Oameni care par credinciosi dar sunt rai
 

De multe ori m-am intrebat,cum se face de exista oameni care par atat de credinciosi iar ei se cred la fel,mergand la biserica,tinand post,citind carti sfinte,dar.......apoi se despart de acestea si afiseaza o rautate,fac lucruri urate,vb urat,jignesc,se comporta urat!Care sa fie explicatia?Chiar mi-a fost dat sa intalnesc si sa cunosc multe astfel de persoane,care credeam dupa ceea ce faceau ca sunt painea lui Dumnezeu si cand colo,rautate!Cum catalogam astfel de oameni?Care sa fie motivul pentru care se comporta asa?

Nu judeca si ...

Adevarat pare ca judec,dar pur si simplu chiar ma intrebam aceste lucruri fara sa ii judec!

Farisei

Neasimilarea Sfintei Invataturi, pe care de multe ori o cunosc, dar nu o aplica in vietile lor in care omul vechi nu lasa loc Omului Nou, in vietile lor de pui de vipere si de morminte varuite.

Iote exemplu de la catolicul nostru cum trebuie sa fie un crestin, judecator taios cu aproapele a carui fapte nici macar nu le cunoaste direct.

ce se afla in inima omului DOAR Dumnezeu stie, iar aparentele inseala

Faceti confuzie intre judecarea aproapelui si judecata morala. Iar la judecarea aproapelui, sunteti campionul forumului. Pana la urma, tot o forma de fariseism este si asta. Recititi Luca 6:42.

Este o intrebare pe care si eu mi-o pun.
Si nu e vorba de a judeca pe altii ci (la mine cel putin) de faptul ranile pe care ni le produc.
Cred ca ei nu inteleg sau traiesc in alt mod credinta.
Depinde mult de ceea ce vad (si inteleg) de la biserica, preot si de acasa.
Daca acolo se pune mai mult accent pe partea teoretica si mai putin pe cea practica, sociala, asa fac si ei si li se pare ca asta este credinta.

Fiecare om crestin are si ispite. Daca necuratul a incercat sa-L ispiteasca pe Insusi Hristos, cum nu-l va ispiti si pe crestin? Asadar, trebuie sa facem un efort sa vedem ce ganduri ne tulbura pe noi insine. Am putea sa ne inchipuim ca astfel de ganduri sau chiar mai rele il tulbura si pe aproapele care ne greseste. Gandurile pot fi si ale noastre, dar pot fi inspirate de Dumnezeu sau de cel rau. Atunci cand nu ne silim sa avem ganduri bune ii lasam loc celui rau sa ne tulbure cu ganduri de-ale sale. Iar noi credem ca acelea sunt gandurile noastre! Ne indreptatim si ne trufim. La fel poate face si aproapele care nu ia aminte la gandurile sale in primul rand. Gandurile rele sunt niste talhari, niste hoti de suflete. Trebuie sa-L rugam pe Dumnezeu sa le alunge de la noi. Luand seama la gandurile noastre si luptand cu ele, il vom privi cu mila pe cel care inca se afla printre talharii gandurilor necurate.

De aici incolo, ne alegem o strategie in functie de starea noastra duhovniceasca. Il certam, il ignoram, il aratam greseala, ii aratam o istorioara duhovniceasca din care sa extraga invatatura cuvenita, cerem sfat de la duhovnic etc.

Nu-i putem cataloga nicicum, caci nu stim cata pocainta fac ei insisi atunci cand isi vad propriile greseli. Putem sa-i ajutam sa-si vada greselile, dar cu inima de mama, nu de judecator. Inima de judecator trebuie s-o avem doar pentru noi.

Ii stiti pe cei de care vorbeste Florentina?
I-ati intalnit, cunoscut, vazut in situatiile descrise pentru a afisa o parere?
Atunci?

Motivul este că încă nu am căpătat în dar pacea lui Hristos.
Noi aspirăm la condiţia de creştini dar uneori drumul e tare lung. Pocăinţa (schimbarea, înnoirea minţii) e adeseori un proces foarte întortocheat, cu reveniri, cu căderi, cu perioade cumplite, cu ieşiri din minţi la unii în anumite momente...
Alteori merge mai uşor, adică repede fără mari oprelişti - din câte am citit şi întâlnit.

Aşadar noi creştinii ne vom lepăda de toată răutatea şi vom fi unitari cu ideile, lecturile, vorbele şi năzuinţele noastre nobile, doar atunci când vom avea în suflet pacea Domnului.

Pe de altă parte, ceea ce ni se pare a fi răutate la un om e foarte probabil să fie nedesăvârşirea noastră personală proiectată pe altul.
Iar un om aspru şi drept nu e neapărat rău. Deşi oamenii cu adevărat aspri, ca mod general de a fi, se pare că nu ajung niciodată la măsuri duhovniceşti mai înaintate. Se poticnesc de asprime ca de un zid şi bat pasul pe loc.

Eu sunt unul din oamenii de care amintesti, sunt rau, cateodata ma uimesc de cat de rau si nerabdator sunt fata de neputinta altora. Ma enervez la culme cateodata cand vad prostia mana in mana cu mandria versus falsa parere de sine a mea(alta mandrie), dar cred ca eu sunt vinovat si nervii mi-i vars de fapt pe mine caci ceea ce iese din inima mea ma spurca pe mine si nu pe cel cu care sunt rautacios. Ma tulbur sufleteste si n-am pace cand sunt asa. Pana sa imi dau seama ca eu sunt vinovat ca ma manii pe neputinta aproapelui de multe ori am murit sufleteste si doar mila lui Dumnezeu m-a readus la viata exact prin citirea cartilor sfinte, prin rugaciuni si toate cele de care ai amintit ca le fac "acei oameni rai". In concluzie, cred ca iertand si rabdand, nadajduind (in Dumnezeu bineinteles) si mai ales iubind, citind sfintele carti, facand rugaciuni, mai am o sansa sa nu cad mereu in patima maniei si a zavistiei.
Asta este una din multele caderi ale mele, sa-mi fie cu iertare si Doamne ajuta la ridicari!

........:)
Doamne ajută, frate!

Cristian cel rau , catre Ioan cel bun . . ., sau invers . . .:) . . . sau ?
 

........:)
Doamne ajuta , frate !

Mă bucur nespus că frăţia voastră a găsit, cu statornică nevoinţă şi prin ajutorul Bunului Dumnezeu, odihnă sufletului prin iertare. Mare necaz este, frate, când noi oamenii ne ţinem strâns de un gând necurat, adică de un resentiment faţă de o întâmplare sau alta a acestei lumi, faţă de un semen de-al nostru. Mult rău ne facem.
Aşa încât, văzînd că aţi scăpat de resentimente mă bucur mult: acum sunteţi iarăşi liber şi pacea Domnului se poate apropia încă mai mult de frăţia voastră. Postul nostru este pregătire pentru starea de inimă smerită şi înfrântă, fără de care nu putem gusta cu folos din Sfânta Împărtăşanie.
Să vă ţină Domnul în nevoinţa cea bună şi să vă mângâie cu sfânta Lui pace, acum şi pururea!
Vă rog să iertaţi până la capăt pe nevrednicul şi mult înrăitul de mine. Sunt doar un om prost, un îmbătrânit în răutăţile acestei lumi căzute...
Iar Domnul este Multmilostiv.
Doamne ajută!

Cu bucurie si iertare !
 

Ce ne-am face de am tine in noi supararea si amintirea unor naluciri venite de undeva unde nimeni n-ar dori sa ajunga !
Hristos ne ajuta atunci cand nu ne astpeptam , ne intinde acea mana nevazuta , salvatoare , caci El nu ne lasa in lucrarea vrajmasului pana-n sfarsit .
Exista cu siguranta pe lumea asta , simpatii si antipatii pe moment sau pe perioade mai indelungate , exista resentimente nascute din te miri ce , exista mult rau in lumea asta , dar mai presus de orice exista Credinta Adevarata , cea care ne tine treji , ne mustra , ne dojeneste si ne intoarce din nalucirile noastre , ne smereste , dar nu inainte de a ne rusina , o rusine care te inalta , te ridica , si iar te rusineaza , si-ti dai seama cat de mic si neputincios esti , iar imaginea de brav justitiar , se naruie , rosind la ratacirea avuta la un moment dat .
Si asa rugina depusa in timp , se curata incet , incet , prin cateva treceri prin foc !
Post binecuvantat , frate Ioane !

Oameni care par credinciosi dar sunt rai.....

Aceasta afirmatie este incompleta,nedreapta(injusta)pt oamenii in discutie.
Despre cine vorbiti?Despre rude sau prieteni de familie pe care ii cunoasteti foarte bine si ati fost martora ipocriziei lor?

In opinia mea,lucrurile astea se intampla deoarece crestinii care apuca serios pe calea lui Iisus au mari piedici de la vrasmasul si deci au sminteli mai mari decat cei care nu sunt in oranduiala,trebuie sa fim ingaduitori-cu atat mai mult cu cat noi ne vedem mai inaintati duhovniceste si mai buni decat ei.

Mai ales,daca puteti sa detaliati mai mult care au fost imprejurarile care v-au condus la aceste ipoteze.
Mai precis,cine pare credincios dar este rau?Ce anume a facut rau?

Foarte frumoase şi de folos au fost intervenţiile colegilor de forum.
Eu doresc doar să vă spun că am întâlnit situaţii în care oamenii păreau răi, dar erau credincioşi.
Doamne ajută!

Se poate sa fie si cum spune Monnis.
Acei oameni care par rai dar sunt credinciosi, probabil ca sunt prea severi.
Ei cad intr-o anumita extrema. Probabil ca judeca oamenii prea mult.
Am intalnit si eu...

Pentru Yasmina:

Eu una am intalnit la biserica mea persoane de acest fel.
Am mai spus mai sus ca de multe ori se face o separatie intre latura teoretica si si cea practica/sociala a credintei.

Sunt preoti si biserici care lucreaza mult in social si atunci si oamenii sunt altfel formati si tind spre social, spre iubire de aproape. Ajuta oamenii, sunt mai calzi, mai blanzi, impart lucruri intre ei etc.

Si sunt preoti si biserici unde se pune accentul pe partea teoretica, adica: slujbe, predici, invataturi.
Si atunci acei oameni sunt tot asa formati: participat la slujbe, cantat, citit, postit. Dar le lipseste partea sociala: iubire, impartit, mangaiat aproapele, organizat ceva pentru ajutor.

Credinta este oi imbinare din cele doua laturi. Lipsa oricareia dintre ele ne face rau si ne raneste, poate ca lipsa partii sociale face cel mai rau.

Si atunci spunem ca oamenii par credinciosi. Dar nu sunt in totalitate, pentru ca le lipseste o anumita latura a credintei.
Ca sunt ei rai nu stiu, dar fac rau celor din jur.

Slujbele nu sunt parte teoretică ci sunt trăire în duh şi adevăr, sunt rugăciune în comuniune. Sunt nevoinţă, efort de viaţă duhovnicească.
A te ruga în biserică pentru oameni, pentru vii şi morţi, este parte socială: iubire, împărţit, mângâit aproapele prin răspunsul nădăjduit al lui Dumnezeu la rugăciunea ta.

Şi partea teoretică (studiul catehismului etc.) şi cea a faptelor omeneşti de întrajutorare (acelea "sociale", "practice"), pot fi superficiale, meschine ori de faţadă, calculate şi interesate. Sau pot fi autentice, din iubire jertfelnică, din dăruire de sine.
Sunt fapte de faţadă (sau în orice caz sunt un eşec, o ratare) atunci când nu te laşi modelat de o carte, de o activitate. Pot citi Scriptura fără să pun nimic la inimă, fără să mă las modificat în teoriile mele străine. O citesc rece, cu detaşare, din curiozitate etc. Dar eu rămân cu filosofia mea de viaţă şi, după ce termin de citit un paragraf, un capitol, spun: "Interesant!" şi îmi văd mai departe de treburile mele sufleteşti confuze şi stricate, căzute. Asta înseamnă că omul nu s-a modificat în întâlnirea cu textul bilic, ci a rămas împietrit în ale lui. Doctoria a fost plimbată niţel prin gură apoi a fost scuipată.
A asimilat Biblia la teoriile şi convingerile lui, nevoind sau neputînd să se lase, invers, acomodat de mesajul din Scriptură.

Asemenea şi în faptele omeneşti concrete, zise sociale, de ajutor, caritabile. Poţi duce toată viaţa căruciorul cu pastile bolnavilor, poţi să le dai tone de pahare cu apă proaspătă şi încă mai multe tone de zâmbete şi îmbrăţişări - dar în tot acest timp să îi urăşti pe oameni şi să t eiubeşti doar pe tine, care te crezi "bun" pentru modul în care te comporţi faţă de semeni. Şi să te lauzi în sinea ta cu asta. O faci din motive ascunse, viclene (de pildă ca să nu intri în conflict cu oamenii sau ca să obţii unele foloase - materiale, sociale, emoţionale etc.); o faci uneori fără să îţi dai seama cum eşti de fapt dincolo de armurile tale superficiale care te împiedică să îţi cunoşti adevărata aşezare sufletaească; dar fapta ta nu e din inimă şi nici nu îţi schimbă inima. Rămâi în comportament "bun" iar în suflet "rău". Eşti făţarnic, scindat, neunitar.

Unitatea cuget-vorbă-faptă presupune ca omul să fie stăpânit de un singur duh, Duhul Iubirii iar el, omul, să se lase modelat, participînd cu toată bunăvoinţa la această modelare, atât în cuget cât şi în simţire cât şi în făptuire.

Deci faptele de caritate nu înseamnă nimic în sine, pentru omul care le face. Şi bestiile pot face acte de caritate, oho! Chiar fac şi îi costă milioane de dolari sau de euro, dar fac degeaba. Tot bestii rămân. Bestii care operează din calcul meschin, sub stăpânire demonică.

foarte bine punctat! Doamne ajuta!

Iti dau dreptate la partea despre slujbe si carti. Se poate sa fie superficiale, sau sa nu ajunga la ceilalti. Se poate ca unii sa le nu inteleaga, sau sa nu le simta. Dar se spune ca trebuie sa mergem totusi la biserica.

La restul nu este cum spui.
Nu poti sa ajuti pe cineva, sa mangai, sau sa ingrijesti, daca nu simti asta si nu te iubesti decat pe tine. Nu poti so faci. Efectiv nu poti!
Ah, ca sunt oameni care nu sunt facuti pentru anumite profesii (de ex. de medic sau asistent medical, profesor etc.) si totusi ei le practica, este altceva.
Dar eu nu despre asta vorbeam.

Esenta in invataturile lui Iisus sunt faptele de caritate!
Tot ceea ce se face in biserica si se citeste are de fapt la baza actele de caritate, modul in care trebuie sa ne purtam cu aproapele.
EL asta a venit sa ne invete de fapt. Sa iubim, sa avem mila, sa ajutam, sa nu judecam etc.

Nu slujbele si cartile de dragul lor inseamna credinta. Ci ceea ce ne invata ele, ce scrie in ele de fapt.

Pai auzim de ex. la slujba la un moment dat: "...sa ne iubim unii pe altii ca intr-un gand sa marturisim pre Tatal..."
Si cum sa ne iubim? Pai cand il vezi pe cel de langa tine plangand sa-l mangai, sa vezi ce are si sa-l ajuti. Sa-i dai o haina, sau ceva de mancare etc.

Nu demult se citea la Sf. Evanghelie: " cand dai o haina celui de langa tine imi dai mie, cand vizitezi un bolnav mie imi faci, cand vizitezi la puscarie, sau cand dai de mancarem mie imi dai..." Nu stiu acum exact formularea.
Si este o intreaga pilda si invatatura. Imi scapa la care duminica era.

Iisus spune: tot ceea ce faci aluia mic, imi faci mie.

Pai noi stam la slujba numai ca sa ascultam ceva si sa cantam de dragul cantatului, sau pentru ca acolo ne invata Iisus ceva.

Si pe urma trebuie sa aplicam ceea ce spune acolo.
Aia este cel mai greu.
Ascultam invataturile lui Iisus si pe urma ne ducem la carciuma, sau ii dam una celui de langa noi, sau il umilim, sau suntem egoisti si nu impartim cu el.

In biserica se intampla unele. Deci cu oameni care se presupune ca sunt crestini, care vin la slujbe, si etc.

Nu vorbim aici de bestii, sau de alte religii, sau de ateisti.

Eu asa am inteles acest fir de discutie. Si asta ma doare si pe mine.

Da, Sophia, e foarte bine că subliniezi actul efectiv, executiv, motor al iubirii, al compasiunii. Trebuie să fie şi acesta, atât pentru ca omul iubitor să aibă şi ultima verigă din lanţ (veriga motorie, executivă) prinsă în starea şi lucrarea de iubire (să iubească "trup şi suflet", cu toată fiinţa lui), cât şi pentru semenul care aşteaptă concret un gest, o acţiune materializată fizic.

Cât despre imposibilitatea de a gândi şi simţi una, însă de a face exact invers... Ai auzit de sărutul lui Iuda?

*

Faptele concrete sunt de multe feluri. Şi rugăciunea e tot faptă concretă, cu toată fiinţa. Şi cântecul. Cu cât rugăciunea e mai puternică, mai curată (neamestec cu gânduri lumeşti sau drăceşti), mai umilă - cu atât omul participă mai în întregul lui (nu doar cu o parte, nu doar superficial). Rugăciunea a fost făcută cu sânge (ori până la sânge), de multe ori, tocmai în sensul că a angajat întreaga persoană, viaţa toată. Ce faptă măreaţă! Ce practică minunată! Iar aceasta înseamnă: cu duh de zdrobire.

Îmi face plăcere să reamintesc efortul întregii fiinţe, care se revarsă ca o binecuvântare asupra lumii, chiar şi din pieptul unei păsări micuţe. Voi rescrie din memorie poemul lui Blaga:

Nici cântecul nu e uşor!
Zi şi noapte
nimic nu-i uşor pe pământ.
Roua,
e sudoarea privighetorilor
care au ostenit
toată noaptea cântînd...

Ei bine, eu nu pot bănui privighetoarea de duplicitate sau nesimplitate. Roua e sângele ei transfigurat prin cântec...:)
Ar trebui să învăţăm şi de la păsări!
Dealtfel chiar Domnul ne deschide perspectiva aceasta când aminteşte păsările cerului, în mai multe rânduri şi cu sensuri distincte...

Prinde orbul, scoate-i ochii! Spun asta nu pentru ca le-am vazut scrise de tine ci pentru ca mi-ai amintit de mine. Acum urmeaza sa spun ce solutie vad eu la problema mea:
-Indraznesc sa spun ca toate criticile Sfintei Scripturi sunt pentru a ma judeca si cunoaste pe mine si nu pentru a judeca si "cunoaste" pe altii; in schimb toate laudele si frumusetea si buna voire si credinta mare este pentru a cunoaste pe aproapele si implicit pe Dumnezeu prin aproapele, adica pe Creator prin creatie.

Nu stiu,eu nu am intalnit aceste cazuri deoarece oamenii pe care ii cunosc la biserica nu-I cunosc si in spatii intime,nu stiu cum reactioneaza in afara bisericii.Nu ai cum sa cunosti foarte bine strainii.
Sunt surprize chiar si printre cei casatoriti de multi ani ,fiecare om este o taina;este imatur si superficial sa facem afirmatii de genul celor care fac titlul topicului de fata.
A spune ca par credinciosi dar sunt rai este o afirmatie cam deplasata deoarece nu-i cunoastem intim,nu stim cat se sacrifica acasa,la serviciu,pe strada etc...
De aceea ne spune Dumnezeu sa nu judecam oamenii pt ca duhovniceste nu avem dezvoltare,nu vedem dincolo de aspectele vizuale ale lumii;gandim despre altii cu patimile noastre,reflectam neajunsurile noastre lor.

Am intalnit un caz aparte,dar nu pot spune ca omul respectiv era rau.Cand biserica noastra este inchisa(de Pasti,de Craciun etc) trebuie sa ma duc intr-o alta localitate la o biserica ortodoxa Americana.Parintele de acolo se indreapta catre 70 si arata ca un bunic dragut cu barba alba;este si genul sociabil si prietenos astfel ca mi-a intrat la inima de prima data,cand il vezi nu poti sa nu zambesti si mai ales sa-l saluti cu respect si incantare.
Intr-un weekend l-am vazut intr-un restaurant,eu singura,dansul cu familia.Normal,ca m-am dus inspre dansul l-am salutat cu multa incantare pt ca il indragesc si-l stimez mult...numai ca preoteasa a facut o scena de gelozie pe loc!!! M-a intrebat cu un ton suparat si iritat"bine,bine dar de unde il cunosti pe Fr.X ?"
Adica sotul ei este preot la o biserica unde lumea ortodoxa vine de unde apuca din mai multe localitati iar draga de ea se intreaba prin ce anume imprejurari o femeie I-a cunoscut sotul?
Am fost socata dar mi-a trecut,cum spuneam fiecare cu smintelile sale. Poate si preoteasa a avut experientele ei,cate femei nu sunt smintite de preoti si le fac avansuri?

Unii oameni sunt rai cu adevarat, altii poate sunt doar corecti....atunci cand ne judeca ( obiectiv) ce am facut si ce nu am facut.... daca de exemplu un client imi face scandal ca i-am gresit comanda, atunci este corect...chiar daca are o reputatie de rau, intransigent...desigur eu ma pot dezvinovati ca eram obositi, suprasolicitati, conditii de lucru, etc...daca o colega imi zice ca trebuie sa ies sa matur afara ( cand bate vantul si sunt racita) , acum nu stiu daca e rea sau asa trebuie sa fac...???...asa ca " dreptatea fiecaruia dintre noi, in multe situatii, e cam relativa...( insa cand gresesti si nu remediezi in timp util, atunci e nasol pt ca intr-adevar poate avea mai multa lume de suferit...)....mai e una la noi la biserica, odata mi-a zis sa nu mai vin cu monezi de 10 bani ca n-are unde sa le schimbe, altadata sa-mi iau rucsacul de unde il pusesem ca sa isi puna alta pe al ei, dar alteori e foarte de treaba si draguta...acum e foarte greu de judecat si catalogat cine si cand a avut dreptate sau a gresit, si poate nici nu trebuie sa facem asta...
Sunt si oameni care tipa la tine, te acuza si te jignesc, si apoi zic ca n-ai gresit tu, ca erau ei nervosi, si asta chiar e foarte confusing...chiar si pt tine ca om mare, ma gandesc ca pt copii e mult mairau sa aibe asa parinti...nici nu o sa mai stie vreodata cand gresesc si cand sunt osanditi pe degeaba...

Oamenii astia rai,intransigenti ma ajuta foarte mult sa invat smerenia.Spunea un parinte ca trebuie sa le multumim si sa ne rugam pt ei pt ca sunt cei mai buni profesori ai nostri.
Smerenia se invata de buna voie sau nevoit;daca n-o inveti de buna voie ,atunci o inveti fortat prin diverse imprejurari,cu diversi oameni"rai"

Nu trebuie sa opun forta oamenilor intransigenti ci trebuie sa ma smeresc in primul rand;daca as fi desavarsita acesti oameni nu ar fi deranjati de prezenta mea si de actele mele;nu ar fi acolo!
Multe neplaceri si necazuri vin din mandria personala.

Am observat ca mai mult sufar cand ma opun cuiva intransigent decat daca imi plec capul si fac ceea m-a rugat(in sfera serviciului).
Iar la serviciu nu cei intransingenti sunt mari ci cei care fac :)

Cel mai iubit si bun sef al meu a fost unul care facea cele mai grele si mai ingrate treburi in firma. Dadea cu matura prin fata biroului daca era nevoie,nu ruga pe nimeni;spala WCurile daca nu erau curate ,cara pachete cu marfa,facea pe soferul ...toate de buna voie si cu un zambet pe chip,fara sa ne injure si jigneasca ca nu facem noi subordonatii lucrurile alea.

Yasmina şi cei care mai spuneţi că oamenii intransigenţi ne ajută în smerire - sunt de acord cu voi.
Scria şi Constantin Virgil Gheorghiu în finalul de la "Cum am vrut să mă fac sfânt" despre iubirea faţă de duşmani - practic aceşti "duşmani" sau oameni mai intransigenţi ne ajută pe noi să ne atingem idealul, să ne perfecţionăm.
De la ei putem învăţa lucruri noi, atitudinea de smerenie, cum spuneam şi Yasmina.

Să ne ajute Dumnezeu să alegem cele bune de cele rele.

Voi reveni şi cu un mesaj la numele topicului - dar nu am citit încă tot ce s-a scris în acest sens.

Doamne, cât de greu trebuie să fie acest lucru. Să faci inversul a ceea ce ai vrea de fapt.
Doamne miluieşte!

Iti spun eu, din experienta, ca-i mai usor decat crezi. Ferice de tine daca te-ai tamaduit de asta.

"Căci nu fac binele pe care îl voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc, pe acela îl săvârşesc. Iar dacă fac ceea ce nu voiesc eu, nu eu fac aceasta, ci păcatul care locuieşte în mine" - Romani 7, 19-20

... iar de impotrivit pacatului..nu ne-am impotrivit pana la sange.

Eu n-am dileme de astea. In schimb, eu sunt genul pe care-l descrii mai sus, eu sunt cea care le provoc dilema asta altora. Par painea lui Dumnezeu, si cand colo, venin si agurida. Vorba ceea -pe dinafara-i vopsit gardu' si inauntru leopardu'.
Asta-i mai grea decat problema ta.

Doctore m-ai convertit!

Nu m-am tămăduit, dar asta vreau.

Culmea ca pe vremuri parca nu eram asa intransingenta, cand eram mai pacatoasa...imi vedeam lungul nasului...adica consideram ca ceilalti poate snt indreptatiti sa ma umileasca...dar ulterior am aflat ca si pe mine ma iubeste Dumnezeu, si eu sunt tot " fiul" Lui, si ca atare am aceleasi drepturi ca si ceilalti si nu ma pot lasa calcata in picioare pt ca pacatuiesc impotriva propriei persoane care e tor creatia Lui...ciudat nu ?

PS: de unde stiti ca sunteti o persoana care pare buna dar defapt e rea? Poate e invers, poate sunteti o persoana care pare rea si defapt sunteti buna...( dupa judecata cui? A celorlalti oameni? Asta e intotdeauna subiectiva...mai spunea un coleg ca odata unul din copiii i-a zis a e cel mai bun tatic pt ca i-a luat bomboane, iar celalalt i-a zis ca e rau ca nu i-a luat nu stiu ce jucarie...)

Poate ai si tu dreptate. De fapt spui mai multe lucruri interesante in mesajele tale.
Nu stii cum sunt oamenii si ce poarta ei de fapt cu sine. Asta o repet si eu mereu aici pe forum dar si la biserica.
Si poate ca povara asta a lor ii influenteaza.
Si pe mine ma influenteaza povara/crucea mea si nici pe mine nu ma inteleg altii si ma judeca.

Si totusi eu vorbeam de lucruri pe care macar un ortodox practicant ar trebui sa le stie si sa le evite.

La lucruri din astea marunte dar evidente in acelasi timp ma refer si eu.

Uite desi nu vroiam sa spun asta pe forum, am sa dau un exemplu ca sa stim despre ce vorbim.

Este o fata la noi la biserica, un fel diaconita a preotului.
Ea citeste din multe carti la slujbe, face multe in biserica. In fine este ortodoxa practicanta. Bun.
Noi suntem mai multi la strana, mai ales femei. Si dorim toate sa ajutam si iasa bine si cantarile. Ei apar mereu discutii pentru ca unele din noi vrem si noi sa cititm, alte doua doamne (probabil din familie de preot) au venit cu o noua (pentru noi toate) invatatura cum ca rugaciunea de la sfarsitul slujbei (Sa se umple gura mea...) se canta de fapt si nu se citeste, si au preluat-o ele.
Am rugat si pe fata diaconita si pe preot sa facem altfel: sa impartim si sa citim fiecare cate putin, sa fim mai smerite si mai intelegatoare. Nu, nu se poate.
De mai multe ori fata aceea imi spune: "Nu, n-ai talent, lasa ca o pun pe Ana (nume fictiv aici) sa citeasca".
Eu mai ajut dupa slujba la ordinea in biserica (la lumanari, carti, etc.).
Puneam cartile de cantari in dulap ca a doua zi aveam Canonul Sf. Criteanu si nu ne trebuiau cele de liturghie. "Scoate-le imediat pe toate inapoi!".

Sa-ti spun cum m-am simtit si cum s-a uitat lumea la noi? Mi-am inghitit lacrimile si am plecat.

Deci la lucruri din astea m-am referit.
In loc sa ne impartim sa dam un pic de bucurie tuturor, sa ne purtam frumos, sa fie pace.
Si asta se intampla in biserica, si de la oameni credinciosi. Termenul potrivit ar fi "aparent" credinciosi", fiindca ce rost are sa postesti sau sa citesti, sau alte cele in biserica, daca tu lovesti in oameni? Sau cum se impaca cele doua?
Exact despre smerenie spun si eu ca si tine.

Uite ca sa vezi si reversul medaliei si de unde se poate lua exemplu:
Anul trecut am avut doua decese in familie, la interval de 2 saptamani.
Eu eram la pamant. Sotul suferea si el dupa mama lui.

Ei un prieten si coleg al lui de alta credinta s-a purtat exemplar: ne-a ajutat cu ce aveam nevoie, apoi l-a luat mereu pe sotul meu si a incercat sa-l mangaie. Hai cu bicicleta impreuna, hai vino la noi. In fine. A avut grija de el.

La mine la biserica...tacere. Nu tu cum te simti, nu tu intelegere, nici altceva.
Poate ca judec dupa cum as fi facut eu in situatia aia altcuiva.
Si eu gresesc probabil.
Dar daca am comunica mai mult, daca discuta deschis ce est cu fiecare din noi, cum vedem lucrurile, ce putem face mai bine... Dar nici lumea, nici preotul. Te simti singur si abandonat. In biserica ta.

Da, ascultam slujba, postim, dar ce facem cu cel de langa noi aflat in lacrimi, in suferinta?

Referitor la treburile de prin biserica, si eu am vazut atitudinea asta, cand am vrut sa ajut : nu, lasa-ma pe mine, ca face eu, sau face ea, etc. Ulterior mi s-a explicat ca se considera un fel de " jertfa personala" pe care trebuie sa o ideplineasca fiecare personal...( adica sa nu te bagi peste cel care indeplineste o sarcina...)....ok, so be it...atunci nu m-am mai bagat...am zis ca daca vr avea nevoie de ajutor mi-l vor cere...
Dar uneori, intr-adevar, e o atitudine similara ca la scoala, cand e vrba de citit, sau ca la serviciu, cand e vb de munci -" stati sa va arat ce sunt eu in stare"- desi peste tot procentul celor care nu se baga e mult mai mare decar al celor care sebaga infata...intre cei care se baga in fata apar inevitabil rivalitati, si in final, cu timpul, renunta cei care se bagau doar ca sa se dea mari si raman doar cei care intr-adevar vr sa faca treaba...)

Da, Sophia, ai evocat lucruri fireşti, care se întâmplă oriunde sunt oameni - inclusiv în biserici, deoarece Biserica e alcătuită şi din oameni, cu toate ale lor, cu atâtea măsuri şi măsuri. Mereu aceleaşi conflicte, aceleaşi ciondăneli... Asta-i firea căzută a omului! Şi nu uşor se îndreaptă omul.

*
Ortodox practicant e un termen înţeles puţin cam superficial, cred. Nu l-aş rezuma la aspectele care ţin de practica liturgică propriu-zisă. Şi, încă mai mult, acolo în mediul bisericesc e foarte important dacă eşti cu adevărat un practicant sau doar un formalist tipicar ("tipic, tipic şi la inimă nimic").
Păi ce este atunci acela practicant? Ce să fie, Sophia, de nu un om care luptă cu sine purtînd armele Duhului: rugăciunea, postul, tăcerea, blândeţea, ascultarea şi, în genere, toată asceza creştină. Gâlcevile noastre de oriunde am fi noi arată tocmai aceasta: că numai practicanţi nu suntem. Deşi părem harnici-foc.
Că nu noi practicăm, de fapt. Ci Duhul practică, Hristos Se roagă în creştinul practicant. Iar unde practică Duhul şi este primit, se văd şi roadele! Unde nu, se vede omul... Cu firea asta căzută a noastră...
Aşadar, dacă nu vezi prea mulţi oameni care să te ungă la inimă, blânzi şi smeriţi etc., cunoaşte că nu în prea mulţi oameni Duhul e primit. Duhul vine peste noi toţi dar noi nu Îl primim. Nu Îl lăsăm să lucreze în noi pentru noi ci, avînd noi o fenomenală frică de a ceda controlul altcuiva, credem că am rămâne fără cârmă şi ne-am prăpădi când ne-ar fi la cârma minţii Însuşi Dumnezeu. Ca urmare Îl respingem, de fapt.
Urmările se văd limpede. În noi înşine, mai întâi, în starea noastră de pace, în răbdare, în cuminţenie, în nădejde, în neosândire, în nejudecare, în râvnă, în spovedania şi împărtăşania deasă, în lacrimile de zdrobire, în lumina ochilor şi blândeţea chipului, în tonul vocii, în moliciunea pasului şi a mişcării mâinii, în vocabular, în suspine, în gradul nostru de confort, în trebuinţele şi scopurile noastre, în toate...

*
Te simţi singur şi abandonat în biserica ta - spui cu amărăciune şi, probabil, cu furie... Te înţeleg, dacă vrei să mă crezi. Mulţi se simt aşa şi ştii care-i mirarea încă mai mare? Că stau unul lângă altul, înghesuiţi la slujbe şi ... tot singuri şi abandonaţi se simt.
Acest tip de solitudine, Sophia, este o stare de spirit, un sentiment complex - nu ţine mai întâi de celălalt om, de relaţia cu el, ci de ordinea duhului nostru.
Fiecare avem puterea să facem ceva, anumite lucruri, ca să nu ne mai simţim aşa. Noi în psihologie ştim mai multe despre asta, mai mult decât se vehiculează în adunările noastre de credinţă care au ajuns formaliste şi reci, ori, poate, căldicel mieros-înşelătoare. Nu mă laud că ştim noi, psihologii (vai de crucea noastră!) ci constat - cu multă, nespus de multă amărăciune. E grav, e cumplit că au ajuns să preia alţii, uneori ateii, ceea ce trebuia să fie practica curentă între creştini, în viaţa creştinului....
Din nenorocire, slujbele noastre au devenit declarative, doar. Formale şi nevrotice, pline de o emoţionalitate superficială şi fără impact revigorant. Nu prin rânduială sunt aşa, nici prin Duhul Care le însufleţeşte. Ci prin noi, prin modul în care noi ne raportăm la ele, prin modul în care participăm noi, credincioşii.
Formulele sunt corecte, rânduiala e bună (cum să nu fie? doar le-am moştenit din Sfânta Tradiţie), dar noi nu avem zvâc de pocăinţă. Rămânem împietriţi în obiceiurile minţii lumeşti şi de aici tot dezastrul. În loc să se dezbrace de omul vechi şi să se înnoiască în baia slujbei sfinte, creştinul care suntem procedează exact invers: înnoieşt el slujba cu apucăturile lui care trebuiau lepădate. Nu voim să fim modelaţi şi înflăcăraţi de Duhul, ci voim să Îl învăţăm noi cum se trăieşte omeneşte şi, mai ştii, poate chiar dumnezeieşte. Te pui cu omul? Nu uita că om era şi cel care a tăiat capul Înaintemergătorului şi cel care L-a străpuns pe Hristos!


Ce putem face? Cum putem fi cu adevărat pragmatici şi eficienţi?
Suntem împrăştiaţi cu atenţia, deci cu toată energia minţii, în afară la lucrurile lumeşti. Suntem risipiţi şi sfâşiaţi, arătăm ca nişte zdrenţe fulguind însângerat în jurul propriei rădăcini (inima duhovnicească, sămânţa Sfântului Botez).
Atunci, dacă aşa nenorociţi suntem noi, nu ne rămâne de făcut decât un singur lucru bun: Fiecare să îşi adune mintea şi să o păstreze adunată prin armele Duhului, aşa cum ne învaţă Sfinţii Părinţii Bisericii noastre. De aici va veni şi ne-singurătatea şi sentimentul copleşitor al comuniunii şi toată iubirea împărtăşită care nu se poate spune în cuvinte omeneşti...
Asta-i calea.
Asta-i calea pentru a deveni persoană. Asta-i nesolitudinea fericită a împărtăşirii de Persoane.
Doamne ajută!

Credem ca numai noi avem necazuri ?

De câteva zile nu mai trecuse pe la mine și nici la telefon nu m-a căutat. Am rămas cu un gust amar, pentru că eu treceam prin niște momente foarte grele, pierdusem geanta cu proiectul la care am lucrat un an de zile, ceasul din aur și 10 mii de lei, iar el nici nu se interesa să vadă ce mai fac, dacă sunt bine… Pur și simplu mă dezamăgise. Nici nu vroiam să mai aud de el. În tot acest timp eu nu am vrut să-l sun, consideram că e datoria lui să o facă, susținând că îi sunt cel mai bun prieten, când de fapt el nici nu se interesa de mine.

În cele din urmă, am primit telefon de la el, abia după 8 zile, și m-a întrebat cu o voce foarte stinsă, dar plină de dragoste și de seninătate, parcă-i citeam zâmbetul pe buze: “Ce mai faci, bunul meu prieten?” Fără să stau prea mult pe gânduri, i-am închis telefonul scârbit, știind că mie-mi ‘arsese’ casa, iar el m-a sunat abia după atâta timp.

Aveam să aflu, cu groază, mai târziu, că în acest timp, el a avut un accident cu mașina în urma căruia a și murit. Toate gândurile negre pe care le aveam în minte despre el, s-au spulberat îndată la primirea acestei vești, când am realizat cu groază că prietenul meu mai avea de trăit doar câteva ore din viață, iar el tot la mine se gândea, îngrijorat de viața mea, el fiind cel aflat în pericol. Și tot el sunase… Eu îmi pierdusem geanta cu BANI, iar el își pierduse viața…
https://luminapentrucandeladinsuflet...avem-necazuri/

In principiu, toti suntem asa precum ai descris, extensia dihotomica fiind mai mare sau mai mica - de la persoana la persoana.

Nu putem sa ne exceptam pe noi insine, sa ne pozitionam deasupra acestei "defectiuni".

Rautatea este acolo, in inima noastra, a fiecaruia. E nevoie doar de circumstantele potrivite pentru a-si arata chipul had.

De aceea este intelept sa ne observam mai mult pe noi insine, sa micsoram de la zi la zi distanta dintre vorba si fapta, dintre aratare si asezarea launtrica. Iar pe cea a aproapelui sa o iertam.

Postez si aici aceste idei. Mi se par potrivite.

Termenul de "ateu" apare pentru prima data in scrierile europene in Marea Britanie a Secolului XV. Atunci cuvintul era aplicat oamenilor care isi traiau viata in neorinduiala morala, in betie, adulter, in blasfemia si desacralizarea lucrurilor sfinte. Injurau si blestemau pe Dumnezeu, pe sfinti si pe preoti. Poate e potrivit sa ne examinam si sa ne intrebam daca nu cumva multi dintre noi nu ne comportam la fel ca si ateii britanici ai Secolului XV.