Rugaciunea pentru semeni
 

As dori sa va intreb in ce masura ne putem ruga pentru semenii nostri. Am avut o neintelegere cu o persoana apropiata acum 2 seri si stiam ca persoana respectiva urma sa aibe o zi grea la lucru asa ca m-am rugat din toata inima pentru aceasta persoana sa poata dormi linistit, sa nu ii fie tulburat somnul. A doua zi am aflat ca a visat fantome si ca nu a reusit sa doarma decat cateva ore. E gresit sa fac acest lucru sau care ar putea fi cauza pentru care rugaciunea mea a avut efectul invers? Tot in aceeasi tema, este bine sa ne rugam cu voce tare, in soapta sau in gand, astfel incat vrajmasul sa nu cunoasca gandul nostru?

Lucrurile nu sunt matematice,tu te rogi si lui ii e bine
E invers de fapt,daca de aia te rogi,Dumnezeu iti arata ca nu e bine sa te rogi asa
Roaga-te sa ii fie bine , dar cu teama ca i-ar putea fi si rau prietenului,accepta si aceasta varianta.
Altfel ,orgoliu ne va face sa spuinem,"cum,nu m-a ascultat pe mine Dumnezeu!"
Rugaciunea treuie sa fie ca si cum nu am avea nici o putere asupra acelui lucru,ca unul care nu atarna de noi. Trebuie sa ne aratam toata neputinta si frica si disperarea noastra in rugaciune ,ca aceasta sa se implineasca numai din voia lui Dumnezeu
Cine asteapta sa se implineasca rugaciunea ,automat cumva , inseamna ca nu recunoaste ca Dumenzeu faptuieste din mila sa,si nu pentru ca ne ar fi dator .
Nu exista retete in afara de mila nesfarsita a lui Dumenzeu ,care coplesteste orice neputinta

Recunosc ca asa este, am asteptat un rezultat pozitiv. M-am simtit sincer in rugaciune si am incercat sa fiu cat se poate de binevoitor in dorinta mea si cumva aveam convingerea ca va fi bine. Nu mi-a ranit orgoliul si nu m-a facut sa ma indepartez de la credinta, caut doar sa inteleg ce gresesc pentru ca nu vreau sa pacatuiesc cu intentii bune de fapt.

Nu e un pacat e doar o lectie .
Sa nici nu cutezi sa te gandesti ca ai primit ce te rogi,ci roaga-te cu deznadejde ,ca si cum ar fi imposibil sa primesti .
Rugaciunea nu face miracole ci doar striga dupa ajutor .
Implinirea sau nu a ruugaciunii sunt doar apanajul lui Dumnezeu .
El va implini insa rugaciunea celui care se lasa cu totul in voia Sa,fara a urmari de loc implinirea propriei voi .
Deoarece ai considerat ca e usor sa te rogi pentru altul,de fapt acela a primit o stare potrivnica,fara ca neaparat aceea stare sa fie insusi raul.
Altadata roga-te asa :" Dumnezeule nu il pedepsi pe aproapele meu pentru putina mea rugaciune! " Asta va arata ca ai inteles lectia,ca tii cont de ea

Incerc sa-mi dau cu parerea, fara a pretinde ca ceea ce spun este absolut corect. Si voi raspunde in ordinea inversa:

Este bine sa ne rugam! Cum? Cum simtim ca ne apropiem mai mult de Dumnezeu. Cu voce tare... nu prea e recomandat, fiindca Dumnezeu aude foarte bine. In soapta cred ca e foarte bine, cu conditia sa nu deranjam pe nimeni din jur. In biserica este altceva. Personal, ma simt mai bine cand citesc in soapta, decat atunci cand citesc in gand. Conditia e sa fiu singur. Au fost si cazuri in care fiul cel mic (pe-atunci de 13-14 ani - acum are 17) dorea sa mi se alature la citirea de psalmi, el fiind oarecum obisnuit fiindca i se mai cerea sa citeasca in biserica sau la manastire (la Buciumeni). Atunci "ne completam" cumva, citind sa ne auzim, preluand Psaltirea, pana terminam 1- 2 sau 3 catisme. Cu aceasta ocazie pot sa spun ca un parinte traieste in astfel de momente niste stari ce nu pot fi descrise in cuvinte. Nu mandrie, ci multumire pentru ca Dumnezeu ii ingaduie sa se uneasca in rugaciune cu fiul, care nu mai e chiar un copil.

E bine ca vrajmasul sa nu cunoasca gandurile noastre, dar rugaciunile sfintilor parinti, nu sunt secrete, iar daca sunt spuse in smerenie, vrajmasul nu prea mai are putere decat prin ceea ce deja ii... datoram (vicii, slabiciuni). Totusi, oricate "datorii" am avea, exista o singura arma la care vrajmasul sa nu reziste. Iar aceasta, spun in unanimitate Sfintii Parinti, (Sfantul Antonie cel Mare insista ca fiind unica salvare in lupta cu vrajmasul), este smerenia. Ce NU trebuie sa stie vrajmasul, sunt gandurile personale, cu nuanta de promisiune in fata lui Dumnezeu. Sa nu vorbim de intentiile noastre, de ostenelile noastre, de propunerile noastre fie si cele mai nevinovate. Vrajmasul nu cunoaste decat gandurile rele pe care tot el le sugereaza. Daca insa ii dezvaluim bunele noastre intentii, va avea mare grija sa tulbure totul, in masura in care i se ingaduie.

Cat despre efectul invers al rugaciunilor, e destul de delicat. Una este sa facem o fapta buna prin canon, pravila sau ascultare (pentru asta cineva - preotul, staretul, duhovnicul - se roaga astfel incat noi insine, sa fim aparati), sau una este sa ne facem o obisnuinta fireasca, fara a ne simti cu nimic mai vrednici, fiindca punem un cuvant in plus la rugaciune si pentru cineva la care ne gandim si alta este sa ne avantam in rugaciune pentru altcineva dupa ce ne-am facut cunoscuta intentia sau pur si simplu ne consideram indeajuns de vrednici sa mijlocim pentru ei in fata lui Dumnezeu. O singura data imi amintesc ca, la rugamintea cuiva pe forum, despre care nu stiam chiar nimic, am cerut binecuvantare sa ma rog intr-o zi anume, iar acea zi n-am s-o uit niciodata. E bine sa ne rugam pentru altii, dar daca acei "altii" n-au absolut niciun... stres, nu-L cunosc pe Dumnezeu si nici nu intentioneaza sa-L cunoasca, e mai bine sa stam in banca noastra, daca nu suntem obligati de imprejurari, fiind persoane de care apartinem intr-un fel sau altul (din familie sau sistemul medical unde ne tratam, sau cei de care depinde propria noastra munca, etc)
Faptul ca persoana a avut noaptea extrem de agitata, e semn bun pentru tine, intr-un fel. Dar schimbarea trebuie... relevata. Imi amintesc de niste tigani care au mers la Sihastria-Neamt, si au platit sa se roage pentru ei. Singurul mod de a se ruga pentru ei a fost sa-i puna la Psaltire. Dupa vreo saptamana, tiganii au revenit si le-au cerut sa inceteze sa se mai roage, fiindca nu se pot odihni, au tot felul de necazuri, si toata casa e plina de zgomote peste noapte!... Un om intelept ar intelege starea in care se afla si ar dori sa faca orice sa scape de puterea vrajmasului asupra lui, dar din pacate nu prea se intampla asa, si am constatat ca foarte multi refuza sa mearga la biserica, desi chiar n-ar avea nimic impotriva, dar orice incercare este urmata de intamplari stranii, care-i sperie si mai rau, ca si cum, puterea lui Dumnezeu ar fi mai mica decat a diavolului!...

Gândul care ne desparte de Dumnezeu, fie el aparent bun, este de la vrăjmaşul. Proba cea mai simplă este rugăciunea. Gândul care ne distrage atenţia de la rugăciune, adică de la legătura cu Domnul, sunt de la vrăşmaşul. În timpul rugăciunii ne vin cele mai "inspirate" gânduri îngăduite de Domnul, dar nu de la El. Aghiuţă are diplomă în toate, numai în smerenie nu. Aşadar, nu numai gândurile rele vin de la vrăşmaşul, ci şi cele "bune" care ne despart de Domnul.

Serios, serios? Adica si tu iei topicul asta in serios?

Nu, făcui o completare la mesajul moşului "Vrajmasul nu cunoaste decat gandurile rele pe care tot el le sugereaza".

Majoritatea gândurilor sunt de la aghiuţă în sufletul nostru lispsit de pază şi trezvie. De aceea paza a minţii de gânduri (bune, rele) este rugăciunea, şi puţini ajung la măsura să fie neîncetată, tocmai pentru că lupta aici se dă, pe frontul legăturii noastre cu Domnul sau cu lumea aceasta.

Nu este o alta modalitate mai buna sa dovedim mandria din noi, decat aceea de a justifica orice... flecareala. Si totusi, la teorie suntem doxa. Daca tot spunem: "Aghiuta are diploma in toate, numai in smerenie, nu!" ce-ar mai fi de adaugat? Smerenia apartine mireanului, nu vrajmasului. Daca avem un gand bun, sincer si curat, nu manipulat dupa aflarea intentiei, el trebuie sa ramana acolo in sufletul nostru, iar vrajmasul nu va sti de el daca nu ne laudam noi insine. Vrem sa tinem post? Sa ne rugam sa ne ajute bunul Dumnezeu, fara a vorbi nimanui de intentia noastra. Vrem sa ajungem la un moment dat la spovedanie? Foarte bine, dar sa pastram tacere si sa nadajduim ca va orandui Dumnezeu ziua si clipa aceea... Trancaneala asta cu gandurile bune care ne despart de Dumnezeu este un fel de "curat-murdar" coane Iancule! Gandurile "bune" venite de la vrajmas, n-or sa fie nicodata bune, fiindca omului ii este dat sa inteleaga diferenta. Daca n-ar intelege-o, nici vorba sa se faca vinovat de vreun pacat. Si evident, prin smerenie, putem refuza orice gand care ne-ar aduce cea mai mica aluzie la vrednicia noastra! Tot ce facem bun, este din mila si spre slava lui Dumnezeu si numai Lui trebuie sa ne raportam cand reusim sa facem ceva.
Uneori, totusi, ni se cam pune pata pe cineva si tinem neaparat sa dovedim ceva anume... Iata deci un exemplu concret de intentie "buna"!

Limbajul cel mai cunoscut al vrăşmaşului este cel al mândriei. Şi cum noi suntem "lipsiţi" de mândrie, vrăjmaşul nu are cum să ne descifreze gândul. Nu-i aşa? După modul nostru naiv şi deschis de a comunica îi este atât de "greu" să-şi dea seama de gândul nostru (bun), căci nici nu ne putem imagina.

Nici duhovnicului? ...

Am spus "gânduri aparent bune" pe care vrăjmaşul ştie să le mânuiască cu multă dibăcie. Până ajunge omul să înţeleagă diferenţa, moara minţii lui va măcina multă neghină crezând că macină grâu. Şi îi trebuie multă pocăinţă sinceră şi o rânduială duhovnicească temeinică ca să ajungă să înţeleagă diferenţa.

Să înţeleg că noi ne vedem toate păcatele? Oare să nu fie păcate ascunse pe care nu le vedem, nu le sesizăm la noi înşine?

În acest sens îţi recomand această carte: http://www.sophia.ro/Despre-bolile-t...-ro-554-o4.htm

Ceea ce vezi la altul cu siguranţă e de fapt în tine. A fost vorba de o "completare" (am şi precizat) şi nicidecum de o "demonstraţie". Fiecare vede ce vrea şi cât poate.

Vrăşmaşul este legat să ştie ceea ce discuţi cu duhovnicul în timpul spovedaniei. Însă, vrăjmaşul prinde de veste de toate intenţiile bune după modul nostru naiv şi deschis de a comunica, limbajul cel mai cunoscut al vrăşmaşului fiind cel al mândriei. Dacă noi am fi lipsiţi de mândrie, cu siguranţă el nu ar putea prinde de veste. De aceea recomandabil este ca ceea ce ai discutat cu duhovnicul tău să nu ştie nimeni.

Probabil că întrebarea ta merge şi mai departe şi pune problema unei discuţii, unei sfatuiri cu duhovnicul care nu are loc în timpul spovedaniei. În acest caz te rog să dezvolţi ideea şi să mă lămureşti şi pe mine. :)

Din pacate nu inteleg ce vrei sa spui. Adica inteleg, dar stiind ca si tu intelegi, chiar nu inteleg! Ceea ce facem noi, sunt provocari constiente la care, din mandrie, raspundem, desi este mult mai de folos sufletului sa ne stapanim "justificarile". "Pacatele ascunse", ies la suprafata ca undelemnul, prin rugaciune si smerenie. Faptul ca raman ascunse n-ar fi atat de grav. Mai grav este ca suntem chiar foarte constienti de ele, dar dintr-un anume motiv, nu recunoastem in fata altora... Ca in fata lui Dumnezeu, ar insemna sa fim chiar ipocriti sa nu recunoastem. E doar un joc de-a ceea ce am dori noi sa fim, nicidecum ceea ce stim foarte bine ca NU suntem. Iar daca chiar credem ca suntem, atunci nu e bine.
Daca eu ma las provocat (asa cum am facut si acum), raspunzand subiectiv, fiindca NU sunt in har, nu inseamna ca nu sunt constient, ci ca am slabiciuni la care nu rezist intotdeauna, desi stiu cum ar fi intelept sa procedez...


Iti multumesc pentru recomandare. As fi preferat sa faci dovada ca ti-ai insusit-o deja, pentru ca, recomandand-o in acest context, pare cel putin ciudat.

Si daca tot m-am lasat provocat, incerc sa raspund acum, nu din dorinta de a "justifica", ci din simpatie pentru cel ce intreaba, sperand ca intrebarea sa nu fi fost... tendentios pusa. Pentru ca este prea naiva pentru un cunoscator...
Dintre multele sfaturi pe care le da Parintele, acela de a tine post in zilele randuite, este nelipsit. De ce sa-i spun duhovnicului gandul meu? Cum l-ar interpreta? La el mergem dupa ce am reusit sa tinem post, dar nici atunci nu este indicat sa-i spunem, daca nu ne intreaba. Oricum, el ne cunoaste mai bine decat ne cunoastem noi insine... La duhovnic este de folos sa ne aratam slabiciunile si neputintele, iar asupra virtutilor noastre, nu e cazul sa ne oprim, fiindca NU ne apartin. Astfel incat, incet-incet, avem sanse reale sa ne randuiasca Dumnezeu un duhovnic care sa ne puna ordine in viata si in ganduri.

......:) Frate, e simplu. Elementar, bazal: asceza creştină are sens doar în cadrul ascultării.
Asta-i tot.

Iartă-mă.

Cu siguranţă prin mesajele noastre ne hrănim măndria, iar trăncăneala asta poate fi şi un exerciţiu. :)

Poate că slăbiciunile noastre, uneori, pot fi de folos, în primul rând nouă înşine. Mă străduiesc să văd partea bună dintr-o discuţie în contradictoriu. Şi cu siguranţă există şi o parte bună, dacă vrem să o vedem şi să ne folosim de ea.

Vroiam doar să reamintesc de ascultare. Îmi pare că uităm prea des de acest cadru indispensabil al vieţii noastre de credinţă şi că ne tot facem de cap cu tot felul de gânduri şi impresii... Şi astfel ne complicăm singuri viaţa, ne-o îngreunăm foarte şi rătăcim.
Uite, frate, ce frumos zice Scărarul (citat de Sfântul Teofan Zăvorâtul, în "Viaţa lăuntrică"):
"Din trei virtuţi - post, neprihană şi ascultare - prima conduce până la jumătatea drumului spre Dumnezeu, a doua până la intrare, iar a treia până în faţa lui Dumnezeu."
Postul se ţine cu ascultare, reamintesc eu.
Am auzit pe forum atâtea invenţii, atâtea ofuri legate de post, atâtea ciudăţenii şi părelnicii,
dar prea rar vreun cuvânt despre postul în ascultare. Tot felul de mode şi de variante dar prea puţin despre "învelişul" protector şi ordonator al ascultării, despre sensul mai înalt al postului înlăuntrul vieţuirii duhovniceşti, despre lepădarea de sine căreia postul i se subordonează ca un mijloc şi ca o formă de exprimare etc.
A vedea postul rupt de o întreagă vieţuire duhovnicească (iar aici e indispensabilă ascultarea) îmi pare o eroare grozavă. Cum să fii creştin postitor în afara "organismului" Bisericii? Ce viaţă creştină poate fi aceea dacă este neîmbisericită, adică necuprinsă organic în ascultarea vie de duhovnic, mai întâi?
Ne mai mirăm că trăim înşelări, accidente, necumpătări şi pierderi?... Şi că ne trezim mereu nesporiţi şi, vai, jefuiţi şi iarăşi atât de săraci; şi mereu răniţi.

Mulţumesc... :)