aşteptare. Astfel, noi nu Îl primim, nu Îi acceptăm Duhul, Învăţătura. Deschidem uşa cugetului către orice duh, dar nu Duhului.

Unii oameni (ferice de ei!) au simţământul prezenţei lui Dumnezeu. Ei cred (şi trăiesc aceasta) că Dumnezeu este pretutindeni (şi aşa se şi roagă: "Împărate Ceresc, Mângâietorule, Duhul Adevărului, Care pretutindenea eşti..."), chiar aici aproape de mine, aproape de tine şi chiar înlăuntrul nostru, în taina persoanei noastre, a fiecăruia. Mintea noastră, însă, adeseori ne ţine sufletul ca într-o temniţă (cineva se exprima inspirat chiar aşa, zicînd: "puşcărie de sinapse" pentru obişnuita noastră minte lumească, iar psalmistul strigă "scoate din temniţă, Doamne, sufletul meu"). Şi prin pereţii acestei temniţe noi nu voim să treacă altceva decât duhurile acestei lumi efemere, deşarte, pieritoare. În acest caz, spune şi tu: ne ţine Hristos la uşă? Ori, mai degrabă, noi refuzăm să Îi deschidem uşa sufletului nostru.

Nu e indiferent ce conţinuturi "rumegă" mintea noastră. Ce idei, ce simţăminte, ce imagini, ce atmosferă. Una e să primeşti (şi să primeneşti) în minte cuvintele unei rugăciuni, alta e să "rumegi" un banc sau o socoteală de afaceri.
De aceea îţi spuneam că, deja, când noi începem să ne rugăm, când citim un verset din Scriptură şi ne simţim atinşi şi începem să medităm, să întregim înţelesul şi cu alte versete - deja Îl primim pe Hristos şi începe în noi lucrarea Duhului. La fel, când la slujbă lăsăm alte gânduri la uşa conştiinţei iar atenţia o dedicăm în întregime rugăciunilor, cântărilor, întregii atmosfere din lăcaş, atunci se cheamă că am deschis uşa lui Hristos. Primim energia Lui, primim harul, primim ceea ce sufletul nostru (hărăzit să fie mireasă a Domnului) năzuieşte cel mai mult să aibă: împărtăşirea de Hristos, Care ni Se oferă manifestat în miezul cântărilor, rugăciunii etc. Cu atât mai mult în Sfânta Împărtăşanie. Bună-voinţa noastră de a participa sufleteşte la aceste manifestări ale Lui înseamnă că am deschis uşa.

În final, aş vrea să extind opinia mea cu o afirmaţie ce poate părea exagerată sau chiar nepotrivită. O fi, eu îţi spun ce cred. Când Domnul ne vorbeşte despre ochi, acela ce poate fi murdar/întunecat şi ne îndeamnă să îl scoatem, găsim aici o învăţătură foarte preţioasă referitoare la conştiinţa noastră, la "ochiul minţii", la paza gândurilor şi, mai exact, la focarul minţii care este atenţia. În raport cu câmpul mai larg al conştiinţei (care pe la periferie poate fi insuficient de clară), atenţia este centrul de maximă claritate al conştiinţei, centrul de lumină. E ca şi cum ar fi un ochi. Organul părtăşiei noastre cu lumina, prin care de fapt şi cunoaştem.
Ei bine, ochiul acesta poate să nu fie curat, adică, înţeleg eu, în conştiinţa noastră să fie amestecate şi gânduri, amintiri, imagini, senzaţii care nu ne fac bine, nu ne ţin în unitate cu Dumnezeu, ne scot din har şi ne duc în rătăcire, ne îndepărtează de drumul şi menirea naostră. În acest caz, Domnul spunem să scoatem ochiul, adică, înţeleg eu, să nu mai privim unde nu ne e de folos, să fim ca orbul faţă de acele false lumini care sunt gânduri dăunătoare etc. A scoate, cu sensul de a îndepărta o astfel de cugetare, o astfel de atenţie. Şi să ne recentrăm atenţia (ochiul minţii) pe ceea ce merită să trăim, adică pe tot ce ne învaţă Hristos. Iată deci ce este o viaţă de credinţă, iar nu formalism, cum îţi părea. Formalism sunt, da, toate celelalte, care se dau drept adevăruri.

De multe ori tocmai acesta cale ”murdara” ne duce spre Adevar,si chiar Dumnezeu ne ”forteaza” sa pasim pe ea.Probabil ca usile sunt deschise pentru toti,si sunt convins ca toate drumurile duc in final la o singura usa.Insa unsa e sa vezi clar intrarea,sa pasesti,sa fi constient de ce e inauntru,sa-L vezi pe Stapan,sa fi capabil sa_i duci si pe altii acolo,si alta e sa ratacesti pe drumul spre imparatie,sa fi distras si sa construiesti tu usi spre cer,ratacindu-i pe altii.

Daca implinesti cele spuse de Ioan-Cezar cu timpul va veni si transformarea.
Pe aici neoprotestanti nu intra sau daca vin vor sa demoleze ceea ce reprezinta ortodoxia.O pocainta fara iertarea pacatelor savarsita prin oameni alesi ai lui Dumnezeu -preotii se transforma in remuscari ,deci la protestanti pocainta e de fapt o parere de rau care ramane la acest nivel.
Iertrea pacatelor se savarseste si prin sfanta Taina a Euharistiei sau Impartasanie in termeni mai pe inteles.
De ortodoxie nu ar trebui sa fii dezamagit ci poate de ortodocsi ,dar asta nu trebuie sa afecteze relatia ta cu Dumnezeu.Un Dumnezeu viu nu poti gasi decat in ortodoxie.
Noi ortodocsii simtim o bucurie dupa ce ne spovedim ,dupa ce ne impartasim.Simtim ca am scapat de o greutate .

Sa-l vedem pe Dumnezeu nu ne este dat noua ,muritorilor. Nu asta e important ci cum ne prezentam noi in fata tronului ceresc ,candela de care vorbeste Hristos in Evanghelie.Candela este lucrarea pe care trebuie sa o savarsim in timpul vietii noastre pamantesti prin implinirea celor spuse de Hristos la Matei ,cap.5,6 si 7.

Anita,eu stiu ca ortodoxia e cel mai plenar tezaur crestin.Dar majoritatea oamenilor,in special cei care sunt in varful ei pamantesc o neglijeaza,o fac de rusine,concret.Si e pacat ca o asemenea cale spre cer,e prafuita,neingrijita,ici colo,mai apare cate o lumina,o adiere mistica,o voce calda o muzica de ingeri.Acesta ortodoxie a cerului,devine una lumeasca.Si ne miram de succesul neoprotestant.Sa nu ne trezim cu darul furat,cu talantii neinmultiti.Dumnezeu nu e legat de religii,ci de suflete,chiar daca a intemeiat o Biserica pe pamant,nu e aceeiasi cu cea din Ceruri.

Eu nu am auzit de succesul neoprotestant.Dimpotriva ,in strainatate unde sunt neoprotestanti nici macar nu se mai cunoaste semnificatia Craciunului.
Parintele meu duhovnic spune ca aurul straluceste si in gunoi si intre flori.Sa nu ne uitam la oameni ci sa ne aplecam asupra neputintelor si pacatelor noastre si sa ne indreptam.Unde e curatie sufleteasca vine si harul.
Si daca vrem sa ne sfintim sa cautam oameni sfinti ,mai exista duhovnici cu mult har ,si sa ii cercetam ,exista carti sfinte.Protestantii la ce sfinti se roaga ,ce carti sfinte au ?

Este Una şi Aceeaşi Biserică, în cer ŞI pe pământ. Este o comunitate cu două moduri de manifestare: văzută şi nevăzută (pentru noi cei de pe pământ).
Noi cei din trup, care năzuim să rămânem în Biserică şi după momentul morţii (să nu fim duşi în întunericul iadului), avem conştiinţa / credinţa că Viţa este Una, iar mlădiţele sunt multe, unele dintre ele nefiind vizibile pentru toţi.

Dacă Biserica nu ar fi Una, atunci ar fi mai multe organisme şi nu Unul, al cărui Cap este Hristos.
Biserica este Una, Sfântă şi Sobornicească, iar sobornicitatea ei nu constă numai în orizontalitatea organizării pământeşti ci şi în verticalitatea dată de unirea dintre pământ şi Cer.
Comuniunea este duhovnicească, nu trupească. Când spunem "Tatăl nostru" ne referim şi la cei din cer şi la cei de pe pământ şi voim, în mod expres, ca viaţa din Cer să fie împlinită şi pe pământ. Aşa ne rugăm.

Apoi, noi ne rugăm pentru cei care s-au mutat la Domnul, prin aceasta arătînd credinţa că suntem uniţi în aceeaşi Casă, în acelaşi Duh, în acelaşi Organism. Iar acesta nu e altceva decât Biserica - unii alcătuind partea triumfătoare iar ceilalţi partea care mai luptă, încă, împotriva păcatului şi a morţii.
Duhul Sfânt viază şi pe pământ.
Hristos lucrează şi pe pământ.
Sfinţii ne ajută şi pe noi, cei încă trăitori în trup.
Biserica e Una, în Cer ŞI pe pământ. Suntem în Ea aici, pe pământ şi năzuim să rămânem, prin Mila lui Dumnezeu, tot în Biserică şi atunci când sufletul nostru va fi despărţit de trup.

Pai asta e problema.In ortodoxie exista putini oameni care o traiesc.Si acei duhovnici cu har duc tot neamul pacatos in spatele lor.Si chiar daca nu vrem sa recunoastem,stilul de viata (neo)protestant e mult superior din toate punctele de vedere.Ei se roaga lui Dumnezeu si au Biblia.Ce altceva mai trebuie?Una e sa admiti valoarea unor oameni sau a unor carti si alta e sa cadem intr-un adevarat politesim.Sa nu se inteleaga ca ortodoxia este asa ceva,dimpotriva.Dar sa nu uitam ca Dumnezeu are grija de toti.

Biserica este formata din toti cei care cred in Iisus,indiferent de religia lor.Nu putem admite ca doar cei ce sunt in BO,vor merge in Biserica cereasca.La asta ma refeream.Da ai dreptate, Biserica este Una,formata din toti credinciosii.Iar cel ce lucreaza in noi este Duhul,fiindca noi formam Biserica,toti cei uniti in EL.

Ai scris cu referire la două probleme distincte: 1) cine face parte din Biserică (toţi care cred în Hristos sau numai cei din BO); 2) Biserica e Una, în Cer Şi pe pământ.
Mă bucur că eşti lămurit în privinţa unicităţii şi unităţii Bisericii, în Cer şi pe pământ.

Cât priveşte prima problemă (a componenţei Bisericii), s-au purtat deja numeroase discuţii pe forum, poate le revezi.
Toate cele bune!

De unde stii ca sunt putini cei care traiesc credinta ?Sf.Ioan Rusul a trait printre musulmani si nu si-a pus intrebarile tale. Noi nu avem Biblia? Parintii ne sfatuiesc sa citim zilnic din Evanghelie pt a ne sfinti.De rugat ne rugam zilnic ,dimineta si seara ,citim acatiste ,mergem la slujbe.
Stilul de viata e ceva care nu trebuie sa ne preocupe ,daca suntem crestini.
Mai multa pocainta vei vedea la ortodocsi decat la protestanti ,pt ca ereticii nu au taina sfintei spovedanii.
La ortodocsi se fac parastase pt adormiti ,pomeniri care le ajuta celor plecati in lumea de dincolo ,ii pot scoate din iad pe cei care nu s-au mantuit.

Adevarul este ca toti avem o relatie cu Dumnezeu:credinta,negare,revolta,ignoranta etc.Difera doar nivelul de apropiere,distantare de El.Diferentele dintr-e noi referitator la raportarea noastra fata El sunt normale,pentru ca Dumnezeu ne-a facut unici pe fiecare.Avem liber-arbitru,avem libertate si ratiune.Si ne atasam de idei si atitudini standard despre EL,ceea ce nu e un lucru rau,insa sa nu uitam ca fiecare isi gaseste singur drumul spre Cer,chiar daca de cele mai multe ori este el cel gasit.

Toata lumea este pacatoasa. Toti purtam pacate. Si logic ar fi sa fim dezamagiti de noi insine nu de Dumnezeu. Cum sa fi dezamagit de Dumnezeu cand noi suntem , ca si stare sufleteasca, rezultatul propriilor noastre dorinte si alegeri? Noi, cu ratiunea noastra, decidem in fiecare clipa, decidem ce gandim si cum gandim, ce facem si cum facem.

Oamenii astazi, cad in mari greseli pentru ca nu sunt invatati sa fie atenti la propriile ganduri si judecati. Orice gand il ia in seama si si-l insuseste fara sa il analizeze daca este un gand bun sau nu. Mai grav este ca de foarte multe ori nici macar nu isi da seama cand un gand este inutil. Sta ceasuri, omul, si deapana ganduri desarte. Si apoi cade in dezamagiri si deznadejdi. Asta este lipsa rugaciunii, lipsa gandului la Dumnezeu.

O alta cauza a caderii este si influenta nefasta a societatii din ce in ce mai secularizate. Omul este atat de slab incat la vederea pacatului celorlalti , el insusi cade in pacat, smintindu-se. Singura cale de a sta neclintit in credinta este rugaciunea. Oamenii astazi nu se mai roaga. Nu se mai roaga din suflet, cu convingerea ca Dumnezeu il vede si il aude.

Iata ce spune acelasi parinte Dumitr Staniloaie in cartea sa Rugaciunea lui Iisus si experienta Duhului Sfant:

"Nevoia de rugaciune a omului credincios este in afara de orice indoiala. Cu cat este mai puternica credinta, cu atat este mai puternica si nevoia sa de rugaciune. Pe de alta parte, credinta unei persoane este sustinuta de credinta altor persoane. In aceasta apare importanta Liturghiei si a fiecarui cult public.
Dar in societatea de astazi constatam o slabire a credintei. Prin urmare si un fel de indiferenta fata de rugaciune. Poate ca notiunea de societate secularizata nu indica o societate total necredincioasa, ci o societate in care majoritatea mnembrilor nu mai practica rugaciunea decat foarte rar, in momente exceptionale.
Pentru cel care doreste sa-si mentina vigoarea credintei prin rugaciune se pune deci astazi o dubla problema: aceea de a-si apara credinta impotriva influentei nefaste a unui mediu slabit in credinta si aceea de a apara practica rugaciunii in cadrul unei societati care a pierdut in mare parte uzul rugaciunii.
Astazi omul credincios trebuie sa caute intr-o mare masura , el insusi motivatii care sa ii poata sustine credinta si propria sa practica a rugaciunii. Si tocmai aceasta ar putea face credinta sa mai profunda si rugaciunea sa mai fierbinte, dat fiind ca, intr-o mare masura, ele nu mai sunt sustinute de mediul social.
Prin urmare, omul care reuseste sa isi intareasca credinta si rugaciunea prin motivatii personale, reflectate, poate deveni el insusi un focar pentru intarirea credintei si innoirea rugaciunii in mediul sau social. Prin aceasta, el poate ajuta societatea sa iasa din viata superficiala, saturata de plictiseala, care este cauza slabirii credintei si a rugaciunii."

Iti recomand sa citesti aceasta carte, incearca sa o gasesti, ca te va ajuta foarte mult in neintelegerile tale.

Sa stii ca am mare nevoie de o literatura duhovniceasca adecvata necesitatilor mele,bineinteles pe langa rugaciune,marturisire...Simt o sete a Duhului,intrucat i-am refuzat din incapatanare,ignoranta etc,apa vie,l-am hranit doar cu iluzii,otravuri .

Eu îţi vorbisem mai sus, cu riscul declarat şi asumat, ca psiholog, în baza cunoştinţelor mele despre atenţie şi conştiinţă. Desigur, ca psiholog creştin (cu o foarte săracă experienţă duhovnicească, din păcate). Iată însă şi cuvântul cu totul vrednic de crezare, al unui om duhovnicesc. Stareţul Haralambie:
"Hristos a spus că dacă te sminteşte ochiul tău, să-l scoţi, nu a spus să-l scoţi pe al semenului tău. Vezi, de pildă, o femeie îmbrăcată necuviincios. Ea îşi face treaba ei, iar tu să îţi faci treaba ta. A scoate ochiul înseamnă a-l coborî în jos, a nu privi cu atenţie." http://www.doxologia.ro/cuvinte-duho...haralambie-iii

Nu este vorba de trairile crestinilor dintr-un anume cult ci de trairea cu Hristos. In orice cult sunt crestini transformati de intalnirea cu El si crestini care vorbesc din auzite; plus cei pe care nici nu ii intereseaza aspectul. Cele din urma categorii sunt responsabile in general cu pietrele, dar au si pietrele rostul lor.

Intalnirea cu Hristos transforma deoarece deschide o viziune noua. E ca si cum ai intelege in sfarsit cum gandeste Dumnezeu (cel putin in cazul tau), ca si cum ai privi de sus "the big picture". Esti in sfarsit impacat cu tine si cu Dumnezeu si hotarasti sa asculti orice ar spune si sa Il urmezi oriunde va merge. Esti implinit pentru ca in sfarsit ai gasit ce ai cautat si intri in odihna de care spune in Evrei 4, caci vei uita de oboseala pricinuita de pacatul atat de greu de purtat, pe care l-ai lasat la picioarele crucii Lui. Esti ca o apa linistita, plin de pace si bucurie in Duhul Sfant. Inima este atinsa si ea cu o dulce pocainta, cu nepretuita mangaiere de a fi alaturi de Hristos, de a-L simti langa tine, de a-i vorbi deschis, stiind ca asculta si ca nu te judeca, ci te intelege. De acum stii ca nu mai esti singur, ca Dumnezeu are privirea indreptata asupra ta ca sa-ti faca bine, stii ce vei face maine si ce drum vei apuca, deoarece El ti l-a aratat. Este atingerea unei tinte de mult cautate si in acelasi timp inceputul unui drum cu mult mai frumos si maret; este intalnirea cu Adevarul.

Nu in orice cult crestin te intalnesti cu Hristos cel adevarat. Unul singur este Hristos cel adevarat si multi sunt hristosii mincinosi. Daca nu ar fi asa, inseamna ca am desconsidera Scriptura. Iar daca este asa, atunci nu putem spune ca in orice cult este acelasi Hristos. Caci iarasi ne-am contrazice pentru ca se cuvine sa punem intrebarea: daca toti se intalnesc cu Hristos cel adevarat atunci unde sunt hristosii cei mincinosi?

Satana a cazut pentru ca din mandrie a vrut sa fie ca Dumnezeu. Si de atunci asta face , incearca sa insele oamenii facandu-i sa creada ca el e Hristos. Si imbraca diferite fatete si umple mintea omului cu diferite inchipuiri. Cele mai indemana inchipuiri si stari - trairi sunt cele de bine pentru sine, (omul in egoismul sau cauta sa ii fie lui bine: si astfel daca se linisteste si are starea lui de bine socoteste ca l-a gasit pe Hristos). Diavolul stie foarte bine ce cauta omul. Cu atat mai mult cu cat omul este obosit de greutati, necazuri si suferinte. Diavolul stie ca omul cauta sa se linisteasca, sa se simta bine si confortabil in sinea lui. Diavolul insa stie tot atat de bine ca omul , uzat sufleteste de suferinte, este egoist in sine. Voieste tot binele in acel moment, caci e satul de suferinta si nu mai are rabdare. Si vine si inseala omul, dandu-i o aparenta liniste si bunatate, insa unde: in alta parte, in barca pierzaniei, facandu-l sa se abata de la calea cea dreapta.
Uite, ii spune, aici e blandetea si ajutorul, aici e pacea si sfarsitul suferintei. Si omul, inselat in simturile sale crede si se pierde.

"Ti-a venit vreun gand bun? Opreste-te: sa nu tinzi spre implinirea lui fara chibzuiala, pe negandite. Simti in inima vreo insuflare buna? Opreste-te, nu indrazni sa te lasi dus de ea. Ia Evanghelia ca indreptar. Cerceteaza: se potrivesc oare gandul tau cel bun si insuflarea cea buna a inimii tale cu atotsfanta invatatura a Domnului? Curand vei vedea ca nu este nici o potrivire intre binele evanghelic si binele firii omenesti cazute. Binele firii noastre cazute este amestecat cu raul, si de aceea insusi acest bine s-a preschimbat in rau, la fel cum se preface in otrava mancarea gustoasa si sanatoasa , atunci cand este amestecata cu otrava. Pazeste-te de a savarsi binele firii cazute! Savarsind acest bine, vei hrani caderea ta, vei hrani in tine parerea de sine si trufia, vei atinge cea mai apropiata asemanare cu demonii.
Dimpotriva, savarsind binele evanghelic, ca un ucenic adevarat si credincios al Dumnezeului-Om, te vei face asemenea Dumnezeului-Om. Cel ce isi iubeste sufletul sau - a zis Domnul - si-l va pierde iar cel ce isi uraste sufletul sau in lumea aceasta il va pastra in viata vesnica." Sf. Ignatie Briancianinov - Despre inselare

Iata ca transformarea de dupa pocainta nu inseamna liniste si pace ci plans pentru pacatele ce le-ai facut si pe care le ai in mintea ta mereu. (4. Că fărădelegea mea eu o cunosc şi păcatul meu înaintea mea este pururea.) . De ai trait starea de pocainta , atunci pacatele ce le-ai savarsit iti sunt povara vietii tale, spre pocainta ta continua , spre smerenia ta. Ce simplu inseala diavolul: gata oameni, ati desertat pacatele la cruce, sunteti liberi si fericiti. Vai aici e pierzania: libertatea aceasta nu e libertate ci lant greu de fier ferecat.
Transformarea de dupa pocainta inseamna iubirea lui Hristos pentru oameni: acesta este binele evanghelic pe care trebuie sa il infaptuim.
Transformarea de dupa pocainta inseamna iubirea si smerenia.

Dar bucuria unde e? Ce bucurie poate fi mai mare ca aceea ca L-am gasit pe Hristos?!
Sa ne bucuram, deci!

Sigur, ne bucuram, dar oare stim sa pastram ce am gasit?

Nu poate fi bucurie in lumea aceasta, unde vesnic pacatuim. Bucuria cea mai mare este atunci cand traim intru Hristos. Dar traim intru Hristos?

Cand Il gasesti pe Hristos, simti o mare recunostiinta si o mare iubire pentru El. Bucurie? cand stiu si sunt constienta de starea mea? Bucuria vine la liman de drum. Cred ca adevarata bucurie este doar sus in cer daca ne-om invrednici de mantuire.

Imi amintesc ca plangeam incontinuu, fara oprire, mai ales in Biserica, la Sfanta Liturghie, plangeam mereu. Era coplesitor: eu marunta si nenorocita, si El Bunul Cel desavarsit.
Acum nu mai plang, si acesta este semnul meu ca sunt intr-o mare cadere. Am pierdut ce-am avut, din nevrednicia mea. Deci a gasi pe Hristos nu e totul. A-L pastra cu tine, aceasta este totul.
Sunt bucurii si bucurii. Insa bucuria cea trecatoare aceea este omeneasca, bucuria cea vesnica aceea trebuie cautata.

dobrin7m,

Probabil că ai ai trăit acea perioadă de har pe care Dumnezeu o dă pentru început omului aflat în pocăință. Lucrarea harului ți-a dat acel plâns. Apoi urmează o perioadă de părăsire a harului. Dumnezeu ridică harul pentru a ne lăsa să vadă cum înclinăm, ne întoarcem la cele vechi și nefolositoare sau ne continuăm drumul spre cele noi și de folos, și în funcție de cum înclinăm, ne vom reîntâlni sau nu cu acea lucrare a harului.

“Oamenii din Vest nu cunosc taina părăsirii dumnezeieşti, a pedagogiei lui Dumnezeu, de aceea şi cad în achedie. În viaţa monahilor ortodocşi se repetă continuu această taină a părăsirii dumnezeieşti, a smeririi, a chenozei. Însă ei cunosc această taină şi cum s-o înfrunte. Micşorarea conduce către slavă, dacă o poate omul răbda.” - Pr. Sofronie Saharov

Răbdare, Mihaela!...
Orice creştere are niveluri şi niveluri, etape cu conţinut diferit, experienţe variate. Cineva voieşte să interpretăm uneori catastrofic, dar Domnul ne învaţă prin Sfântul: "... şi nu deznădăjdui!"
Cert e că avem de lucru mereu (slavă Domnului!), iar perioadele de "răcire" sunt, poate, etape de acumulare pentru venirea următoarei primăveri duhovniceşti. La un alt nivel, mai bogat, mai apropiat de Dumnezeu.
Răbdare, aşadar, cu nădejde mare. Iubirea are multe nuanţe...:)
Doamne ajută!

Întocmai!
Mulţumesc, frate.

Adevarat, pierdem foarte repede ce am primit, dar tot ramane ceva menit sa ne atraga ca un magnet. Sufletul simte diferenta intre ce a inseamnat viata fara Hristos si cum e acum, alaturi de El. De aceea, nici momentele mai grele care urmeaza dupa nu le mai resimtim atat de puternic fiindca de acum nu mai suntem singuri, nici lipsiti de ajutor, nu ne mai apasa haina grea a pacatelor nemarturisite si avem atatea mijloace prin care ne putem ridica.

Uitati-va la preotii nostri ce cruce grea au, cata suferinta vad cu ochii lor duhovnicesti, cate nenorociri aud la spovedanie, dar cu ce fata senina ne intampina, ce liniste degaja, ce blandete si ce bucurie au pe chip.

Din ce am observat la persoanele mai sensibile, in timp ce traiesc o stare de pocainta, diavolul le ispiteste cu pacate de dreapta dandu-le stari de tristete, aproape de descurajare. Si nu e in regula. Este timp si pentru jale, dar si pentru bucurie!
Noi de acum suntem cu Hristos si nimeni impotriva noastra!! :) Sa ne bucuram in Hristos!

Multumesc tuturor pentru gandurile bune.
Cezar ai dreptate. Am invatat rabdarea si totusi uneori o mai pierd. Asa ca... rabdare... rabdare... rabdare cum spunea Par. Cleopa. Mult m-au ajutat cuvintele Sf. Siluan Athonitul: tine mintea in iad si nu deznadajdui.

Ovidiu si tu ai dreptate. Da, am fost in perioada de inceput si gandul la aceea perioada a fost pentru mine sprijinul meu acum , aici la Londra. Aici au venit ganduri de indoiala, insa constiinta imi spunea: ai si uitat? si eu atunci ma indreptam si spuneam: nu Doamne nu am uitat si mai tare ma ancoram in credinta si mai tare simteam ca iubesc pe Dumnezeu.

Crinrin te gandesti poate ca traiesc o stare de tristete si descurajare. Nu sunt trista sau descurajata ci doar ca uneori am senzatia ca bat pasul pe loc si asta ma intristeaza.
Vedeti voi, in lume, noi mirenii casatoriti, inaintam mai greu pe calea asta spre Dumnezeu. Uneori astepti doi sa trei ani, ca sa faci un pas inainte impreuna cu jumatatea ta. Caci , degeaba esti pregatit tu sa pasesti daca celalalt inca nu e pregatit.
Asa este, pierdem repede ce am primit si adevarat ca ramane ceva ce ne atrage ca un magnet: amintirea Harului si dulceata rugaciunii.

Domnul sa va mangaie si Maicuta Domnului sa va ocroteasca!

2. Mare bucurie să socotiţi, fraţii mei, când cădeţi în felurite ispite,
3. Ştiind că încercarea credinţei voastre lucrează răbdarea;
4. Iar răbdarea să-şi aibă lucrul ei desăvârşit, ca să fiţi desăvârşiţi şi întregi, nelipsiţi fiind de nimic. (Epistola soborniceasca a Sfantului Apostol Iacov, 1)


1. Ridicat-am ochii mei la munţi, de unde va veni ajutorul meu.
2. Ajutorul meu de la Domnul, Cel ce a făcut cerul şi pământul.
3. Nu va lăsa să se clatine piciorul tău, nici nu va dormita Cel ce păzeşte.
4. Iată, nu va dormita, nici nu va adormi Cel ce păzeşte pe Israel.
5. Domnul te va păzi pe tine, Domnul este acoperământul tău, de-a dreapta ta.
6. Ziua soarele nu te va arde, nici luna noaptea.
7. Domnul te va păzi pe tine de tot răul; păzi-va sufletul tău.
8. Domnul va păzi intrarea ta ieşirea ta de acum şi până în veac. (Psalmul 120)


1. În ce chip doreşte cerbul izvoarele apelor, aşa Te doreşte sufletul meu pe Tine, Dumnezeule.
2. Însetat-a sufletul meu de Dumnezeul cel viu; când voi veni şi mă voi arăta feţei lui Dumnezeu?
3. Făcutu-mi-s-au lacrimile mele pâine ziua şi noaptea, când mi se zicea mie în toate zilele: "Unde este Dumnezeul tău?"
4. De acestea mi-am adus aminte cu revărsare de inimă, când treceam cu mulţime mare spre casa lui Dumnezeu,
5. În glas de bucurie şi de laudă şi în sunet de sărbătoare.
6. Pentru ce eşti mâhnit, suflete al meu, şi pentru ce mă tulburi?
7. Nădăjduieşte în Dumnezeu, că-L voi lăuda pe El; mântuirea feţei mele este Dumnezeul meu.
8. În mine sufletul meu s-a tulburat; pentru aceasta îmi voi aduce aminte de Tine, din pământul Iordanului şi al Ermonului, din muntele cel mic.
9. Adânc pe adânc cheamă în glasul căderilor apelor Tale.
10. Toate talazurile şi valurile Tale peste mine au trecut.
11. Ziua va porunci Domnul milei Sale, iar noaptea cântare Lui de la mine.
12. Rugăciunea Dumnezeului vieţii mele, spune-voi lui Dumnezeu: "Sprijinitorul meu eşti Tu, pentru ce m-ai uitat?"
13. Pentru ce umblu mâhnit când mă necăjeşte vrăjmaşul meu?
14. Când se sfărâmau oasele mele mă ocărau asupritorii mei.
15. Când îmi ziceau mie în toate zilele: "Unde este Dumnezeul tău?"
16. Pentru ce eşti mâhnit, suflete al meu, şi pentru ce mă tulburi?
17. Nădăjduieşte în Dumnezeu, că-L voi lăuda pe El; mântuirea feţei mele este Dumnezeul meu. (Psalmul 41)

:1:

Marturisirea unui fost sectar
 

M-am născut într-o familie numeroasă de penticostali. Părinţii mei sunt foarte râvnitori şi de nezdruncinat în credinţa lor. Însă eu dintotdeauna am simţit că ceva nu este în regulă cu credinţa aceasta. Acest sentiment a evoluat până când în urmă cu doi ani s-a umplut paharul. Mă aflam la Viena şi mi-am zis că nu mai calc în veci la ei. Am simţit aşa, pur şi simplu, o presiune încât am zis că dacă mai merg mă autodistrug. Uitându-mă în urmă îmi dau seama că Dumnezeu a pregătit calea pentru ca eu şi soţia mea să ajungem la Ortodoxie. Eu am fost făcut pionier la Putna când eram în clasa a doua. Apoi, ca să vedeţi ce important este, după 1990 s-a introdus religia în şcoală. Şi cum pe atunci nu aveam posibilităţi de a chiuli de la oră ca acum, chiar dacă nu eram obligaţi să rămânem la ora de religie ortodoxă – noi făceam sâmbătă religia noastră –, rămâneam de plictiseală. Pe atunci venea preotul la oră, câteodată însoţit şi de preoteasă. Noi sectarii, deşi eram în minoritate, râdeam de colegi: „Uite, mă, ce fraieri sunt ăştia…”, mai ales că noi eram mai buni la muzică. Dar, de exemplu, Sfinte Dumnezeule de acolo îl ştiu. Îmi dau seama că acele ore de religie au avut efectul lor asupra mea, efect care a rămas în timp.
În credinţa penticostală, de îndată ce te-ai maturizat în credinţă – părinţii decid acest moment – trebuie să „stărui” ca să primeşti Duhul Sfânt. „Primirea Duhului Sfânt” este echivalentă la ei cu primirea „darului vorbirii în limbi” – glosolalia. Aceasta se întâmplă în grupuri speciale, numite stăruinţe – întâlniri de stăruinţă pentru primirea Duhului Sfânt, care se ţin în special iarna, la care sunt prezenţi tinerii care „stăruie” şi persoane „experimentate”, care au primit deja „darul” şi care îi ajută pe începători să-l primească la rândul lor. Eu m-am dus obligat fiind de părinţi. Când am mers pentru prima dată la stăruinţă, aveam 16-17 ani, am venit acasă după jumătate de oră. N-am reuşit să stau. Era ceva de speriat. Ei spun că acolo nu trebuie să vină un om din „lume”, pentru că nu înţelege „lucrarea Duhului Sfânt”, că acolo sunt „taine”, este „mâncarea cea tare” care nu se potriveşte pentru oricine. Era o gălăgie… Fiecare urla, ţipa! Acolo trebuie să te rogi, să strigi foarte tare – toţi răguşesc după experienţa asta –, să repeţi anumite cuvinte încontinuu, pe care ţi le şoptesc ei la ureche – de exemplu: „botez, botez, botez…” În acea gălăgie, în acea atmosferă, la un moment dat pare că se ajunge la rezultatul dorit, adică la glosolalie – care este de fapt o bolboroseală, o încurcătură de sunete, în care se repetă anumite silabe, pe care nici tu nu le înţelegi. Ei le numesc limbi îngereşti, limbi pe care oamenii nu pot să le înţeleagă. Unii chiar cred cu sinceritate în fenomenul acesta. Se întâmplă că unii mai şi tremură în timpul ăsta, spun ei, din cauza „prezenţei Duhului Sfânt”. Mama m-a certat că de ce am plecat, că o fac de ruşine: „Ce o să zică fraţii?” „Trebuie să stăruieşti, să ai Duhul Sfânt!” „Ai rămas nebotezat, fără Duhul Sfânt? Nu eşti mântuit!” Până la urmă am prins „şmecheria” şi am zis şi eu câteva cuvinte acolo, ca să scap de ei.
Este o mare diversitate de practici şi chiar de doctrină în cadrul cultului penticostal. Penticostalii mai spun: „Uite, ortodocşii vin la biserică şi stau supăraţi. Noi aici ne bucurăm, avem bucurii duhovniceşti, sărim în sus”. Dar la o adunare bate mai tare toba, la alta nu este voie să cânte toba, în schimb pastorul urlă mai tare pentru că zice că este în extaz, că vorbeşte în limbi; Penticostalii tradiţionalişti, cum sunt cei din Bucovina, îi critică pe cei moderni pentru muzica pe care o folosesc şi pentru atmosfera de concert din cadrul slujbelor. Iar cei moderni spun despre cei tradiţionalişti că sunt înguşti. De multe ori se contrazic între ei, mai ales la oraşe: Adunarea nr. 1 zice într-un fel, Adunarea nr. 2 altfel; unii spun că este bine aşa, ceilalţi că nu-i bine aşa. Şi atunci nu mai înţelegi nimic. Pe mine cel mai mult m-a deranjat lipsa de dragoste de la ei, deşi nu numai la ei este această lipsă. Însă în cadrul cultului penticostal ţi se dă foarte mult în cap. Vedeţi, Biserica Ortodoxă are dragoste, îţi dă multe şanse. Ei nu au asta. Dacă ai greşit cu ceva sau nu ai primit „Duhul Sfânt” te duci direct în iad. Din adolescenţă începi să vezi că ceva nu e în regulă, că nu ne comportăm firesc. Se vede că suntem foarte încordaţi; pentru că ţi se spune întruna: „Aia nu ai voie, cealaltă nu ai voie…” Şi am crescut cu încordarea aceasta. În general există multă nemulţumire printre credincioşii penticostali. Însă puţini sunt dispuşi să facă pasul și să se desprindă. Majoritatea se complac.
Dumnezeu a rânduit ca eu să fac facultatea la Oradea. Am locuit acolo o perioadă de 8 ani, răstimp în care m-am împrietenit cu tot felul de oameni, printre care şi ortodocşi şi catolici. Dintre toţi, pentru mine cel mai mult a contat întâlnirea cu un regizor, originar din Bucovina, ortodox, pictor de icoane. Era tăios, îţi spunea verde-n faţă ce avea de spus. El tot mă făcea sectar, tot îmi zicea: ,,Măi, te autodistrugi!” Eu nu prea credeam şi încercam să nu-l bag în seamă. În schimb era foarte generos, dădea şi cămaşa de pe el, dacă era nevoie. Ne invita la el pe toţi colaboratorii, ne punea la masă, vorbeam. Cu felul lui de a fi mi-a stârnit oarecum dorinţa de a găsi frumuseţea Ortodoxiei. Deja eram atras să citesc despre ea. La un moment dat mi-a zis: „Dacă vrei, poţi să vii cu mine la biserică”. Şi am fost o dată sau de două ori. Mi-a venit greu, nu-mi plăcea la început. El era documentat. Şi mai găsea despre penticostali, că nu ştia înainte să ne întâlnească pe noi, şi ne zicea: „Uite, măi, ce zice de penticostali, de baptişti, uite cine sunteţi voi, uite cum aţi apărut…” Eu am studiat muzica şi având şi ceva talent, m-am ocupat de departamentul muzical din cadrul adunării. Am mai imprimat cântece şi eram invitat să fac turnee. În felul acesta am ajuns să cunosc situaţia adunărilor din ţară, cu multe lucruri ascunse la prima vedere. Însă faptul că depindeam material de ei m-a făcut să mă şi desprind foarte greu, altfel cred că aş fi făcut-o mai demult.
Eu deja căutam de unul singur să citesc încet, încet despre Ortodoxie. Îi spuneam soţiei: „Eu nu m-aş mai duce la nici o biserică. Dacă vrei, eu m-aş duce mai degrabă la ortodocşi.” Soţia, mai ales, nu era obişnuită mai deloc. Eu deja mă obişnuisem un pic, spre mirarea prietenilor mei protestanţi care mă ştiau mai modern, mai rocker, mai liber: „Cum poţi tu să te conformezi acolo?” La un moment dat, am avut posibilitatea să-mi iau un an concediu fără plată. Era în anul 2010. Şi am decis să mergem la Viena, eu având şi câţiva fraţi acolo. La Viena am avut timp mai mult ca să citim, să cugetăm, să căutăm. Primele slujbe ortodoxe la care am mers regulat au fost la biserica rusă din Viena. Mă gândeam ce va spune soţia. Ei însă i-a plăcut din prima. Ne-au impresionat muzica, seriozitatea, somptuozitatea slujbelor, cu toate că nu înţelegeam nici un cuvânt. Se slujea în rusă şi puţin în germană. Însă nu era nevoie de cuvinte pentru a simţi puterea care emana din rugăciuni şi cântări.
La Viena am început să citim mai multe materiale despre Ortodoxie pe internet. Foarte mult ne-au ajutat cuvintele Părintelui Arsenie Papacioc, apoi Filocalia, mărturiile altor convertiţi, conferinţele, filmele ortodoxe Ţarul, Ostrov. Pe rând, unul din noi citea cu voce tare iar celălalt asculta. Tot de pe internet am aflat ce trebuie să facem ca să devenim ortodocşi. Am fost sfătuiţi să ne botezăm la o mănăstire de călugări. Am scris la Putna, pentru că despre ea ştiam mai multe încă de copil, şi părinţii ne-au răspuns. Apoi la sfârşitul lui august 2011 am venit şi toate au decurs de la sine: spovedania, naşii, botezul, cununia
Spovedania a fost foarte interesantă pentru noi. Şi la penticostali se mai practică mărturisirea, către pastor sau altă persoană mai cu experienţă. Dar foarte rar. A fost cazul cu mine când nu primeam Duhul Sfânt la stăruinţă: „De-aia n-ai primit, că nu te-ai mărturisit. Ia să te mărturiseşti!” Problema este că nu este confidenţial. Imediat află părinţii. Şi soţia mea simţea din adolescenţă nevoia să se mărturisească. Ea tot timpul zicea că-i spune lui Dumnezeu, dar îşi dorea să-i spună şi unui pământean mărturisirea.
Am simţit o uşurare, o eliberare. Eram încordaţi, împovăraţi, cu o presiune pe noi care a dispărut după ce ne-am spovedit. Apoi însăşi viaţa noastră familială s-a îmbunătăţit, s-au vindecat nişte răni. Simţim foarte multă binecuvântare. La început, de atâta bucurie şi acea linişte căzusem într-o lene, parcă mă desfătam aşa, prea tare, şi mi-am zis: „Stai, măi, că de fapt trebuie să faci mai mult acum!” Ne-am întors acasă cu o mare bucurie, bucurie care nu se poate descrie în cuvinte. În plus s-a schimbat atitudinea noastră faţă de oameni, felul cum vedeam oamenii. Eram parcă normali acum. Noi, când am venit la Biserica Ortodoxă ne-am simţit acasă, asta deşi ne-am născut în familii de penticostali. Când mergeam acolo simţeam că nu aparţin acelei comunităţi, că n-am ce căuta acolo, simţeam că nu am legătură cu ei. Pe când aici, ne-am simţit acasă. Am găsit ce căutam. Rugăm pe bunul Dumnezeu să ne păstreze setea aceasta. Am luat de la Putna „ceva” ce nu putem defini. După aceea au mai venit lupte, dar acel „ceva” a rămas, şi amintirea acelor momente nu ni se poate şterge. Când văd cât de mult pierd, de câte se lipsesc cei care nu vor să cunoască adevărul, ce putere au rugăciunile ortodoxe, ce mesaj, cât har, îmi vine în minte rugăciunea Sfântului Siluan Athonitul: „Milostive Doamne, dăruieşte tuturor popoarelor pământului să Te cunoască pe Tine, prin Duhul Tău Cel Sfânt.” Amin.

Sursa: http://ortodox.md/articole/54583/

Au fost momente cand seductia neoprotestanta,ateismul,ignoranta,revolta,pareau solutii pentru a ”scapa” de ortodoxie.Marcat si indragostit de ea inca de la 15 ani prin:Parintele Cleopa,Parintele Porfirie si Urmarea lui Hristos,aceste trei carti care au aprins flacara Duhului in mine.Totul a durat pana la vreo 18 ani,primele indoieli,dezamagiri,Nietzche si realitatea dura au sfarmat incet tot ce cladisem in sufletul meu.Dar un glas mereu ma chema, nici acum nu-l deslusesc,stiu doar ca ma cheama mereu.E greu sa traiesti cu o durere in suflet,sa nu-ti gasesti locul nicaieri,sa fi mereu trist si neinteles,extrem de sensibil.Sa stii ca poti face orice,dar mereu sa astepti.Sa incerci sa gasesti in tine dorinta de a trai,perosana pentru care sa traiesti,sau sa te retragi inafara lumii.O cautare ce se duce dincolo de ganduri,cuvinte sau realitati,scrisa frumos,dar simtita-n durere.

"Pocăinţa porneşte dintr-o pornire interioară şi personală a omului, dar rezultatul ei depinde de capacitatea omului de a se integra în comunitatea euharistică. Retragerea pustnicilor pentru lucrarea pocăinţei nu seamănă, ba chiar este contrarie, izolării omului modern. Izolarea duce la păcat şi la aprofundarea păcatelor în om, pe când deschiderea prin iubire către Dumnezeu şi către oameni, vindecă şi transfigurează natura umană, readucându-l pe om în comunitatea euharistică în care s-a integrat prin botez şi trebuie să rămână până la moarte şi chiar după moarte. Nu este posibil ca omul să-şi construiască propria relaţie cu Dumnezeu, ocolind Biserica şi izolându-se de ea. Omul cade din cauza izolării sale, dar se pocăieşte numai prin integrare în Biserică, căci şi Biserica este într-o permanentă stare de pocăinţă. Ea zilnic, de sute de ori, strigă „Doamne, miluieşte”, iar Dumnezeu, iubindu-şi Mireasa care stă curată înaintea Lui, îşi revarsă harul Său sfinţitor. Acest har este capabil să spele necurăţia oricărui membru al Bisericii, dacă aceştia vor să fie fii ai lui Dumnezeu şi ai Bisericii. Iată de ce, în sec. III, scriitorul latin Lactanţiu (despre care am mai amintit), considera că pocăinţa adevărată e posibilă doar în Biserică şi aceasta este una dintre caracteristicile Bisericii adevărate."
(Din linkul oferit de Mihaela)

Cred că aici e într-adevăr surprinsă o notă esenţială a vieţii în Biserică. Cine a cunoscut ambele ipostaze (a însingurării respectiv a comuniunii) e lămurit de adevărul afirmaţiilor P. Pruteanu.
Comuniunea duhovnicească nu se reduce numai la a rosti rugăciuni împreună cu fraţii de credinţă, la a cânta sau la a face diverse activităţi împreună. Însă aceasta e temelia, e partea foarte concretă de care avem nevoie ca să nu simţim că ne fuge pământul de sub picioare şi că am zburat deja prin ceruri...:)
Concreteţea simţită a acestor acte comune, a celor săvârşite în comuniunea liturgică, ne ajută să frânăm tendinţa uneori poate foarte puternică de a ne izola în închipuire şi părere de sine. Noi încropim cu uşurinţă lumi imaginare pe care le luăm drept "adevăr". Aşa suntem noi, oamenii, se pare...
Greu le-o fi celor care trăiesc în alte ţări, între oameni de alte credinţe, fără biserici de-ale noastre... Greu trebuie că le este dar mi se pare că nouă celor de acasă ne e şi mai greu din moment ce, în ciuda nenumăratelor lăcaşuri de cult din jurul nostru şi a numeroaselor comunităţi parohiale, mulţi dintre noi ne menţinem în izolare, din varii motive... Cred că tocmai aceasta ne aduce multă suferinţă şi lungi perioade de uscăciune şi sterilitate. De-ar fi, măcar, o suferinţă cu valoare pedagogică... Care să ne convingă, adică, odată pentru totdeauna că nu câştigăm nimic din prelungirea stării de izolare. Şi care să ne redea încrederea în rostul vindecător şi sfinţitor al comuniunii sufletelor care alcătuiesc viaţa de credinţă.
Doamne ajută!

Ma bucur mult ca ai subliniat acest aspect. Si este de asemenea foarte important pentru ca fiecare om care traieste pocainta si care incearca sa inainteze pe aceasta cale ajunge la un moment dat la acest prag, cand oscileaza intre comuniune si insingurare, sau izolare. Ajunge la momentul in care vede in comuniunea din Biserica aspectele exterioare si deci pe oamenii care raman agatati in aceste aspecte si atitudini exterioare si astfel decide o retragere, o izolare. Aici intervine pragul ce urmeaza sa il treaca. Unii depasesc acest prag , altii nu. Si aici vine si ispita. Vazand comuniunea lui cu Dumnezeu , legatura lui personala cu Dumnezeu, chiar Harul simtit, ajung sa se izoleze , sa se retraga chiar si pana la nivelul de a nu mai merge la Biserica (unii continua sa mearga la Biserica insa devin sobrii, rigurosi, inchisi si uneori netoleranti). Sunt foarte multe cazuri de persoane care au inaintat duhovniceste si care au cazut in ispita aceasta , crezand ca rugaciunile personale, chiar viata crestineasca traita in intimitatea sa si in spatiul sau personal sunt suficiente. Insa , pe negandite, acestia de fapt au cazut in inselare. Au fost prinsi in propriile lor inchipuiri si pareri de sine. Caci aceasta atitudine nu este altceva decat mandria de sine.
Ei bine, cand ajungi la acest moment, trebuie sa te smeresti, si aceasta o faci , doar plecand capul si mergand la Biserica , acolo, in genunchi in fata duhovnicului, sa marturisesti acest gand de mandrie. Sa mergi la Biserica , si acolo , alaturi de ceilalti asa cum sunt, sa te bucuri de Sfanta Liturghie, este si aceasta o smerenie, a fi langa ceilalti , a-i intelege, a-i simti, a-i asculta, a-i privi.

Deseori, in acesti ani de cand sunt la Londra am fost ispitita astfel. Insa m-am tinut ca scaiul de un singur gand: fara Tainele din Biserica, fara Sfanta Liturghie nu atingi smerenia. Si fara smerenie nu reusesti. La toate gandurile ispititoare am pus gandul acesta.

Apoi am incercat sa inteleg comuniunea. Da, comuniunea nu inseamna un fel de spovedanie fata de ceilalti credinciosi ci inseamna dragostea si iubirea. Unii oameni inteleg comuniunea ca un fel de spovedanie: povesteste despre tine, hai spune-ne ce-ai mai facut, ce suferinte ai, etc. Ne rugam impreuna , dar ne si spovedim unii altora asa inteleg unii oameni comuniunea. Iarasi aici imi vin in minte cuvintele duhovnicului: la toti sa spui: sunt bine Slava lui Dumnezeu. Arata veselie, impacare si dragoste si e suficient sa fii in comuniune cu ceilalti. Fi ajutatoare cat sta in puterile tale.
Ei da, cu cat te plangi mai mult cu atat mai departe esti de Dumnezeu, cu cat ai gasit impacarea si linistea cu atat esti mai aproape de Dumnezeu.
Comuniunea trebuie sa fie in Duh Sfant nu in duh lumesc. Rugaciunea in Duh dar si comunicarea in Duh. Acum inteleg de ce duhovnicul imi spunea: vorbiti prea mult, fiti mai tacuta, fiti atenta la vorbirea in desert.

Exista interiorul nostru adevarat la care sa luam aminte, dar acesta trebuie sa fie plin de Dumnezeu si atunci nu mai este in izolare caci nu are cum sa nu razbata in afara catre ceilalti, iubirea care face comuniunea sa existe.

Trebuie sa Il gasim pe Hristos , sa ne umple inimile si astfel izolarea va disparea.

Cred ca ar fi binevenit deschiderea unui topic nou, despre comuniunea in Biserica , ce intelegem noi prin comuniune si cum trebuie sa fie ea ca sa sporim duhovniceste. Sa dezbatem subiectul acesta izolarea, si semnele care ne arata clar ca suntem niste izolati si prinsi in propriile noastre pareri de sine.
Rigurozitatea unora fata de cei care incalca canoanele ajungand astfel sa fie numiti de acestia ultraortodocsi sau habotnici, este semn de izolare?