Îmi pasă...
 

Ce înseamnă să-ţi pese de cineva, de ceva, sau pur şi simplu să-ţi pese? Este doar o dispoziţie interioară, o concentrare a atenţiei binevoitoare, mobilizare pur afectivă, declaraţie de intenţie pasivă sau presupune ceva mai mult decât atât? Care este hotarul dintre păsare şi nepăsare?
Dacă vă pasă măcar puţin de nedumeririle de mai sus nu ezitaţi să contribuiţi la lămurirea lor!

Cu siguranță bat cânpii, hâc, da' a-ți păsa înseamnă a iubi.

Hotarul dintre pasare si nepasare...Sau dintre pasarea sanatoasa si cea bolnava, manipulatoare..

Nu stiu sa raspund la intrebarile astea decat asa: in ultimii ani, ca sa cern binele de rau, sentimentele bune de cele rele, bolnavicioase, ma raportez in tot ce fac(ganduri, fapte) la modelul crestin(ortodox) de vietuire.Nu zic ca nu mai fac greseli, dar acum stiu ca gresesc, atunci cand o fac.La fel si cu manifestarea afectiunii sau a interesului fata de o persoana, fata de familie, rude, prieteni etc.Hotarul dintre pasare si nepasare, sau pasare sau manipulare e dat de raportarea la principiile morale crestine.Ii foloseste celui de care imi pasa, pentru mantuirea sufletului sau, faptele, cuvintele si sentimentele mele, prezenta mea?Daca da, e bine.Daca nu, faptul ca ma retrag din calea acelei persoane, netulburandu-l sau nemanipulandu-l(in numele dragostei, prieteniei etc ce i-o port) , nu inseamna nepasare, ci din contra.O manifestare a afectiunii mult mai sanatoasa decat inainte(cand aveam alte valori morale) si mai ales, mai onesta.

Mulţumesc!

Deci:
- "păsarea" este o formă de iubire.
- trebuie filtrată de principii morale creştine, întrucât poate dăuna în anumite condiţii.
- are efecte nocive atunci când e folosită ca pretext pentru control şi manipulare.

Într-unul din acatistele unui sfânt foarte popular în zilele noastre am găsit următorul stih: "Bucură-te chiparos înalt al sfintei nepăsări".

Ce-ar trebui să înţelegem că e această "sfântă nepăsare"?

Iti pasa pentru ca esti Viu. Viu spiritual.

Ne pasa atunci cand simtim o anumita forma de empatie/atasament fata de subiectul/obiectul respectiv.

Empatia/atasamentul se dezvolta atunci cand percepem anumite calitati ale subiectului/obiectului,
cand ne regasim pe noi insine intr-o anumita masura sub forma acestuia.

Pasarea este cu atat mai mare cu cat empatia/atasamentul este mai intensa.

Sfanta nepasare este o mare libertate/dezlegare launtrica pe care o experimenteaza sufletul
indusa de vederea naturii profunde a subiectului/obiectului.

Natura profunda a oricarui subiect/obiect este abisala, infinita.

Ea poate fi accesata numai pe cale apofatica.

Pasarea fara sfanta nepasare este ca un foc cu fum inecacios, este o pasare posesiva lipsita de intelepciunea vederii profunde.

Toate iubirile care nu au in ele sfanta nepasare sunt iubiri posesive, fixiste.

Pasarea curata are in ea sfanta nepasare.

Focul ei este mangaietor, racoritor, nu se schimba, nu depinde de manifestarea subiectului/obiectului,
pentru ca priveste linistita in natura profunda care este neschimbatoare.

Fără intenţia de a mă aventura prea adânc în jungla speculaţiilor etimologice, căutând părinţii latini ai cuvântului românesc am găsit două variante: pensare (a cântări) şi rădăcina passi care generează o serie întreagă de înţelesuri înrudite: suferinţă, milă, pasiune, afectare etc., cu rude de gradul întâi din dinastia grecească pathos din care provine "patimă" cu sensul de boală sufletească sau/şi duhovnicească.

Filiera asta conduce la concluzia că "sfânta nepăsare" este una din culmile idealului ascetic: apatheia, nepătimirea, biruinţa asupra patimilor. Deci nu e nesimţire în sens afectiv ci o formă foarte înaltă de libertate faţă de simţirile adictive, pătimaşe.

E doar o variantă posibilă, discuţia rămâne deschisă.

Atât "păsarea" cât si "nepăsarea" pot fi bune, atâta timp cât ai în minte dreapta socoteală si inima la Dumnezeu si la aproapele.

Ar fi interesant de stiut despre ce sfânt este vorba în acatist, si în ce context este lăudată acea "sfântă nepăsare".

Da, cred ca e ceva de genul asta.

Acatistul Sfântului Mucenic Efrem cel Nou
Icosul al 10-lea
Adunând în sufletul tău mirul cel de taină dobândit întru adâncul smereniei, dăruiești mângâiere inimilor celor credincioși, iar din racla cu sfintele tale moaște răspândești minunată mireasmă tuturor celor care, cu capetele plecate, îți cântă cu evlavie:
Bucură-te, mir al smereniei preabinemirositor
Bucură-te, că turmei tale îi ești dumnezeiesc păstor
Bucură-te, Rai ce răspândește ale nestricăciunii bune-nmiresmări
Bucură-te, chiparos înalt al sfintei nepăsări
Bucură-te, că pe potrivnicul cu răstignirea ta l-ai biruit
Bucură-te, că prin chinurile mucenicești Hristos te-a proslăvit
Bucură-te, că moaștele tale în tainița pământului s-au aflat
Bucură-te, că din dumnezeiască poruncă tu te-ai arătat
Bucură-te, că întinăciunea sufletelor noastre tu o curățești
Bucură-te, că răutatea credincioșilor degrabă o pârjolești
Bucură-te, că tu în toată vremea dăruiești tămăduire
Bucură-te, că ne ocrotești fără de contenire
Bucură-te, Sfinte Părinte Efrem, de-a pururi fericite!

Iti pasa de cineva atunci cand il simti. Cand ii simti bucuria, suferinta, nadejdea, ca fiind chiar ale tale, te identitifci parca cu fiinta aceea, in sensul ca simti miscarile sufletului lui ca fiind acelea pe care si sufletul tau le are. Si cred ca e vorba despre acel punct al fiintei noastre in care ne intersectam cu fiecare, acel loc in care avem imprimat chipul lui Hristos in noi si prin care ne inrudim noi oamenii intre noi.
Iti pasa de cineva atunci cand il intelegi. Ii intelegi durerea si ii intelegi bucuria. Te doare si te bucura. Si iti devin dragi amandoua si ai vrea parca sa ai grija de amandoua, pe una sa o alini si pe alta sa o sporesti, pentru ca asa, parca si durerea ta se alina si bucuria ta sporeste. Si intervine un fel de implicare de care, parca nu esti doar tu “responsabil”
Si iti pasa daca fiinta aceea e in suferinta sau e in bucurie, pentru ca vrei si tu iei parte la ele. Sa nu il lasi singur in suferinta, pentru ca stii ca ii poti purta si tu putin din ea. Si sa nu lipsesti la bucurie, pentru ca esti multumit de binele lui. Mai mult decat atat, vrei sa fii si tu un bine pentru el.
Intelegerea vine din simtire. Simtirea vine cred ca numai de la Dumnezeu. Ca ne face Dumnezeu mai sensibili la un lucru anume la care crede ca putem participa, ne inmoaie inima, ne deschide ochii sa il intelegem ca sa facem o lucrare frumoasa cu el si sa primeasca toti cei implicati daruri de la Dumnezeu.
Zicea un parinte ca un lucru de mare pret e sa caute omul sa vada lucrurile asa cum le vede Dumnezeu. Si sa se raporteze la ele asa cum se raporteaza Dumnezeu. Si sunt oameni care primesc darul asta.
Si cred ca in cazul in care “ne pasa“, Dumnezeu ne deschide ochii launtrici ca sa putem vedea o situatie, un lucru, un om, asa cum le vede El. Adica cu iubire. Vezi un om cu ochii iubirii. Si atunci sigur ca iti pasa.
Si asa cred ca e o cale prin care Dumnezeu trimite oamenilor daruri prin alti oameni. Prin oameni la care le pasa.
Nu am simit eu atatea, am simitit ca altii le au fata de mine

multumesc, google-isem si eu între timp :)

Da. Si pe mine tot acolo ma duce cu gandul expresia "sfanta nepasare". La parintii din pustie, la linistire, isihie...

E unul dintre cei mai mari Sfintii ai Ortodoxiei, descoperit recent.

Recunosc că la prima vedere, răspunsul la aceste nedumeriri părea foarte simplu. Cel puţin cu privire la a-ţi păsa de cineva. Chiar am rememorat câteva din momentele în care a trebuit să (îmi) răspund la această întrebare "îţi pasă?". Astfel, raportat la ceea ce am trăit eu, am constatat că atunci când răspunsul este "DA", "dispoziţia interioară, concentrarea atenţiei binevoitoare, mobilizarea pur afectivă şi declaraţia de intenţie pasivă" sunt urmate de acţiuni concrete, de fapte prin care acel "cineva" ştie sigur că "ne pasă".

Ce credeţi, cum e mai rău?

Să nu-ţi pese de nimeni şi de nimic, trecând prin viaţă ca un iceberg plimbat de curenţii veacului încoace şi încolo?

sau

Să-ţi pese chiar şi atunci când faptul de a-ţi păsa este întâmpinat cu mare nepăsare?

Merită să ne pese de cineva?
Merităm să-i pese cuiva de noi?

Merita, pentru ca este in joc, de fapt, propria noastra bunastare.

Cu cat ne pasa mai mult de ceilalti cu atat primim mai multa binecuvantare de la Dumnezeu.

Ne include in lucrarea Lui.

Pentru ca Lui ii pasa de toti, indiferent de ceea ce crede fiecare, indiferent cat de pacatos este omul.

O simtim ca o putere care curge in noi, pentru ca inima Lui si inima noastra incep sa bata la unison.


In masura in care noua ne pasa de ceilalti.

Este un proces reglat prin cauza-efect.

Categoric prima varianta.

Un răspuns demn de luat în seamă, şi totuşi ignorat.
Pentru unii, a-ţi păsa înseamnă a obliga/ a manipula pe celălalt să facă voia sa. Mai înseamnă aroganţa de a crede că "eu" ştiu mai bine "ce e bine pentru tine"- chiar dacă e clar împotriva a ceea ce ne învaţă Domnul.
Da, să nu fim nepăsători în sens egoist, dar nici manipulatori.

Am primit cândva un răspuns pe care îl preţuiesc: "Ortodoxia nu este un pahar de apă în care noi, ca nişte cuburi de gheaţă, ne topim. Ci cubul de gheaţă rămâne acelaşi" - în sensul de identitate a persoanei botezate.

Mi-am adus aminte de asta citind despre iceberg...

A te însoţi în cele rele nu este un fel sănătos de a-ţi păsa.

Cât de manipulate pot fi bietele cuvinte, sau cât de des folosite pentru a manipula, influenţa într-un anumit sens! Când faceţi asta, cum puteţi fi siguri că aveţi dreptate? Sau că sunteţi de partea Adevărului?

(Reper: "Dumnezeu se află ascuns în poruncile sale."- Sfântul Marcu Ascetul)

Mulţumesc tuturor pentru postări.

"Îmi pasă..." poate fi un paravan perfect pentru a atrage pe cineva în capcana falsei siguranţe afective, mai ales atunci când beneficiarul atenţiei se află în derivă existenţială. "Binevoitorii" din această categorie se adaptează cu uşurinţă nevoilor victimei livrându-i cu precizie minciunile preferate, construind astfel o complexă pânză de paianjen a dependenţelor morale, emoţionale şi fizice.

Probabil poţi să-ţi dai seama că eşti de partea Adevărului atunci când respecţi libertatea persoanei de care îţi pasă până într-acolo încât să-i accepţi nepăsarea şi dorinţa de a sta departe de grija ta, chiar dacă ştii foarte bine că libertatea ei e egală lungimea lanţului unui ocnaş încătuşat de propriile sale limite.

E o altă discuţie modul cum selectează unii din "ceea ce învaţă Domnul" doar ingredientele pentru spoiala de confort psihologic în care le place să-şi camufleze incapacitatea de a se maturiza.

Mă interesează mai mult experienţa şi înţelegerea pozitivă a tot ceea ce înseamnă "îmi pasă" de pe poziţia celui ce dăruieşte, nu neapărat aplicaţiile subversive ale "bunăvoinţei". Dar asta nu înseamnă că nu sunt atent la orice poziţie exprimată pe acest topic.

"Imi pasa..." este o dispozitie interioara care, de obicei, nu se manifesta spontan.

Este o calitate, care, ca oricare alta, trebuie antrenata.

In primul rand, ar trebui sa realizam ca este cea mai importanta calitate pe care ar trebui sa o dobandim.

Pana ajungem la aceasta convingere, evaluam repetat beneficiile (rezultate din aceasta virtute) si dezavantajele (daca ne lipseste).

Tactica psihologica de a trezi aceasta caldura speciala in inima poate fi una mai complexa - daca avem multe obstructii interne (traume in relatiile cu ceilalti, tendinte egocentrice accentuate...) sau foarte simpla daca deja o simtim ca pe o scanteie.

Oricum, cultivarea ei este o arta.

O adaptare a perspectivei fata de celalalt prin diferite forme de rationament interne.

Este un mestesug care se invata, de preferat cu cineva experimentat.

Dar daca nu avem invatator trebuie sa ne straduim singuri, dupa puterile noastre.

De multe ori "ne pasa..." de ceilalti doar atunci cand obtinem un anumit beneficiu.

Este o forma de relatie "contaminata" de interes propriu.

Forma virtuoasa presupune doar bucuria de a-l sti pe celalalt fericit. Atat. De a nu astepta nimic la schimb. De a nu-i ingradi libertatea de miscare si decizie.

Cand se asteapta ceva la schimb, fondul relatiei este una de troc, de crearea unei obligativitati. Limitam libertatea celuilalt.

Dragostea curata nu poate exista intr-o astfel de interactiune.

Am vazut aici diverse definitii si opinii chiar foarte ciudate si contradictorii.

Pentru mine a-ti pasa de ceva sau cineva (este un verb care nu sta asa de singur), inseamna sa ai/sa arati un anumit interes pentru ceva/sau cineva.
In general el arata un sentiment, o traire a omului, o compasiune.

Poate sa-ti pese de ceva sau cineva in urma unei influente negative sau pozitive. Adica iti pasa ca lucrul sau persoana face un rau, sau dimpotriva te misca (iata si sinonimul) pentru ca este pozitiv.

Pasarea asta (si nepasarea pana la urma) este legata de o sensibilitate (mai mare) a omului.
Sunt oameni carora le pasa mult de orice si altora care nu le pasa. Asa sunt construiti de la natura, sau sunt antrenati de-a lungul vietii.

Din experienta personala as spune ca idealul este undeva la mijloc.
Nici sa fii prea "pasator" nu este bine pentru ca te afecteaza si psihic si fizic (daca rezultatul inseamna sa te implici), te distruge.
Dar nici sa treci prin viata ca ice-bergul/piatra nu este normal si bine. Sentimentele au si ele rostul lor.
Si mai ales traim intr-o societate si nu singuri in varf de munte.

Da, vad si eu azi ca multi carora le pasa si actioneaza sunt intampinati de multe ori cu...nepasare. Nu stiu de ce. Sunt oamenii asa, sunt si imprejurari care ii schimba si ii face sa nu le mai pese (nu mai gasesc puterea de nici un fel spre a le pasa).

Asa cum spunea Sophia de foarte multe ori oamenii care incearca sa ajute sunt tratati cu indiferenta sau chiar cu rautate. Cum spunea un cinic nici o fapta buna nu ramane nepedepsita de oameni. In consecinta se intimpla ca dorinta de a ajuta sa fie cumva secata, omul se incovoaie in tristetea nu de a nu fi rasplatit ci de cruntul paradox de a fi lovit cand incerca sa ajute. Odata cineva, un om cu experienta de viata, i-a spus bunicului meu: ,,Vezi sa nu cunosti ziua cand cel pe care il ajuti te va uri pt ca tu ai putut ce el nu putea". A cunoscut-o si nu uitat-o niciodata. A putut sa ierte dar rana nu s-a inchis niciodata in sufletul lui.

Aceasta nu inseamna sa descurajam.

Chiar daca o lume intreaga s-ar intoarce impotriva noastra, dragostea dinlauntru este mai puternica, izvorul iertarii nu seaca niciodata.

"Ca pe tine insuti"


De ce sa ne pese de ceilalti?

Pe ceilalti ii percepem distorsionat - in sensul ca "ceilalti" par a fi complet diferiti si separati de noi insine.

Pentru a corecta aceasta vedere defectuoasa avem nevoie de niste ochelari.

Ochelarii ratiunii.

Daca Dumnezeu ne-a creat dupa chipul si asemanarea Lui inseamna ca intre toti oamenii exista o inrudire de esenta.

Aceasta inseamna ca fiecare se regaseste in fiecare.

Cu alte cuvinte, ceilalti sunt "eu" - dar putin modificat morfologic, aflat in diferite ipostaze de dezvoltare, cu anumite calitati si imperfectiuni.

Daca acest rationament nu ne ajuta foarte mult sa-i simtim pe ceilalti ca pe noi insine, ne putem folosi de imaginatie intr-un mod corect.

Ne imaginam toti oamenii a avea propria noastra infatisare - cu care ne identificam eul nostru actual.

Acest exercitiu ne ajuta sa ne recunoastem mai usor in ceilalti.

Sa curgem afectuos in ceilalti.

Parintii experimenteaza cu usurinta aceasta revarsare spontana de afectiune catre proprii lor copii. Copilul este o reflectare a parintelui.

Insa, daca dorim sa ne asemanam Lui Dumnezeu, sa ascultam "porunca" Lui, din noi ar trebui sa curga rauri de dragoste spre toata faptura, fara sa facem diferente.

La sugestia duhovnicului meu, m-am apucat sa recitesc ,,Scara'' de Ioan Damaschin, aflata in volumul IX al Filocaliei. De data asta, cu creionul in mana si cu foaia de scris. Este o carte foarte realista care ne arata cat ne pasa de noi insine si de mantuirea noastra.

Mantuirea mea are nevoie de binecuvantarea aproapelui meu. Exista o manastire in care cei ce-si barfeau aproapele erau inchisi intr-un fel de anexa, un fel de inchisoare in care, constientizandu-si pacatele, se pocaiau cu adevarat. Ca exercitiu duhovnicesc, ne este recomandat sa ne gandim la acea inchisoare. Plangerea pacatelor, pocainta continua, gandul ca mereu ii suntem datori lui Dumnezeu ne ajuta sa ne privim altfel aproapele si ispitele care ne vin prin el. Daca nu-mi pasa de mantuirea mea, nu am cum sa ma implic afectiv corect, in relatia cu aproapele. Fie idolatrizez, fie dispretuiesc, fie, Doamne fereste, manipulez.

Daca imi pasa de mantuirea mea, atunci stiu ca Iisus S-a rastignit si pentru mine si pentru aproapele meu pentru care incerc diferite sentimente, in functie de starea mea duhovniceasca interioara si de duritatea ispitei pentru care sunt pregatita sau nu, de starea mea de pocainta etc. Daca eu ma simt alaturi de cei inchisi pentru ca-si barfeau aproapele, atunci ispita venita din partea fratelui mi se pare mai mica si il pot ierta mai usor, ba chiar ma pot ruga pentru el sau pot gasi un cuvant de folos, ca sa arat ca-mi pasa de rana lui duhovniceasca. Daca sunt mandra si trufasa, atunci am iesit singura pe drumul nepasarii, al egoismului.

Asadar, nu poate sa-mi pese cu adevarat de altcineva, daca nu-mi pasa de mantuirea mea, caci modul in care ma raportez la aproapele are implicatii directe asupra mantuirii mele. Pot sa-l mint ori sa-l manipulez pe aproapele, dar nu si pe Dumnezeu care mi-a lasat poruncile evanghelice dupa care ma va judeca. Astfel, castigarea virtutilor crestinesti ( smerenia, milostenia, curăţia, cumpătarea, indelunga-răbdare, blândeţea, hărnicia) reprezinta un semn ca ne pasa si de noi si de aproapele intr-un mod placut lui Dumnezeu.

...Sfanta nepasare!... Cata smerenie si truda si rugaciune curata ascunzi in puterea ta de discernere?... Ratiunea noastra, mereu... de veghe, ne ridica obstacole din ce in ce mai mari, astfel incat, tu, biata sfanta nepasare, ramai atat de stearsa, iar noi trecem toti pe langa tine fara sa te luam in seama, desi tu esti tinta directiei noastre!... Ce ironie trista!... Iata: "A putut sa ierte, dar rana nu s-a inchis niciodata in sufletul lui! Sfanta nepasare, nu tu te ascunzi de noi, ci noi ne prefacem ca... nu te vedem!...

"O singura zi de ar trai omul pe pamant si tot ar pacatui!" Prin ce? Prin pasare sau nepasare! De cele mai multe ori nu ne pasa. Alegem sa fim egoisti in toate deciziile noastre pe care n-am sa le enumar, fiind infinite!!! Dar mai ales... mai ales (frate Igor, mai mult decat celorlalti de pe forum, aceasta aluzie iti este adresata tie in mod deosebit), noi vrem sa ne pese. Dar nu oricum, ci... mai mult. Mie nu-mi ajunge smerenia lui Dumnezeu; eu vreau sa fiu... mai smerit!!! (Ooops!) Eu am invatat cum se face "albitura", deci STIU! De aceea vreau sa fiu... si mai alb! (sic) Dar ce spun eu si mai alb... Cel mai alb! Pentru ca mie imi pasa cel mai mult!!! Ei, aici Sfanta nepasare cade in dizgratie, iar cel ce se lafaie in voie, este vrajmasul care face din straduinta noastra un butoi spart in care caram apa cu nemiluita, dar care se incapataneaza sa ramana gol!
...Sfanta nepasare, de ce ne pasa cand ne pasa si de ce celora de care ne pasa, raman... nepasatori?
Sfanta nepasare, carei legi sa ne supunem, ca sa constientizam in mod real cand sa ne pese si cand nu?
Sfanta nepasare, cati dintre noi te cauta cu disperare, si poate chiar sunt incredintati ca... te-au aflat, cand de fapt tu ramai inca ascunsa, ca si cum ar fi un joc de copil?
Sfanta nepasare, daca cunosti sufletul si stradania fiecaruia dintre noi, arta-te in toata lumina ta, ca sa te cunoastem si sa devenim prieteni de nedespartit!

Foarte frumos, Antonia, vă mulţumesc, parcă aţi scris special pentru mine!

Sfanta nepasare

Din punctul meu de vedere, "Sfanta nepasare" este spatiul apofatic care se deschide in toate, atunci cand vederea noastra le investigheaza adancul.

Dragostea apare atunci cand mintea noastra concepe o "identitate".

Cand mintea realizeaza o identitate apare un foc intelegator in inima.

La sfinti, acest foc este intotdeauna in natura dragostei.

Toate identitatile sunt privite cu dragoste.

Iar aceasta dragoste este curata pentru ca ea se extinde apofatic in fiecare identitate.

Aceasta componenta apofatica a perceptiei este o slobozenie nespusa.

Sfintii nu sunt prinsi in "identitate" nu intra in coliziune cu aceasta. Ci se pot odihni liber in infinitatea adancului ei.

Aceasta patrundere eliberata de coliziune este Sfanta nepasare.

"Sfanta", pentru ca ea dezleaga sufletul.

"El mă paşte în păşuni verzi, şi mă duce la ape de odihnă"

Dragostea si Sfanta nepasare nu se afla in contradictie ci intr-un perfect echilibru, intr-o patrundere armonioasa - unde nu stii care este una si care este alta.

Expresia ,,sfanta nepasare" nu prea mi-e familiara, nu prea am intalnit-o. Eu cred ca poate fi vorba de o ,,sfanta nepasare'' atunci cand nu-ti pasa de propriul trup care este supus la chinuri, cand nu-ti pasa de jignirile altora. Dar astea se incadreaza foarte bine la rabdare. Cine stie sa mai explice un pic ce e cu sfanta nepasare, ca eu am intalnit mai ales texte duhovnicesti in care nepasarea este pusa la zid.

Pt Mos Neagu: postarea ta este complexa, nu stiu cum sa o comentez mai bine, dar are sens ceea ce ai scris. Este posibil sa nu fi inteles eu toate nuantele, nici nu am pretentia ca reusesc constant asa ceva, dar ideea de baza cred ca am inteles-o. Am citit azi ceva din Epistola catre Filipeni, impreuna cu un comentariu la ea. M-a pus pe ganduri un fragment din comentariu care remarca un aspect la care nu ma gandisem.La un anumit moment apostolul da un sfat la doua femei crestine care, probabil, nu prea se intelegeau in acel moment. Ma gandeam: omul acesta, Pavel, strabatea mii de km,in toate conditiile posibile, predica, convertea, calauzea, muncea, se implica in actiuni de caritate, scria, se ruga si trecea prin diferite primejdii. Si lista nu este completa. Oricine s-ar gandi ca mintea acestui om era pe nivel macro, sinteza, la cate responsabilitati avea.

Totusi acest apostol, intr-o epistola extraordinara din punct de vedere teologic, isi gaseste timp sa dea un sfat personal, care poate ni s-ar parea marunt, la doua femei despre care ( daca nu le-ar fi mentionat el) poate nu am fi auzit.Evodia si Sintichia au ramas in istoria crestinismului datorita unei marunte certe probabil ( sau indiferent din ce cauza) insignifianta, dar care nu a fost atat de neimportantata pt apostol.Nu uitase ce facusera ele in trecut, pt raspandirea Evangheliei si vrea sa le ajute. Azi se dau multe comunicate, epistole moderne, la nivel general. Nu sunt mentionate nici o Evodia sau Sintichia, doar sfaturi generale, catre comunitati. Trebuie chiar sa-ti pese, chiar sa te implici cu toata fiinta, chiar sa-i iubesti pe acei oameni ca sa-ti pese chiar atat de mult in contextul unei vieti tumultoase.

Omul acesta le stia pe nume si tineti cont de numarul de oameni cu care interactiona. Ii pasa pana la acest nivel al detaliului lui, unui apostol, care avea atat de multe de facut. Raportat la timpurile noastre este uluitor, azi oamenilor nu le pasa daca moare unul pe strada langa ei. Cu toate acestea oamenii nu i-au raspuns mereu la fel. In 2Timotei Pavel spune, cu durere cred, ca pana si cei mai apropiati il parasisera. Cred ca l-a durut tare de tot. Cand a trebuit sa se apere a fost singur. S-a rugat sa le ierte Dumnezeu slabiciunea spunand ca l-a intarit EL cand oamenii l-au abandonat. Raportul din a-ti pasa si sfanta nepasare? Foarte complicat.

Nepasarea este o deficienta sufleteasca.

Omul duhovnicesc nu este nepasator la ceea ce se intampla in lume, nu este nepasator nici fata de propriul trup, nici fata de jignirile altora.

Ii pasa de toate.

Pentru ca orice lucru care se intampla, oricat de mic ar fi - este un prilej de rugaciune si contemplatie.

Prin suma tuturor experientelor, oricat de nesemnificative, isi face Dumnezeu lucrarea in noi.

Nepasarea inseamna pe fond ratarea unei lectii, unei posibilitati de conlucrare cu Dumnezeu, adancirii experientei de viata, extinderii contemplarii si patrunderii calificate a rugaciunii neincetate in varietatea de situatii.

====

"Sfanta nepasare" este o expresie inovata de unii cercetatori in ale Duhului. Este o simpla denominare.

Sfanta nepasare este echivalenta cu o stare de mare slobozenie launtrica, o mare libertate pe care o experimenteaza cei ce se apropie de Dumnezeu.

Este o traire care purifica toate perceptiile, toate interactiunile omului cu lumea.

Desi omul pare prins intr-o multitudine de probleme, de dificultati lumesti, el inlauntrul lui este slobod.

Pe toate le face cu o usurinta miraculoasa.

Mintea patrunsa de Duhul este foarte agera, se misca usor - cu mare repeziciune.

Este unitara, mult lucratoare si fara tensiune.

Este o minte luminoasa care lucrand, in acelasi timp se si odihneste in Dumnezeu.

Desi este cu cele de jos, este nedespartita de cele de sus.

Din experienţa mea, când îţi pasă într-adevăr de cineva simţi şi nevoia concretă de a dărui, de a te implica şi nu doar la modul declarativ. Şi am mai constatat că, de regulă, când îţi pasă, nu este întâmplător, ci persoana respectivă chiar are nevoie ca ţie să îţi pese şi să te manifeşti într-un fel. Pe scurt, este un sentiment extraordinar să dăruieşti şi e şi mai minunat atunci când ai identificat corect atât darul cât şi persoana beneficiară (cred că ţine cumva şi de discernământ). Recunosc însă că eu nu prea despic firul în patru, acordând mai mult credit intuiţiei.

Sunt însă şi situaţii când îţi pasă, te implici, dar există şi durere; altfel spus, atunci când îţi pasă, îţi asumi cumva şi durerea celuilalt. Acum am în minte exemplul a două dintre prietenele mele, ambele implicate în activităţi de ajutorare a copilaşilor bolnavi de cancer. Se ataşează de copii, povestesc despre ei şi apoi sunt zile în care li se citeşte durerea pe chip. Sunt zile în care încă un copilaş a plecat la Domnul, după multă suferinţă.

totul tine de educatie

Ar reieşi, printre altele, că e lucru bun să-i trânteşti omului verde-n faţă ceea ce crezi despre el, "adevărul" - tocmai ca exprimare a faptului că îţi pasă la modul curat, "sincer", "autentic" de el. Hîm...
Eu unul nu am motive să mă încred în acest mod de a arăta că îţi pasă. Am văzut prea multe cazuri de oameni răniţi, striviţi chiar de grosolănia şi nesimţirea patologice ale interlocutorilor lor care jucau rolul de "binevoitori autentici". În fond, buldozere agresive care nu îşi pot îndrepta lucrarea pe propriul ogor către blândeţe şi pricepere în relaţia cu semenii. Asta presupunînd şi informare sistematică (studiu, căutarea de a înţelege, exerciţiu etc.).

*
Încercările unei relaţii de compasiune binevoitoare (postura de "îmi pasă") trec mereu prin scanarea atentă a posturilor din triunghiul dramei.
Cred că o relaţie centrată, ca atitudine, pe nevoile şi slăbiciunile/neputinţele/nedesăvârşirile semenului (nu neapărat pe satisfacerea acestor nevoi oricum şi oricînd şi în nici un caz prin martirajul uşuratic de sine) este cea mai potrivită pentru starea de "îmi pasă". Deşi aici pericolul de a pica în postura Salvatorului e foarte mare.
Şi mereu îmi pare că oamenii se reped să ajute, chipurile, înainte să se asigure că au cercetat bine pe aproapele, că au înţeles bine care îi sunt adevăratele aşezări sufleteşti, limitele, posibilităţile, resursele etc. Şi înainte de a cerceta cu atenţie propriile posibilităţi, propriile limite.
Problema, ar mai fi pentru mine şi aceea că noi, oamenii "sufleteşti", avem de obicei mai multe nevoi active simultan (adeseori conflictuale în mod reciproc) şi, afară de cazul când una dintre nevoi este prea intens neîmplinită (frustrarea a trecut peste limitele de gestionare), se ridică mereu întrebarea: cum va reacţiona omul când împlinirea unei nevoi va intra, eventual, în conflict cu o alta? - pentru că majoritatea dintre oameni sunt în mod complex şi puternic conflictuali. Lăuntric, vreau să spun, mai întâi...
Şi cum va opera el cu intervenţia ta, dacă e plin de neputinţă şi răni? Nu-i va fi, eventual, chiar mai rău decât înainte să intervii?
Unii vor atenţie. Ei cred că a-ţi păsa de ei înseamnă în primul rând să le acorzi atenţie. Mereu, la orice gest al lor, dacă se poate. Eventual sub forma unor aplauze. Sunt atât de centraţi pe obţinerea atenţiei în varianta ei gratificantă laudativ încât uneori fac orice pentru a o obţine... Dar tocmai a le hrăni această nevoie mărită/exagerată de atenţie poate fi un gest dăunător. E drept că ai arătat că îţi pasă, însă modul în care ai practicat aceasta e dăunător, de fapt, semenului. Poate că e de ajuns, în astfel de cazuri, o simplă încuviinţare discretă... Ar putea să dea de gândit...

*
Îmi pasă de un om şi atunci când mă străduiesc, cât de cât, să îi cunosc personalitatea în mod decent, cuminte, respectuos. (Era să zic smerit...) Şi să iau în calcul eventualele consecinţe care ar apărea ca urmare a acţiunii mele (verbală, "practică", prin alte mijloace de expresie - inclusiv artistică) asupra lui, ţinînd cont de tendinţele active în personalitatea lui. Desigur, nu e sarcina mea să gestionez toate consecinţele posibile (asta ar însemna, printre altele, că îl desconsider pe omul în cauză precum şi pe Dumnezeu Cel Proniator), însă e datoria mea să arunc măcar o privire în direcţia asta, în scop profilactic.

*
A-ţi păsa înseamnă, în ultima instanţă, cred: a lăsa pe Dumnezeu să lucreze în viaţa omului de care îţi pasă şi în relaţia cu el. A face un loc cât de mic şi Domnului în intervenţia pe care tu crezi şi vrei să o ai, mintal sau acţional efectiv (concret) în relaţia cu un alt om. A nu interveni singur, doar după mintea ta. A interveni din starea de rugăciune, dacă ai. Şi din oarece ascultare sau, măcar, din împărtăşirea cu semenii care ar putea constitui o conştiinţă superioară ţie...
Iubiţi-vă, spunea poetul persan, parcă, dar nu uitaţi să lăsaţi un loc cât de mic, între voi, ca să danseze acolo vânturile Cerului...

https://scontent-lga1-1.xx.fbcdn.net...71&oe=561A3A38

"Nu-mi place să cer nimic, as™a că, de cele mai multe ori prefer să tac chiar dacă as™ putea spune că mă doare, că mi-e gol, sau că pur s™i simplu as™ avea nevoie de o îmbrăt›is™are... Dar eu tac... tac s™i as™tept... căci s™tiu că oamenii cărora le pasă cu adevărat de tine pot simt›i s™i singuri golul dinăuntrul tău s™i fără să te plângi sau să le ceri să te cuprindă în brat›e..."

Ai reuşit să spui aproape nimic...:) Pentru că ai spus, de fapt, aproape totul.
Aproape!

P.S. Pe lângă educaţie mai e vorba cel puţin şi de auto-educaţie. De nevoinţă şi har, dacă vrei să aprofundăm discuţia, de nenumărate presiuni simultane ale mediului (care nu se reduce doar la numărul de copaci din cartier sau la înghesuiala din metrou)....
Subiectul propus de Mihai îmi pare extrem de complex şi de delicat, deloc uşor de abordat. Ca urmare, un efort de a detalia (nu neapărat ca mine, care exagerez, ca de obicei, vai) ar fi pe măsura temei, cred.

Frate Cezar, dupa parerea mea, asa trebuia sa incepi. De fapt abia aici ai atins esentialul.
Iarta-ma, te rog. De obicei am o oarecare revolta pentru persoanele care preiau mesajele pe fragmente cautand sa despice firul in pai'spe, si mai ales atunci cand dupa toata "analiza pe text", nu ramane nimic ziditor, ci dimpotriva. Ei, iata ca acum... eu sunt unul dintre acei care indraznesc sa fragmentez mesajul tau. Inca o data, iarta-ma!
Efectul celor scrise de tine, este indiscutabil perceput ca din partea unei persoane de doua ori interesante: o data fiindca e clar ca ITI PASA. Iar in al doilea rand, esti un fin observator, inteligent si mai ales de buna intentie. Asta asa, ca o observatie exterioara.
In schimb, lasi foarte usor loc de "dar". Iar cu asta, eu nu pot fi de acord. De aceea indraznesc sa-ti "fragmentez" mesajul.

"Hm!" este EXACT ce trebuie spus in astfel de cazuri. Restul... nu conteaza!

Un exemplu trist, pe care l-am expus la vremea lui, aici pe forum. El potential sinucigas. Ea profund impresionata de tineretea lui dar mai ales de Iadul ce l-ar fi inghitit in cazul in care i-ar fi reusit. "Doamne, te rog din suflet, ajuta-ma sa salvez omul acesta!!!", a zis. Iar Dumnezeu a ascultat-o. Apoi... s-au casatorit... Acum e vaduva cu doi copii. (http://www.crestinortodox.ro/forum/s...+unui+muribund)
El s-a mantuit cu siguranta fiinda am fost acolo si am inteles. Ea a ramas cea mai apropiata prietena de familie, posesoarea unei Cruci URIASE!!! Eu n-as condamna-o, fiindca nu este un lucru simplu sa salvezi din iad un suflet. Nu cred ca a anticipat la inceput ce-o asteapta, dar, desi trista si mai ales bolnava in ultimii ani, e inca destul de puternica. Din pacate si foarte orgolioasa, ceea ce-i creaza mari probleme!

Ei, aici cred eu ca ceva nu e tocmai in regula: SELECTIA; VERIFICAREA; SUSPICIUNEA.
Aici zic eu ca ne lovim de doua lucruri diferite: 1 - De ce mie? 2 - De e "nu vad?"
In prima faza daca ni se intampla sa fim pusi la incercare pentru cauze de care... ne indoim, raspunsul este simplu: NU CONTEAZA. O fac pentru Mantuitorul Hristos, iar indoiala vine din alta parte. Gestul ramane pozitiv chiar daca e clar ca cel ajutat nu merita. Dar asta nu ne priveste pe noi. NE-meritul va cadea asupra celui care primeste... nemeritat. Noi vom primi ca si cum A MERITAT!!!
2 - In har ar trebui "sa vedem" clar cu cine avem de-a face, iar decizia are alta strategie. Care de fapt NU apartine de noi. "Nu va ingrijiti de ceea ce o sa spuneti sau o sa faceti. Tatal Insusi se va ingriji de asta!" De cate ori nu ne-am pomenit spunand ceva care ne mira si ne minuna pe noi insine, fiindca nu ne gandisem in prealabil la asta? Dar lucrurile nu se intampla fiindca "vrem noi"! Deja in momentul in care "vrem noi", am pierdut TOT. Ce sa vrem noi? Sa stim dinainte ce gandeste X sau Y? Sa stim dinainte cum va fi ziua de maine? Sau poate sa stim dinainte numerele loto? Astea sunt ispitiri ieftine, iar omul nu trebuie sa incerce singur sa anticipeze sau sa "citeasca" in sufletul cuiva. Asta tine de Har, nu de noi. Cand tine de noi deja este... vrajitorie si inselare. Nu cred ca este crestin pe fata pamantului care sa nu fi ascultat macar o data in viata de sfatul Ingerului Pazitor. NU CRED. Singurul exercitiu prin care putem dialoga aproape fiersc cu Ingerul nostru Pazitor, este rugaciunea si smerenia. Cu cat primesti mai mult, cu atat sa te cobori in intunericul fiintei tale fiindca este cu neputinta sa intelegi DE CE primesti tu, tot ce primesti, cand esti un NIMIC la puterea "n", constient pe deplin de toate slabiciunile si neputintele tale. Iar "dialogul" este oarecum relativ. Uneori informatia este instantanee, iar tu o primesti neconditionat, alteori o primesti ca pe o intuitie, dar o realizezi mai tarziu cand ii intelegi efectul si pui cap la cap imprejurarile care te-au dus la un moment dat intr-un loc binecuvantat! Ei, toate astea se intampla dupa acea perioada de pasare neconditionata!

Pai... eu as face bine, fiindca-mi pasa, dar...
Care "dar"? De unde vine "insa" si "dar"? De ce-mi pasa mie, caruia... IMI PASA, daca ma ia de prost? Unde-I Dumnezeu in aceasta ecuatie? De ce caut eu scuze sa evit binele ivit in calea mea. A, daca ma apuc sa caut eu persoane carora sa le fac bine, e altceva... Atunci... vreau sa-mi dovedesc mie ca sunt mai bun decat altii, ceea ce e o mare inselare. Noi suntem datori sa-i ajutam pe cei care ni-i scoate Dumnezeu in cale, nu sa mergem prin carciumi sa le facem bine!...

Nu. In momentul in care hranim vanitatea celuilalt, cred ca suntem partasi pacatului. Bunavointa e una, si frate cu prostu' e alta. Sa nu le confundam, totusi!