Relatia smerenie-bucurie duhovniceasca
 

Mantuitorul ne da exemplu de rugaciune pe vamesul din pilda. In acelasi timp, Sf. Ap. Pavel ne indeamna sa ne bucuram intru toate.
Eu , smerenia o vad ca pe o injosire, o cearta cu tine insuti si o rugaciune catre Dumnezeu sa ne ierte.
Pe de alta parte, Dumnezeu ne indeamna sa ne bucuram.
Pai cum sa ne si smerim si sa ne si bucuram? Care este raportul dintre cele doua virtutii, daca intelegeti ce vreau sa zic?

Smerenia este cea mai profunda stare de bucurie si dragoste.

Smerenia este inceputul si sfarsitul calatoriei noastre spirituale.

In smerenie avem toate invataturile, toate evangheliile, toata intelepciunea, iL avem pe Dumnezeu Intreg inlauntrul nostru.

Smerenia este o dragoste cu totul speciala, de o frumusete aparte.

Este speciala, pentru ca este singurul fel de dragoste care-L aduce pe Dumnezeu inlauntrul nostru, iL atrage, pentru a ne face deplini, completi, perfecti.

Recunoasterea pacatoseniei, in economia smereniei, are functia de a ne recunoaste starea de completa neputinta.

Aceasta produce o concavitate, o cedare launtrica, o deschidere totala a sufletului, neconditionata, catre Cel Puternic, catre Soarele Biruitor, catre Frumusetea Frumusetilor, Salvarea Minunata.

Este o firitisire inlacrimata a sufletului inaintea Dragostei Insasi.

Smerenia este un gol si un plin in acelasi timp.

Cu cat cedarea launtrica este mai accentuata, cu atat Soarele Bucuriei patrunde mai adanc si ne completeaza fiinta.

Cu cat ne smerim mai mult cu atat devenim mai stralucitori. Dumnezeu straluceste cu mai mare putere in noi.

Parerea de rau functioneaza pentru atragerea Frumusetii, este o comunicare intre sine si Dumnezeu ce face parte din jocul iubirii.

Parerea de rau nu urmareste auto-flagelarea, auto-violentarea sau generarea unor stari de frustrare sau ciuda.

Atentie, asemenea atitudini pot crea grave dezechilibre launtrice.

Smerenia inseamna sa ne dam seama cat suntem de slabi fara Dumnezeu.
Toate cate le avem, incepand cu darul vietii, nu sunt ale noastre. Smerenia inseamna sa ne bucuram de ce mari daruri ne-a dat Dumnezeu si de cat de putine lucruri asteapta de la noi, lucruri pe care tot El ne ajuta sa le facem, binestiind ca altfel nu am fi in stare.

Smerenia? Oare stim noi ce este smerenia? Poate doar... din carti. Smerenia, chiar si a celor desavarsiti, este nedesavarsita. Chiar cei care au ajuns sfinti cu sfinte moaste, smerenia lor a avut doar momente de inalta traire si simtire.
Ce este smerenia? Cum ne putem smeri? Care este modul cel mai pragmatic prin care sa ajungem cel mai "departe" raportandu-ne la propria noastra constitutie?
De obicei, intr-o smerenie e nevoie de acea mustrare a constiintei fata de faptele facute, sau fata de putina noastra osteneala intru cele duhovnicesti. In raport cu intensitatea ei, harul vine si il rasplateste pe om, cateva clipe, cateva minute, sau chiar zeci de minute. Ba unii "alesi" au ajuns in acea forma de smerenie incat pot trece nevazuti de cei din jur. Dar nici macar aceea, nu-i smerenia desavarsita. A existat un altfel de smerenie, care nu doar ca a atins desavarsirea, ci a ramas odata cu primul ei semnal, in sufletul acela pentru totdeauna. Multi n-o intelegem, desi ne rugam in fiecare zi. Acea smerenie cu totul speciala a fost a Sfintei si Preacuratei Fecioare Maria, in momentul Bunei-vestiri, aduse de arhanghelul Gabriel. "Iata roaba Domnului! Fie mie dupa cuvantul tau!" Constientizarea zamislirii Fiului lui Dumnezeu in trupul ei firav de om, a avut-o Preasfanta chiar in acea clipa, si a ramas acolo definitiv ca cea mai de pret... smerenie!!! Tocmai de aceea, cei ce apeleaza la rugaciunile catre Maicuta, au ajutor grabnic, fiindca "o simt" ca o adevarata Mama. Maicuta stie si ajuta, fiindca ii este mila de oricine intelege marea ei smerenie, dar si bunatate!

Iisus ne-a dat un exemplu de smerenie, pentru ca sa ne fie noua pilda. S-a nascut intr-o iesle saraca, si-a tainuit puterea, a lucrat ca tamplar si El etc. A acceptat sa ia trup de om si sa patimeasca pentru a ne putea indumnezei pe noi.

Smerenia este cea mai importanta virtute, iar mandria este mama tuturor relelor. Intelegand asta, nu ne depersonalizam smerindu-ne, ci doar Ii acordam prioritate in toate lui Dumnezeu ca unui Stapan. Daca avem o calitate, trebuie sa-i fim recunoscatori lui Dumnezeu Care ne-a dat-o. Daca ne spovedim curat si amanuntit, ne smerim in fata lui Dumnezeu si a duhovnicului recunoscandu-ne pacatele si cerand iertare. Daca ne consideram pacatosi si cerem mereu iertare in timp ce noi luptam cu pacatul cu fapta cu gandul si cu vorba, devenim din ce in ce mai placuti lui Dumnezeu si putem avea parte de bucurii duhovnicesti. Vezi unii oameni ca au o bucurie pe chip, o liniste sufleteasca deosebita. Aceasta inseamna ca Dumnezeu ii premiaza pentru ca s-au smerit, au iertat pe toata lumea si au luptat cu pacatul, ajutandu-i sa guste fericirea divina inca din viata aceasta. Sfantul Siluan Athonitul dezvolta foarte frumos acest subiect:
http://sfantulioancelnou.trei.ro/car...smereniei1.htm

Un subiect foarte frumos, mulţumesc!
Smerenia şi bucuria sunt lucruri creştineşti, duhovniceşti. Ca urmare, din capul locului să ţinem cont că atunci când tindem să le gândim contradictoriu e semn pentru noi că amestecăm cugetarea lumească în chestiuni care o depăşesc.
Altfel spus, această aparentă dilemă (întrucât cele duhovniceşti nu sunt contradictorii ci în comuniune şi completare, după Chipul Sfintei Treimi) e potrivit să fie abordată cu ...smerită cugetare. Altfel nu iese nimic, decât cel mult o vană satisfacţie egocentrică, pseudo-intelectuală.
Îmi plac toate răspunsurile colegilor, nu doar întrebarea. Şi citind răspunsurile lor deja gândesc: iată, fiecare zice un pic altfel, aşadar e implicată cu adevărat cugetarea fiecăruia şi experienţa fiecăruia. Cu toţii ne voim smeriţi! Suntem, iată, conştienţi că smerenia şi bucuria sunt bune, sunt de dorit, sunt de căutat şi însuşit. Iar aceasta e deja un pas cu folos.

Smerenia e, precum înţeleg şi cred, o stare sufletească mai delicată şi mai greu de "prins" decât aburul... Cum zici, fie şi o clipă, "sunt smerit" - cum ai pierdut-o... E de o gingăşie şi de o imaterialitate de nespus, imposibil de împropietărit de cineva. Cu sensul că nu poate spune nimeni că o are, întrucât în acea clipă a şi pierdut-o. Aşa e smerenia, cred. Prin urmare mai degrabă e un dar al Duhului, la fel de uşor de rănit şi de pierdut ca şi Harul. Care, dealtfel, cred că o germinează în om sau îl germinează pe om înlăuntrul ei... Smerenia nu e din lumea aceasta, deşi se manifestă şi în ea, în noi, fie şi ca un fulger de o clipită...
Smerenia îmi pare şi un mod de a fi. Un fel de a fi al unei persoane. Anume modul de a fi în Hristos, cu adevărat. Cine Îl cunoaşte pe Domnul este smerit, deşi poate pierde darul acesta de a fi, tocmai prin mândrie - care nu ne părăseşte niciodată atât de convingător încât să spunem gata, acum am lichidat cu mândria, de acum sunt smerit...
Smerenia mai degrabă aş vedea-o ca pe o căutare. Îmi place s-o cuget ca pe un proces al devenirii noastre, întru Fiinţă. Un proces foarte dificil, cred că cel mai dificil şi totodată crucial, de el atârnînd toate.
Eu sunt conştient că vorbesc acum despre smerenie mai degrabă cu dor, decât dinlăuntrul ei... Dar vorbind despre ea, caut totuşi să mă apropii, cumva, să mă redefinesc, să mă cunosc, să mă plâng cu milă ca pe un mort...

*
Bucuria vine când smerenia înfloreşte în suflet. E un rod al ei. Fiind o clipă în pace, lepădîndu-se de cele lumeşti, sufletul gustă smerit din întâlnirea, fie şi cu totul infimă, a Dumnezeirii. Sunt atâtea moduri şi trepte de a fi în Hristos!
Şi invers, simţind gustul bucuriei smerite, omul trăieşte o recunoştinţă copleşitoare pentru Creatorul şi Proniatorul nostru, Dumnezeu. Iar această recunoştinţă este tot smerenie...

Vlad, nu pot vedea smerenia ca pe o înjosire a omului ci, dimpotrivă, ca pe o minunată înălţare a lui la demnitatea care i-a fost hărăzită dintru început de Creator. De înjosit, da, omul smerit îşi înjoseşte mizeriile sufleteşti, egoismul, toată răutatea şi nedreptatea, trufia şi cele deşertăciuni, nebunia şi moartea. Acestea sunt înjosite, iar nu omul întreg! Cine le înjoseşte în lucrarea smereniei? Duhul pocăinţei! Care e darul Domnului în noi.

Să ne bucurăm aşadar în Domnul, din smerenie şi întru smerenie! Spre slava lui Dumnezeu!

Mai intai ca nu trebuie sa rupem din context notiunile.
De smerenie vorbim in cadrul credintei si ea se refera la o anume modestie.
Injosirea sinonima cu umilirea, de care vorbeste Vlad este deja o extrema si apare mai degraba in lume.
Smerenia este ceva pozitiv, pe cand injosirea/umilirea este negativa.
Eu asa vad lucrurile si am sa explic putin.

Smerenia se refera la modestia aceea pasnica, amestecata cu pace si iubire de aproape. Te imbraci mai modest, te comporti mai la locul tau, nu te mandresti, nu invidiezi. Te multumesti cu putin si imparti mereu cu altii.
Ar trebui ca aceasta smerenie sa ne aduca bucurie si sa dorim s-o avem mereu, sa nu ne fie o povara.

Injosirea este altceva. Ma injosesc ca sa obtin ceva, adica ma lepad de niste valori. De ex. desi sunt un om cu o anumita pozitie si studii si etc. ma duc sa spal farfurii sau dusumele in alte parti ca sa-mi fie mai bine.
Renunt la valorile mele acumulate. Valori care pot fi morale, intelectuale, si chiar virtuti. Fac o fapta urata ca sa obtin ceva ce ma intereseaza.

Nu-mi place si greseala asta se repeta mereu si mereu sa ne comparam noi cu Iisus, sau cu Maica Sa.
Iisus a fost facut sa fie asa, a fost trimis pentru un anume scop intre oameni si trebuia sa fie asa. EL insa nu si-a ascuns niciodata puterile si rolul. Doar ca oamenii nu au inteles. El a facut minuni, a invatat oamenii, a spus cine este.
Chiar a avut o mandrie a sa si a luptat pe fata pentru valorile ce le-aducea.
A fost trimis sa fie si sa traiasca modest ca sa fie acceptat intre oameni.
Cum ar fi fost daca el s-ar fi nascut intr-o familie de imparat/rege? Cine l-ar fi urmat/crezut? Sau daca ar fi fost vreun trufas care sa taie si sa spanzure?

Sfanta Fecioara este un exemplu de smerenie intr-adevar. Ea acceptat mereu ce i s-a cerut de la Dumnezeu. A fost la locul ei, a iubit si ajutat oameni, a trait in saracia ei si nu a cerut nimic pentru ea. A fost buna, a avut o frumusete interioara.
E drept ca a suferit. Enorm. Deci pe undeva Vlad are dreptate. Cum sa fii smerit si totusi si fericit?
Intr-adevar nu este posibil.
Smerenia este si o renuntare in anume fel. O renuntare la multe, dar intr-un anume plan si cu gandul ca undeva, candva iti va fi mai bine.
Intr-un anume fel te face fericit, linistit. De ce sa sufar cu nu am bogatii, sau functii, sau nu stiu ce? Ma simt bine si asa. Dumnezeu ma recompenseaza in alt fel, imi da altceva in schimb.

Aici este greu de inteles si multi nu reusesc. Sa renunti la ceva palpabil si cunoscut si placut, in schimbul a ceva necunoscut (nu stii ce va fi dincolo).

Multe, daca nu toat pacatele au si partea lor pozitiva. Sa nu uitam asta.
Trebuie de aceea sa fim foarte precauti, sa alegem numai ce este bun.

- Sa nu fim trufasi, dar sa fim mandri de ceea ce facem noi cu mana si puterile noastre spre binele nostru (scoala, studii, fapte bune) si sa impartim cu altii.
- Sa nu invidiem ce are altul si sa ne multumim cu ace avem, dar si sa ne purtam in asa fel incat sa nu indureram pe altii (sa-i impingem la invidie) si sa le dam si lor, sa impartim cu ei. Caci oare cat primim si noi pe drept/merit pana la urma? Si au si altii aceleasi drepturi si merite si lor nu le da nimeni poate. Sa impartim cu ei!

- Sa fim smeriti/modesti, dar sa nu ne umilim si injosim cu fapte rele pentru interese meschine.

"Smerenia este o mare virtute. Smerenia nu este un complex de inferioritate - asa cum ii spuneam odata unui oficial englez, specialist in stiinte. "Stii noi nu avem smerenia", imi spune. "Noi consideram smerenia ca fiind un complex de inferioritate". De ce credeti? Pentru ca nu L-au gustat pe Hristos. Si chair imi spunea mitropolitul de Munte Negru, Amfilohie, Preasfintite... A venit sa ma vada la "Palatul" [inchisoarea] din Korydallos, unde ma aflam. Am discutat, dupa care mi-a spus: "L-au intrebat odata pe staretul nostru, pe Sfantul Iustin Popovici: Care este diferenta dintre ortodocsi si catolici? Si ce a raspuns Sfantul Iustin? Nu au smerenie. Si de ce nu au smerenie? Pentru ca nu pot sa o afle. Si de ce nu pot afla smerenia? Pentru ca este in Biserica. Pentru ca smerenia este un dar al Bisericii, este un dar al dumnezeiescului Har, este un dar al Cerului [...] (Arhim. Efrem, Egumenul sfintei Mănăstiri Vatoped) min. 32:30 - Vezi aici

"Smerenia şi curajul s-ar părea doi termeni opuşi. Cu toate acestea, în viaţa duhovnicească ei se armonizează, ba se şi completează. Absenţa sau împuţinarea unuia slăbeşte pe celălalt şi între ei trebuie ţinut un echilibru. Căci viaţa creştină orientată numai spre umilinţă ia o înfăţişare de sclavie spirituală, de pipernicire la literă şi pierde curajul. De asemenea, orientarea numai spre îndrăzneală personală şi spre profetism distruge bisericitatea şi sobornicitatea creştinismului, provocând fie erezie, fie schismă, deci pierde smerenia." (Parintele Arsenie Boca) Vezi aici

"Smerenia este ca dragostea nu cauta ale sale".

Şi să mai fie cineva să-ţi ajute ţie în vremea ostenelii tale.
Smerenia este: lucrarea Duhului Sfânt de cunoaştere a păcatelor (fără deznădejde)
- a te socoti cel mai de pe urmă (I Timotei 1, 15)
- a te socoti o grămadă de păcate (Iov 2, 8 )
- vrednic de toată ocara şi pedeapsa (II Regi 16, 10)
- o mare dragoste de Dumnezeu cu deosebire când te ceartă (Evrei 12, 6). Vezi aici (Parintele Arsenie Boca)

- Cum se face diferența dintre pocăinţa autentică şi sentimentul psihologic al autoînvinovăţirii induse?

– Dacă înţeleg bine întrebarea pe care mi-aţi pus-o, ar trebui să vorbesc despre faptul că Părintele Sofronie pomenea despre două planuri ale fiinţei omului, vorbea despre pocăinţa în planul psihologic şi pocăinţa în planul duhovnicesc. Pocăinţa în planul psihologic este acel sentiment al vinovăției care te conduce către deznădejde. Îi vedem pe oameni copleşiţi în ziua de astăzi de această tristeţe şi deznădejde, pentru că își simt păcătoşenia numai la nivel psihologic. Iar acest lucru nu este deloc sănătos, putând conduce la probleme de natură psihiatrică. Pocăinţa trăită în dimensiunea ei duhovnicească presupune și ea, pe de o parte, un simţământ al păcătoşeniei, dar acest simţământ este unit şi cu o tânjire după Dumnezeu și cu încredere şi cu nădejde în Dumnezeu, nădejde care te trage la pocăinţa adevărată.

După cum ştim din Tradiţia Bisericii, cum am primit, în rugăciunile pe care le facem duminica viitoare la vecernia Cincizecimii ne vom ruga cu aceste cuvinte: Ţie Unuia am greşit, dar Ţie Unuia slujim. După cum v-am împărtăşit mai înainte, când Părintelui Sofronie i-am spus că îmi simt această păcătoşenie, părintele mi-a spus: „E foarte bine, e normal, aceasta este temelia adevăratei pocăințe, e bine ca te simți așa”. (IPS Hierotheos Vlachos) min. 1: 56: 48 - Vezi aici

"În zilele noastre, mulţi oameni îşi închipuie că se poate ajunge la cunoaşterea de sine prin auto-analiză şi psihanaliză. Aceasta este însă o amăgire care duce la consecinţe dezastruoase; este foarte probabil ca cel ce se analizează pe sine astfel să ajungă la schizofrenie. Pe de altă parte, metoda ascezei, care foloseşte procedeele deja enunţate - paza minţii, purificarea ei şi coborârea ei în inimă prin pocăinţă şi rugăciune noetică, precum şi ascultarea poruncilor Mântuitorului Hristos - ne ajută să ne desprindem de închipuiri şi de robia faţă de cele trupeşti şi să ne constatăm jalnica aşezare lăuntrică.

Cunoaşterea de sine este lucrarea Duhului Sfânt. Numai atunci când harul dumnezeiesc, împreună cu propriile strădanii, ne luminează sufletul, vom cunoaşte cu precizie fiecare detaliu legat de fiinţa noastră. Tămăduirea minţii vădeşte existenţa patimilor. Numai luminaţi şi învredniciţi de Duhul Sfânt, ne vom înarma împotriva acestora; când mintea este tămăduită, ea se desprinde de năluciri şi vătămări deşarte (Sf. Diadoh al Foticeei)." Vezi aici

Cred ca despre smerenie se poate vorbi la nesfarsit, dar tocmai aceasta vorbarie, se intampla sa ne prabuseasca in cele mai de jos ale cugetului, acolo unde se strecoara pe nesimtite, mandria. Pentru fiecare dintre noi, cred eu ca cel mai important lucru este sa nu ne gandim nici macar o clipa ca am fi singuri in stare sa facem ceva folositor, ci tot prin mila si harul lui Dumnezeu, care se indura si vine in intampinarea gandurilor noastre, modelandu-le si dandu-le un sens special, doar-doar vor aduce rod bun!
Citind, nu pot sa nu ma intreb ce se petrece de fapt in sufletul omului? Unde si mai ales cum are loc aceasta schimbare, ce rastoarna un arsenal, un munte de concepte si false valori. Care este acel gand, acel gest special si binecuvantat de Dumnezeu, care deschide macar putin, portile sufletului, incatusate de zavoarele vanitatii, trufiei, superficialitatii, indaradniciei?... Unde, mai exact, este momentul clar, in care ne abatem din carare si cum de nu suntem indeajuns de constienti de faptul ca... ne abatem? Pentru ca, daca nu ne-am abate, toate le-am vedea intr-o alta lumina! Si, Doamne, uneori, e mult intuneric si confuzie, in gandurile noastre!...
Daca l-am asculta pe Sf. Siluan (multumim Antonia) cu toata atentia si bunavointa, nu o data, ci de zeci de ori daca e nevoie, vom intelege de ce este foarte important sa-i iubim si sa-i iertam pe vrajmasii nostri, ca sa ajungem... undeva. Cat desprea ideea de a ne tine la limita deznadejdii, (Sf. Sofronie de Saharov, ucenicul, parintelui Siluan) sau sa tinem mintea in iad, fara a deznadajdui (Sf Siluan), mai intai e nevoie de multi pasi pentru a intelege. E drept, fiecare dintre noi a trecut prin momente extrem de grele, cand doar la Dumnezeu mai gaseam scparea, dar acestea sunt momente de disperare nu de deznadejde. Pentru cei ce duc o viata in rugaciune si vitute, nu exista deznadejde mai mare ca aceea de a se fi bucurat de har, iar dupa un timp, sa se fi departat de la ei. Nu exista nici consolare si nici termen de comparatie. Acesta este "iadul", care ne stoarce de toata vlaga. Este certitudinea totala ca am pacatuit, din moment ce nu mai suntem in har. Iar pacatul in sine este IAD!
Cezar, foarte frumoase ganduri si sunt convins ca vin dintr-un cuget ce se mustra pe sine pentru multe neputinte. Nu te departa de la ele. Iar daca se intampla totusi sa mai si cazi, impotriva voii tale, ridica-te si ia-o de la capat. Vei cadea din ce in ce mai rar, pana cand...

Îmi place foarte mult această distincţie, în special partea subliniată. Da, aşa cred că este, iar după mărunta mea experienţă personală sunt cu atât mai mult încredinţat de adevărul acestor afirmaţii. Mulţumesc frumos!
Dar cuvintele Cuviosului Sofronie ar fi putut fi interpretate cu mai multă atenţie. Aş putea să detaliez, dacă îmi cere careva, în legătură cu afirmaţia despre pocăinţa în plan psihologic şi vinovăţie...

Aici avem deja de-a face cu bazaconii. Mă refer la segmentul pe care aţi ţinut să îl subliniaţi.
Ar fi fost poate mai folositor să lăsaţi să curgă topicul despre smerenie şi bucurie duhovnicească fără să promovaţi un text care dă cu bolovani în psihologie. Să mă iertaţi, mi se pare că aţi făcut o greşeală promovînd acest text unde analiza de sine (un demers firesc la orice om dotat cu conştiinţă auto-reflexivă) este pusă, culmea ridicolului, în opoziţie cu ...asceza creştină. Ca şi cum metoda ascezei ar putea fi posibilă fără atentă supraveghere de sine şi fără autosondare... Ar fi multe de spus, sunt atâtea distincţii de operat întrucât e atâta confuzie şi reducţionism agresiv... În fine...
Doamne ajută!

Cel ce se analizeaza pe sine, din perspectiva ortodoxa, inseamna ca se judeca pe sine in viata aceasta avand nadejdea cea buna. Ne raportam la poruncile divine si la poruncile evanghelice avand in fata un indreptar de spovedanie pentru a ne fi mai usor. Astfel scriem biletul de spovedanie. Tinem mintea in iad, adica ne socotim vrednici de iad, de pedeapsa pentru pacatele noastre, dar nu deznadajduim. Daca deznadajduim, atunci putem avea probleme, caci necuratul incearca sa ne duca in deznadejde.

Mie mi-a placut cum punea problema parintele Anatolie din filmul Ostrov. Pai ce a facut el? Analiza de sine simpla, dar aspra toata viata si pocainta. Si n-a ajuns schizofrenic, ci sfant facator de minuni. Filmul se inspira din Viata Sfantului Teofil cel Nebun pentru Hristos.

Filmul Ostrov:

https://www.youtube.com/watch?v=9zhHwjJzpmo

Ei, Antonia, nu ştim noi cât de simplă era analiza de sine făcută de cuviosul din film...:)

El era convins că l-a omorât pe fratele său şi cred că asta, aşa cum vedem şi în altă operă rusească ("Crimă şi pedeapsă"), i-o fi dat serioase frământări de conştiinţă.
Dumnezeu cunoaşte cum o fi simţământul de vinovăţie al celui care a comis un omor sau care crede că l-a săvârşit... Depinde de multe... Iar uneori căinţa poate lipsi cu desăvârşire, ba chiar fărădelegea produce satisfaţie. Să luăm de pildă doar exemplul "doamnelor" care avortează senin, ani în şir... Şi rămân veşnic blonde şi surâzătoare!
Uite, şi Cain a ucis (şi nu reiese din textul biblic că l-ar fi chinuit conştiinţa după actul crimei) şi Karamazovii aveau printre ei un ucigaş care se autoîndreptăţea etc. Unii oameni se căiesc şi pentru o privire urâtă adresată semenului, alţii omoară cu seninătate, în serie...

Sfântul din Ostrov era învăluit de Duhul lui Hristos. Căinţa lui venea în dar de la Domnul şi, spre deosebire de alţii, el a primit darul, prin libera alegere. Aşa a funcţionat liberul lui arbitru - să primească harul căinţei şi al pocăinţei, probabil pentru că era de fapt un tânăr curat cu inima, neînvârtoşat. Atunci când a comis fărădelegea împotriva fratelui său, tânărul era înfricoşat de spectrul morţii pe care i-l sugeraseră soldaţii nemţi. La fel şi fata gravidă, venise la cuviosul înfricoşată de duhurile lumeşti, temătoare pentru cinstea şi viaţa ei printre oameni, dar sfântul i-a primenit erminia, cu tact duhovnicesc şi astfel a salvat-o din păcatul uciderii. Cred că într-un fel se regăsea în ea, el cel de demult... Dealtfel îi şi zice, parcă: "poate şi eu am omorât pe cineva...". Iar amiralului îi atrage atenţia că îl cunoaşte pe dracul acela care o chinuia pe tânăra femeie, îl cunoştea din cercare şi din luptele duhovniceşti; deci cuviosul se regăsea în necazurile celorlalţi şi le arăta şi meşteşugul depăşirii situaţiei - în esenţă, primirea harului dumnezeiesc. Chiar şi de la un cărbunar, cum era el!

Analiza de sine e o componentă a oricărei conştiinţe reflexive. Ţine de ultimul stadiu al dezvoltării inteligenţei care, în mod normal, se cam încheie în adolescenţă. În acest stadiu de dezvoltare, omul începe să îşi vadă critic propria persoană, propria cugetare, se decentrează de pe sine (de infantilismele dulcegi ale inimii sale) şi se priveşte cu alţi ochi, mai puţin împătimiţi de sine, mai puţin pueril. Capătă o anumită "obiectivitate" (nu am alt termen acum). Sau, poate mai apropiat de adevăr, devine ceva mai autonom în cugetare, capătă mobilitate şi e mai liber să se exploreze din perspective variate pentru a extrage apoi, prin comparaţii multiple, o nouă imagine despre sine - dincolo de prejudecăţile induse de o educaţie agresivă şi îngustă, de enclavă.
Dar abia înmugureşte acest mecanism al cercetării critice de sine, că vine repede şi dracu să îşi bage coada! Vin, vai omului, iarăşi învăţătorii!! Toţi isteţii îşi dau iarăşi mâna pentru a furniza tânărului proaspăt scos din grădiniţa umedă a copilăriei lentila "adevărată" prin care să se scruteze pe sine. Şi dintr-odată, ceea ce era o achiziţie nouă făcută în dar prin Mâna lui Dumnezeu, a devenit armă periculoasă, cu potenţial sinucigaş. Conştiinţa reflexivă e un lucru natural, oarecum neutru faţă de idiosincraziile noastre morale. Numai că imediat ea se umple de filtre morale, religioase etc. Şi nu toate sunt de la Dumnezeu, vai!

Atunci când lucrezi cu tine sau cu un client (în cazul că eşti psiholog) întâmpini două mari probleme:
a) are sau nu are omul conştiinţa reflexivă (mulţi nu o au, pur şi simplu!)
b) sub ce influenţe lucrează ea!

Mulţi oameni au învăţat să se cerceteze pe sine prin lentila unor filosofii mincinoase, sterile. Frumos ornamentate, aceste erminii au în miezul lor stricăciunea: mândria şi egofilia, întunericul şi prostia. Indiferent că vin din partea unor învăţaţi ai lumii acesteia sau chiar din partea unor "slujitori spirituali", lentilele acestea sunt duhuri ale putreziciunii, ale stricăciunii. Ele îmbolnăvesc şi ucid.
Noi însă, în Biserică, avem Duhul lui Hristos. El lucrează mai întâi în anumiţi oameni dar pentru noi e greu să aflăm în care anume. Nu oricine, indiferent cine ar fi în vreo ierarhie, este purtător de Dumnezeu şi doctor al sufletului. Nu acreditările, nici recunoaşterile publice şi nici vreo haină anume fac pe om lucrător al binelui şi adevărului. Nici măcar barba (ori chelia). Dar acestea sunt lucruri deja ştiute de mulţi, mă opresc aici.

Psihologia de bună credinţă oferă omului câteva repere în a se apropia de sufletul său, dincolo de mecanismele de apărare nevrotice, dincolo de ignoranţă crasă, dincolo de iluzii copilăreşti. Ea nu mântuieşte! Nu salvează sufletele din iad. Ci doar ajută la descoperirea unor lucruri accesibile oricui: care îmi sunt însuşirile care mă caracterizează ca personalitate? Cum îmi autoîntreţin singur anumite convingeri, conduite, fapte? Ce valori am şi care îmi e ierarhia (importantă mai ales în împrejurări de conflict subiectiv dar şi cu semenii)? Cum să îmi autoreglez stările emoţionale, volitive, atenţionale? Cum să îmi dezvolt anumite însuşiri ori să îmi perfecţionez anumite activităţi? (de pildă învăţarea, munca etc.) Cum să trec peste anumite resentimente, cum să îmi înţeleg întâmplările, necazurile, bucuriile? Sunt multe de spus.... Contează şi vârsta şi sexul etc.
Psihologia e un adjuvant iniţiatic, un înlocuitor temporar pentru omul lipsit de orice orizont duhovnicesc. În ziua de azi ea a devenit o cârjă tot mai indispensabilă, cu cât lumea se cam duce pe coclauri... Dar nu e bne ca omul să se oprească la această uşă, el trebuie să îndrăznească mai mult! Dacă avem de câştigat prin apropierea de psihologie, începem grabnic să pierdem pe măsură ce o transformăm în idol, în fals profet, într-un aparent dumnezeu. Ea e o simplă treaptă pe o scară, avem nevoie de ea în condiţiile lumii naostre, însă e decisiv să o batem şi să păşim mai departe. Unii o idolatrizează, alţii o demonizează. Primii rămân pe treapta asta, în veci. Ceilalţi o neagă şi vor să sară peste ea şi îi învaţă şi pe semenii asupra cărora au o eventuală influenţă acelaşi lucru. Eu cred că şi unii şi alţii se află în înşelare.

Un lucru e cert pentru mine: fenomenele duhovniceşti se exprimă în planul psiho-comportamental, iar nu în ciuda sau prin omorârea acestuia. Ele depăşesc psihologicul natural dar sunt în legătură cu acesta, aşa cum sufletul depăşeşte corpul dar rămâne mereu în legătură cu el, cât omul e viu pe pământ. Problema nu e să sfidăm psihologia omului, să o negăm sau să o ucidem - aşa cum problema nu e să omorâm trupul omului, să îl negăm sau să îl sfidăm. Problema e ca şi corpul şi sufletul să se transfigureze prin cele duhovniceşti astfel încât omul, în întregime, trup şi psihic (suflet) să se sfinţească şi să se mântuiască. Nousul omului poate ajuta la aceasta, de nu e cu totul corupt sau mort.

De aceea, cei care defăimează psihologia şi pe psihologi, au, de la un punct încolo, soarta celor care defăimează corpul şi pe medici: boala şi moartea fără de glorie. Sunt înşelaţi, căzuţi adânc în noianul fără fund al ispitelor "de dreapta".

Cezar,
Din viata unui sfant stim atat cat ne-a ingaduit Dumnezeu sa stim. Eu ma refeream la lipsa elementelor sofisticate, la acea simplificare a vietii, la excluderea gandurlor nefolositoare si la alipirea de Dumnezeu cu toata inima. Sansa de a ne imprastia creste in masura in care ne tinem mintea ocupata cu prea multe probleme. Daca ne complicam prea mult viata, apar patimi subtile pe care le depistam greu.

Exista multe profesii in care se pot bate cap in cap dorinta de a ne afirma si de a avea satisfactii pe plan profesional cu posibilitatea de a sminti aproapele. Insă omul sfinteste locul. Si in profesia mea si in a ta si in altele. Nu trebuie sa ne facem chiar un idol din profesia noastra. Asta am inteles foarte greu si eu. In tinerete asa am gandit si asa am facut. Fiecare profesie poate fi ajustata, spre slava lui Dumnezeu si spre folosul aproapelui.

De ce ara iubit domnu Trandafir? Pentru invatatura ,,cealalta, sufleteasca" pe care le-o daruia din inimă elevilor sai, adică aceea pentru care nu era remunerat in vreun fel. Pentru predarea gramaticii si a aritmeticii era platit.

Îmi aduc aminte că la Părintele Porfirie a venit odată o călugăriţă care avea un caracter înclinat spre tristeţe. Această monahie, pentru a încerca şi ea să lucreze virtutea—după înţelegerea salbă pe care o avea—se osândea pe sine cu asprime. Din pricina aceasta însă ajunsese la deznădejde. Părintele Porfirie, îndată ce zărit-o, fără ca ea să fi apucat a-i vorbi despre necazul său, i-a zis: „Ţie aducerea aminte de moarte nu-ţi este de folos, să n-o mai încerci”.

Ne vom osândi pe noi înşine, însă totul cu sfătuirea stareţului. El îţi va spune până unde te poţi întinde. Noi am avut un frate care plângea foarte mult, încă nu atât din virtute, cât din sentimentalism. Din pricina aceasta avea mereu mari dureri de cap. L-am sfătuit să plângă până la o anumită limită, iar acum şi-a revenit. I-am spus să nu se gândească la moarte, ci să mediteze mereu la nădejdea în Dumnezeu. Astfel acum se roagă cu multă râvnă şi rugăciunea îi aduce multă bucurie duhovnicească. De aceea, vedeţi, trebuie să avem în toate îndrumător. Stareţul este acela care ne trasează linia pe care vom merge, fiecare pe drumul dictat de caracterul său. Stareţul nu-i va sfătui pe toţi la fel, ci una îi va spune lui Nicodim, alta lui Irineu şi alta lui Vasile virtuţile, într-adevăr, sunt pentru toţi, însă fiecare are o altă cale de dobândire a virtuţii. Fiecare este o persoană, irepetabilă. (Arhim. Efrem, Egumenul sfintei Mănăstiri Vatoped) Vezi aici

Vrăjmaşul, care pustieşte prin patimi, când află că mintea, împinsă de strigarea conştiinţei, vrea să facă răscoală împotriva robiei sale, vine cu asuprire mare, dovedind sufletului că n-are chip de scăpare. Iar ca pedeapsă, precum că sufletul a îndrăznit una ca aceasta, diavolul umblă să-l dea legat la un chinuitor mai greu: duhul deznădejdii.

O mare parte din oameni cad în deznădejde în privinţa mântuirii lor. Deznădejdea e un chip greşit de meditaţie asupra relelor făcute; chipul bun e, dimpotrivă, nădejdea. Răul, nimicul, păcatul, diavolul nu sunt subiecte sănătoase de gândire, căci îmbolnăvesc mintea prin asociaţii de idei. Pocăinţa trebuie să fie o înseninare din ce în ce mai mare a sufletului şi a sănătăţii întregi.

Vrăjmaşul, care pustieşte prin patimi, când află că mintea, împinsă de strigarea conştiinţei, vrea să facă răscoală împotriva robiei sale, vine cu asuprire mare, dovedind sufletului că n-are chip de scăpare. Iar ca pedeapsă, precum că sufletul a îndrăznit una ca aceasta, diavolul umblă să-l dea legat la un chinuitor mai greu: duhul deznădejdii.

Aşa e de grea robia duhului acesta, încât sufletul, adunându-şi cele mai de pe urmă puteri, dă lupta deznădejdii. Atunci se află sufletul între viaţă şi moarte. Câte unii mai scapă, alţii o duc aşa, mai mult morţi decât vii; iar alţii, nemaiputând suferi, li se întunecă mintea şi fac şi păcatul cel mai de pe urmă: omorârea de sine. Şi în sfârşit, altora, de durere, li se rătăceşte mintea cu totul, dând în nebunie.(Părintele Arsenie Boca mare îndrumător de suflete din secolul XX, Editura Teognost, Cluj-Napoca, 2002, p. 79) Vezi aici

Cât de folositor este lucrul acesta: a se vedea cineva pe sine mai rau si mai prejos decat toti oamenii, o spun si sfintii Parinti. Dumnezeiescul Gurădeaur zice: “Nimic nu e mai iubit de Dumnezeu decat a te socoti mai prejos’. Iar Varsanufie zice: “Daca intr-adevar vrei sa te mantuiesti, asculta un lucru. Ridica-ti picioarele de la pamant, inalta-ti mintea la cer si fii acolo cu gandul ziua si noaptea. Defaima-te cat poti, silindu-te a te vedea mai prejos decat orice om. Aceasta e adevarata nevointa. Nu-i alta osteneala mai aleasa pentru cel ce voieste sa se mantuiasca in Hristos, Cel ce-i da putere.”
Iar Sfantul Grigorie Sinaitul adauga ca se cade a ne considera mai rai decat toate fapturile si mai ticalosi chiar decat dracii. El zice: “Doua smerenii sunt, dupa cum spun Parintii: a se socoti cineva dedesuptul tuturor si (a doua) a atribui izbanzile sale lui Dumnezeu. Prima este inceput, a doua sfarsit”.
Deci constient de trei lucruri : sunt mai pacatos decat toti cei ce nu stiu nimic despre acest lucru; sunt mai pacatos intrucat sunt in afara de firea cea data de Dumnezeu si mai ticalos decat dracii, intrucat le cam fac ascultare, daca nu chiar robie – eu, cel pentru care S-a rasignit Hristos ca sa ne izbaveasca de robia celui rau.
Cu evidenta darurilor nu scapi de starea de vinovatie personala, pentru ca darurile sunt ale lui Dumnezeu si ele, cu atat mai mult, ne indatoreaza. Iar ele fiind de la Dumnezeu, Duhul Sfant, n-au numar, sunt nemarginite ca marime, fara inceput si fara sfarsit – insusri sufletesti ale unui suflet smerit – lucruri firesti ale lui Dumnezeu.
Socoteste ca te-ai impartasit cu o picatura de apa dintr-un ocean nesfarsit. ,,…Fericiti cei saraci (smeriti) cu duhul…”(Matei 5,3). (din însemnările Părintelui Arsenie Boca)

Domnule psiholog, Mitropolitul Hierotheos nu a negat că analiza sau atenta supraveghere de sine ar fi inutile. Segmentul postat de mine are o strânsă legătură cu subiectul topicului, însă dvs l-aţi luat ca pe un atac frontal şi aţi deviat de la subiect. Totodată, nu întâmplător am dat trimitere la link, pentru ca orcine are minte să o folosească. Sunt destule categorii pe acest forum unde puteţi aborda diferite teme din perspectiva psihologiei. Aici sunteţi pe categoria Dogmatică şi, măcar aici, ar fi de preferat să lasaţi mai deoparte teoriile psihologiei şi să ascultaţi ce spun ierarhii şi duhovnicii Bisericii.

În context era vorba despre ceva mult mai esenţial, pe care am ţinut să-l subliniez în continuarea textului, şi pe care nu aţi binevoit să-l analizaţi integral, şi anume că introspecţia, autosondare şi analiza de sine adecvate sunt imposibile fără lucrarea Duhului Sfânt, fără ca harul dumnezeiesc să lumineze sufletul, fiindcă doar atunci vom cunoaşte cu precizie fiecare detaliu legat de fiinţa noastră, altfel omul poate cădea în tot felul de obsesii şi să îşi agraveze boala. Tocmai aici intervine smerenia, şi anume, că omul trebuie să fie conştient că fără harul dumnezeiesc nu poate fi împreună-lucrător cu Dumnezeu şi nu poate înainta spre bine, spre vindecare. Cine crede altfel poate ajunge chiar să se îndrăcească.

Poate că sunteţi un exemplu de psiholog conştient de importanţa acestui aspect şi aveţi o abordare din perspectivă creştin-ortodoxă faţă de pacienţii dvs, însă psihologii cu o astfel de abordare sunt minoritari, iar cea mai mare parte dintre ei nu sunt interesaţi de învăţătura Sfinţilor Părinţi, ba unii consideră Biserica ca pe ceva de epocă medievală, înapoiat şi de prisos.. O altă parte dintre ei, însă, sunt adepţi ai tehnicilor din religiile şi filozofiile orientale la care recurg adesea, chipurile, pentru a-şi ajuta pacienţii. Iată unde se poate ajunge când unii ajung să idolatrizeze raţiunea unor oameni fără Dumnezeu.

ÎPS Hierotheos Vlachos vă dă şi o explicaţia mai extinsă: "In urma cu cativa ani am fost in Atlanta ca sa vorbesc despre parohie ca o comunitate terapeutica, vindecatoare. Acolo am ascultat un psihiatru care m-a abordat si mi-a spus:

"Inaltpreasfintite, va multumesc pentru cuvantul pe care mi l-ati spus. Eu am un cabinet psihiatric si atunci cand am citit cartea IPS voastre am decis sa fac terapie urmand aceste principii".

Si si-a schimbat si denumirea clinicii, si pe cartea de vizita scria "psihoterapeut ortodox".

"Si vin la mine tineri care sunt dependenti de droguri si incerc sa-i tratez urmand metoda pe care o propuneti, prin lupta cu gandurile, prin lupta cu dorintele, cu patimile".

Si totusi spunea: "nu pot sa vindec pentru ca nu sunt preot". Ca sa devina cineva cu adevarat psihoterapeut trebuie sa devina si preot.

Vreau, prin urmare, sa va spun ca psihoterapia laica ajuta pe om pana la un punct, ca sa nu innebuneasca de tot. Spre exemplu este gradinita sau scoala primara. Psihoterapia ortodoxa merge mai departe, considera ca adevaratul medic este Hristos. Hristos este deopotriva Medicamentul, Terapeutul si Spitalul. Si-L ajuta pe om sa scape de iubirea de sine prin Sfintele Taine si prin nevointa.

Consider ca nu trebuie sa dam la o parte nicio stiinta, pentru ca psihoterapeutii laici ajuta oarecum pe oameni sa ajunga la un oarecare echilibru, si mai ales pe oamenii care sunt atei si sunt in afara Bisericii, si chiar pe oamenii Bisericii care nu stiu sa foloseasca metoda de vindecare a Bisericii. Calea noastra de vindecare tinteste la unirea omului cu Dumnezeu si la vederea lui Dumnezeu. Psihoterapia laica are ca scop echilibrul dintre oameni, echilibrul in viata de cuplu, echilibrul relatiei cu copiii, sa nu innebuneasca copiii. Traim intr-o epoca in care nu este posibil sa nu existe conflicte. Fiecare, de aceea trebuie sa-si gaseasca limitele in care sa se miste." (more...)

Recomand de asemenea cartea "Psihologia existenţialistă şi psihoterapia ortodoxă" - Hierotheos Vlachos, Mitropolit de Nafpaktos. Aici poate fi găsit un extras din carte.

Sunt de acord cu ceea ce aţi scris acum. Mulţumesc pentru recomandarea cărţii...:) Am citit-o de mai multe ori, am şi făcut trimitere la ea pe alte topicuri, în trecut, precum am recomandat şi texte din materialele doctorului Avdeev; de asemenea am îndemnat spre două excepţionale lucrări ale lui Larchet - "Terapeutica bolilor spirituale" şi o altă lucrare, al cărei titlu exact îmi scapă acum dar în care sunt evidenţiate şi comentate critic, cu mare fineţe, erorile lui Freud şi mai ales ale lui Jung în ce priveşte unele aspecte ale credinţei şi în alte chestiuni cu relevanţă teologică (e vorba mai exact despre "inconştientul spiritual" şi teoriile abisale). În fine, am amintit şi o lucrare remarcabilă scrisă de un preot ortodox american despre terapia de cuplu, aşa cum e văzută prin erminia Bisericii - excelent îndrumar de consiliere pastorală a familiei.
Sunt aşadar în asentimentul dvs. privind limitele psihologiei şi diferenţa specifică pe care o aduce, inegalabil, terapia duhovnicească. Supărarea mea e doar atunci când psihologia e dispreţuită total şi chiar demonizată - dacă vreţi să remarcaţi aceasta. Sunt în lume şi chiar la noi în ţară preoţi sau teologi care au şi pregătire de psihologi şi de psihiatri, oameni care încearcă să folosească şi instrumentarul psihologiei/psihoterapiei în sprijinul semenilor care solicită ajutor, în educaţie etc.
Acum sper că ne-am limpezit reciproc poziţiile, spre folosul fiecăruia şi al tuturor celor care ne citesc opiniile. Îmi cer iertare pentru afirmaţiile care vi s-au părut nepotrivite şi care vă vor fi supărat.
Toate cele bune,
Doamne ajută!

Cu îngăduinţa dumneavoastră pe care îmi imaginez că mi-aţi fi acordat-o, am selectat două porţiuni distincte din textul pe care l-aţi postat şi v-aş ruga să îmi răspundeţi la trei întrebări legate de aceste paragrafe:

1) Ce înseamnă pentru dumneavoastră ca un psiholog format în Universitatea Bucureşti (sau în alt centru academic din România) să aibă o abordare creştin-ortodoxă faţă de pacienţii săi? (cu menţiunea că psihologii nu au pacienţi ci, în cazurile în care au o specializare în psihoterapie sau consiliere, ei au clienţi) Concret, ce vă aşteptaţi sau vă doriţi ca un psiholog creştin să facă în cadrul unei şedinţe de consiliere sau în cadrul unei dezbateri publice sau, ca în cazul meu, când se adresează publicului larg pe un forum ca acesta sau pe un alt forum. (Sper că în răspunsul dvs. veţi opera din capul locului distincţia cuvenită între psiholog creştin şi teolog sau preot.)

2) Oare la ce fel de "oarecare echilibru" se referă Mitropolitul? Puteţi face o precizare în câţiva termeni indubitabili? Dacă se poate şi cu unul-două detalii din practica efectivă, care să ilustreze şi să întărească abordarea conceptuală.

3) În ce sens spune Sfinţia Sa că un psihoterapeut laic ar putea să ajute pe un om al Bisericii "care nu ştie să folosească metoda de vindecare a Bisericii"? Vă rog, de asemenea, să precizaţi concret, în termeni de acţiuni efective folosite în consiliere şi psihoterapie şi să ilustraţi cu un exemplu practic.

Vă mulţumesc,
Doamne ajută!

P.S. La toate aceste întrebări eu am dat deja o serie de răspunsuri în anii trecuţi şi recent, cu riscul asumat ca precizările mele să fie prilej de desconsiderare, neîncredere, etichetare ca ecumenist, necredincios, adept al New-Age, nebun, beţiv, porc, câine, pacient care nu se tratează, demon, impostor "verificat din surse sigure" şi alte forme de respingere şi ofensă. Evaluări care s-au şi făcut public în privinţa mea, după cum presupun că deja cunoaşteţi. Am dat şi numeroase exemple care să întărească afirmaţiile teoretice, inclusiv din experienţa personală atât ca psiholog cât şi ca client şi chiar ca fost pacient psihiatric ca urmare a gravei suferinţe pe care am trăit-o de pe urma consumului de alcool. Acum vă rog să răspundeţi dumneavoastră, spre folosul nostru şi al tuturor forumiştilor întru clarificarea acestor raporturi şi distincţii dintre abordarea psihologică şi duhovnicească a vieţii oamenilor.

Să înţeleg de aici că dacă plătim un om pentru serviciile sale atunci nu îl mai putem iubi? Sau, o altă posibilitate: când un om face din tot sufletul munca sa şi dăruieşte din inimă, el nu trebuie plătit? Sau, dacă munca lui are un conţinut specific (gramatică, aritmetică, medicină, şoferit, minerit etc.) atunci el merită doar bani şi atât?
De unde aşa delimitări, separări drastice? Un om care desfăşoară o activitate nu poate fi şi remunerat şi iubit? Ar fi prea mult, ar fi răsplătit de două ori?
Sau pur şi simplu şi remunerat şi totodată şi răsplătit cu dragoste? Adică remunerat cu iubire? Oamenii trebuie aşadar plătiţi rece, indiferent, sec... Hîm...
Antonia, iubirea o acorzi sau nu în funcţie de izvorârea ei din tine. Dacă izvorul e secat, nu ai cum iubi, indiferent ce face semenul. Iar dacă izvorul lucrează în tine iubeşti şi pe cel care îţi împlineşte nevoile şi pe duşman.
Iubirea se revarsă, iubirea nu e marfă de schimb măsurabilă contabil pentru nu ştiu ce însuşire a celuilalt care îţi umple găurile sufleteşti. Iubirea nu se pune în balanţe contabile ci se oferă singură, se dăruieşte oricărui semen, oricărei fiinţe. Dacă şipoteşte în om.