Modele de neiertare
 

Hristos a inviat ! stiu ca suna un pic ciudat topicul insa as vrea modele de oameni care nu au vrut sa isi ierte aproapele si au ajuns in iad. Nu ma intereseaza sursa pateric, vieti de sfinti, numai sa am ce citi :) sau puteti sa imi dati situatii cu oameni care au iertat, dat fiind incercarile grele

Sunt curios ce o sa se raspunda. Poate cineva (in viata) sa fie 100% sigur ca un anumit "model" de om s-a dus in iad?

de ce nu invers:)? modele de iertare care au ajuns in rai !

Sunt oameni care au iesit din iad, avem marturii, tie iti este lene sa cauti...

https://www.youtube.com/watch?v=wS4L62CG434

Care o fi scopul acestui topic? Ce folos, Doamne, iarta-ma(!), poti avea de aici?

Da, la fel si copilul acela, despre care s-a scris o carte, care a fost si el in moarte clinica, si s-a dus in rai, si a zis ca l-a vazut pe Iisus. A stai, a marturisit ca nu a fost adevarat ce a zis dupa cativa ani, cand cartea vanduse cateva milioane exemplare. Acum se chinuie editura sa le retraga, inainte sa-i dea cineva in judecata.

Ce se intampla aproape de moarte poate fi extrem de interpretabil, deoarece creierul intra la propriu in panica, si face orice sa te tina in viata, cum ar fi ca iti da vise ca sa se tina functionabil.

Tu cum iti ti creierul nefunctionabil ?

Au fost cateva cazuri din astea, tu la care te referi?

Chiar asa, care este de fapt scopul topicului?

Ai nevoie de "bau bau" pentru cineva? Nu exista alta abordare mai buna?

Pure Munchausen :24:

Macar daca ar fi ticluit o poveste mai buna. E atat de ridicola ca iti vine sa mori de ras.
Eu n-am ascultat-o toata, doar pana la partea cu diavolul si deja nu mai pot de ras.

Tare naivi sunt ortodocsii nostri, daca oamenii ii prostesc asa (si nici macar cu o minciuna buna) apoi dracul varza ii face.

Bine zis! Ar fi mult mai constructiv.

Ce folos? offf bine am sa va explic la toti. Sunt multe persoane din viata mea pe care nu am reusit sa le iert, parinti, prieteni, fosti colegi si vreau sa le iert. Am auzit odata o pilda din pateric probabil in care spunea ca 2 calugari s-au certat, insa unul din ei si-a cerut iertare dar celalat o tinea tot pe a lui. Si a venit o vreme cand a venit prigoana si cel care si-a cerut iertare il durea inima pentru prietenul sau, a incercat el sa isi ceara iertare din nou sa se impace insa celalalt nu se lasa. Cel care nu vroia sa ierte a fost omorat si nu a primit cununa si celalalt nu-mi amintesc ce facuse. Ideea, e ca mi-a placut foarte mult, si ma mai gandesc de multe ori cand ma mai supara cineva la acea pilda :)

Pai de ce sa cari asa povara?

Hristos a inviat!

Nu acele persoane au probleme, poate ele nici nu au gresit, dar tu, desi zici(din gura) vrei sa le ierti, totusi nu le ierti; la tine e problema si e mare.

Hristos i-a iertat pe cei care L-au rastignit.

Oare din acest topic pe care l-ai deschis tu vrei sa inveti sa ierti din neiertarile altora?
Adica vrei sa inveti sa te rogi de la cei care nu se roaga niciodata?
Atfel spus, tu vrei sa inveti sa inoti urmarind pe cei ce se ineaca?

Nu incerca sa ma judeci pentru ca nici nu ma cunosti, e usor de zis hai iarta cand nici nu stii durerea celuilalt

Nu stiu nici eu ce sa iti zic, e multa neputinta aici dar nici vointa nu am

Pai tocmai ala neputincios n-ar trebui sa se inhame la asa poveri :)

N-am inteles ideea ta :))

Totusi, poate e bine sa lasam un pic de intelegere pentru ambele parti.Adica sa cantarim mai cu grija astfel de situatii.In general, pentru un om nascut si crescut intr-o familie cat de cat normala, e greu intr-adevar sa cunoastem anumite situatii.Mai concret: sunt familii si neamuri in care se petrec abuzuri extrem de grave(de la psihice, pana la fizice).Cum am putea cere victimelor acestora sa ierte atat de usor si mai ales sa isi asume intreaga vina?Nu sunt pentru neiertare, din contra, insa am invatat sa nu mai judec atat de usor pe cei din jurul meu si mai ales ca viata nu e doar alb si negru.Pana la iertarea autentica, e drum lung si multa munca , si poate si ajutor, sprijin si intelegere a traumelor celor "schiloditi", in nici un caz stigmatizarea lor suplimentara.Oricum, sper ca nu e cazul de fata, dar pot sa inteleg ca sunt cazuri in care iertarea vine greu.

Adevarat a inviat!

Nu stiu sa iti dau astfel de exemple, dar iti pot povesti din ce am trait eu, poate te ajuta.Ca fiecare dintre noi, m-am lovit si eu, de-a lungul vietii de fel si fel de oameni, unii mai dificili, ca altii.Spunea un duhovnic intelept ca un om de il cauti de bun, e bun, de il cauti de rau e rau.Asa suntem toti.Ca sa pot trece de relele ce mi s-au facut, am separat cumva persoana de fapta sa.Am fost constienta ca un om are parti bune, dar si intunecate si am evitat sa ii vad pe ceilalti doar prin prisma greselilor pe care le-au facut.Am incercat sa le inteleg istoria de viata, si asa am constientizat cata influenta(buna sau rea) poate sa aiba un singur om, asupra copiilor, nepotilor etc.Am evitat sa mai discut cu ei, chiar si in gand.Cand ne vedem sunt cat se poate de amabila si am grija sa pastrez o distanta de siguranta, sa nu alunecam iar in neintelegeri.Cand simt ca ma enervez, ca sa evit greselile, pur si simplu parasesc temporar locul unde ne aflam cu totii sau discutiile telefonice(pentru ca pastram legatura).Trebuie sa lasi timpul sa vindece ranile, sa intelegi, sa ierti-fara sa uiti a te feri, insa-si sa iti repari si partea ta de greseala.

Ca sa scurtez, cei care ti-au gresit sunt prizionerii unor comportamente negative, invatate in propriile familii, sunt oameni bolnavi sufleteste, duhovniceste, impatimiti si departati de credinta etc.Mie mi-a fost mult mai usor sa ii iert, dupa ce i-am inteles.Si neiertarea ne face rau inca din viata asta, nu trebuie sa asteptam pedeapsa dupa moarte.Cine nu iarta pe ceilalti, nu se poarte ierta nici pe sine, si invers.Si asa ne adancim si mai mult in raul nostru duhovnicesc,de care ne chinuim atata sa scapam.

Iata ce a patit preotul Saprichie daca nu a iertat:
http://paginiortodoxe.tripod.com/vsf..._nichifor.html

Neiertarea e o povara foarte mare.
Mai ales slabanogii n-ar trebui sa se inhame la ea, ii stoarce si de putinele puteri care le-au ramas.

Pai nu-i nevoie sa te mai cunoasca din moment ce tu te faci astfel cunoscut. E trist si dureros sa te blestemi in fiecare zi si nici macar sa nu-ti dai seama. Pentru ca degeaba participam la Sfanta Liturghie, daca iesim din biserica cu "neiertarea" in inima. Iar Rugaciunea Domneasca ne impovareaza de fiecare data sufletul in momentul in care rostim "Precum si noi iertam". Cel ce nu poate ierta, este stapanit de un profund orgoliu si doar se amageste ca-L iubeste pe Dumnezeu. Harul sfant nu va intra vreodata intr-o inima care nu s-a golit cu totul de tinerea de minte a raului, iar un astfel de om nu poate fi vrednic pentru Sfintele Taine. Daca totusi le primeste dintr-un motiv sau altul, mai rau se osandeste. Toate pacatele sunt grele, dar neiertarea inseamna lipsa de dragoste si de smerenie, si este prima conditie in calea mantuirii. Nici postul, nici milostenia, nici stapanirea altor patimi, nici osteneala in pravile si rugaciuni, nu vor fi virtuti indeajuns de inaltatoare care sa depaseasca sau sa copleseasca smerenia astfel incat inima sa primeasca har si mantuire. Nici nu cred ca este vreun sfant parinte care sa nu fi intarit in invataturile sale aceasta conditie speciala, doar ca unii au spus-o mai aspru iar altii cu multa blandete si cu lacrimi in ochi. Nu pentru cel neiertat, ci pentru cel incapabil sa ierte, fiindca el nu realizeaza sarmanul nici ca n-are pace pe pamant si cu atat mai putin s-o obtina in ceruri.
Si totusi, sa ne imaginam cum ar fi sa ajungem "dincolo", noi in Rai, iar cel pe care NU l-am iertat, chinuindu-se ingrozitor in Iad? Vesnic! Am punte fi fericiti la o asa imagine? Ca si zidire a lui Dumnezeu, omul nu trebuie sa fie stapanit de cruzime. Imi amintesc de o intamplare cand un monah il tot judeca pe un frate al sau care nu se ostenea indeajuns asa cum facea el, iar intr-o zi fratrele cel slab s-a prapadit. Atunci unul dintre arhangheli a venit si a batut in usa celui ce judecase, spunand: "Fratele cutare a murit si am fost trimis la tine sa-mi poruncesti unde sa-l duc: in Rai sau in Iad?" Si mult s-a intristat si a plans cel ce se credea mai intarit in credinta. Oare cat ne costa sa fim blanzi? Femeia prinsa in adulter a fost iertata fiindca nimeni dintre cei ce-o acuzau si voiau s-o omoare cu pietre, nu putea face abstractie de propriile pacate, pentru a fi "vrednic" sa loveasca primul. Daca noi primim o Cruce, sa nu ni se para ca Dumnezeu a facut "o greseala". Totul este spre mantuirea noastra, inclusiv "crucea iertarii"!

Mie acesta mi se pare un subiect interesant de discutie.
Sunt un pic uimita de anume concluzii ce se trag pe aici.
De ce sa ajung in iad un om care nu a iertat?

Acelui om i s-a facut un rau, mai intai si mai intai.
Cel care face raul trebuie sa inteleaga ca raneste pe altcineva si sa mearga sa indrepte raul.
Cu el trebuie lucrat.
Eu nu stiu de ce ne ducem noi mereu la cel care sufera, care este ranit.
De ce nu ne ocupam totusi de cel care face raul si sa-l invatam si sa-l indreptam.
Acum gata il trimitem in iad tot pe cel lovit.

Alex spune aici niste lucruri interesante, de aceea l-am citat.
Si eu imi pun mereu problema cum sa procedez cu cei care-mi fac rau.
Ideea de a separa fapta de faptas este in sine buna, dar atunci iertam mereu faptasul, ii dam sanse si ramane ins uflet fapta. Si cu aia cum facem?
Ar trebui sa putem ierta si uita in acelasi timpa.
Ierta omul si uita fapta. Dar este foarte greu.

Pana la urma noi insine ne straduim sa evitam un pacat si sa iertam.
Incercam sa lasam de la noi, sa fim amabili si blanzi. Bun.
Incercam sa nu ne enervam, sa nu facem noi rau.
Dar ajungem, asa cum spune Alex si cum am inceput sa fac si eu, sa evitam oameni, locuri unde ne merge rau, sa ne izolam.
Este oare asta solutia?
Pe de o parte da, pentru ca in primul rand scapam de dureri noi insine, incercam sa ne vindecam rana si sa nu mai capatam alta.

Eu ma gandesc totusi ca nu izolarea este solutia, ci dimpotriva, discutia, clarificarea situatiei. Dar am observat ca multi nu doresc asta.
Incerci sa le explici ca gresesc, sa le arati niste solutii eventual si ei iti intorc spatele. Nu au timp, nu au rabdare.
Discutia si clarificarea problemei este importanta, pentru ca de multe ori conflictele, raul, apar(e) de la neintelegere si lipsa de comunicare.
Si este important sa afli si motivele care duc pe unul sau altul la o anumita decizie sau fapta rea. Poate are un motiv intemeiat, poate are dreptate.
Sau poate nu.

Iertarea asta mai are si un aspect negativ: daca tu il ierti pe omul respectiv si nu-i spui ce simti, ca te doare, ca nu e bine, acela va continua poate sa te raneasca. Nu va sti ca te raneste si mai mult, va crede ca tie nu-ti pasa ce face el.

Greseli facem cu totii, vina avem cu totii, dar trebuie sa comunicam ca sa ne putam corecta.
Si ar trebui ca iertarea sa vina din ambele parti. Ar trebui sa fie si "iarta-ma", nu numai "te-am iertat".

Eu am auzit de oameni care au iertat in situatii grele.
Neiertarea inseamna ruptura despartire. Si cazuri din astea sunt multe. De exemplu divorturile.

Un gest ramas in istorie, de umilinta si corectare a fost atunci cand Willy Brandt a ingenunchiat la Varsovia si a cerut iertare poporului polonez, pentru suferintele razboiului.
Daca ei au iertat, nu se spune. Probabil ca da.

Atentie, noi vorbim aici de mai multi termeni:

iertare, impacare, uitare, cerere de iertare, neiertare

Ar trebui lamurite pe rand.

Nu, nu despre asta e vorba, ci despre dragostea neconditionata. Singurul in masura sa "clarifice" lucrurile, este Dumnezeu prin Fiul impreuna cu Sfantul Duh. Nimeni altcineva nu are cum sa clarifice ceva anume, fiindca orice explicatie este inutila si subiectiva intrucat vine de la omul slab in credinta. Iata, abia ce am sarbatorit pe Sfantului mucenic Gheorghe. Chinurile prin care a trecut au fost cu totul ingrozitoare. Si foarte multi dintre sfinti si mucenici au trecut exact prin aceleasi metode de tortura. Repet pentru a doua sau poate a treia oara (nu mai stiu, fiindca in viata de zi cu zi, acel exemplu de smerenie m-a marcat enorm si de aceea l-am povestit de cate ori am avut ocazia, celor dispusi sa asculte) bataia crunta pe care a incasat-o Sfantul Serafim de Sarov, de la patru borfasi care si-au inchipuit ca bietul pusnic ascundea bani pe undeva in jur. Acea nenorocire din care a iesit schilodit pentru tot restul vietii, l-a smerit si mai mult si s-a rugat indelung pentru iertarea raufacatorilor. De ceva vreme citesc sau ascult intr-una, viata si smerenia Sfantului Sofronie de Saharov, ucenicul Sfantului Siluan Athonitul. O vreme nu credeam ca poate fi cineva care sa-l egaleze pe Sfantul Siluan in blandetea cuvantului si puterea de a ajunge direct la inima omului. M-am inselat. Parintele Sofronie, simt ca l-a depasit si multumesc bunului Dumnezeu ca mi-a dat sansa sa merg de cateva ori la mormantul lui si nadajduiesc sa ajung iarasi, mai ales acum cand am reusit sa aflu atat de multe despre el de la cei care l-au cunoscut si care sunt inca printre noi (Parintele Rafail Noica, Parintele staret Zaharia de la Manastirea din Essex, sau altii care au devenit ortodocsi doar cunoscandu-l fara ca el sa le ceara asta vreodata). Puterea de a ierta si de a ne iubi vrajmasii, la inceput pare nebunie, dar daca ajungem sa trecem peste razbunari, peste mandrie si orgoliu, abia atunci putem cunoaste ce inseamna "Inima infranta si smerita" in ochii lui Dumnezeu.
Candva obisnuiam sa spun de cateva zeci de ori pe zi: "Stapane, Doamne, ajuta-ne sa daruim iubire, ca sa putem cunoaste mila Ta!" Cred ca nu a fost in zadar. Incercati si voi!...

Amcitit cele postateaici si vad canu e inteleasa ortodoxia.Ortodoxia este invatarea iubirii de oameni si de Dumnezeu simultan.Daca il iubesti cu adevarat pe Dumnezeu nu poti sa nu iubesti omul!Iar daca iubesti omul nu poti sa nu ierti>Poate sa te intristeze,poate sa te doara ce iti face tie omul dar nu poti sa nu ierti.Daca nu inveti sa iubesti nu poti sa ierti.Vei spune ca ierti dar va fi o iertare fatarnica.Daca iubesti cu adevarat vei ierta chiar inainte de a gandi ca ai iertat!Dar asta este foarte greu!Pt ca cea mai grea patima este Ego-ul propriu!

Ma gandeam la ceva.Fiecare vede iertarea in felul lui.Si poate nu intotdeauna ne raportam la ea asa cum ar trebui, crestineste, ca suntem subiectivi.Poate ar fi bine sa clarificam ce intelegem prin iertare si prin iubirea de semeni, ca sa fim siguri ca vorbim cu totii acelasi lucru si sa evitam confuziile.Si poate sa ne corectam daca avem o imagine gresita asupra subiectului.

Eu prin iertare inteleg, in primul rand lipsa razbunarii, sub absolut orice forma.Dupa care vine intelegerea felului in care vede lucrurile cel ce ti-a gresit.Nu scot fapta din context.Adica, privind situatia in ansamblul ei, inteleg cat de mult a suferit acel om in copilarie(din diverse motive), incat ca sa supravietuiasca emotional si-a dezvoltat anumite trasaturi de caracter mai agresive etc.Sau stiind ca este bolnav fizic, suparat de catre propria familie, a clacat si a inceput sa faca o multime de greseli/nedreptati fata de cei din jur etc.Sunt doar niste exemple, prin care vreau sa subliniez ca nimeni nu vrea sa fie rau, doar ca sunt oameni care clacheaza in fata suferintei si incep sa dea cu "bata" in ceilalti pentru a se descarca.Asa cum spunea Parintele Arsenie Boca: intr-un fel e suferinta omului marturisit si in alt fel cea a celui nemarturisit.Si vazand lucrurile prin prisma asta, chiar ajung sa simt compasiune fata de ei si sa le inteleg comportamentul, fara a le da dreptate, normal.

Dar nu cred ca iertarea implica neaparat continuarea unei relatii cu ei, daca se incapataneaza in rele.Pentru ca te poate sminti, manipula sau abuza inca o data(depinde de la caz la caz).Si nici neaparat ca trebuie sa ii iubesc de nu mai pot.Cum ai putea iubi un om care premediteaza raul celorlalti?Poate ar fi bine sa fie clarificata si notiunea de "iubire" fata de aproapele.Cum ai putea iubi dictatori care masacreaza , mutileaza, si desfiinteaza sub orice forma notiunea de umanitate,ca e lumea si istoria plina de exemple de genul asta?Sunt curioasa, cum sa iubesti o fiara cu chip de om, care violeaza copii, si poate nu o data, ci de multe ori, si ii mutileaza sufleteste pe viata?Mai au copiii aceia vreo sansa sa fie intregi la minte?Scuze pentru exemplele date, dar sunt lucruri foarte reale, la care lumea nu vrea nici sa gandeasca, daramite sa vorbeasca.Sunt curioasa cum se aplica iertarea crestineasca aici....

model de neiertare ...
Eu insumi adesea nu iert. Daca cineva ma impunge pe forum, sau pe la servici ,si probabil si in viata reala , nu imi infranez impulsul de a il contra pe celalalt,desi eu insumi ma autojustific,ma consider nedreptatit,si nu vad ca ranesc.
Cea mai mare problema este ca nu ne dam seama ca nu iertam ,credem ca procedam corect.
Iertarea ar insemna sa ne punem cu toul in pielea celuilalt ,ca sa ne dam seama de cea mai mica nuanta care l-ar putea dezamagi

Ai grija, neiertarea duce catre mandrie care te va impinge la ganduri de hula
la adresa lui Dumnezeu

Primul meu impuls a fost sa ma supar, caci am gandit ca doar din delicatete ma dau pe mine ca model,iar tu ma vezi mai rau ca ceilalti :)
Aceasta e problema,primul impuls !
Daca eu am inteles corect sau gresit ,trebuie sa trec peste primul meu impuls si sa inteleg nu ce am vrut eu sa zic,ci ce au inteles ceilalti din ce am zis

Dar nu te-ai suparat tu.Acel impuls a fost de la ingerul intunecat, care sta
pe umarul tau stang si s-a suparat, deoarece ti-am explicat planul lui.
Adica i-am demascat planul.Si de suparare ti-a transmis tie un ghiont ca sa te oblige sa-l aperi.
Acum va cauta alt plan.In timp ce cauta alt plan, tu cauta spovedanie.

Iertarea nu e pasiva,adica doar sa ma abtin sa raspund. Desi si acest nivel ar fi suficient ,nici macar de acest nivel nu trecem
Iertarea inseamna sa gasesti ceva inspirat sa raspunzi ,ca sa nu fii nici fals,sa tii in tine adica nemultumirile , dar sa nici nu il superi pe celalt cu raspunsul tau. E o punte f delicata ,dar din fericire nu trebuie asa multa teorie .
Daca esti smerit si te doare pacatul tau ,atunci vei stii ce sa raspunzi fratelui tau ca sa il intelegi dar nici sa nu il contrezi .

In cazul de fata insa nu stiu ce sa raspund :) Dupa ce m-am spovedit, intradevar ,am invatat sa pretuiesc lumea . Caci orice mica jignire addcem aproapelui,va trebui sa dam socoteala pt ea la urmatoarea spovada

Complici prea mult.Omul iarta atunci cand se smereste adica renunta la mandrie.Pana cand nu renunta la mandrie omul nu poate ierta.Simplu.
nu te mai complica atat.

Iti zic eu.Renunta la mandrie ca o sa-ti vina ganduri de hula mai tarziu.

Dupa spovedanie sa te astepti sa fii ispitit.Pt ca la spovedanie(daca e
facuta cum trebuie) i-ai pus diavolului carbuni aprinsi in pe cap si fuge.
In momentul ala simti usurearea aia dupa spovedanie.Dar se intoarce
si mai abitir apoi si incearca sa te ispiteasca, mergand pe principiu ca
el, necuratul a pierdul o lupta cu tine si nu tot razboiul si ca pana la urma
vei fi al lui.

Ti se pare ca as fi al mai mandru de pe aici ? Ideea era ca toti facem asa ,ne atingem unii pe altii, reactionam, si apoi nu stim de unde vin supararile .
Sau poate doar mie mi se intampla?
Ei da, mie mi se intampla sa ma aprind cand sunt criticat ,si stiu ca e o mandrie ,greu de sesizat de catre mine. La mine e clar ,imi cunosc defectele!
Intrebarea e daca sunt un caz particular , sau acelasi mecanism al autojustificarii si reactiei agresive functioneaza la toti ?

nu esti particular.esti chiar foarte general.(si inca o chestie, defecte=patimi netratate)

În volumul întâi al Filocaliei (traducerea p. Stăniloae), chiar și Evagrie Ponticul, mare ascet din pustia Egiptului (sec IV-V d. Hr.), condamnat pentru ereziile lui, atrage atenția asupra înșelării în care cad unii dintre pustnici, care credeau că au ajuns la nepătimire (apatheia duhovnicească), dar, în realitate, destule dintre patimile lor nu aveau prilej să se manifeste, deoarce trăiau în singurătate. Unul ca acesta, spune Evagrie dacă îi dai o palmă sau îi faci o observație, devine fiară împotriva ta. Deci, adevărata despătimire se face lovindu-te de persoane și cazuri concrete, sub povățuire concretă.
Sursa: https://dogmaticaempirica.wordpress....a-heterodocsi/

Tocmai pt ca ma lupt cu aceasta patima, am constatat ca si o regula ca nu e bine niciodata sa ataci cu ceva. Mai ales pe cel ce te ataca .
Sa iti mai revizuiesti odata raspunsul,si daca constati cea mai mica intentie de atingere, de reactie negativa ,abtine-te .Caci mica ta atingere ,va capata proportii uriase,si va aduce furtuna impotriva ta .
Mai bine sa incerci sa explici cu sinceritate pozitia ta .
De regula nu e bine sa atingem aiurea pe semenul nostru,dar in cazul ca suntem atacati, e de zece ori mai important acest lucru.

nush ce tratament este asta.
Eu stiu insa, ca pt a te lupta cu mandria trebuie sa te rogi la Dumnezeu sa te
smereasca, pt ca mandria tu n-o poti alunga.Singurul
care poate sa faca asta este Hristos.Dar pt asta trebuie sa te rogi Lui

De la rugaciune a plecat acest tratament .Pentru ca ziceam de multe ori : "Doamne Iisuse Hristoase miluieste-ma" ,dar uitam sa zic 'pe mine pacatosul"
Doar fiind constient ca in permanenta pacatuiesti ,devii mult mai atent la ce spui. Iar cel mai bine se vede aceasta cand esti atacat . Atunci lasi neiubirea sa raspunda in locul tau. Atunci e cea mai buna ocazie sa vezi cat de pacatos esti,si nici nu iti dai seama ,chiar tu cel atacat , pentru ca auto-indreptatirea nu te lasa sa ierti .
Doar rugaciunea iti poate curata mintea sufletul si faptele , suntem de acord aici .
Dar sa facem roade concrete,nu la nesfarsit sa pacatuim caci suntem neputinciosi .Daca putem face cea mai mica iertare ,sigur nu este mandrie acolo, caci nu o facem noi singuri