De la resemnare la acceptare
 

Doamne ajuta!

Cum credeti ca se poate ajunge de la resemnare la acceptarea unei situatii neplacute sufletului? Mentin sa precizez ca nu de pacat vorbesc aici ci de o situatie, de exemplu pierderea unei persoane. singuratatea etc.

Multumesc.

P.S: as dori sa se raspunda in concordanta cu subiectul, nu pe langa. Multumesc frumos.

Buna Gabriela, ai putea sa spui cum vezi tu diferenta dintre resemnare si acceptare, pentru mine au cam acelasi sens.

Mai multă rugăciune, mai multă înfrângere a inimii, mai multă deschidere spre Mila Domnului cu recunoştinţă pentru toate. Trebuie să vedem în necazuri, neplăceri şi pierderi - prilejul de a ne apropia încă mai mult de Domnul, de a-L căuta încă mai stăruitor strigînd şi mai fierbinte către El.
În toate necazurile e şi Domnul alături de noi. Să luăm aşadar aminte la noi înşine, mai întâi. Necazul e prilejul cel mai bun, e învăţătorul cel mai priceput pentru înţelegerea noastră şi a Milei lui Dumnezeu Proniatorul.
Singurătatea e grea pentru noi, într-adevăr, doar pentru că nu voim cu nici un preţ să ne lăsăm carapacea deoparte pentru a primi Lumina.
Ne facem prea, mult prea multe griji pentru cele dinafară... Din păcate.

Resemnarea doare si creaza mereu intrebari care incep cu "De ce...?" sau oftat, iar acceptarea nici nu doare nici nu ofteaza nici nu are intrebari

Multumesc pentru cuvintele frumoase, insa sunt o fire mai pragmatica si nu prea inteleg termenul de "infrangere a inimii". Daca o inima nu e inima si nu simte, cum ar putea sa se infranga pe sine?

In ce priveste intamplari ireversibile, cum ar fi o pierdere, cred ca este nevoie de rabdare. Sufletul a nevoie de timp sa se vindece, sa asimileze si sa intelega. Nu stiu daca exista scurtaturi in cazul acesta.

Iar singuratatea nu cred ca trebuie acceptata, traim in lume, suntem inconjurati de oameni si de noi depinde sa intram in legatura cu ei sau nu :)

Uneori ne putem simti singuri si daca avem 1000 de prieteni carora le pasa de noi...aceasta singuratate trebuie si ea acceptata intr-un anume fel...dar cum?

Singurătatea de acest fel este o prăpastie fără fund şi o sete imposibil de astâmpărat cu apa chioară a autosugestiei. N-ai să găseşti nicăieri reţete care să te scutescă de suferinţă, mai ales atunci când pierderea a atras cu ea în neant o bună parte din tine. Totuşi, dacă mai ai capacitatea de a te amăgi pe tine însăţi cu ceva consolări secundare nu ezita să profiţi de acest defect salvator al naturii umane. Nu-ţi vor rezolva problemele, însă te ajută să te târâi spre viitor cu o oarecare agilitate. Mulţi reuşesc cu succes să-şi fraierească luciditatea cu tot felul paleative ridicole, câteodată la fel de necesare ca paiele de care agaţă înecatul în ultima clipă. Demonii angoasei singurătăţii sunt imposibil de înfrânt, trăim cu ei în cârcă până la moarte cel puţin.

Viata ne doare atunci cand nu il iubim pe Dumnezeu.Spun asta din proprie experienta.Cand am grija zilnic de relatia mea cu Dumnezeu,putin cate putin, toate se asaza la locul lor.Asta nu inseamna ca totul in jurul meu devine perfect, ci ca ma simt din ce in ce mai impacata cu tot.Cum deviez(cu gandul sau cu fapta) de la ce stiu ca e bine, cum dispare acea acceptare, si liniste sufleteasca, si apare amaraciunea, tristetea, nelinistea etc.

Nu sunt cuvinte frumoase. Sunt realităţi de care au parte doar cei ce le doresc. Adică, surpriză! - cei pragmatici. Cu adevărat pragmatici!
Cuvinte "frumoase", în schimb, sunt prostioarele pe care le debităm noi de obicei, în lipsă de ceva mai bun.

"Inima înfrântă şi smerită", spune Psalmul 50. Un preot ţi-ar putea explica mai pe îndelete despre ce e vorba, dacă voieşti.
Toate cele bune!

Depinde în primul rând de însuşirile sufletului respectiv. Sunt suflete şi suflete...
Sufletul smerit (duhul umilit) acceptă multe, ba chiar dă mulţămită lui Dumnezeu pentru toate.
Sufletul de capră acceptă doar pe cele care îi gâdilă şi îi laudă râia.
Aşadar problema nu e situaţia în sine, ci sufletul care o experiază şi care o interpretează într-un fel sau altul, potrivit însuşirilor şi înrâuririlor sale.

*
Singurătatea poate fi o binecuvântare sau un blestem. Atârnă de fiecare suflet în parte.

Perfect adevarat si imi place cum ai spus-o :)
Desi suflet de capra,hmmm? :)

In teorie se pot spune multe. Insa drumul de la teorie la practica, in special pentru oameni care trec prin incercari foarte grele, nu este deloc simplu. Este, intradevar, posibil dar sunt multi factori care actioneaza. Sunt oameni care trec prin incercari atat de dure de te cutremuri. Este foarte dificil sa-i dai un sfat unui asemenea om, mai ales cand nu ai trecut sau nu treci prin ce trece el.

Situatiile neplacute sufletului sunt foarte diverse.

Pentru a face saltul launtric de la resemnare (un suflet cu privirea in gol, sleit, care paseste prin viata din inertie) la acceptare ( o revenire la lumina a sufletului; o reumplere cu sens - prin intelegerea profunda a ceea ce s-a intamplat) sunt nevoie de leacuri specifice.

La fiecare boala este nevoie de un leac pe masura.

====

Daca este vorba de pierderea unei persoane, atunci trebuie sa ajungem la intelegerea ca in Dumnezeu nu se pierde nimic.

Toti ne transformam, toate se transforma - dar in esenta nimic nu este pierdut.

Pe toate le regasim in Dumnezeu. Avand partasie cu El, avem partasie cu toti si toate.

Ceea ce pare a fi pierdut este regasit, pentru ca in El se gasesc toti si toate.

Cu Dumnezeu nu poti fi singur, caci esti impreuna cu toti - si cu cei pe care ii vedem si cu cei pe care nu-i vedem.

Si cu cei vii si cu cei plecati din lumea aceasta.

Pentru ca Lui Dumenzeu toate ii sunt vii si prezente.

Drept ai grait, cu alte cuvinte trebuie sa te pui in pantofii celuilalt.
Cat in ceea ce ma.priveste cu.siguranta sunt multe alte cruci mai grele decat a mea si poatw mai sunt si altii care se confrunta cu framantarile pe care le am.si eu, de aceea tot vin pe.aici cu tot felulde "probleme" pe care unii cred ca.doar un "suflet de capra" le pot avea.

Păi, ce să fac şi eu, nu e de la mine - e de Sus!
Aşa că plângerea se poate depune în altă parte, la ghişeul meu livrîndu-se nimicuri, după obicei.

Suflet de capră avem cam toţi, fii liniştită. De eram oi, vreunul, se simţea asta, răzbătea cumva pe undeva....
Ceea ce putem face, însă, din postura de capre, e să lăsăm coada mai jos şi să căutăm să nu ne mai lăudăm cu râia noastră. Asta însemană să renunţăm, pe cât putem, la jalnicele obiceiuri lumeşti de a percepe viaţa noastră şi a altora - de a ne lamenta dubios, de a face paradă cu necazurile noastre, de a ne preamări pe ocolite, viclean şi stupid etc. Să renunţăm la jocuri psihologice de doi bani, pe scurt spus. (Cu atât mai mult la orice altă formă şi nivel de joc psihologic.)

Ţi-am mai transmis şi cu alte prilejuri un anumit tip de mesaj pe care, îmi amintesc vag, l-ai călcat în picioare nu ca capra ci ca porcu. Aşa îmi amintesc, n-are rost s-o dăm în dulcegării şi prefăcătorie ieftină.
Mesajul nu era al meu, n-am inventat eu soluţii şi miracole ci, avînd habar despre ce vorbeşti, îţi dădeam mai departe darul pe care îl primisem eu însumi şi de care mă folosisem - cu nădejdea că îţi va fi de folos ori măcar că îl vei avea onest în vedere.

Mai încerc încă o dată, chit că anticipez cam ce fel de reacţie vei avea (sau poate mă înşel?):
Orice întâmplare ori situaţie a vieţii noastre, fără excepţie, merită şi trebuie să fie pusă în raport cu voia lui Dumnezeu şi cu lucrarea Lui pentru mântuirea noastră. Dumnezeu iubeşte pe toţi oamenii şi voieşte să scăpăm din boală şi moarte, să ajungem cu bine Acasă, să fim fericiţi fiind sfinţi. Absolut toate intervenţiile Lui în viaţa noastră (şi intervine mereu, dar asta e altă discuţie) au ca scop pocăinţa noastră şi sporirea duhovnicească.
Discursul şi lucrarea Mântuitorului sunt duhovniceşti, nu lumeşti.
Necazurile, pierderile, suferinţele pot şi trebuie privite, aşadar, ca semn al proniei Tatălui nostru pentru noi. Ele comunică mereu un "ceva" salvator, sunt o tragere de mânecă, o atenţionare şi totodată un prilej, o "uşă" pentru a ne strecura din ograda caprei în Staulul Oilor. Prin Uşa Milostivirii. Iar pentru asta trebuie doar să lepădăm mândria de capră şi să luăm, fie şi ca încercare, apucăturile oii. Împrumutîndu-le o vreme, se întâmplă că ele încep să ne modeleze, să ne reconstituie. Dacă vrem! dacă ne lăsăm înmuiaţi şi modelaţi! Iar dacă intrăm ca o capră între oi, nu-i bai - se va vedea repede şi ne vom da singuri afară. Sau vom cere să devenim oaie, pentru a rămâne între oi - alegerea ne aparţine.

Privind o situaţie din viaţa noastră cu ochii celui ce caută pe Domnul, dintr-odată ea capătă alt sens, lasă deschisă calea către un rod neasemuit de bun, înţelepţeşte/luminează/sfinţeşte.
Un necaz este un dar neasemuit pentru om. Este prilejul ca, lepădînd ochelarii minciunii de pe ochii noştri (ochelari pe care poate nu i-am confecţionat noi dar sigur i-am acceptat cu încântare, o vreme, precum copiii, distraţi), să ne amintim de sfânta frică a lui Dumnezeu şi să deprindem ce înseamnă că tatăl iubeşte pe fiul pe care îl ceartă/îl bate.

Omul are de ales în necaz: se preamăreşte pe sine sau Îl preamăreşte pe Domnul.
În primul caz, reacţia lui e de revoltă, de neînţelegere, de scormonire, de suspiciune şi protest, de refuz al părtăşiei cu voia Domnului. Se lamentează, se preface că-i nevinovat ca porumbelu, se tânguie pentru, vai, ce i s-a întâmplat lui etc. Îi pare că păţaniile lui au un caracter excepţional, că nimeni sub soare nu a mai trecut prin aşa ceva etc. Reflexe de capră.
În al doilea caz, omul ia aminte la sine, se cercetează prin "grilele de lectură" a vieţii oferite de Biserică, tinde la rugăciune şi spovedanie deasă, cere sfat (nu cu iscodire ori cu preamărire/laudă de sine prin beteşug - ce perversiune!, ci sincer, cu nevoie mare, cu plâns), îşi urăşte sufletul, îşi simte inima ca pe un pietroi în ciuda emoţionalităţii expresive de suprafaţă.

De ce să Îl preamărească omul pe Domnul? Din nenumărate motive dar în primul şi în ultimul rând pentru a trăi. Pentru a reintra în Viaţă.

Iar toate acestea le găsim gătite nouă, slavă lui Dumnezeu, în Biserică. Ne aşteaptă, precum uneltele oricărui om lucrător, înclinat spre hărnicie, ca să ne desţelenim ogorul. Nu putem trăi, nenutriţi la nesfârşit, printre buruieni şi pietroaie. Avem nevoie de o plugărie bună, mai întâi!
Să facem deci pasul din tindă, înlăuntrul Bisericii, cât mai suntem pe cale.
E ceva "pragmatic", cu totul pragmatic!
Doamne ajută!

Re:
 

Scrie undeva să nu aruncăm cu pietre, ca nimeni nu e fără păcat.
Mai scrie și că uneori cunoaștem păcatul omului, dar nu și pocăința lui...
Foarte urâtă exprimarea de gen "suflet de capră", " ca porcu" etc.
Gabriela, un preot duhovnic vă poate ajuta mult, vă poate ajuta să plângeți, dacă acest lucru vă este acum imposibil, vă poate ajuta să dormiți noaptea dacă suferiți de insomnii, vă poate ajuta să iertați, să nu stați împotriva celui rău, să priviți lucrurile cu calm și să puteți accepta ceea ce pare de neacceptat, chiar și o pierdere, chiar și singurătatea. Singurătatea ne obligă să ne luptăm cu demonii personali și să dobândim o anume liniște. Dar pacea pe care o simțim după ce vorbim cu preotul duhovnic și după ce ascultăm Sfânta Liturghie este balsamul de care are nevoie sufletul nostru.

Un alt suflet de capră

Multumesc frumos, am parinte la care ma spovedesc, dar din pacate nu il pot numi si duhovnic, pentru ca nu il simt asa de apropiat. Merg si la Sf Liturghie cand am ocazia (duminica e un obicei bineinteles). Aceste lucruri ma mentin un pic pe linia de plutire, ca sa nu ma razvratesc totalmente. Pe unii singuratatea ii ajuta sa se lupte cu proprii demoni, pe mine ma face mai razvratita si mai egoista.
Am incredere ca va veni o zi cand Domnul va randui sa ma gasesc cu acea persoana care sa nu arunce neaparat cu pietre, ci sa ma ajute sa deblechez usa pentru a-i deschide lui Hristos. Ce va reprezenta aceasta persoana pentru mine in raportul relationarii pe pamant nu stiu, stiu doar ca am nevoie de a recapata increderea in oameni.si in Dumnezeu.
Multumesc frumos inca o data
Am reusit sa ma odihnesc un.pic sufleteste in aceste cuvinte

Gabriela, persoana aceea nu va veni niciodata.Daca nu vei gasi tu insati calea catre credinta, te vei simti singura in continuare.Cei din jur au rolul lor bine determinat in viata noastra, insa nu e bine sa asteptam de la ei ceea ce tine de datoria noastra.Si nevointa duhovniceasca continua e pentru cei pragmatici.Romantismul, razvratirea etc. sunt pentru lenesi(ma recunosc si eu aici de multe ori).

Si mai cred ca nu l-ati inteles bine pe domnul Ioan Cezar.Sa stii ca si eu ma simt de multe ori ca si "capra raioasa cu coada pe sus".Sau ma simt ca in povestea "Hainele cele noi ale imparatului", de Hans Christian Andersen.E o stare pe care o recunosc de multe ori si la cei din jur, nu numai la mine.Suntem atat de orgoliosi uneori(fara exceptie, fiecare trecand prin etapele astea), atat de mandri de noi...si atat de ridicoli.E un mecanism psihic compensatoriu, care in copilarie/adolescenta poate isi are rostul lui, insa pe masura ce ne maturizam avem nevoie sa il inlocuim, sa evoluam.La mine, de exemplu, vine dintr-un complex de inferioritate, niste nevoi afective nesatisfacute in copilarie.Pe mine nu m-a deranjat comparatia, ba din contra, ma ajuta sa constientizez si mai bine anumite lucruri si sa avansez un pic.
Pentru ca suntem praf in vant fara Dumnezeu.Nici o relatie, nici o mie de prieteni si nimic altceva nu ne poate ajuta si nu ne poate scapa de singuratate.

Cu prietenie.

Rabdarea este una dintre cele mai de pret virturi ale unui crestin. Eu ajunsesem la un moment dat al vietii, trecand prin nenumarate clipe de descurajare, sa mi-o exersez inclusiv in a astepta la semafor sa se faca verde cand era rosu. Abia dupa ani de zile dupa pierderi si dureri am ajuns sa realizez care a fost calea Domnului ptr mine si de ce, desi in acel moment durerile si suferintele mi se pareau de neindurat, ulterior mi s-a aratat ca asa a fost mai bine ptr mine.
Cat despre singuratate, asa este. Trebuie sa luptam impotriva ei, si daca suntem intr-un moment cand nu putem accepta prezenta semenilor sa cautam compania sfintilor prin rugaciune si participarea la sfintele taine ale Bisericii.

Prin smerenie.Smerenia este opusul mandriei.Nici eu nu o am, dar scriindu-ti tie, ma ajuta si pe mine.Las doua citate, nu mai stiu de unde le am, dar sunt ajutatoare.

"Fericit este, fratilor, cel ce are smerenie; smerenia nu se manie, nici nu poate sa manie pe cineva. Smerenia nu barfeste, nu osandeste pe nimeni, nu dispretuieste. Omul smerit nici in gand nu dispretuieste pe colegul sau. Si daca-l vede pe acesta gresind, ori ca are vreun defect sau mai multe, cuviincios, intre patru ochi, ii atrage atentia cu grija ca sa nu-l jigneasca, sa nu-l rusineze; in acest fel cauta sa-l indrepte, sa-l ajute cu adevarat. Aceasta este smerenia."

"Pentru a ne domestici frica avem nevoie de 2 lucruri: de smerenia de a renunta la fanteziile despre viitor si de curajul de a renunta la trecut, sa renuntam la una din posesiunile cele mai indragite ale ego-ului nostru: povestea despre cine crede el ca este."

Eh, cât am vrut să spun aşa şi tot n-am reuşit...
Mulţumesc, Alex, ai formulat cu limpezime şi, cred eu, luminos şi blând ceea ce eu am strigat atât de chircit, de urât...
Mulţumesc, mulţumesc pentru inspirata reformulare. Domnul să te răsplătească!

Am gresit o litera si iata intelesul s-a schimbat simtitor.

Eu una nu sunt de acord cu exprimarea "suflet de capra"sau"de porc"...
Am copilarit la tara,iar animalele astea sunt prea dragute si naïve pt a fi comparate cu abisul ,cu iadul din om(din unii oameni se intelege).
Am mai spus-o,un om poate fi mai bun sau mai rau decat un animal,o fiara. Depinde de el.
Asemanarea cu animalele ,le nedreptateste pe acestea din urma :)
Noi am fost "proiectati" pt mai mult(cu alte asteptari),insa situatiile nefericite arata ca nu ne putem ridica mai mult decat niste mamifere fioroase.
La fel cum existenta palpabila a Sfintilor ne arata cum ar trebui sa fim de fapt :)

scuze pt offtopic.

Eu va multumesc, pentru tot ce ne impartasiti pe forum.Sunt discutii care ajuta la clarificarea si constientizarea unor lucruri importante pentru noi, toti.Iar dvs.-si inca alte cateva persoane-faceti foarte bine(pragmatic) legatura intre partea teoretica si cea practica a vietii traite crestineste.

Mi-am pus şi eu întrebarea, de multe ori, de ce folosim expresii metaforice care fac apel la diverse animale atunci când evaluăm un om: rău ca un câine, fioros ca tigrul, urât ca porcu, agitat ca o maimuţă, mut ca o lebădă, prost ca găina, curajos ca un leu, curat ca porumbelul, înţelept ca şarpele. Fiind iubitor de animale, şi încă unul pătimaş de-a dreptul, am avut uneori impresia că da, nedreptăţim animalele când le asociem cu omul...:)
Cu toate acestea, în limbajul cotidian expresiile acestea sunt atât de mult folosite încât s-a ajuns şi la prescurtări gen: câine!, porcule!, vaco!, şarpe!, respectiv gândăcelule..., iepuraşule..., piiisi, cocoşelule....:)
Ce să zic acum, ştiu şi eu ... E limpede că baza trimiterilor către fraţii noştri cu mai multe sau mai puţine picioare (chiar aşa, râma are picioare? melcul, parcă, n-are!) o constituie anumite însuşiri de caracter ale omului pe care ni se pare că le găsim exemplar ilustrate la animale.
Capra, de pildă, lasă impresia că are însuşirea de a fi rebelă, încăpăţânată, neascultătoare, mândră. Sau aşa ni se pare nouă când dăm de ea...:) Calul pare blând şi foarte muncitor, porcul înclinat spre murdărie şi lăcomie iar maimuţa spre agitaţie.

Cred că nu folosim analogia cu vreun animal în mod depreciativ pentru acesta din urmă, ca şi cum animalul ar fi inferior omului, ci pentru că însuşirea respectivă apare în mod exemplar, bine conturată, la animalul respectiv. Faţă de însuşirile caracteriale ale unui om, animalul pare un prototip, un exemplar care ilustrează cu tărie/cu pregnanţă însuşirea respectivă.
Şi totuşi, una e încăpăţânarea asinului, alta încăpăţânarea omului. Dacă primului nu avem ce-i reproşa, că aşa l-a lăsat pe el Dumnezeu, omului însă îi putem reproşa că nu e atent la însuşirile lui de personalitate, că nu caută să se automodeleze, să înveţe de la alţii etc.
Cât priveşte oaia şi capra aşa cum apar ele în Biblie, poate ne spune mai multe Pelerinul întrucât el a studiat mai aprofundat obiceiurile, cultura, credinţele iudeilor din vechime.

Ioan multumesc pt invitatie insa studiile mele particulare nu sunt de natura a fi luate drept sursa de explicatii, mai am mult pana la asa ceva. Totusi voi parafraza cateva idei principale dintr-un studiu de specialitate, pe aceasta tema.

Caprele, in Scriptura, apar in cadrul sistemului de sacrificii mentionat in VT. Ele ofera o imagine a pacatului, a consecintelor acestuia si a nevoii de ispasire si iertare. Asociat caprelor apare si imaginea tapului ,,ispasitor", in cadrul ritualului practicat de catre marele preot, ritual ce poate fi observat in detaliu in carte Levitic. Caprelor le este atribuita o salbaticie naturala, ele sunt evidentiate, in cadrul VT, cel mai adesea pe munti inalti, sarind in jur sau fiind in fruntea turmei. In vedenia profetica a lui Daniel, un tap, reprezentand un imperiu puternic, porneste la atac pe tot pamantul, atacand un berbec (imperiu rival) si zdrobindu-l sub picioare. Probabil cea mai cunoscuta imagine biblica a caprelor apare in parabola lui Isus despre oi si capre, unde caprele au o conotatie complet negativa. Ezechiel de asemenea a folosit imaginea berbecilor si tapilor pt a simboliza judecata lui Dumnezeu asupra Israelului pt modul ticalos in care i-au tratat pe cei saraci si nevoiasi. In general, in NT, oile sunt mantuite iar caprele sunt pierdute, fiind amestecate cu turma de oi dar care nu au fost cunoscute de pastor ca fiind ale lui. In general caprele sunt asociate cu pacatul intr-un fel sau altul. Chiar si astazi :) pastram imaginea ,,tapului ispasitor" pt a-l indica metaforic pe cel vinovat intr-o anumita situatie. In sistemul de jertfe caprele purtau pacatul dar in parabola lui Isus ele sunt cele ale caror pacat nu a fost iertat. Iael, sotia lui Heber, care l-a omorat pe Sisera (cartea Judecatori) are o traducere interesanta a numelui ,,ya'el" : capra salbatica.

Totusi pt a nu se crede ca aceste animale sunt iremediabil rele in Scriptura trebuie mentionate cateva aspecte: din par de capra se facea imbracaminte scumpa, draperiile Tabernaculului erau facute din par de capra iar iubitul, in cartea Cantarea Cantarilor, fermecat de iubita lui, ii face un compliment comparand parul iubitei cu o turma de capre care coboara din Ghilal. Aceast compliment evoca imaginea unui par feminin superb, care se revarsa precum o cascada, fiind o comparatie magulitoare cu un animal din al carui par se realizau haine foarte scumpe.

Despre oi este foarte mult de spus, sper sa fac o mica sinteza azi sau maine. Oricum un vechi procedeu care poate ajuta este sa iti alegi o tema ( de exemplu ,, Imaginea oilor in context biblic) si sa cauti atat in VT cat si in NT toate versetele asociate imaginii notand semnificatia si contextul in care apare imaginea. Se creioneaza o imagine de ansamblu foarte interesanta.Este ceva de munca dar un timp dedicat Scripturii nu are cum sa nu fie de folos :) Numai bine va doresc !

Avand in vedere ca acest topic este despre resemnare si acceptare ar fi o idee sa fie adusa in discutie cartea lui Iov. Este mai mult decat potrivita pt aceasta tema. Pe acest topic au comentat multe doamne si domnisoare si as avea o intrebare pt ele, din perspectiva cartii lui Iov.

Pana recent am trecut mereu cu vederea un detaliu din aceasta carte. Dupa cum stim dreptul Iov este lovit pe rand de o serie de nenorociri, una dintre ele fiind de-a dreptul cumplita: moartea copiilor sai intr-o singura zi. Cu toate acestea sotia lui Iov nu apare in descriere la acest moment, care ar fi terminat-o pe orice mama. Ea apare in descriere, cedand durerii, abia in clipa cand insasi Iov este lovit de o boala cumplita. De ce apare tocmai la acel moment? A fost acel moment punctul culminant al suferintei ei cand a cedat? De ce nu a cedat cand i-au murit toti copii, clipa in care, sa recunoastem, orice mama ar fi la marginea prapastiei? Am citit recent o explicatie a unei cercetatoare biblice pe aceasta tema care motiva asa momentul revoltei ei:

,,Atat timp cat sotia lui Iov a putut lua parte la suferintele sale, ea le-a suportat brav, dar indata ce Iov patrunde intr-un nou cuptor al suferintei, in care ea nu mai are acces, curajul o paraseste. Pentru ea singura tragedie pe care nu o poate suporta este cea pe care nu are voie s-o imparta cu sotul ei".

Cum vedeti aceasta opinie?

Mulţumesc, frate!

În urmă cu mulţi ani, pe când mai credeam cu tărie că pot fi cuiva de folos sub soare, am cunoscut un tânăr (de data aceasta suferinţa era trăită de un bărbat, nu de o femeie) foarte bolnav. Soţia îl părăsise - adulter şi toate celelalte. Omul era atât de nenorocit şi suferinţa atât de cumplită încât, îmi amintesc cu mirare şi acum, însuşi doctorul lui psihiatru, unul dintre puţinii experţi din Obregia în materie de sinucideri/suicid m-a sunat şi m-a rugat să îl preiau pe V., doar-doar s-o întâmpla vreo minune cu el. Nu răspundea la tratament, durerea omului nu ceda în ciuda medicaţiei intense, puternice, poate prea puternice... Iar pacientul nu mai putea să îndure suferinţa şi dădea semnele acelea, specifice... Doctorul, îmi amintesc, mi-a zis: "Îmi e milă de el şi nu ştiu ce să mai fac... Poate ai tu vreo idee că de şocuri electrice nu vreau să aud..."
Tânăr şi entuziast m-am apucat să fac ce ştiam eu mai bine - să ascult şi să vorbesc, să vorbesc ca o moară stricată, cum bine a remarcat un prieten, cândva. Dar durerea nu ceda... Omul acela arăta îngrozitor, rămăsese piele şi os, era desfigurat. Vă asigur că nu vreţi să vedeţi un chip omenesc cuprins de o asemenea suferinţă.
Nemaiştiind ce să fac, mi-am amintit că în copilărie auzisem de la mama de un sfânt sau cam aşa ceva, unul Iov...:) Adeseori, îngrozită de nebuniile mele, mama se tânguia: "O să ajung ca Iov pe gunoi din pricina năzdrăvăniei tale!..." îmi zicea deseori biata mama...
Cum eu nu ştiam pe atunci decât o carte cu sfinţi, am făcut rost de o Biblie, de la nişte cunoscuţi (evanghelişti) şi l-am căutat pe bunul Iov. N-am citit prea mult, scria atât de mic în Biblia aceea de buzunar, încât am amânat lectura pentru a doua zi când urma să îl întâlnesc pe V.
Am citit... Am citit împreună, alternativ, capitol cu capitol... Citeam şi ne opream, el să plângă, eu să meditez sau...invers. A durat câteva zile până am terminat lectura. Iar la sfârşit, cu oarece mirare, V. mi-a spus simplu: "Am înţeles! Acum ştiu ce să fac." Şi a fost externat, ameliorat.
Ce-o fi înţeles V. eu nu ştiu prea bine. Se pare că totuşi a resemnificat evenimentul printr-o prismă nouă... L-am întâlnitdupă vreo doi ani, se recăsătorise şi avea o afacere despre care mi-a vorbit cu multă pasiune. Îşi iertase fosta soţie, avea relaţii bune cu copiii din fosta căsătorie şi aştepta acum un copil cu noua lui soţie...
Pentru mine cartea lui Iov a rămas de atunci un text de referinţă şi un medicament puternic. Nu de puţine ori am căpătat şi eu puţină linişte, cât să trec peste momente foarte grele (pierderi mari de tot felul) şi să pot trăi mai departe.
Cu adevărat ai recomandat o lectură foarte potrivită, Pelerinule!
Uite, o voi reciti şi eu, împreună, poate, cu Gabriela care cred că ar avea multe de descoperit şi multă alinare ar găsi acolo dacă ar citi fie şi câte un capitol pe seară, înainte de culcare...:)

Shakespeare era efectiv fascinat de cartea lui Iov, se spune ca o studia mereu :)

Scriitorul evreu de limbă idiş, Isaac Bashevis Singer, are o poveste cu o capră pe care ţin să o amintesc aici. Povestea apare în culegerea de povestiri şi nuvele cu titlul, în limba română, "Ghimpl netotul şi alte povestiri" - am citit-o în adolescenţă şi mi-a rămas vie în memorie. O consider o carte foarte frumoasă!

Din câte îmi amintesc, un ţăran foarte sărac se hotărăşte într-o zi de iarnă să meargă la târg ca să vândă ultimul bun al familiei lui numeroase: pe Zlate, capra Zlate.
Nu cu uşurinţă au ajuns cei ai casei la această hotărâre, dar în lipsa vreunei alternative, pe vreme de frig şi de foame, altă soluţie nu au găsit.
Şi a plecat ţăranul la târg, să vândă capra... Numai că, după câteva ore de mers (târgul era în alt sat, departe), s-a pornit din senin o fulguială, apoi s-a pus pe nins şi, treptat, un vifor în toată regula s-a abătut asupra câmpului pe care mergeau, solitari, omul şi capra...
A nins câteva zile neîncetat, cu vânt mare... Troienele acopereau satele şi câmpul... Un ocean de zăpadă se lăsase peste lume şi nimeni nu mai ştia ce se întâmplase,răstimp, cu evreul şi cu capra. După câteva zile, înţelegînd că se întâmplase o tragedie, familia şi alţi săteni au pornit pe urmele omului şi ale caprei, prin câmpie.
Într-un sfârşit, i-au găsit. Omul şi capra zăceau epuizaţi. Erau ... îmbrăţişaţi. Ea părea că se încălzeşte la pieptul lui. Iar el, pe toată durata viscolului, se ascunsese la pântecul caprei, sugînd, din timp în timp, un firicel de lapte cald...
Povestea spune că evreul nu a mai voit să vândă capra.

Ioan :) Locuitorii primitivi din zona Iranului stiau de proprietatile extraordinare ale laptelui de capra cu 10.000 de ani inaintea noastra.Cleopatra il folosea pt piele sanatoasa iar Hipocrate il amesteca in diverse medicamente. Termenul ebraic de ,,halab" putea include inclusiv laptele de capra. Acest tip de lapte este mentionat si in Scriptura, in Pilde 27.27

Eu spun ca sa nu te resemnezi dar sa incerci si sa nu te mai gandesti la asta, sa te framanti.
Stiu foarte bine ca e usor de spus si dificil de facut, dar trebuie sa ai rabdare cred.
Cum era vorba aia, cu rabdarea treci si marea...
Poate ca pentru fiecare dintre noi Dzeu are un plan si stie El mai bine ce este pentru noi sau ma rog...

Problema mea domnule Ioan Cezar este ca nu sunt o mare amatoare de carti. Le citesc insa nu ma ajuta cu mare lucru. Sunt bine 3 zile dupa ce le citesc si apoi revin la starea initiala. Dar va multumesc frumos ca ati vorbit "ca o moară stricată", poate intr-o zi ma voi folosi de aceasta moara :-). Insa ma ridica foarte mult lucrurile reale, din zilele noastre, vazand ca unii au de dus cruci mai grele decat mine. Nu intelegeti ca ma bucur pentru ei ca o duc mai greu, ci ma bucur sa constat/invat ca trebuie sa ma multumesc cu ce am si ca imi dau seama ca Dumnezeu ma iubeste, Va multumesc si dvs. si le multumesc pe aceasta cale si unor oameni deosebiti care m-au incurajat pe privat si aici, care, desi au probleme mai mari ca ale mele, m-au incurajat si au fost ingaduitori fata de framantarile mele.

Multumesc mult Gabero. O sa incerc sa imi amintesc de cuvintele acestea...nadajduiesc cat mai des cu putinta :-)

AGabriela

Gabriela, nimic nu poate ajuta mai mult decât rugăciunea inimii/minţii. E cel mai bun balsam, atât pentru suflet cât şi pentru trup.

De acord pentru cine vrea si poate sa o aplice/practice. Cine nu vrea poate va vrea mai incolo sau Dumnezeu stie ce se intampla cu el/ea. Momentan sunt limitata si nu reusesc sa practic/aplic tot ce mi se propune. La unii oameni starea de rugaciune nu este neaparat repetarea nesfarsita a unei fraze, chiar daca cuprinde in ea toata esenta mantuirii, ci rugaciunea reprezinta starea de bucurie din suflet sai/sau gandul neincetat la Dumnezeu..."Prezenta", dupa cum spunea parintele Arsenie Papacioc

"Prezenţa" se referă la starea de trezvie, ori trezvie fără o legătura permanentă cu Dumnezeu nu prea poţi să ai. Şi legătura noastră permanentă cu Dumnezeu o realizăm prin rugăciune. Cel mai bine ar fi vorbeşti toate aspectele astea cu părintele tău duhovnic.

AGabriela, am urmarit cu interes subiectul propus spre discutie de dvs.
In concluzie, dupa atatea pagini de discutat discutii, va rog sa va indreptati atentia si spre conceptul de „complacere” pentru ca e posibil ca acesta sa fie momentan dominant in viata dvs. Multi dintre noi credem ca acceptarea inseamna a sta si a privi spre cer fara a face nimic. Asta este doar complacere intr-o situatie deoarece cerul nu ne poate darui nimic din ceea ce noi nu facem si nu ne oferim activ aici pe pamant, chiar si din cea mai adanca mlastina.
S-a amintit in paginile anterioare si despre singuratate sau insingurare. Parintele Cleopa spunea ca „este cu neputinta ca omul sa lucreze la desavarsirea lui daca nu iubeste insingurarea“. Permanenta raportare la Hristos transforma singuratatea intr-un moment de intoarcere autentica spre sine. Folosita corect, aceasta insingurare devine una sanatoasa, fiind esentiala pentru a ne pune in contact cu ceea ce suntem cu adevarat.
Invatand sa fim cu Dumnezeu in fiecare clipa, invatam sa fim cu noi insine.

Adevarat, insa aceasta complacere vine dupa un timp in care am simtit ca m-am fortat sa fiu o "crestina" dupa tipic, cu rugaciuni lungi citite, cu mers la toate slujbele si unde am ajuns?...aproape de pragul disperarii pentru ca aveam asteptari prea mari: de la sfinti si Dumnezeu pe de o parte si de la mine pe de alta parte. Sigur ca incurajez pe cei ce pot face si pot fi prezenti la toate tipicurile, dar mai ales prezenta duminica la Sf Liturghie este obligatorie pentru cine poate. Dar pe de alta am ajuns la concluzia ca fiecare face cat poate si ce poate, de aceea fac si eu cat si ce pot, cam putin ce-i drept sau poate mai nimic...iar pentru restul mai vorbesc cu parintele la care ma spovedesc sau cu prietenii sau mai pun cate un post aici pe forum :)
Multumesc frumos oricum pentru parerea dvs. sincera. Sper sa mai recitesc aceste randuri din cand in cand