Seminţe filocalice
 

Făptură prea mică, voieşti să afli viaţa?
Ţine
în tine credinţa
şi smerenia,
căci prin ele afli mila, ajutorul şi cuvintele grăite în inimă de Dumnezeu,
dar şi pe Cel Care te păzeşte întru ascuns
şi rămâne cu tine la arătare.

Voieşti să le dobândeşti pe acestea, care sunt cuvântări ale vieţii?
Umblă cu simplitate
şi nu întru cunoştinţă înaintea lui Dumnezeu.
Că simplităţii îi urmează credinţa, iar subţirimii şi disputei gândurilor îi urmează
părerea de sine. Şi acesteia îi urmează
depărtarea de Dumnezeu.

Când vei veni înaintea lui Dumnezeu
prin rugăciune,
fă-te ca o furnică...

Sfântul Isaac Sirul - Cuvinte despre sfintele nevoinţe
Volumul X - Filocalia, Cuvântul XIX

Mântuitorul - prin cuvintele "la Tatăl meu, multe lăcaşuri sunt" - S-a gândit la o seamă de măsuri ale minţii, la felurite daruri duhovniceşti de care se bucură oamenii după măsura minţii fiecăruia.
Căci Domnul nu a zis: multe sunt lăcaşurile după felurimea locurilor, ci după treptele darurilor.

*

Noi suntem foarte risipiţi şi împrăştiaţi, precum oglinda care s-a spart şi oglindeşte realitatea în bucăţi - dar toate acestea sunt până ce puterea lui Dumnezeu ne va aduna şi uni iar,
încât chipul lui Dumnezeu să Se oglindească întocmai şi să se vadă (în noi).

(Stareţul Tadei - "Cum îţi sunt gândurile aşa îţi este şi viaţa" pp.142, 144)

"7. Daca cele cinci simturi ale sufletului primesc darul cel de sus si sfintenia Duhului, sunt cu adevarat fecioare intelepte, pentru ca au primit intelepciunea cea de sus, care vine de la har. Iar daca raman la firea lor, se arata nesabuite si fiice ale lumii acesteia pentru ca nu s-au dezbracat de duhul lumii, chiar daca vor sa para prin vorbe si prin infatisare ca sunt miresele Mirelui.
Ca dupa cum sufletele care sunt cu totul atasate Domnului, catre El le este cugetul, Lui I se roaga, intru poruncile Lui umbla si numai pe Domnul Il iubesc; tot asa se intampla si cu sufletele, care iubesc lumea si vor sa traiasca din plin viata pe pamant: la aceasta le este mintea si dupa legile ei se poarta, ele nici nu pot fi intoarse, de Duhul catre gandul cel bun.
De aceea, trebuie ca acel lucru strain de firea noastra - ma refer la harul cel ceresc - sa se uneasca si sa se contopeasca cu firea noastra, pentru ca sa putem intra cu Domnul in camara de nunta cea cereasca si sa dobandim mantuirea vesnica." Sf. Macarie Egipteanul - Omilia IV - Pag. 101 PSB34

Forumul nostru nu duce lipsă de postări în "duh filocalic", mulţi dintre forumişti aducînd statornic frumoase, minunate cuvinte ale Bătrânilor (îmbunătăţiţi). Sunt topice întregi centrate pe aducerea la cunoştinţă a înţelepciunii Părinţilor, avem din fericire mii de citate care ne mângâie, ne apostrofează, ne trezesc, ne înviorează sau pur şi simplu ne încântă.
Care să fie atunci rostul acestui nou topic? Întrucât nu ducem lipsă de cuvinte duhovniceşti dintre cele mai alese.
*
Eu trăiesc cu impresia că, din motive deocamdată puţin pricepute, suntem oarecum temători faţă de termenul "filocalic" şi tot ce implică acesta. Dacă nu mă înşel prea tare, atunci când cineva pomeneşte Filocalia, se lasă aşa un aer de respect oarecum paralizant şi pluteşte un oarece duh de teamă faţă de cărţile care alcătuiesc Filocalia. Motivul invocat adeseori pe forum este că aceste cărţi sunt "prea grele", sunt pentru "avansaţi" şi, nu-i aşa, ele nu se citesc fără binecuvântarea duhovnicului (similar cu psalmii). Deşi preoţii noştri recomandă insistent să citim cărţile ziditoare de suflet, iar nu prostiile şi stricăciunile lumeşti.
Mărturisesc că această atitudine mă amuză şi totodată mă înfurie.
Mă amuză pentru că înţeleg în parte de unde se trage reţinerea multora faţă de Filocalie: din copilării... Din spirit şcolăresc, din obedienţă naivă (nu din binecuvântată ascultare) şi, până la un punct fermecătoare.
Mă înfurie pentru că astfel se menţine în jurul Filocaliei un aer de respect fals, unul "special", care o îndepărtează în loc să ne-o apropie.

Dar ce este, oare, Filocalia? Ce înţelegem prin duhul filocalic? Şi ce raporturi avem noi, creştinii, cu acest duh?
Am ales titlul "seminţe filocalice" tocmai pentru a face un exerciţiu de obişnuire cu duhul şi textele cele mai fireşti din Cultura Bisericii, fără de care un creştin rămâne într-o înţelegere minoră a vieţii creştineşti şi riscă să rătăcească lesne în tot soiul de fundături şi cărări străine.

Să nu ne temem de Filocalia! Duhul ei îl găsim în orice cuvânt al unui creştin îmbunătăţit. Nu doar la sfinţii din veacurile apuse ci, firesc, la mulţi dintre creştinii contemporani cu noi.

http://www.librariaortodoxia.ro/cart...a-duhului_2078
https://www.youtube.com/watch?v=Ed0hKKonvRA
Filocalia nu este o colecţie de cărţi vechi, bune pentru călugări sau doctori în teologie. Ci este aerul însuşi al vieţii noastre de credinţă în tot ce are aceasta mai curat şi mai luminos. Să îndrăznim aşadar să respirăm cu încredere!

...acoperământul lui Dumnezeu şi purtarea Lui de grijă înconjoară pe toţi oamenii.
Dar nu e văzută decât de cei ce s-au curăţit pe ei înşişi de tot păcatul şi au neîncetat cugetarea lor în Dumnezeu şi numai în El.
Cu deosebire li se arată acestora purtarea de grijă a lui Dumnezeu atunci când ei ajung într-o mare ispită pentru Dumnezeu. Atunci o simt pe aceasta ca şi când ar vedea-o cu ochii trupeşti; şi fiecare, pe măsura şi pricina ispitei ce i-a venit.
Ea se arată atunci ca să dea bărbăţie celor ce se luptă, cum s-a întâmplat cu Iacov, cu Isus al lui Navi, cu cei trei tineri, cu Petru şi cu ceilalţi sfinţi, cărora li S-a arătat Dumnezeu în oarecare chip omenesc, făcîndu-i îndrăzneţi şi sprijinindu-i în credinţă.

(Filocalia 10, Cuvântul 5, pag. 46 - Sfântul Isaac Sirul)

Credinta si frica de Dumnezeu si pazirea poruncilor Lui ne rasplatesc pe masura curatirii noastre. Caci in masura in care ne curatim, ne ridicam de la frica de Dumnezeu la dragostea de El, si inaintand ne mutam, asa zicand, de la frica la iubirea lui Dumnezeu. Si atunci auzim cuvantul Lui: Cel ce are poruncile Mele si le pazeste pe ele, acela este cel ce Ma iubeste.
Si asa adaugam nevointe peste nevointe pentru a ne arata iubirea prin fapte. Iar intamplandu-se aceasta El insusi ne iubeste, precum a fagaduit.
Iar iubindu-ne, ne iubeste si Tatal sau la fel, venind inainte Duhul, care impodobeste casa noastra, ca prin intalnirea ipostasurilor in noi sa ne facem locas al Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh.

Filocalia Vol. 6 - Sf. Simeon Noul Teolog

"Cel ce doreşte să stea de vorbă cu Hristos iubeşte singurătatea; iar cel căruia îi place să fie lăsat cu cei mulţi e prieten al lumii.
De iubeşti pocăinţa, iubeşte şi liniştea! Căci în afară de linişte, nu se desăvârşeşte pocăinţa.
Iar de ţi se împotriveşte cineva prin cuvânt în privinţa aceasta, nu te sfădi cu el.
De iubeşti liniştea, maica pocăinţei, iubeşte cu plăcere şi mica păgubire a sufletului şi defăimările şi nedreptăţile ce-ţi vin de pe urma ei. Căci fără această pregătire, nu vei putea vieţui în linişte, cu libertate şi netulburat.
Iubirea liniştii este unită cu o aşteptare neîncetată a morţii."

(Filocalia 10, Sfântul Isaac Sirul, Cuvântul XXXIV)

http://filocalia.ro/

"Oamenii se socotesc rationali însa pe nedrept, caci nu sunt rationali. Unii au învatat cuvintele si cartile vechilor întelepti. Dar rationali sunt numai aceia care au sufletul rational, pot sa deosebeasca ce este binele si ce este raul, se feresc de cele rele si vatamatoare sufletului si toata grija o au spre cele bune si folositoare sufletului; iar acestea le savârsesc cu multa multumire catre Dumnezeu. Numai acestia trebuie sa se numeasca rationali." (Sfantul Antonie cel Mare)

"Când, dintre doi ucenici, unul împlineşte voia, în aparenţă nesocotită, a dascălului, iar altul nu, conducîndu-se după propria lui judecată, primul se foloseşte iar al doilea se păgubeşte."
Citează Sfântul Teofan Zăvorâtul, din Scara (cuv. 4, punctul 108) în "Viaţa lăuntrică".
Şi continuă:
"De aceea, regula generală a tuturor sfinţilor este că cine trăieşte după capul său, acela trăieşte fără folos. Chiar de-ar face bine ceea ce face, nici în această situaţie conştiinţa nu-i poate fi împăcată. Va avea o permanentă nehotărâre şi tulburare şi, ce-i mai important, starea lăuntrică a voii proprii rămâne aceeaşi.
Fă aşadar totul cu sfătuire! Fără sfat eşti ca o curte fără gard." ("Viaţa lăuntrică", pag. 67)

*
Poate că în timpurile noastre, când suntem încurajaţi din pruncie să fim autonomi şi plini de iniţiativă, până dincolo, deseori, de limita fină care ne separă de rebeliunea propriu-zisă, această cerinţă a ascultării este cel mai greu de îndeplinit. Îmi pare că noi ne temem foarte să lăsăm frâul vieţii noastre în mâna altuia, fie şi în privinţa vieţii de credinţă. Avem, ca să zic aşa, o patimă a controlului personal asupra a tot şi a toate. Deşi, mai devreme sau mai târziu ne simţim invariabil furaţi, jefuiţi, trădaţi...Hotărârea noastră ca lucrurile să meargă aici, pe pământ, aşa cum ni se pare fiecăruia că e bine, pare totală. Ne temem foarte mult să nu devenim "copil obedient", ipostază valorizată negativ în cultura noastră lumească. Şi cum oare să trăiască omul în lumea de azi fiind în acelaşi timp şi ascultător de duhovnic, până la totală anulare a voii proprii, şi totodată autonom şi personal în nenumăratele relaţii cu lumea, în lume?... Ni se cere, aparent, o flexibilitate peste măsura omului.
Dar ascultarea le rezolvă pe toate, se pare. Dinlăuntrul ascultării se vede totul altfel decât de pe margine...
Fericit cel ce se poate goli pe sine de voia proprie, în toate privinţele, prin ascultare de duhovnic şi de fraţii îmbunătăţiţi! Acest om cunoaşte pacea şi odihna şi gustă din toate bunătăţile Cerului încă de pe pământ. Nici un neajuns nu îl doboară, nici un necaz nu îl copleşeşte, întrucât dragostea pe care o probează şi căleşte prin ascultare acoperă totul, resemnifică şi învie. Şi, nu în ultimul rând, acest om se simte (şi este!) cu adevărat liber.

*
Oare noi cei de azi mai cunoaştem cu adevărat forţa şi sensul unei binecuvântări primite în ascultare?

Începătorului, copilului mic și celui foarte sensibil Dumnezeu nu le îngăduie să se vadă bine pe ei înșiși, fiindcă vor cădea în deznădejde.
Creștinii în vechime aveau mai multă evlavie față de anafură decât au astăzi monahii față de Sfânta Împărtășanie.
Când nu simțim mângâiere la rugăciune și bucurie, precum copilul care aleargă în brațele maicii lui, atunci fie am rănit pe cineva cu comportamentul și asprimea noastră, fie avem mândrie.
Mult îl ajută pe monah pustia, fiindcă îl ferește de ispite. Viața în pustie este simplă și monahul poate să se predea în întregime celor duhovnicești.
Omul care are smerenie, chiar de se va abate uneori, îl acoperă harul lui Dumnezeu, în timp ce unul mândru este ca o cârmă stricată care întotdeauna o cotește strâmb sau ca un fierăstrău ascuțit numai într-o singură parte.
Când cineva s-a îndulcit la rugăciune, nu mai vrea să iasă din chilia lui. Atunci rugăciunea nu obosește, ci odihnește. Când însă noi nu vrem să ieșim din coliba noastră, dar, din dragoste, ieșim și jertfim liniștea noastră de dragul vreunui frate, atunci Dumnezeu vede dragostea noastră și ne umple de har.
Să ne purtăm cu simplitate față de ceilalți și să primim observațiile simplu. Când cineva umblă cu simplitate și cu gânduri bune se bucură atunci când îl ceartă cineva.
Să ai tot timpul o carte deschisă pe masă, ca să nu afle diavolul prilej să-ți strecoare gânduri.
În viața călugărească tot binele constă în faptul că se curăță gândurile, fiindcă aici cineva vede și ascultă numai lucruri bune.
Puțină meditație și multă rugăciune. În rugăciune și la slujbe trebuie să participăm cu toată inima noastră.
Odată mi s-a arătat satana și mi-a zis : „Eu sunt Hristos, închină-te mie”. I-am răspuns : „Eu întotdeauna mă închin lui Hristos. Și dacă erai Hristos, nu mi-ai fi cerut să mă închin ție”.
Monahii trebuie să aibă evlavie în mod special la Intrarea în Biserică a Maicii Domnului, fiindcă, așa cum Preacurata a intrat în Sfânta Sfintelor, la fel și monahii intră, odată cu tunderea lor, în viața cea sfântă a petrecerii monahicești.
*** Din tradiția ascetică și isihastă a Sfântului Munte, 2011

Din nou, tema veche a mândriei... Şi a smereniei!
 

Sfântul Teofan Zăvorâtul ne oferă cu obişnuita claritate cuvintele Părinţilor (şi ale propriei experienţe de viaţă îmbunătăţită în isihie) prin scrisorile sale. Iată o nouă mostră de cugetare filocalică ("Viaţa lăuntrică", pag. 69):

"Ucenicul nu are nimic al său.
Asemenea apostolilor, care I-au spus dumnezeiescului lor Învăţător: pe toate le lăsăm, la fel spune şi simte şi el:
Nu sunt al meu, pentru că nici gândurile, nici dorinţele, nici cuvintele, nici faptele nu trebuie să fie ale mele. Chiar de aş avea ceva bun, pentru mine nu este bun, de vreme ce fac acel lucru din voia şi după mintea mea proprie.
Printr-o astfel de dispoziţie şi lucrare, el loveşte în permanenţă drept în cap
pe şarpele cuibărit în inima noastră: mândria,
a cărei principală însuşire este să facă totul după voia sa şi în beneficiul ei.
Şi deoarece de mândrie atârnă toate patimile, înseamnă că pe măsura stârpirii mândriei se sting şi celelalte patimi, sufletul se luminează, se apropie de curăţenie şi nepătimire.
Prin faptul că nu se dă frâu liber ieşirii din inimă a vreunui lucru făcut sau început din proprie iniţiativă, se înăbuşă orice lucrare a mândriei; prin descoperirea oricărui gând nelegiuit, mândria este slăbită; căci prin expulzarea urmaşilor ei este privată de hrană; prin faptul că nimic nu se face din voie proprie, este lovită în inimă.
Renunţarea la voia proprie este mântuitoare chiar pentru cel care, neavînd un părinte duhovnicesc, se încredinţează altuia, chiar unui neînţelept, cu singurul ţel de a trăi desprins de judecata şi de voia sa.
Rezultatul este rapid şi la înălţime."

P.S. Care sunt "urmaşii mândriei"? Nu, oare, în primul rând gândurile nelegiuite? Apoi simţămintele, voia ş.a.m.d. Şi de ce sunt aceşti urmaşi "hrană"? Şi cui sunt aliment (dincolo de mândrie)...

Mândria şi egoismul
 

Toate patimile sunt periculoase şi afectează negativ viaţa noastră spirituală. Dar există două patimi care nu numai că sunt periculoase, dar atunci când s-au manifestat pentru primele dăţi au schimbat configuraţia ierarhiei cereşti şi a ordinii zidite de Dumnezeu pe pământ. Patimile despre care este vorba sunt mândria şi egoismul. Datorită lor, macrocosmosul spiritual şi material şi-au modificat funcţionarea prin căderea îngerilor şi prin căderea lui Adam. Dacă în planul spiritual, datorită purităţii ontologice a îngerilor, mândria şi egoismul îngerilor răi au luat cote maxime şi cu neputinţă de convertit, în planul fizico-spiritual din care face parte omul, cele două patimi au alunecat în zona microcosmosului, afectându-ne pe fiecare în parte. A devenit o problemă personală a fiecărui om cum va rezista în faţa acestor patimi şi cum se va salva de căderea definitivă alături de îngerii răi.
Cugetul smerit şi iubirea, semnele apartenenţei unui om la ucenicia în Hristos
Dumnezeu nu l-a lăsat pe om singur, ci l-a însoţit la început prin revelaţie naturală şi mai apoi prin profeţi. Dar Calea, Adevărul şi Viaţa s-a întrupat prin Iisus Hristos. El este Cel ce ne-a descoperit desăvârşit cele două virtuţi care ucid mândria şi egoismul: smerenia şi iubirea. Cele două sunt legate una de cealaltă ca şi patimile asupra cărora au putere şi au fost trăite de Mântuitor spre a ne fi învăţătură: Fiul lui Dumnezeu, făcându-Se om, a dat oamenilor cea mai mare pildă de smerenie din iubire, arătând că iubirea e atenţie la altul, până la uitarea deplină a importanţei proprii. Smerenia din iubire este singura şi cea mai directă cale spre ordonarea microcosmosului nostru sufletesc spre Dumnezeu. Mântuitorul Hristos a fost atât de clar! El a vorbit puţin despre smerenie dar ne-a arătat-o prin viaţa Lui. S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-se până la moarte (Filipeni 2, 8). Cugetul smerit şi iubirea devin semnele apartenenţei unui om la ucenicia în Hristos. A fi creştin înseamnă a-ţi ordona viaţa spirituală fără mândrie şi egoism şi a ţi-o îndrepta total spre Dumnezeu. Smerenia ne aşază dintr-o dată în starea firească a existenţei noastre. Ea nu este o virtute oarecare. Ea a refăcut ordinea distrusă de mândria şi egoismul lui Adam şi fără ea noi nu putem beneficia de darul ce ni l-a dat Hristos: Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre. Căci jugul Meu e bun şi povara Mea este uşoară. (Matei 11, 29-30) (Liviu Petcu, Gabriel Herea „Lumina din inimi. Spiritualitatea isihastă în traducerea şi tâlcuirea Părintelui Stăniloae”. Antologie de texte filocalice)

Nu doar cuvinte. Chiar şi întâmplări...
 

Nu doar cuvintele, nu doar discursurile ne pot tămădui şi reînsufleţi. Ci şi întâmplările vieţii altora, povestite, ce-i drept, prin cuvinte...
Iată una bucată de posibil leac!

Auzind zgomot, s-a ridicat, a ascultat... Şi, ca un iepure speriat, s-a repezit în pădure
şi culcîndu-se în iarbă, s-a făcut nevăzut.
"Părinte Serafim, părinte Serafim!"
La auzul glasurilor noastre copilăreşti, n-a putut rămâne în ascunzătoare. Capul i s-a ivit deasupra ierburilor, cu degetul pe buze, pentru a cere tăcere. Micuţa Liza, încă un bebeluş, s-a repezit prima şi,
aruncîndu-i-se în braţe,
şi-a lipit obrăjorul fraged de umărul părintelui.
"Comorilor! Comorilor!", şoptea el,
strângîndu-ne pe fiecare la pieptul lui firav...
Niciodată în întreaga sa viaţă Nadejda Aksakov n-a întâlnit o privire de o puritate copilărească asemenea privirii părintelui Serafim, niciodată n-a văzut un surâs asemenea surâsului său.
"Aşa surâde un prunc când se joacă
în somn cu îngerii..."



("Să ne rugăm 15 zile cu Sfântul Serafim de Sarov", pag. 28-29)

Iata "seminte" in pamant reavan! Frate Cezar, ca si alti cativa, tu esti un licurici in intuneric. Iarta-ma, nu indraznesc mai mult sa nu te smintesc. Postul tau de mai sus, ma copleseste si nici nu stiu cum sa vorbesc de el sa nu fiu inteles gresit. Mi-s tare dragi copiii. Oricat as fi de necajit, la vederea unui singur gaga mic, ma luminez dintr-o data. Dar la vederea mai multora, sentimentul e multiplu.
Astazi mai mult ca in alte zile (pentru ca trebuie sa recunosc faptul ca fiecare zi imi aduce bucurii inedite), am iesit cu colegul de munca, la pauza de pranz, sa servim ca de obicei in jurul orei 13.00 o cafea intr-un loc racoros si unde de multe ori simt nevoia rugaciunii mintii, fiindca in aceasta perioada, goliciunea feminina trupeasca, este in elementul ei. Si recunosc, pacatos cum sunt, multe picioare lungi imi trec prin fata ochilor, cand stau sa-mi savurez cafeaua, iar eu le contemplu de multe ori!!!
Ideea era alta. Iesind din site, o multime de prichindei, insotiti de cativa asistenti, mergeau in sir indian pe trotuar, catre muzeul din apropiere, Sa fi fost vreo suta, o suta cincizeci de baietei si fetite. Si ca de obicei, aceasta imagine ma tulbura si ma hipnotizeaza. Imi vine sa-i pup pe fiecare in parte si pe toti laolalta. Colegul a trecut printre ei, cu gandurile lui oarecum ascunse, dar eu n-am putut. O data ca nu am indraznit sa "obturez" fie si pentru o clipa, curgerea acelor ingeri, dar mai ales fiindca aveam marele privilegiu de a-i privi atat de aproape si de a accepta cu toata bunavointa bucuria pe care mi-o face Dumnezeu. Nu am eu, razvratit pacatos, cum sa ma compar cu Sfantul Serafim de Sarov, pe care il am undeva acolo, nu ca un "licurici" ci ca un far, dar asa cum spunea el, asa simteam si eu: "comori nepretuite", inocenta si curatenie sufleteasca in sens absolut!!!
Inca o data, mare bucurie mi-ai facut cu povestea de mai sus. Asa zic eu ca ne putem mantui unul pe altul!!!

"Nu există carieră în viața duhovnicească.

Într-o societate unde fiecare se imaginează fiind primul, nimeni nu progresează. În schimb, dacă se consideră întotdeauna ultimul, întâlnirea cu aproapele devine de fiecare dată prilejul unui folos și a unui spor duhovnicesc. Astfel, e preferabil să fii ultimul. Dacă sunt primul, e o plictiseală groaznică. Dacă sunt ultimul, e o bucurie continuă, pentru că învăț mereu ceva util."

(„Din viață și din Duh”, Arhimandritul Sofronie, pag. 58)

"Nu lăsaţi ca lucrurile acestei lumi să vă împrăştie mintea. Concentraţi-vă toată atenţia, dedicaţi-vă toată puterea unei vieţi care să corespundă duhului poruncilor Evangheliei."

("Din Viaţă şi din Duh", Arhimandritul Sofronie)

"Definiţia iertării: Parfumul unei flori pe pantoful celui ce a călcat-o." (autor necunoscut)

"Cine nu iartă distruge puntea pe care trebuie să meargă el însuşi." (autor necunoscut)

"Oamenii cu pumnii strânşi nu-şi pot da mâna." (autor necunoscut)

"A ierta înseamnă a elibera un prizonier şi a descoperi că prizonierul erai chiar tu." (Lewis Smedes)

Parintele Serafim de Sarov ne indemna sa ne rugam zilnic asa:
„Sculându-se din somn, orice creştin să se îngrădească de îndată cu semnul Sfintei Cruci şi stând în genunchi în faţa icoanelor, să zică această mântuitoare rugăciune, pe care însuşi Domnul Dumnezeu şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos a dat-o Sfinţilor Săi ucenici: Tatăl nostru…, de trei ori până la sfârşit şi în cinstea Maicii Domnului să zică „Născătoare de Dumnezeu, Fecioară, bucură-te! Ceea ce eşti plină de har, Marie, Domnul este cu Tine, Binecuvântată eşti tu între femei şi binecuvântat este rodul pântecelui Tău, căci ai născut pe Mântuitorul sufletelor noastre”(tot de trei ori). Apoi Simbolul Credinţei – „Cred întru Unul Dumnezeu…„ (o dată).
Săvârşind această rânduială de dimineaţă, fiecare creştin, de orice neam şi stare ar fi el, bărbat sau femeie, poate să meargă cu pace la lucrul său, la care este rânduit, sau chemat. Iar când mergi pe cale, sau te ocupi cu lucrul undeva, să zici mereu încet, în taina inimii tale: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul!” Când se va întâmpla ca acolo unde lucrezi să fie mai multă lume care-ţi tulbură liniştea rugăciunii, atunci zi în minte numai atât: „Doamne miluieşte”, continuând aşa până la vremea prânzului. Iar înaintea prânzului să mai săvârşeşti o dată aceeaşi rânduială de dimineaţă, cum s-a arătat mai sus.
După prânz, îndeplinind iarăşi lucrul tău, zi de asemenea încet: „Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul”, continuând aşa până la vremea somnului. Iar când se va întâmpla cuiva să petreacă vremea singuratic, bucurându-se de mai multă linişte, atunci poate să zică aşa: „Doamne, Iisuse Hristoase, pentru rugăciunile Preacuratei Maicii tale, miluieşte-mă pe mine, păcătosul”. Şi apropiindu-te de ceasul când vrei să te culci, să mai repeţi încă o dată aceeaşi rânduială de dimineaţă, cum s-a arătat mai sus, după care poţi să te culci să dormi în pace, însemnându-te cu semnul Sfintei Cruci”.
Preacuviosul Serafim spunea că orice creştin, ţinând această mică rânduială ca pe o ancoră mântuitoare în mijlocul valurilor de griji ale lumii şi îndeplinind-o cu smerenie, poate să ajungă la măsura desăvârşirii creştine şi a dragostei dumnezeieşti, deoarece aceste trei rugăciuni formează temelia Creştinătăţii. Prima, Tatăl nostru, conţine însăşi cuvintele Domnului, pe care El le-a dat ca model al oricărei rugăciuni. A doua, „Născătoare de Dumnezeu…”, adusă din cer de Arhanghelul Gavriil, ca închinare Preasfintei Fecioare, Maicii Domnului, este ca o piatră unghiulară a Noului Testament. Şi, în sfârşit, a treia, Crezul, cuprinde pe scurt toate dogmele credinţei creştine.
Dacă bunul creştin, care cunoaşte şi îndeplineşte această uşoară pravilă de rugăciune, se întâmplă să aibă mai multă vreme liberă, atunci poate, după râvna ce o are către Dumnezeu, să mai adauge şi alte rugăciuni şi citiri mântuitoare: acatiste, paraclise, canoane, psalmi, citiri din Sfânta Evanghelie, scrierile Sfinţilor Apostoli şi ale Sfinţilor Părinţi ş.a.m.d, mulţumind lui Dumnezeu, că l-a învrednicit să-I aducă asemenea jertfe curate.
Prin aceasta omul se poate înălţa încetul cu încetul deasupra faptei bune a creştinului de rând. Şi dacă, dimpotrivă, cineva nu are vreme să zică nici această scurtă rânduială, din cauza prea multor ocupaţii însemnate, sau nu dispune singur de timpul său, atunci poate, învăţând pe de rost cele trei rugăciuni, să le zică cu gândul în vremea lucrului şi chiar dacă ne aflăm în pat, încredinţându-se, după cuvântul Scripturii, că tot cel ce cheamă numele Domnului se va mântui(Fapte 2, 21).
Mai mult ca orice însă, Preacuviosul Serafim învăţa pe toţi să săvârşească rugăciunea lui Iisus: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul”, povăţuind şi el acum pe alţii – cum îl povăţuise şi pe el oarecând Cuviosul Dositei de la Pecerska, zicând: „întru aceasta să-ţi fie toată strigarea şi învăţătura ta. Mergând ori şezând, lucrând sau fiind în biserică, acest strigăt să fie necontenit în gura şi în inima ta. Cu dânsul vei afla liniştea lăuntrică, vei dobândi curăţia sufletească şi trupească şi se va sălăşlui întru tine Duhul Sfânt, Vistierul tuturor bunătăţilor, care va călăuzi paşii vieţii tale spre sfinţenie şi spre toată evlavia şi curăţia…”.

• Cine-i îngust la minte n-are leac nicăieri.

• Cu cât vei cunoaşte mai mult şi mai bine, cu atât vei fi judecat mai aspru, de nu vei trăi cu sfinţenie.

• Fără îndoială, la ziua judecăţii nu vom fi întrebaţi ce-am citit, ci ce-am făcut, nici dacă am vorbit cu dibăcie, ci dacă am trăit cum se cuvine.

• Meritul omului în faţa lui Dumnezeu nu stă în ceea ce ştie, ci în ceea ce face.

• Dorinţa de a şti a pierdut pe omul dintâi, el căuta cunoaşterea, care hrăneşte trufia, şi a găsit moartea.

• Trufia l-a pierdut pe om, însă smerenia îl ridică şi-l aşează din nou în împăcarea cu Dumnezeu.

• O, Adevăr, care Dumnezeu eşti, fă să fiu una cu Tine într-o dragoste veşnică.

• A nu te crede lucru mare şi a cugeta că alţii sunt mai de seamă decât tine, e o mare înţelepciune şi o mare desăvârşire.

• Placă-ţi să trăieşti necunoscut şi să te socoteşti drept nimica. Ştiinţa cea mai înaltă şi folositoare iat-o: să te cunoşti deplin – şi să te dispreţuieşti pe tine însuţi.

(Din scrierile părintelui Arsenie Boca)

"Am văzut de multe ori în viaţă cum Dumnezeu ne lasă să fim ispitiţi, să ne muncim cu tot felul de lucruri dar, în aceste ispite, nu trebuie să ne pierdem cumpătul, să deznădăjduim, fiindcă nu numai eu sufăr de păcat, nu este numai suferinţa mea, pe care câteodată nu pot să o mai duc, ci este suferinţa lumii întregi. Şi eu, poticnindu-mă de păcatul meu, fie că l-am biruit, fie că am căzut în el, trecând prin multe suferinţe şi nedreptăţi, devin în stare să înţeleg pe aproapele. Şi aşa începe să se închege cea de a doua poruncă a Domnului: << Iubeşte pe aproapele tău ca pe tine însuţi>>. Aproapele tău, fie bun, fie rău, fie păcătos sau sfânt, oricum ar fi el, este un alt eu însumi; tu eşti un eu, tu mă cunoşti până la urmă. Şi eu te cunosc, esenţial; nu e nevoie să ne întâlnim ca să ne cunoaştem.

Odată, când am fost la Muntele Athos, acum mulţi ani, am fost entuziasmat de căldura cu care am fost primiţi de călugări. Ce primitori erau! Ce înţelegători! Şi i-am spus unui călugăr: << Oriunde aş intra aici, în mănăstire şi schituri, pe oricine aş vedea, parcă l-am cunoscut din copilărie>>. Ce mi-a răspuns călugărul? Zice: << Noi, ortodocşii, ne iubim înainte să ne cunoaştem>>. Şi am înţeles că este adevărat cuvântul lui. Esenţial ne cunoaştem, mai ales cei care trăim cu rugăciunea."

(Celălalt Noica - mărturii ale monahului Rafail, însoţite de câteva cuvinte de folos ale părintelui Symeon, pag. 54-55)

• Fericit nu este cel ce începe bine, ci cel ce termină bine nevoinţa sa.

• Dacă-ţi vei aduce totdeauna aminte de slăbiciunea ta, atunci niciodată nu vei călca hotarul vegherii. Cu un singur gând necuviincios poţi pierde o sută de ani pe ogorul mântuirii.

• Iubeşte smerenia! Ea îţi va descoperi toate păcatele tale.

• Fericiţi sunt ochii pe care omul din princina smerniei nu îndrăzneşte să-i ridice spre Dumnezeu.

• Ferice de omul care se socoteşte mai rău decât toţi şi nu cade în deznădejde. Fericiţi sunt aceia care neîncetat îşi văd păcatele lor.

• Fericit este acela care se smereşte pe sine întru toate, că acela se va înălţa.

(Mărgăritare Duhovniceşti, Părintele Arsenie Boca)

Seminţe filocalice şi ...buruieni cu aer meditativ
 

După cum înclină mintea, după cum omul s-a statornicit să pună ochii minţii,
în afară sau înlăuntru,
cu trufie ori cu umilinţă şi nădăjduire la curăţie:

se deschid nouă două lumi diferite. La început ele par cu totul distincte şi antagonice.
Lumea dinafară e cea pe care o ştim cu toţii şi despre care putem vorbi fără prea mari poticniri în comunicare (chit că uneori putem avea înţelegeri şi opinii diferite ori contrarii). Este o lume nesfârşită, căreia tendinţa de explorare din noi nu-i dă niciodată de capăt. Are atâtea legi, forme, evenimente...
Lumea dinlăuntru apare la început ca o pâclă fără formă, ca o bănuială mai degrabă, ca o presimţire... Cât de puţin distinctă şi chiar nesigură pare ea în raport cu obişnuita noastră lume exterioară. Cu aceasta din urmă suntem atât de deprinşi, la ea participăm cu toate simţurile, cu tot corpul, cu tot sufletul, parcă. Ne captivează, la propriu.
Cu toate acestea, lumea dinlăuntru este mai consistentă şi mai plină de viaţă decât lumea exterioară. Cei care o cunosc pe ea, cei familiarizaţi cu universul lăuntric, se recunosc deîndată între ei. Pentru că lumea aceasta îi conţine pe toţi deodată, într-o unime tainică... Pelerinii lăuntrici se simt fraţi, fără a avea ei nevoie de prea multe dovezi şi asigurări.

Se întâmplă uneori ca un călător obişnuit cu universul interior să descopere că lumea din afară este cosubstanţială, într-un anume fel, cu cea lăuntrică. Atunci el nu mai este rănit ori sfâşiat de diferenţele dintre cele două lumi, atunci el se simte unit, în pace. Şi trăieşte, cumva, sentimentul neîntrerupt al unui etern început, al unui continuu răsărit de soare, al unei copilării dulci şi totodată împlinite, roditoare.
Cei care trăiesc acest simţământ se cunosc între ei dintotdeauna şi se simt fraţi. Se iubesc nu înainte de a se cunoaşte, ci tocmai pentru că s-au cunoscut când erau una cu Iubirea. S-au cunoscut prin Iubirea dinlăuntru, de dincoace...
Şi mare e durerea lor când vreunul dintre ei cade din Iubire (în afară) - cu acela căzut, simte că a căzut fiecare.... Şi atunci plânge, cu nesfârşită durere şi groază pentru propriile păcate. Aşa se reînnoieşte rugăciunea.

Sfântul Ioan Maximovici ( cele două căi care stau înaintea oamenilor )
 

Iată cele două căi care stau înaintea oamenilor. În faţa noastră stă Crucea Domnului, cea de viaţă dătătoare. Domnul a spus: „Cine vrea să vină după Mine să-şi ia crucea şi să-mi urmeze Mie”. Încotro să meargă? La început, prin suferinţe, aşa cum a suferit şi Hristos, iar apoi va merge cu Hristos şi în Împărăţia Cerească, unde Domnul Iisus Hristos stă pe Tronul Său.
Nu este altă cale, decât să mergem pe urmele Domnului. Şi tâlharul spânzurat în partea dreaptă L-a cunoscut pe Dumnezeu şi L-a urmat cu sufletul. Desigur, nu putea atunci să se transforme printr-un miracol, nu este nevoie de aceasta, ci a mers cu sufletul după Domnul, L-a recunoscut în El pe Dumnezeu, Care S-a smerit pentru mântuirea oamenilor, şi [tâlharul] s-a smerit, şi-a cunoscut păcatele şi, împreună cu Hristos, a mers în Rai.

Inima este omul cel tainic
 

În inimă domneşte pacea lui Dumnezeu: „Şi pacea lui Hristos... să stăpânească în inimile voastre" (Coloseni 3, 15).
Inima este chitara, coardele ei sunt simţirile, iar pana este mintea, „care mişcă cu pricepere desăvârşită simţirea prin pomenirea lui Dumnezeu; din această mişcare se iveşte în suflet o plăcere negrăită, iar mintea curată face să se arate razele dumnezeieşti" (Calist Patriarhul, Capete despre rugăciune, cap. 3, Filocalia, vol 8, pp. 227-228).
Inima este izvorul din care, prin rugăciune şi căldură a simţirii harice, ţâşneşte apa „din Duhul de viaţă dătător" (Sfântul Grigorie Sinaitul, Scrieri, p.82).
Inima este omul cel tainic (Sfântul Grigorie Palama, Către Xenia. Filocalia (orig. gr.), vol. 4, p. 109).
Iată numeroasele analogii folosite de Sfinţii Apostoli şi de Sfinţii Părinţi pentru a ne înfăţişa şi descrie lucrarea inimii. În concluzie, inima este „omul cel tainic", locul unde Se revelează şi Se sălăşluieşte Dumnezeu printr-o viaţă ascetică după har. Ea e biserica duhovnicească unde se săvârşeşte o neîncetată liturghie dumnezeiască şi o neîncetată doxologie a lui Dumnezeu. Acest loc, care pentru mulţi dintre noi este un loc întru totul necunoscut, e cunoscut de către sfinţi. El este cel care dă omului viaţă.

"Cu cât ne smerim mai mult întru pocăinţă, cu atât mai repede rugăciunea noastră Îl dobândeşte pe Dumnezeu. Când pierdem însă smerenia, atunci nici un fel de fapte bune nu ne pot ajuta. Acţiunea în noi a mândriei, judecarea fraţilor, vrăjmaşa faţă de aproapele, ne aruncă departe de Dumnezeu."

(Arhimandrit Sofronie, Despre rugăciune, pag. 145)

"Biserica ortodoxă nu este o Biserică între altele, ci este, pur şi simplu, firea în care Dumnezeu l-a creat pe om. Esenţa Ortodoxiei este firea omului. Şi a luat în istorie nume de dreaptă slăvire, nume foarte frumos şi foarte sugestiv, adică nume care trădează, dacă vreţi, ceea ce au căutat Părinţii cei adevăraţi, care n-au căutat nici slavă lumească, nici filosofie mai adevărată, ci au căutat un singur lucru: să rămână în dreapta slăvire, descoperită de Însuşi Dumnezeu; au încercat să păstreze nestricată viziunea acestei firi omeneşti."

"Prin cădere, omul a ieşit din această fire, a căzut din firea lui şi a trebuit ca Însuşi Dumnezeu să vină în istoria omului, să-Şi "suflece mâinile" şi să spună: "Uite, omule, vin Eu să fiu om, căci tu n-ai aflat, n-ai ştiut cine eşti". Dumnezeu a venit în istorie să fie El om, a trăit toate nefericirile noastre şi toate rezultatele căderii noastre, a trebuit să trăiască şi moartea noastră, să treacă şi prin iad şi acolo Dumnezeu a dat o singură lovitură. Până acolo Dumnezeu a fost blând ca un miel, dar acolo Mielul a distrus porţile iadului şi, cum cântăm la Înviere, prin moartea Lui a biruit moartea, a săvârşit un lucru pe care primul Adam n-a ştiut şi n-a putut să-l săvârşească, din cauza căderii. Dar prin Înviere, Înălţare şi şedere de-a dreapta Tatălui, El a parcurs drumul pe care ar fi trebuit să-l facă măcar un om şi, deci, în Hristos, omul s-a desăvârşit şi s-a schimbat. Acesta este sensul Noului Testament."

(Celălalt Noica – mărturii ale monahului Rafail, pag. 25 şi 38)

Cum ştii dacă vieţuieşti după voia lui Dumnezeu? Iată un semn: dacă te întristezi pentru un lucru oarecare, înseamnă că nu te-ai predat pe deplin voii lui Dumnezeu, chiar dacă ţie ţi se pare că vieţuieşti după voia Lui.

Cine vieţuieşte după voia lui Dumnezeu, acela nu se îngrijeşte de nimic.Şi dacă are nevoie de vreun lucru, se predă pe sine însuşi şi lucrul de care are nevoie lui Dumnezeu. Şi chiar dacă nu-l dobândeşte, rămâne la fel de liniştit, ca şi cum l-ar avea.

Sufletul care s-a predat voii lui Dumnezeu nu se teme de nimic: nici de furtună, nici de tâlhari, de nimic. Şi orice i s-ar întâmpla, el spune: "Aşa i-a plăcut lui Dumnezeu". Dacă e bolnav, gândeşte: "înseamnă că am nevoie de boală, altfel Dumnezeu nu mi-ar fi trimis-o". Şi aşa se păstrează pacea în suflet şi în trup.

Cine-şi face griji pentru sine însuşi, acela nu se poate preda pe sine voii lui Dumnezeu astfel ca sufletul lui să aibă pace în Dumnezeu. Dar sufletul smerit se predă voii lui Dumnezeu şi vieţuieşte înaintea Lui cu frică şi iubire: cu frică, ca să nu întristeze cu nimic pe Dumnezeu; cu iubire, căci sufletul ştie cât de mult ne iubeşte Domnul.

(Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznadejdii şi iadul smereniei)

"Să luăm aminte la cuvântul Scripturii, la cuvântul rugăciunii, fiindcă în el se găseşte ascuns izvorul vieţii. Este ascuns, dar se dezvăluie în măsura în care dorim şi ne cultivăm. Cuvântul este unul din numele lui Dumnezeu. Se numeşte Fiu, dar este şi Cuvânt şi lui Dumnezeu şi de aceea Cuvântul, cum spunea de mult Părintele Sofronie, are rădăcini metafizice, adică nu-I aşa doar o << gălăgie arbitrară>> prin care eu pot să spun ceva şi voi puteţi înţelege gândirea mea. Cuvântul provine din nişte energii dumnezeieşti. Prin cuvânt Dumnezeu a făcut cerul şi pământul. Dumnezeu a spus << să fie>> şi a fost. Cuvântul este o energie creatoare, o energie care devine periculoasă, mortală, când e rău întrebuinţată. Dar cuvântul este, la modul pozitiv, o energie de comuniune, de împărtăşire. Omul găseşte puterea cuvântului tocmai în rugăciune, împărtăşindu-se din gândurile lui Dumnezeu sau gânduri dumnezeieşti, experienţe trăite de alţii înaintea noastră, de sufletele cele mai luminate ale Bisericii. În rugăciune, deci, cuvântul începe să-şi regăsească puterea sa adevărată, fiindcă în rugăciune cuvântul este comuniune reciprocă între Dumnezeu şi om.

Aşadar, trebuie să luăm în serios cuvântul, adică trebuie să trecem de la nivelul de informaţie al acestuia la cel de comuniune, de trăire. De exemplu, ziarul, în general, dă informaţii. Dar când doi care se iubesc îşi spun: << Te iubesc>>, aceasta nu mai este doar o informaţie; se împărtăşesc unul de celălalt. Trăiesc cuvântul la nivelul acela la care le place să îl audă, dar şi să-l spună. Acesta este planul duhovnicesc al cuvântului."

(Celălalt Noica – mărturii ale monahului Rafail, pag. 65)

Franturi de Rai! Slava lui Dumnezeu pentru toate. Iata "seminte"! Ne putem scuza cu "N-am stiut"? "Că iată adevărul ai iubit; cele nearătate şi cele ascunse ale înţelepciunii Tale, mi-ai arătat mie." - Ps. 50

"Este absolut necesar ca şi noi să trecem peste nivelul informativ al cuvântului şi să ajungem la nivelul de împărtăşire, de rugăciune, în ascultarea Sfintelor Scripturi, în comunicarea noastră unul cu altul, pentru că atunci intrăm într-adevăr în împărtăşire, în sfânta împărtăşire, poate nu încă cu Trupul şi Sângele lui Hristos, dar cu Hristos, Cuvântul lui Dumnezeu. Vedeţi că şi Sfânta Liturghie este alcătuită în aşa fel încât ea culminează mai întâi cu împărtăşania cuvântului (de aceea se face ieşire cu Sfânta Liturghie) şi după aceea, partea a doua a Liturghiei culminează cu Trupul şi Sângele lui Hristos. Sfânta Liturghie aminteşte şi momentul de la Cina cea de Taină, când Domnul, înainte de a-I împărtăşi pe Sfinţii Apostoli, le-a spus că ei sunt curaţi prin cuvintele pe care le-a rostit lor.

Cuvântul este energie care curăţă, care sfinţeşte, care odihneşte (vorbesc de Cuvântul lui Dumnezeu, nu de cuvintele pe care noi le întrebuinţăm în sens contrar) şi, prin aceste energii, intrăm în energia creatoare a lui Dumnezeu. Se întâmplă foarte multor oameni să audă de multe ori unele cuvinte în rugăciuni, în cântări, în Scriptură şi să nu le înţeleagă, dar, dintr-o dată, auzindu-le, să fie luminaţi şi să priceapă înţelesul lor. Din acel moment nu vor mai fi niciodată străini, în întuneric, ca mai înainte. S-au împrietenit cu acestea, s-au împărtăşit cu ele şi ele i-au schimbat. Părintele Sofronie spunea că aceasta este clipa în care omul trăieşte Cuvântul lui Dumnezeu ca Lumină. Este tocmai ca la început, când Dumnezeu a spus: << Să fie lumină!>>, şi a fost lumină."

(Celălalt Noica – mărturii ale monahului Rafail, pag. 65)

"Când vezi pe aproapele tău, cât de departe ar fi el geografic sau sufleteşte, să fii convins că este un alt eu. Şi el, fie prieten sau duşman, are nevoie de aceeaşi mărturie de care şi eu am nevoie. Roagă-te omule bun, pentru cel ce-ţi face rău, pentru cel ce păcătuieşte, şi mulţumeşte pentru binele pe care îl faci aproapelui tău. Gelozia să fie departe de noi, fiindcă lucrul pe care-l poftim de la cel care ne face gelos este tocmai lucrul pe care vrea să ni-l dea Dumnezeu. Deci, un alt eu a ajuns la ceea ce eul meu nu a ajuns, dar prin el am ajuns la acelaşi. E într-un fel şi câştigul meu. Moartea fratelui este moartea mea. Viaţa fratelui este viaţa mea. Sfântul Siluan zice: <<Fericit cel ce iubeşte pe fratele său, că fratele nostru este viaţa noastră>>"

(Celălalt Noica – mărturii ale monahului Rafail, pag. 86)

"În perspectiva realităţilor actuale mântuirea este "mult mai grea" şi aş aminti un cuvânt pe care Părintele Sofronie îl spune în cartea lui despre << Măsuri eclesiaste>>: << Este un privilegiu înfricoşat>>, întrucât cred că trăim ultimele clipe ale istoriei, analoage poate cu cele ale Domnului pe cruce.

Mântuirea este un lucru cu neputinţă la om şi deci, dacă este cu neputinţă, Dumnezeu însuşi o face şi de aceea trebuie să ne lipim de rugăciune şi de Tainele Bisericii, mai ales de Taina Sfintei Împărtăşanii. Şi aşa, ceea ce este cu neputinţă la om, este cu putinţă la Dumnezeu."

(Celălalt Noica – mărturii ale monahului Rafail, pag. 61)

Da, seminţe de lumină, roditoare.....:)

"Primul pas în vieţuirea duhovnicească este primirea vădirii Duhului, că eu sunt om păcătos. De aceea şi Biserica ne-a dat, între altele, Taina Spovedaniei. Pornind de la Dumnezeu Duhul, atunci vedem păcatul în noi şi nu-l ascundem, ci mergem să ne vădim de păcat înaintea duhovnicului şi duhovnicul le dezleagă cu puterea pe care Domnul a dat-o preoţiei. Dar a te spovedi nu este singurul fel de a trăi în duh, fiindcă noi, în fiecare clipă suntem în păcat, până ce Dumnezeu nu ne înviază prin Tainele Bisericii şi mai ales prin Taina Împărtăşaniei. Până când Dumnezeu nu ne înviază prin Duhul Său, rămânem în moarte, trăim în păcat. Trăirea în Duh este conştiinţa pe care o au toţi sfinţii şi anume conştiinţa de fiecare clipă că sunt păcătos. Care este sfântul Bisericii noastre care să fi spus: << Căutaţi către mine, că eu vă sunt exemplu de sfinţenia?>> Oare nu toţi sfinţii au spus: << Eu sunt păcătos, eu sunt cel mai mare păcătos?>> Acesta era convingerea sfinţilor, fiindcă sfinţii trăiau în Duh şi Duhul vădea în inima lor păcatul, chiar trăind o viaţă înaltă, chiar când făceau minuni. Şi primeau mărturia Duhului şi se socoteau păcătoşi, înaintea preotului şi înaintea oricărui om.

Şi noi totdeauna trebuie să trăim, primind vădirea Duhului, vădirea de păcat. Cel care ştie că-i păcătos, cum Spun Sfinţii Părinţi, nu mai vede păcatul aproapelui ca să-l judece. Dacă ştim că suntem păcătoşi ce rost are să ne mai intereseze ce a făcut aproapele? Cum să mai osândim pe fratele nostru care păcătuieşte? Toţi Sfinţii Părinţi spun că dacă noi judecăm şi osândim pe aproapele şi nu ne pocăim pentru acest păcat, şi noi vom cădea în acelaşi păcat. Şi aceasta am văzut-o de nenumărate ori. Dacă nu ne pocăim pentru păcatul osândirii aproapelui şi noi vom cădea în păcatul pentru care l-am osândit pe el.

Şi am învăţat un lucru, anume că Dumnezeu, vădindu-mă pe mine de păcat mă învaţă să fiu milostiv aproapelui. Nu să-l osândesc, ci să mă rog pentru el: << Doamne toţi suntem făptura mâinilor Tale. Iartă pe robul Tău care păcătuieşte şi nu ne lăsa pe noi în întuneric>>. Şi aşa în loc să osândim, în loc să se înverşuneze sufletele noastre, începem, prin lucrarea Duhului Sfânt, să ne înduioşăm. Acesta este un aspect al trăirii în Duh, fiindcă atunci când noi miluim pe aproapele devenim ca Dumnezeu Care este milostiv şi de la care aşteptăm milostirea. Şi atunci se coboară în noi Duhul şi Duhul Sfânt se roagă în noi pentru tot poporul lui Dumnezeu, care se îndepărtează de El, pentru toată lumea care nu cunoaşte pe Dumnezeu şi zace în păcat. Duhul se va coborâ în sufletul celui care miluieşte pe aproapele şi, în loc să-l osândească, se gândeşte cu milă şi cu rugăciune la el."

(Celălalt Noica – mărturii ale monahului Rafail, pag. 70-71)

Cuviosul Paisie Aghioritu : "Nu crede în gândul tău . . . "
 

Părinte, când mă mânii mă fac ca torentul; nu mă pot abţine.
€’ De ce să nu te poţi abţine?
€’ Pentru că îmi cred gândului meu.
€’ Ei, atunci ai crezul tău, propriul tău simbol de credinţă!... Egoismul este de vină. Să nu-ţi îndreptăţeşti gândul tău! Un gând „bandajat” singură să-l alungi, să nu-l primeşti.
€’ Dar cum voi înţelege că un gând este „bandajat”?
€’ Ei, dacă nu-l înţelegi, să-l spui stareţei şi, să-l alungi, făcând ascultare în tot ce îţi va spune. Pentru un om duhovnicesc, faptul de a se încrede în gândul său este începutul înşelării. Mintea sa se întunecă de mândrie şi se poate înşela. Este mai bine să înnebunească, pentru că atunci va avea circumstanţe atenuante.
€’ Părinte, dar ajutor de la alţii nu se poate primi în astfel de cazuri?
€’ Pentru ca cineva să fie ajutat în starea în care se află, trebuie ca şi el însuşi să ajute. Să înţeleagă că a se încrede în gândul care îi spune, de pildă, că este cel mai bun dintre toţi, că este sfânt etc, aceasta înseamnă înşelare. Dar dacă el însuşi îl ţine, un astfel de gând nu poate fi alungat nici cu mitraliera. Trebuie să se smerească pentru ca el să plece. Uneori mi se cere să mă rog pentru astfel de cazuri. Ce rugăciune să fac? Din moment ce acela are înăuntrul său fitilul diavolului. Orice vei face, tot va sări în aer. Este ca şi cum cineva ar ţine în mâinile sale fitilele de la dinamită şi ar cere să-l ajuţi ca să nu explodeze.
€’ Părinte, am devenit sucită.
€’ Cine îţi spune aceasta? Gândul tău? Eu te urmăresc din Sfântul Munte. Ştiu aceasta. Nu ai devenit sucită. Dar dacă vei crede în gândul tău, atunci acela te va răsuci. Nu crede în gândul tău, nici atunci când îţi spune că eşti într-un hal fără de hal, nici când îţi spune că eşti sfântă.

Dacă amintirea faptelor bune făcute de tine te îndeamnă la mândrie, cugetă îndată că aceste lucruri sunt ale lui Dumnezeu, nu ale tale, și, ca și cum ai vorbi cu ele, zi (Gândeşte-te deci că, oricâte fapte bune ai face şi oricâte daruri ai lua, cu atât mai mult ele se datorează lui Dumnezeu şi tu te obligi mai mult faţă de El. Din această meditare, nu numai că nu te vei mândri de virtuţi şi calităţi, ci te vei coborî în adâncul smereniei, fiindcă nu ai nimic vrednic cu care să mulţumeşti pe deplin darurilor dumnezeieşti): „Nu ştiu, gândurilor, cum aţi apărut şi aţi năvălit în mintea mea! Nu eu sunt autorul faptelor bune, ci bunul Dumnezeu şi Darul Său. El v-a crescut şi v-a păzit. Deci numai pe El voiesc să-L cunosc, Părinte Începător şi Înfăptuitor. Lui Îi mulţumesc şi pe El Îl laud”.
Meditează apoi că toate lucrurile făcute de tine nu sunt tocmai în lumina şi după darul dat ţie să le cunoşti şi să le faci, ci multe sunt neîndeplinite şi multe departe de scopul curat şi sârguinţa obligatorie. De aceea, când vei înţelege bine acestea, vei vedea că se cuvine mai bine a te ruşina de virtuţile tale, decât a fi satisfăcut în zadar și a te mândri cu ele. Fiindcă-i destul de adevărat că virtuţile fireşti ale lui Dumnezeu, pe care suntem datori a le face, fiind în sine curate si desăvârşite, oarecum se profanează din cauza lipsurilor şi insuficienţelor noastre.
Apoi compară-ţi faptele cu ale sfinţilor, adevăraţilor prieteni şi robi ai lui Dumnezeu, şi vei vedea că cele mai de seamă fapte ale tale sunt nimicuri şi de foarte puţine ori de nicio cinste. (...)
În scurt, de îţi vei înălţa mintea la dumnezeirea şi nemărginita mărire a Dumnezeului tău („înaintea Căruia nici cerul nu-i curat", cum e scris, Iov, 15, 15), vei vedea bine că, în tot lucrul tău, nu trebuie să te mândreşti şi să-ţi înalţi cugetul, ci să te îngrozeşti şi să te cutremuri, oricât de sfânt şi de desăvârşit ar fi. Eşti dator a zice din tot sufletul către Domnul, ca vameşul cel smerit: „Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului”.
Sfântul Nicodim Aghioritul

Este cu neputinţă să ne aflăm întotdeauna în aceeaşi stare, ci se cuvine să aşteptăm război dinafară sau dinlăuntrul nostru. Numai să nu dăm pricină prin semeaţă cugetare şi trufie, ci să lucrăm spre dobândirea cugetării celei smerite şi aşa săgeţile vrăjmaşului cu uşurinţă se vor risipi. Viaţa duhovnicească nu stă numai în gustarea dulceţilor şi mângâierilor acestora, ci mai mult în răbdarea cu bucurie atunci când ne lipsim de ele şi în răbdarea altor necazuri. Din acestea se cunoaşte dragostea noastră pentru Dumnezeu – când le purtăm cu bucurie; cunoscând neputinţa şi sărăcia noastră, ne smerim prin acestea.
Aminteşte-ţi de aşezarea ta de la început, când te îndulceai de mângâierile duhovniceşti. Ce ai dobândit? Dacă ai fost lipsită de ele – o adâncă pustiire şi era cât pe ce să cazi în deznădejde atunci când, mai târziu, au venit asupra ta valurile patimilor. Vezi cât de şubredă este această mângâiere ce nu aduce smerenie, ci doar încântă şi, dacă nu guşti şi din scârbe, primejduieşte pe cei ce o au. Dimpotrivă, crucea ne face părtaşi patimilor lui Hristos şi slavei Sale doar atunci când El va binevoi să ne dăruiască aceasta şi atunci când ne va fi de folos (Sfântul Cuvios Macarie de la Optina).
(Filocalia de la Optina, traducere de Cristea Florentina, volumul I, Editura Egumenița, Galați, 2009, pp. 159-160)

In Filocalie se povestește despre un bătrân virtuos că l-a vizitat odată un monah mai tânăr ca să primească sfat de la el. Atunci bătrânul a constatat că monahul nu cunoștea nimic despre rugăciune și din lucrarea lăuntrică ascunsă. L-a sfătuit în mod corespunzător și i-a zis să se roage cu rugăciunea „Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă pe mine păcătosul”. Într-adevăr monahul era râvnitor și a ascultat sfaturile bătrânului. Se ruga spunând rugăciunea și încerca să-și păstreze curată inima de orice gând rău. A început să simtă mângâiere lăuntrică și odihnă și mare mulțumire duhovnicească, împreună cu dragoste și dor de Dumnezeu. Această stare era continuă, dar nu pentru un mare interval de timp. Când a început să piardă această mângâiere, a continuat să se roage și să se lupte, s-a dus iarăși, supărat totuși pentru ceea ce i se întâmpla, la avva Filimon și i-a spus despre starea lui. Atunci avva îi spune: Dumnezeu te-a învrednicit să primești cercarea mângâierii și a harismelor cerești ale rugăciunii. Acum însă trebuie să lupți cu răbdare, stăruință și osteneală, ca să primești la timpul potrivit pentru totdeauna aceste bunătăți pe care ți le-a arătat Dumnezeu” (Filocalia, vol. 2, p. 24). Dumnezeu nu vrea ca robii lui să fie fără de grijă în lupta duhovnicească în această viață vremelnică ca nu cumva să fie nepăsători și să cadă în cursele vrăjmașului. De aceea și Biserica noastră are slujbe mari, rugăciuni, plecări ale genunchilor, posturi, privegheri și alte nevoințe, încât și ispitele să le războim, dar și să lucrăm duhovnicește și să sporim întru cunoștința lui Dumnezeu. Întreaga noastră tradiție ne învață că lupta noastră duhovnicească este problema întregii noastre vieți, este lucrarea de mult timp. Dar tocmai de aceea are odihnă veșnică și adevărată. Și această odihnă o trăiește cineva și o simte în această viață și devine viața vieții lui, ba încă și în ceasurile de război și de ispite. Chiar în ceasul în care nevoitorul se întristează de strâmtorarea și apăsarea ispitelor simte că țâșnește în adâncurile ființei lui dumnezeieasca mângâiere și ajutorul și că gustă paradoxala și străina, totuși reala experiență a bucuriei-întristare. Avva Isaac ne isptorisește că: „Sunt ispite ale prietenilor lui Dumnezeu, care sunt îngăduite de toiagul duhovnicesc cu scopul înaintării și sporirii sufletului, prin care se nevoiește, se încearcă și luptă sufletul. Acestea sunt următoarele: lenevirea, îngreunarea trupului, vlăguirea mădularelor, acedia (indiferența duhovnicească) confuzia minții, bănuiala de boală a trupului, tăierea nădejdii în Dumnezeu pentru un scurt interval de timp, întunecarea cugetului, lipsa ajutorului omenesc pentru câteva clipe, sărăcirea de cele necesare trupului și cele asemenea. De la aceste ispite dobândește omul suflet însingurat și neocrotit, inimă moartă pentru lume și smerenie. Din această stare încearcă cineva să ajungă la dorirea Plăsmuitorului Său. Și pe acestea toate Proniatorul le iconomisește în funcție de puterea și nevoia fiecăruia. Cu acestea sunt amestecare mângâierea și dificultățile, lumina și întunericul, războaiele și sprijinul (ajutorul) și ca să spună cineva pe scurt, strâmtorare și lărgime. Și acesta este semnul sporirii omului cu ajutorul lui Dumnezeu” (Cuvânt 46, op. cit. p. 193).
„Este fericit acela care face răbdare în ispite. Fiindcă după acestea va primi mare putere, zic Părinții. Totuși această luptă nu se termină imediat și în scurt timp. Nici harul nu vine odată pentru totdeauna să se sălășluiască în suflet, ci puțin câte puțin și încet-încet. Uneori ispită, alteori mângâiere. Și în această schimbare rămâne până la moarte. Și să nu așteptăm să fim sloboziți de aceasta desăvârșit în această viață, nici să aflăm acum desăvârșită mângâiere.” (Avva Isaac, Cuvântul 77, op. cit., p. 233).
Sfinții părinți de vorbesc mai mult despre războiul ispitelor și osteneala nevoinței și mai puțin despre bunătățile și bucuriile Împărăției cerurilor, fiindcă ei știu că noi, oamenii, vrem repede și cu ușurință să ajungem la ceasul Învierii, trecând repede sau sărind peste durerea Crucii.
Domnul este Învățătorul, singurul care ne învață, ne povățuiește corect și mântuitor în viață, prin Cuvântul Lui și viața Lui. Prin smerenia Lui, răbdarea Lui, greutățile pe care a primit să le treacă pentru a ne da nouă postul Lui de patruzeci de zile, rugăciunea Lui, patimile și batjocurile pe care le-a răbdat și în final înfricoșătoarea Cruce și moarte cu încununarea mântuitoarei Lui Învieri, devine unicul nostru Învățător. Și toți sfinții Bisericii noastre, ucenici autentici ai Mântuitorului, prin cuvintele și viața lor, nu fac nimic altceva decât să ne ofere o tâlcuire corectă, o explicație și o aplicare practică a acestei unice învățături a Domnului nostru.
Învierea Domnului, Cuvântul Lui „De acum veți vedea cerurile deschise și pe îngerii lui Dumnezeu urcând și coborând peste Fiul omului” (Ioan, 1, 52), Schimbarea Lui la față pe muntele Tabor și priveliștea slavei Lui dată ucenicilor Lui, ne arată bucuria și slava ucenicilor Mântuitorului tuturor epocilor, care începe din această viață ca să se întregească în cealaltă, fără să aibă sfârșit.
Numai când cineva va dobândi această bucurie cerească care provine din vederea slavei lui Dumnezeu, poate în realitate să înlăture și să depășească și să biruiască cu adevărat bucuriile și plăcerile lumii acesteia și să perceapă minciuna și înșelarea și nimicnicia ei.
„Așa cum acela care nu a văzut cu ochii lui soarele nu poate să povestească altuia numai din ceea ce a auzit strălucirea lui, ba nici el însuși nu o simte, la fel și cel ce nu a gustat în sufletul lui dulceața lucrărilor duhovnicești” (Avva Isaac, Cuvântul 23, op. cit. p. 99).
(Arhimandritul Tihon, Tărâmul celor vii, Sfânta Mănăstire Stavronichita, Sfântul Munte, 1995)