Diferenta intre teologie rationalista si ortodoxia
 

Buna tuturor. Citesc momentan din cartea "Apologetica Ortodoxa" si desi este grea pentru mine o citesc cu placere. In carte se "condamna" scolastica rationalista care se dezvolta mai mult si mai mult in Apus si ca rationalismul nu e bine placut credintei, sau cam asa ceva. Dar atunci, care este contrarul ortodox al acestui principiu? Daca Apusul este rationalist, noi ce suntem?

Crestinismul este, sa nu uitam, religia Ratiunii, religia Logosului. Cuvantul lui Dumnezeu, adica Fiul, prin care s-au facut toate, este Logosul, care in greaca veche inseamna si Ratiunea suprema, izvorul si cauza oricarei ratiuni finite.
Deci lumea, creatia, provine din Logos, adica din Ratiunea suprema, ceea ce inseamna ca ratiunea este criteriul si obiectivul ei.
Sa nu dispretuim deci ratiunea, insa ratiunea umana este limitata, deci nu trebuie absolutizata.

As mai completa si faptul ca, crestinismul este singura religie teologica. Fiindca este singura religie care a elaborat o teologie "rationala", pornind de la concepte preluate din filosofia greaca. Concepte de baza cu ajutorul carora au fost formulate dogmele credintei crestine, precum acelea de natura, esenta, substanta, ipostas, fiinta, lucrare, vointa, au fost concepte preluate din filosofia greaca si transfigurate creator de parintii bisericii.

In teorie, la noi se pune accentul pe rugaciune, pe contemplare si pe revelatie. Adica nu te apuci tu cu mintea ta cazuta sa intelegi lucrurile ci te rogi, iti cureti inima, si Dumnezeu iti va descoperi intelesurile cele mai adanci.

Personal cred ca functioneaza. De asta cei care au inventat rationalismul sunt toti eretici ( chiar biserica lor declarandu-i eretici ). Sau altii ca Origen au cazut in erezie. Iar sfinti precum Sf. Grigore Palama ne-au lasat bijuterii.

Daca Dumnezeu nu ar exista, lumea ar fi lipsita de ratiune, ar fi absurda si fara sens.
Numai prezenta si iubirea lui Dumnezeu confera lumii ratiune si o umplu de lumina si de sens. Asadar, cel care neaga ratiunea si rationalitatea lumii il neaga pe Insusi Dumnezeu, care este Sursa si Izvorul acestei ratiuni. Nu poti fi crestin daca crezi ca lumea provine din irational, din haos. Crestinismul afirma clar si fara dubiu ca la temelia si fundamentul lumii se afla Spiritul creator al lui Dumnezeu, Logosul, Ratiunea in care isi au intemeierea si suportul toate ratiunile finite si create.
"Toate prin El s-au facut, si fara El nimic nu s-a facut din ce s-a facut."

E vorba despre altceva. Nu degeaba se vorbeste despre dumnezeul filozofilor. Pentru teologie ai nevoie de un pic mai mult, ai nevoie de deschiderea inimii. Cum scrie la Psalmul 50.

Si eu cred ca adevarata ratiune provine numai de la Dumnezeu, de la Iubirea Lui. In lipsa lui Dumnezeu, totul se intuneca, totul se transforma in haos. Numai in comuniune cu El se dezvaluie sensurile creatiei.

Eu as vedea mai degraba inceputul dezastrului in Renastere.
Marele pacat al Renasterii apusene a fost acela ca a considerat valoarea omului ca fiind inerenta lui insusi, a considerat ca ratiunea autonoma, lipsita de har, armonia si frumusetea sa sunt valori in sine, in afara lui Dumnezeu. Renasterea a preluat sintagma lui Protagoras : Omul este masura tuturor lucrurilor. Aici este izvorul ereziei si al indepartarii de Dumnezeu.
Valoarea omului si rationalitatea lumii vin de la iubirea lui Dumnezeu, iar fara El si fara iubirea lui, totul se scufunda in non-sens.

Problema epocii noastre nu este ca am suferi de prea mult rationalism, ci de prea putin. Absurdul ne inunda de peste tot. Nu rationalismul medieval, ci obscurantismul modern ne impiedica sa crestem in Cristos. Traim intr-o epoca ciudata, in care arhitectura este inlocuita de Feng Shui, Evanghelia Zilei de Horoscopul Zilei, logica scolastica de psihologie abisala, filosofia sistematica de o fenomenologie alunecatoare.

Iar iubirea lui Dumnezeu cea statornică şi nebiruită,
e înlocuită de vane convingeri intelectualist-speculative.
Iar dacă mă rog din convingere, iar nu din dragoste,
cum să-mi răspundă Domnul?
Că El nu este convingere dobândită,
ci Iubire nestăvilită.

Raţiunea omenească este una dintre puterile dăruite omului dintru început. (Celelalte sunt iuţimea şi pofta.)
Putere coruptă, prin păcat şi înclinată astfel spre păcat şi moarte.
Tămăduirea (ori izbăvirea din iad) este una cu Izvorul: dragostea. Dragostea noastră pentru Hristos, în îngânare cu Iubirea Lui dovedită prin sfintele patimi.
Acesta cred că este răspunsul viu al Ortodoxiei. Îl găsim cel mai limpede în lucrarea rugăciunii.

Sfantul evanghelist Ioan spune ca Dumnezeu este iubire. Dar acelasi evanghelist spune ca El este Logosul, adica Ratiunea.
Deci, asa cum subliniaza si parintele Galeriu, mi se pare important sa spunem ca iubirea si ratiunea NU sunt in contradictie. Ele nu se exclud. In crestinism, iubirea si cunoasterea sunt nedespartite una de cealalta. Crestinismul nu este o mistica de un sentimentalism vag si difuz, precum spiritualitatile orientale care neaga ratiunea si propovaduiesc renuntarea la ratiune. In crestinism, Dumnezeu este deopotriva Ratiune si Iubire, iar mintea si inima omului sunt unite, iar nu despartite.
Mi se par nepotrivite abordarile tafnoase si accentuat polemice de genul : occientalii sunt cu ratiunea, noi cu inima. La sfintii parinti nu o sa gasim o asemenea despartire intre cele doua.
Din prea mult spirit polemic fata de occidentali, riscam sa dam la o parte si ceea ce este valoros acolo si face parte din patrimoniul comun crestin.

Aha, deci la asta se refera, multumesc, esti prima persoana care m-a facut sa inteleg asa usor!

Dar asta este un alt tip de reductionism. De ce crezi tu ca occidentalii nu se roaga, sau nu se rugau, daca vorbim la trecut despre medievali ?
De unde este ideea asta ca numai noi, ortodocsii, ne rugam? Ceilalti nu se roaga, doar gandesc. Asta este o gogomanie, scuza-ma ca-ti spun.

Sa nu uitam ca rationalismul renasterii a fost adus in occident de catre invatatii greci, bizantini, adica tocmai de rasaritenii astia rugatori.
Si sa nu uitam ca adversarul Sf Grigorie Palama, Varlaam Calabrezul era grec si ortodox.
Asa ca explicatia asta, cum ca occidentalii ar fi exclusiv inclinati catre ratiune si ar neglija rugaciunea, in timp ce noi astia ortodocsii suntem tot timpul cu rugaciunea in inima, e o falsificare.

Cred ca are legatura cu ce spune Sf. Ignatie:
"Evanghelia ne invata ca prin cadere noi ne-am agonisit o ratiune pervertita, ca ratiunea firii noastre cazute, oricat de valoroasa ar fi prin natura, oricat de ascutita ar fi prin invatatura lumeasca, isi pastreaza caracterul capatat prin caderea in pacat, continua sa ramana o ratiune pervertita. Trebuie sa o lepezi, sa te dai pe mana calauzitoare a credintei si, sub aceasta conducere, la timpul sau, dupa o insemnata nevointa intru evlavie, Dumnezeu daruieste robului Sau credincios ratiunea Adevarului sau Judecata Duhovniceasca.

Temelia judecatii duhovnicesti este Dumnezeu. Pe piatra aceasta neclintita se nalta ea, si intru aceasta nu se clatina si nu cade. Ceea ce numiti dumneavoastra ratiune sanatoasa noi, crestinii, cunoastem ca este o ratiune atat de bolnavicioasa, atat de intunecata si ratacita, incat vindecarea ei nu poate avea loc decat prin retezarea cu palosul credintei a tuturor stiintelor si cunostintelor care o compun, si prin lepadarea lor. Daca insa vom socoti ratiunea ca sanatoasa, considerand-o astfel pe baza a ceva necunoscut, sovaielnic, nedeterminat, mereu schimbator, atunci ea, ca "sanatoasa", va renega neaparat pe Hristos."

Raţiunea omului, despre aceasta vorbeam, este mereu piedica dintre el şi Dumnezeu.
Toţi Părinţii filocalici spun asta.
Se mai poate simţi şi pe propria piele.
A ajunge omul de la raţiune la Raţiunea Logosului se face precum ştim: pe calea ascetică, posibilă doar când în inima omului arde iubirea pentru Hristos. Când îi arde raţiunea, însă, de obicei face cam ce a făcut şi înaintaşul nostru, Iuda.
Dacă voieşte omul să se facă înţelept, nu raţiunea trebuie să şi-o încordeze. Ăsteia trebuie să-i dea foc. Să se facă nebun, adică. Zice Apostolul, precum ştii...:)

*
Domnul iubeşte pe cei care se fac prunci. Iar pruncul nu este nici raţional, nici iraţional. Nu se încurcă el în fleacurile astea, le lasă oamenilor "mari". Inima lui e toată numai iubire, de aceea şi gustă fericirea de a fi.
Noi, însă, ne cramponăm de raţiunea noastră aşa încât ridicăm munţi de netrecut între noi şi Dumnezeu. De cântat nu mai cântăm, poezia o considerăm versificaţie ori moft (când ea e de fapt fibră constitutivă a vieţii). Apoi ne plângem că nu-L cunoaştem pe Domnul. Dar nu-i bai, ne consolăm în nesfârşite tomuri despre Dumnezeu...

Foarte bine ai ales textul, mulţumesc Cătălin!

Asta e o aiureala teologica.


Asta este o alta aiureala, de asta data psihologica. Si, cand ma gandesc ca vine de la un psiholog, ma incearca ingrijorarea.

Te înţeleg. Mai sincer ar fi, însă, dacă ai spune adevărul întreg: anume că nu îngrijorarea te încearcă, ci de-a dreptul frica. O frică adâncă, uriaşă, cât un munte de ape sau de foc, o frică năucitoare, de taie maţele din om, de îi ia respiraţia aşa încât nici măcar doctorul (Dragomir, de pildă) nu mai ştie ce să zică şi ce poate face.
Şi ce ar putea zice ori face doctorul în faţa unei frici care nu se tratează cu doftorii, cu savantlâcuri medicale ori cu alte leacuri ale lumii acesteia?
Căci frica pomenită vine de dincolo de legile firii, vine din presimţirea sufletului că Dumnezeu este aproape şi că tot aproape e şi moartea veşnică.

Dar lăsînd de o parte tema fricii, uite ce zice un autor de "aiureli" din bătrâni, Sfântul Isaac Sirul:

Poate socoteşti că acea cunoştinţă duhovnicească o primeşte cineva în cunoştinţa sufletească?
Dar nu e numai cu neputinţă să primească cineva acea cunoştinţă duhovnicească în cunoştinţa sufletească, ci nu o poate nici măcar simţi cineva cu simţirea, precum nu se pot învrednici de ea cei ce se străduiesc să se deprindă în cunoştinţa sufletească.
Astfel, dacă unii din ei voiesc să se apropie de acea cunoştinţă a Duhului, nu se pot apropia de ea câtuşi de puţin, până ce nu o părăsesc pe cea sufletească şi toată îndeletnicirea cu subţirimile ei şi cu meşteşugul ei foarte împletit (complicat) şi nu se vor întoarce la sufletul lor de prunci.
Pentru că multă piedică le vine lor din obişnuirea cu ea, până ce nu o vor înlătura puţin câte puţin.
Cunoştinţa duhovnicească este simplă şi nu străluceşte prin gânduri sufleteşti. Până nu se va elibera cugetarea de ideile cele multe şi nu va veni la simplitatea curăţiei, nu va putea simţi cunoştinţa Duhului. Treapta acestei cunoştinţe constă în a simţi desfătarea veacului acela. De aceea, dispreţuieşte multele idei!
.....
Dar acea cunoştinţă duhovnicească nu o poate primi cineva de nu se va întoarce şi nu se va face ca un prunc."

(Sfântul Isaac Sirul - Cuvinte despre nevoinţă, Cuvântul XIX - Despre credinţă şi smerita cugetare)

Mie mi-a placut raspunsul tau.

Ioan, eu vad lucrurile mai nuantat. Ratiunea omului isi are originea in Ratiunea Izvor,care este Dumnezeu. Ea poate ca s-a intunecat in urma caderii intr-o oarecare masura, insa nu s-a distrus cu totul. Altfel ar insemna ca o parte importanta a ceea ce constituie chipul lui Dumnezeu in om s-a distrus. Eu cred ca ratiunea umana, daca se supune revelatiei si se lasa condusa si indrumata de aceasta, poate fi un ajutor extrem de pretios. Altfel cum am putea sa distingem intre credinta autentica si aberatiile ocultistilor, vrajitorilor, yoghinilor, tremuricilor si a intunecatilor de tot felul ? Cum am putea sa distingem intre experienta mistica autentica si inselaciunile unor sarlatani ? E limpede ca ratiunea e un ajutor pretios aici si cu totii stim asta.

Cezar, paradoxal, aceasta este o anumita forma de ratiune.

Nu stiu daca toţi Părinţii filocalici spun asta,
dar toti, fara exceptie, au folosit intensiv diferite forme de rationament, mai avansate (apofatismul) sau nu (comune/diferentiale).


Atunci cand rationamentul este angajat gresit (ilogic/confuz / in exces) sau nu este angajat deloc (blank mind).




Ratiunea si iubirea nu se exclud reciproc, ci se potenteaza reciproc - atunci cand intelegem legatura profunda dintre cele doua.

Altfel, prin confuzie se pot violenta reciproc.

Curatenia are nevoie de seva ratiunii pentru a transcende orice ratiune prin ratiunea insasi.

Fara ratiunea de acum, nici iubirea profunda, nici intelegerea Lui Dumnezeu, nici curatentia desavarsita nu cred ca pot fi atinse.


=========

Insa, fiecare are modul lui personal de a intelege cum sa se raporteze la Dumnezeu - astfel incat sa simta inaintare, patrundere din ce in ce mai mare.

Daca negarea ratiunii simte ca il ajuta, atunci...go for it.

Desigur ca mai avem ratiune, religiile orientale sunt la polul opus, desconsiderand ratiunea.
Ideea e ca in privinta invataturii de credinta nu trebuie sa ne bazam pe gandirea noastra, atunci cand nu intelegerem ceva trebuie sa avem incredere in invatatura BIsericii (care nu e fara logica, doar ca n-o intelege acea persoana). Pana la urma si credinta tine si de ratiune.

Sunt de acord fraţilor cu toate comentariile voastre. Şi poate că eu am apăsat, în exprimare, prea tare sau prea devreme pe o anumită pedală.
Poate că mai aproape de ceea ce voiesc să susţin de fapt, nu e neapărat desconsiderarea raţiunii, fie ea şi modificată/ alterată sever prin păcat.
Reformulez aşadar şi susţin că raţionalismul păcătuieşte nu prin recunoaşterea rolului raţiunii omului în viaţa noastră şi în raport cu credinţa, cu mântuirea şi desăvârşirea. Ci prin supralicitarea acestei raţiuni. E o problemă de limite, mai întâi.
Raţiunea noastră are limite, iar dacă noi tindem să trecem cu vederea limitele raţiunii omeneşti, cred că facem un idol din însuşirea noastră cugetătoare. Mai mult chiar, lăsată nealtoită şi de capul ei, fiinţa gânditoare, logică şi raţională, trage inevitabil la cădere. Ne trezim că frumoasa noastră raţiune devine pe nesimţite, din prieten, duşman. De aici cred că vin toate căderile, dintr-o cugetare lipsită de smerenie, răzvrătită în orgoliul ei de a se mişca (aparent) liber.
Raţionalismul, aşa cum înţeleg eu, este un duh de mărire, de supravenerare suficientă a posibilităţilor cugetării omeneşti care îl închide pe om între gratiile funcţionării naturale. Or noi oamenii, cred cu tărie, pe cale naturală nu putem decât trăi o vreme, ca orice alte fiinţe din alcătuirea naturii, apoi murim şi atât. Nemurirea nu este o afacere raţională. Nu îşi găseşte temei şi realizare doar în armura raţiunii, ci în afara ei: anume, în smerenia care deschide drumul Iubirii Dumnezeieşti către inima iubitoare a omului şi reciproc, în nuntire.
Iar Nunta nu îmi pare eveniment raţional, ci sărbătoare la care raţiunea abia de poate îngăima "ce-o însemna aceasta?". După care s-ar cuveni să tacă ori să îşi plece fruntea, în rugăciune şi să asculte în tăcere, chit că adeseori nu pricepe mai nimic.
Capul Bisericii este Hristos, nu mintea raţională a omului.

Bineinteles, ratiunea are limite. Ea poate deveni si idol daca este supralicitata.
Dar candva am inteles ca ura, de exemplu, este irationala, ca este lipsita de sens, este neant, nefiinta, si ca nimic bun nu iese din "a uri" pe cineva.
Dau exemplul urii ca sa se inteleaga ca diavolul este i-rational. Asta mi-a spus candva un mare duhovnic : diavolul este irational.
Nu spune sf. Maxim marturisitorul ca pacatul este reaua intrebuintare a lucrurilor lasate de Dumnezeu ? A intrebuinta ceva rau inseamna a nu vedea adevarata ratiune a acelui lucru.
Inseamna a nu vedea logosul lui.
Si fiindca a venit vorba de nemurire, ratiunea intr-adevar nu poate da seama de nemurire, dar participa la ea, ca orice facultate a firii umane chemata la transfigurare si indumnezeire.
Caci Mantuitorul nu a venit sa distruga firea si creatia, ci sa o umple de sens, de lumina, de ratiune. El este Ratiunea ratiunii noastre.

Just. Iar eu adaug: nimic din frumoasele lucruri pe care le-ai enumerat nu sunt rodul raţiunii omeneşti, ci al harului care lucrează în raţiunea omului, transfigurînd-o, salvînd-o de ea însăşi şi de alte porniri omeneşti.
Raţiunea fără lucrarea Duhului Sfânt în ea este asemenea unui ogor părăsit: dă bălării şi, printre ele, şerpi. De grădină, de câmp, de apă dulce....:) Dar şerpi. (Şi totuşi trebuie să spun până la capăt: unii dintre aceşti şerpi ai părţii noastre raţionale sunt cu adevărat mortali. Dealtfel putem enumera o mulţime de păcate zise "ale părţii raţionale", care se alătură păcatelor de la nivelul celorlalte componente ale sufletului omenesc - iuţimea şi pofta. După cum, prin lucrarea ascetică şi prin har, cele trei componente fundamentale ale sufletului - raţiunea, iuţimea şi pofta, îl poartă pe om în fericitele rodiri ale virtuţilor.)
Ferească Dumnezeu de raţiunea omenească neluminată, negerminată în tainiţele inimii de Harul Duhului Sfânt! Aceasta nu rodeşte virtute şi viaţă veşnică, ci patimi şi moarte.

*

Revin cu o completare, anume o notă a Părintelui Stăniloae la Cuvântul XIX, Filocalia 10, Sfântul Isaac Sirul (în ediţia pe care o deţin, nota e la pagina 98).
Cunoştinţa sufletească, oricât ar fi de complicată, se mişcă în cele ale lumii
sau chiar când vorbeşte de Dumnezeu se mişcă în definiţii şi subtilităţi construite DESPRE El (s.m.) DE LA DISTANŢĂ.
Cunoştinţa duhovnicească este experienţa nemijlocită a lui Dumnezeu. Cunoştinţa aceasta din experienţă a lui Dumnezeu NU SE POATE IVI DECÂT ÎN SUFLETUL CURĂŢIT DE ORICE IDEI, CARE-L ŢIN PE OM ÎN CELE GÂNDITE DE EL, ÎN SEPARAŢIE DE DUMNEZEU.

În acest sens am încercat să spun într-o postare de mai înainte că raţiunea noastră omenească este un zid pus de noi între noi şi Dumnezeu.
Să fiu iertat de îndrăzneala gândului şi a formulării, fraţilor!

Ratiunea este o virtute,dar nu atunci cand e lasata singura,cand se face din ea un idol .Ma bucur ca toti gravitam in jurul acestei idei .
O alta limitare a ratiunii este paradoxul.
Acolo unde creierul uman spune 'stop' ,e o contradictie de idei ,acolo credinta poate merge zambitoare mai departe
Cei care reusesc sa depaseasca paradoxurile nu sunt irationali,ci de fapt sunt intelepti . Cei care reusesc sa creada cele paradoxale , nu sunt ignoranti , ci arata prin aceasta ca ,corabia lor e condusa de credinta .

Mai oameni buni. Daca oamenii nu foloseau ratiunea nu ne-ar fi lasat nimic scris.
Ideea este ca nu mai lucrezi cu concepte ca in cazul filozofiei ci te rogi, stai permanent de vorba cu Dumnezeu cel viu. In Biblie apare mereu conceptul de inima invartosata sau opusul - inima infranta si smerita. Cu cat te apropii de puritatea unui copil cu atat vei intelege mai multe lucruri.
Sigur ca vorbim in teorie...ca in practica noua ne vine greu sa lucram si cu concepte cum fac filozofii. :71:

Somnul ratiunii naste monstri, spune un celebru dicton. Ca sa vedem unde duce lipsa ratiunii ganditi-va putin la Statul Islamic. Aia iau copii de mici, ii spala pe creier si apoi ii folosesc.
Spalarea pe creier e o forma de suspendare a facultatii rationale. Sectele fac acelasi lucru.
Predicatorii aia "harismatici" care striga pe la adunarile sectante folosesc spalarea la creier si manipularea la greu. Nici noi, ortodocsii nu suntem imuni. Exista si in spatiul nostru tentative de spalare la creier. Nu dau exemple ca e alta discutie. Dar ideea e ca ratiunea inseamna sa ai si nitel discernamant, adica oleaca de bun-simt al realitatii.

Doar câteva pasaje biblice, de îngăduiţi, ca sprijin în dezbaterea noastră:

1) Gândurile muritorilor sunt şovăielnice şi cugetările noastre sunt cu greşeală.
Căci trupul cel putrezitor îngreunează sufletul şi locuinţa cea pământească împovărează mintea cea plină de grijă.
....
Cine a cunoscut voinţa Ta dacă Tu nu i-ai dat înţelepciune şi dacă nu i-ai trimis de sus Duhul Tău cel Sfânt? (Rugăciunea lui Solomon pentru dobândirea înţelepciunii care e de folos tuturor oamenilor)

2) Înţelepciunea este duh iubitor de oameni... (Înţel. 1,6)

3) Eu pentru aceasta M-am născut şi pentru aceasta am venit în lume, ca să dau mărturie pentru adevăr; oricine este din adevăr ascultă glasul Meu. (Ioan 18, 37)

4) Simone, fiul lui Iona, Mă iubeşti tu mai mult decât aceştia?
...
Simone, fiul lui Iona, mă iubeşti?
...
Simone, fiul lui Iona, mă iubeşti?
...
Doamne, Tu ştii toate. Tu ştii că Te iubesc.

Ratiunea care nu-L cauta pe Dumnezeu este desarta.

Ratiunea care se opreste la litera scripturii, care nu cauta la duhul ei, este desarta.

--------

Avem nevoie de ratiunea care cauta sa identifice calitatile Lui Dumnezeu pentru a le contempla si slavi inlauntrul nostru. Astfel, aprindem din ce in ce mai tare focul iubirii.

In sensul cel mai larg, avem nevoie de ratiune pentru a identifica virtutile care trebuie practicate si patimile care trebuie lasate.

-------
Fara ratiune suntem inselati de simturi cu privire la ceea ce este bine si ceea ce este rau.

Dragostea si ratiunea se informeaza reciproc, in adancul inimii se afla intr-o stransa relatie.

Exista un pasaj biblic in Evanghelia dupa Ioan, in capitolul 9, pasajul referitor la orbul din nastere. Este unul dintre cele mai dezbatute pasaje, inclusiv dpdv al analizei rationale. Iisus intalneste un orb din nastere iar ucenicii pun o intrebare, care reflecta cumulat mai multe interpretari ale evreilor din acele timpuri: de ce este acest om orb? Multi evrei sustineau ca o asemenea stare se datoreaza fie unui pacat al parintilor fie din cauza unui pacat al acelui om. Numai ca acest om era orb din nastere, asa se nascuse, deci nu el pacatuise, afara doar de cazul in care evreii ar fi crezut, straniu ce-i drept, ca sufletul acelui om ar fi pacatuit undeva, candva.Intradevar pacatul aduce suferinta si moarte, el exista in noi toti, dar in cazul acestui om nu era vorba de anumit pacat particular, teribil, care atrasese o asemenea pedeapsa. Starea lui nu se datora nici unui pacat anume al parintilor lui, ale carui consecinte s-ar fi rasfrant asupra lui.Iisus arata ca starea acestui om, orb din nastere, nu se datora acestor cauze.Nu spune ca nu exista aceste posibilitati ci doar arata ca ele nu sunt aplicabile in cazul acelui om.

Iisus spune ca acel om s-a nascut asa ,,ca sa se arate in el lucrarile lui Dumnezeu". Foarte dur raspuns pt ratiunea si umanismul nostru. Dumnezeu, in atotputernicia Lui, a ingaduit ca acel om sa se nasca in acel mod intr-un scop precis, pentru o zi anume.Toti din jurul acelui om,mai ales fariseii ( daca ne uitam cu atentie la toata relatarea biblica a scenei) il judecasera probabil, toata viata pe acel om drept un pacatos lovit de Dumnezeu ( versetul 9.34). Nu numai ca indurase lipsa vederii dar traise si intr-un dispret public.Cat chin si dispret indurase acel om si probabil toti din jurul lui erau siguri de explicatia lor teologica, in special fariseii.Insa odata vindecat acest om nu se apuca nici de analize teologice si nici nu ii face reprosuri lui Dumnezeu pt tot timpul cat fusese orb, multi ar fi facut asta, fie si in sufletul lor. Orbul nostru din nastere stia un singur lucru: ,, eu una stiu: ca eram orb si acuma vad". Mai mult orbul nostru da martuire si despre neprihanirea Celui care l-a vindecat, constientizand ca o asemenea vindecare nu putea veni decst printr-un om al lui Dumnezeu.

Tot rationamentul orbului este atat de clar si de simplu: ,,Eram orb si am fost vindecat si Cel ce m-a vindecat este trimis de Dumnezeu". Fara alte analize, intrebari, reprosuri sau speculatii. Dumnezeu asa l-a hotarat si cand a fost vindecat, fara alte intrebari, omul acela i-a dat slava lui Dumnezeu. Cati dintre noi oare nu am fi tabarat asupra Mantuitorului cu un puhoi de intrebari, nu omul acela. Ceea ce doresc sa spun este urmatorul lucru: exista o limita la care ratiunea se opreste si ea nu poate patrunde toate judecatile lui Dumnezeu, cateodata este mai cuminte sa te bucuria de ceea ce EL face, sa-i aduci multumire si sa lasi in seama Lui aspecte pe care, de cele mai multe ori, nu le vom putea purta cu mintea noastra.

Poate ca nu ne-am exprimat noi clar dar sa stii ca noi cand am vorbit de ratiune, am facut-o in sensul mai larg al cuvantului, anume acela de "scop", "tel", sau "logos".
Acel orb se nascuse asa cu un sens, cu un scop, cu o ratiune, ca sa vada lumea prin el si sa vada el insusi slava lui Dumnezeu si puterea lui Dumnezeu. Deci pana si aici exista o ratiune. Nu e haos, nu e intamplare, nu e hazard. E hotarat de Domnul cu un scop precis: sa se arate in el lucrarea lui Dumnezeu.

Saraca Biblie! Ai sucit-o, Pelerinule, pana ce Vindecarea Orbului din Nastere a ajuns Pilda lui Cristos Contra Ratiunii. Dumneata nu esti precum fariseii. Esti precum carturarii.

Tot ce zici tu face ortodoxia,adica impleteste ratiunea cu iubirea sub calauza duhului
Nimeni nu se poate mantui in afara Bisericii
Dar daca faci parte din biserica si nu aduci roada in inima ,unul din afara bisericii ti-o poate lua inainte ,prin sufletul sau. In acest caz,apartenenta la Biserica nu te ajuta la nimic,chiar daca esti un sustinator infocat
Caci Dumnezeu nu cauta la fatza oamenilor ci stie ce e in inima fiecaruia .

În primul rând felicitări pentru cartea pe care o citeşti. Îţi doresc să o termini, citind-o cu atenţie sporită, şi să trăieşti spre mântuire, ceea ce Dumnezeu îţi descoperă din ea.

Noi suntem empirici. Suntem ai experienţei. Noi avem isihasmul. Avem rugăciunea inimii. Avem despătimirea, luminarea şi îndumnezeirea.
Noi spunem că harul şi energiile lui Dumnezeu sunt necreate, nu spunem că sunt create, cum greşit spun cei din apusul căzut.

Apusul de când a devenit eretic, nimic patristic nu a mai înflorit în el. Scolastica ucide creştinismul, de aceea "bisericile" lor stau goale în Occident, sau se vând ca să devină hoteluri, muzee, sau proprietăţi private. Duhul Sfânt, în exprienţa de secole din Biserica Mamă, anume Biserica Creştină, nu a permis ereziilor să intre şi să o demoleze, iar acolo unde a intrat erezia, a plecat Duhul Sfânt. Drept mărturie stau ereziile apusului franco-latinilor, sau "romano-catolicilor".
Iar un alt semn al autenticităţii credinţei noastre, sunt prigonirile care nu au încetat să fie, încă din primul secol creştin. Creştinii, adică ortodocşii, au fost în fiecare secol prigoniţi de cei care nu erau creştini, eretici, păgâni sau atei.

În principiu, dacă ai studiat teologia, nu ar mai trebui să te preocupe astfel de întrebări, ci să ştii deja răspunsul la ele, fiindcă plecăm de la prezumţia că l-ai căutat şi l-ai găsit, răspunsul.

Pentru o mai adâncă înţelegere la răspunsul căutat de tine, îţi recomand călduros, o carte uşor de citit, te asigur, şi mult prea profundă pentru secolul semidoct în care trăim, o carte ca un colac de salvare pentru toţi cei care se numesc creştini, ortodocşi sau eretici.

http://www.parohiacopou.ro/sites/def...ca_coperta.jpg

Iti multumesc, Igor, mi-a placut mult si raspunsul tau. Inca nu am studiat teologia, sunt la inceput si o studiez cu placere, imi procur o baza bine solidificata pe cand voi incepe facultatea de Teologie la toamna (cu voia lui Dumnezeu).

Vreau sa spun ca teologia noastra ortodoxa este o perla de mare pret, si are o adancime de nedescris, chiar eu zicand asta care nici nu m-am adancit bine in ea, dar sugerez tuturor sa o studieze, ca multi nu stiu ce comoara pierd!

Rationalismul presupune existenta unei codificarii comunicare

Este firesc ca şi raţiunea să îşi aibă rolul ei, însă nu trebuie confundată raţiunea cu raţionalismul. Raţionalismul este specific umanismului iluminist occidental care şi-a declarat autonomia faţă de Dumnezeu considerând că, pentru a se conduce în viaţă le este suficientă propria raţiunea din care şi-au făcut idol.

Există o mare deosebire între a fi cineva raţional şi a fi cineva raţionalist. Dumnezeu a lăsat omului raţiunea pentru a se sluji de ea în viaţa de zi cu zi, ci nu pentru a-şi face idol din raţiune. Omul raţional este cel care se slujeşte corect de raţiune în lumina lui Hristos, pe când omul raţionalist este cel care îşi face idol din raţiunea umană. Cum este şi exemplul următor:

"Credinţele religioase sunt doar nişte rămăşiţe din pruncia inteligenţei umane. Ele vor dispărea pe măsură ce vom adopta raţiunea şi ştiinţa ca ghiduri călăuzitoare." (Bertrand Russell)

Acesta este motivul pentru care mintea trebuie să fie luminată de harul dumnezeiesc. Din mintea bolnavă şi întunecată care nu este luminată de harul dumnezeiesc, fiindcă nu are cunoaşterea cea duhovnicească şi adevărată, provine gândirea bolnavă şi întunecată.

Aşadar, din cele spuse nu rezultă că ar trebui anulată activitate minţii, ci rezultă că mintea are nevoie de asistenţa harului dumnezeiesc pentru a gândi şi a acţiona în conformitate cu voia lui Dumnezeu.

"Cuvântul nous are felurite accepţii în învăţătura patristică. El se referă fie la suflet, fie la inimă, fie chiar la energia sufletului, însă nous este, în primul rând, ochiul sufletului, partea cea mai curată a sufletului, atenţia cea mai înaltă. Se mai numeşte şi energie noetică (mintală), clar nu se identifică cu raţiunea (logos)." (ÎPS Vlachos)

"sufletul omului are o lucrare înţelegătoare-noetică (noerá enérgeia) şi una raţ›ională (logikí enérgeia), mintea (nous) -€“ prin care se desf㺙oară lucrarea înţelegătoare-noetică (noerá enérgeia) - fiind prima care pătimeşte, se dezorientează, se îndepărtează de Dumnezeu, este robită de un anume gând sau închipuire, se amestecă cu plăcerea ţ™i apoi este atrasă de partea poftitoare ş™i partea mânioasă a sufletului, cu urmarea săvârş™irii păcatului. Iar când păcatul se repetă, atunci devine patimă. Prin urmare, este de trebuinţă vindecarea puterilor sufletului - adică a părţ›ii raţ›ionale, a celei poftitoare şi a celei mânioase - ş™i, desigur, trebuie să se lumineze mintea (nous) a omului." (ÎPS Vlachos)

Există o foarte strânsă legătură între "vederea lui Dumnezeu" şi "cunoaşterea lui Dumnezeu". Pentru Sfinţii Părinţii sunt două realităţi aproape sinonime fiind strâns legate una de alta. De aceea nu există "cunoaşterea lui Dumnezeu" fără "vederea lui Dumnezeu" aşa cum nu există "vederea lui Dumnezeu" fără "cunoaşterea lui Dumnezeu".

Sf. Simeon Noul Teolog explică foarte limpede că "Nu cunoaşterea este lumină, ci Lumina este cunoaşterea." El se referă la lumina dumnezeiască necreată, la harul dumnezeiesc necreat, care se mai numeşte şi "slava lui Dumnezeu" (Romani 3:23), "lumina Feţei Sale" (Ps. 88, 16; Ps. 4, 6) "strălucirea Feţei Lui" (Ps. 17, 14), "putere de sus" (Luca 24, 49) etc...

Iar Sfântul Grigorie Palama expică: "Dumnezeu este numit lumină nu după esenţa Sa, ci după energia Sa".

La această cunoaştere se referă şi Troparul Naşterii Domnului când spune: "Naşterea Ta Hristoase, Dumnezeul nostru, Răsărit-a lumii lumina cunoştinţei, Că-ntru dânsa cei ce slujeau stelelor, De la stea s-au învăţat Să se-nchine Ţie, Soarelui Dreptăţii Şi să Te cunoască pe Tine, Răsăritul cel de sus. Doamne, mărire Ţie!"

La aceeaşi cunoaştere şi lumină se referă şi textul din "Pavecerniţa Mică" în care se spune:
"Doamne, scăpare Te-ai făcut nouă în neam şi în neam. Eu am zis : Doamne, miluieşte-mă, vindecă sufletul meu, că am greşit Ţie. Doamne, la Tine am scăpat, învaţă-mă să fac voia Ta, că Tu eşti Dumnezeul Meu. Că la Tine este izvorul vieţii, întru lumina Ta vom vedea lumina. Tinde mila Ta celor ce te cunosc pe Tine."

Iar viaţa veşnică aceasta este: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos, pe Care L-ai trimis. (Ioan 17:3)

"Pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată; Fiul cel Unul-Născut, Care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut." (Ioan 1, 18)

În rânduiala înmormântării mirenilor se spune că: "Pe Dumnezeu a-€‘L vedea nu este cu putinţă oamenilor..."
Mântuitorul spune însă:"€œFericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu€" (Matei 5, 8).

De aici se poate înţelege limpede că Acelaşi Dumnezeu este atât unul în fiinţă şi Întreit în Persoane, cât şi energie necreată. Fiinţa Sa divină nu poate fi văzută, însă energia Sa divină necreată poate fi văzută ca lumină necreată, aşa cum citim în vieţile mai multor Sfinţi.

"Lumina era cea adevărată, Care, venind în lume, luminează pe tot omul.
În lume era şi lumea printr'Însul s'a făcut, dar lumea nu L-a cunoscut.
Întru ale Sale a venit, dar ai Săi nu L-au primit.
Dar celor câţi L-au primit, care cred întru numele Lui, le-a dat putere să devină fii ai lui Dumnezeu,
cei ce nu din sânge, nici din voie trupească, nici din vrere bărbătească, ci de la Dumnezeu s'au născut.
Şi Cuvântul trup S'a făcut şi S'a sălăşluit întru noi; şi noi văzutu-I-am slava ca pe slava Unuia-Născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr." (Ioan 1:9-14)

În legătură cu această temă îţi recomand să citeşti capitolul "Cunoaşterea/vederea lui Dumnezeu" din cartea "Terapeutica bolilor spirituale" scrisă de teologul Jean Claude Larchet.

Cuviosul Sofronie Saharov - chiar dacă în context vorbeşte despre budism, este vorba şi despre raţionalism - spunea că: "In budism, oamenii încearcă să facă o smucitură sau o sfâşiere şi să ajungă în nirvana. Dezvoltă o ţintă într-o teorie misticistă, văd lumina zidită a cugetului lor, şi asta s-a petrecut în mod similar şi la Plotin, la neoplatonicieni. Părinţii au ştiut asta, pe care o putem numi nor, dar trec peste ea şi ajung la vederea luminii necreate. Atunci trăiesc faptul că lumina vine din Persoană şi nu dintr-o idee şi simt legătura personală cu Dumnezeu şi în acelaşi timp dezvoltă o mare dragoste faţă de Dumnezeu şi faţă de toată lumea, pănă la martiriu şi ură de sine."

Setea cea mai adâncă a omului este pentru adevăr - iar vestea cea bună, Evanghelia, e că Adevărul nu este o idee abstractă, ci o Persoană: Dumnezeu-Omul Iisus Hristos!

Acesta este principalul motiv pentru care "cunoaşterea lui Dumnezeu" nu trebuie confundată cu "cunoaşterea despre Dumnezeu" adică cu informaţia despre Dumnezeu. Una este să ştii multe despre Dumnezeu din cărţi sau din diferite texte pe care le-ai citit şi altceva este să-L cunoşti pe Dumnezeu dintr-o experiere şi comuniune duhovnicească / harică cu Dumnezeu. Multa informaţie despre Dumnezeu fără trăirea unei vieţi în Hristos şi comuniune duhovnicească cu Dumnezeu, nu duce automat la "cunoaşterea lui Dumnezeu", ci mai degrabă la un raţionalism sec despre Dumnezeu.