Reflectii
 

Dumnezeu nu e nedrept!

Ma suna o prietena in vara sa-mi spuna ca a fost la mare, dar ca a trecut si pe la cateva manastiri/biserici si ca sotul ei s-a spovedit cu ocazia asta, dupa mai bine de 35 de ani caci de copil nu mai daduse pe la un duhovnic.

Mare e Dumnezeu! Te duci la distractie si ajungi sa te si spovedesti/impartasesti cu ocazia asta.

La scurt timp dupa asta, cei doi boteaza un nou fin, un baietel, despre care niste parinti din Sf. Munte au prezis ca va ajunge un om mare in ierarhia bisericii - chiar acolo, in Sf. Munte, in locul in care a si fost cerut de la Dumnezeu.
Dupa botez, prietena imi zice: sa stii ca d-aia a ajuns sotul meu sa se spovedeasca/impartaseasca, ca sa fie in regula la botezul acestui copil deosebit.

Si atunci, in mintea mea s-a nascut un gand diavolesc. Uite domnule ce simplu e sa ai o pila Sus, ca te aranjezi de n-ai treaba, cat ai zice peste. Pentru ca stiu cat de greu se ajunge la biserica, in special cand e vorba sa te spovedesti. Si am vazut si in alte familii cum partenerul e foarte greu de urnit pe calea cea buna.

Deci nu e corect, mi-am zis. Cand vrea Dumnezeu, face ca schimbarea sa fie posibila indata iar cand nu, te lasa in ale tale mult si bine.

Dar am inteles pana la urma cum sta treaba si ca Dumnezeu nu e nedrept, doar eu am judecat stramb.
Uitasem sau, mai bine zis, omisesem sa-mi aduc aminte de ceva petrecut cu ceva timp in urma. Anume, cum acelasi barbat ingrijise de cea care-l adoptase formal, ca sa aiba cui lasa pamantul pe care-l detinea si pe care el si-a ridicat o casa in care acum locuieste cu sotia, prietena mea.
Auzisem cum el ii dadea sa manance in gura, ca o spala si schimba, ca ii facea curat in casuta ei batraneasca... barbat fiind... unei femei straine, pana la urma. In cele din urma, batrana a murit iar el si-a castigat bunavointa lui Dumnezeu!

Am inteles ca nu pe fin il avea pila Sus ci faptele lui bune au vorbit despre el lui Dumnezeu! Ca El ne da tuturor sanse pe care sa le fructificam, parghii de care sa ne agatam si sa urcam.
A, ca unii stramba din nas si le refuza sau nu se folosesc de ele, asta e alta poveste. Dar uite ca sunt persoane care nu merg la biserica, nu citesc mormane de carti duhovnicesti, dar au fapte demne de Pateric. Le lucreaza firesc, fara tam-tam si au plata si rasplata de la Dumnezeu caci, pe langa beneficiul de a fi cunoscuti de Dumnezeu in lumea aceasta, li se pregateste si cununa in Ceruri.

Si toate astea se intampla sub ochii nostri, doar sa vrem sa le vedem si sa dorim sa nu ne lipsim nici noi de sansele din vietile noastre. De regula, sansele pe care le primim nu sunt de dorit, nu ne atrag, nu ne plac, nu le vrem pentru ca ni se par grele, nesuferite, sacaitoare si nu ne satisfac dupa gusturile noastre. Dar, daca trecem peste aceste neajunsuri, vom avea si bucurii!

Imi sun prietena si-i spun ce gand tampit ma rodea pe mine. Iar ea, inteleptita si de experientele prin care a trecut pana acum, imi zice mai nou: cine stie prin ce incercari va trebui sa mai trecem!, lasand de inteles ca vietile noastre sau ale celor dragi se pot schimba intr-o clipa, un motiv in plus sa facem totul pentru a fi cat de cat pregatiti si intariti.
Si daca Domnul binevoieste cu cineva intr-un chip de neinteles pentru noi, e pentru ca nebanuite sunt caile Lui!

Dap____________

Revelion petrecut in cel mai select loc
 

Zapada inghetata scartaie sub bocancii grabiti spre destinatie. Aproape c-am ajuns. In fata mai e o persoana, o recunoastem si stim deja unde merge! Chiar daca am intins pasul, nu reusim s-o prindem, parca zboara!

E destul de liniste pe strada... Se apropie miezul noptii si cei mai multi s-au strans in piata mare unde va fi spectacol in aer liber. De prestatiile vedetelor ma lipsesc bucuroasa, dar artificiile mi-ar placea sa le vad caci sunt impresionante, mai ales de revelion.
Orasul si familia ofera destule optiuni, dar, anul acesta, am ales cel mai special loc din lume pentru mine! Cunosc locul destul de bine, multi dintre cei dragi vor fi prezenti, dar e in premiera sa ma aflu de revelionul aici. Sper ca macar jumatate din locuri vor fi ocupate.

In curte, nici tipenie de om. Cred ca suntem printre ultimii, dam sa intram si... surpriza! Biserica e plina!!! Speram sa fie multa lume, imi doream sa vad asta, dar recunosc sincer ca nu ma asteptam! Biserica e plina ochi! Oamenii astia n-or avea si altceva de facut?! Sunt convinsa ca da, dar au ales sa fie aici. Adica cum, sa nu fim toti de revelion impreuna?! Doar suntem o familie iar eu pot sa spun ca am ajuns acasa!

......................
Am vazut eu niste poze din alti ani, cum preotii isi pusesera peste capetele credinciosilor epitrahilul, asa ca ma voi duce cat mai in fata, ceilalti n-au decat sa stea care cum apuca. Culoarul din mijloc e liber, stiu sigur ca aici vreau sa fiu, asa ca inaintez hotarata si, chiar daca va trebui sa calc pe cineva pe picioare, tot imi voi face loc. :)

Am reusit! M-am strecurat rapid si nimeni n-a comentat ca unde ma mai bag si eu. Au oamenii astia o rabdaree... Iti multumesc Doamne!
Iar acum astept si eu ca toti ceilalti. Am timp sa privesc in jur si ... da, sunt toti aici sau cei mai multi dintre ei! Si-mi sunt dragi, chiar daca habar n-am cum ii cheama pe foarte multi dintre ei.
....................

Credeti-ma ca a fost foarte frumos! Fix la miezul noptii, cand afara se urla, se chiuia, se canta iar sampania se revarsa din pahare, noi am rostit intr-un glas Tatal nostru! Auzeam clopotele vesele acompaniate de ropotele de petarde si artificii. S-a citit un acatist, s-au rostit rugaciuni de multumire catre Dumnezeu pentru anul care tocmai s-a incheiat, rugaciuni de cerere pentru Noul An, rugaciuni de dezlegare iar la final am cantat in cor Laa muuuulti aaaaaaaaaaani!!! :)

Am ascultat si cateva cuvinte ziditoare si gata! M-am intors spre usa multumita, bucuroasa si cu zambet pe chip si in priviri! A fost asa cum mi-am dorit! Bingo, ca am stat si sub straiele parintelui meu duhovnic cand s-au citit rugaciunile de dezlegare; multi pui sub closca, cati am incaput iar restul, pe langa! :)

Cu adevarat, acesta a fost pentru mine cel mai frumos revelion! Si sper ca si urmatoarele vor fi tot asa! :)

Sa nu ne rezolvam niciodata singuri problemele ci doar cu ajutorul lui Dumnezeu!
 

Mi-am cumparat carticica "Parintele Porfirie mi-a spus..." si dintre toate intamplarile redate acolo una mi-a atras in mod deosebit atentia. As fi reprodus-o intocmai dar, pentru ca nu am cartea la mine, ii fac rezumat din memorie.

Asadar, o femeia casatorita, mama a 5 copii - dintre care unul bolnav, vine la parintele Porfirie cu o problema. Ramasese din nou insarcinata si era foarte suparata. Nu-si mai dorea inca un copil, unul dintre cei pe care-i avea acasa era bolnav iar sotul nu-i dadea pace... Nici avort nu mai putea face, sarcina fiind destul de avansata. Ce sa faca?
La auzul ideii de avort, parintele este ferm si-i interzice sa faca un asa mare pacat. In schimb, ii spune sa mearga sa se impartaseasca si-i promite ca se va ruga pentru ea.
Femeia face ascultare iar la foarte scurt timp are o hemoragie in urma careia pierde copilul.

Primul gand, dupa ce am citit finalul intamplarii, a fost ca Dumnezeu este bun. Dar ce sa inteleg Doamne, ca putem sa ne rugam si pentru lucruri mai putin "ortodoxe"?
Stiam ca Dumnezeu este bun, dar nu va ascund ca m-a surprins foarte mult modul cum s-au rezolvat lucrurile. In capul meu au inceput sa curga intrebari de genul:
Bine, dar Dumnezeu nu-i cunostea femeii situatia? De ce i-a mai dat inca un copil?
Apoi, copilul nu apucase sa se nasca si deci nu fusese botezat... si e pacat.
Cum se va prezenta femeia la judecata ca ea nu si-a dorit copilul iar el a murit nebotezat.
Chiar trebuia sa moara, nu exista nicio alta cale de rezolvare? Si m-am impotmolit.

Am vrut sa scriu aici, dar eram si-n post si riscam sa mai smintesc si pe altii cu intrebarile mele.
Astazi insa l-am rugat pe parintele Porfirie sa ma ajute sa inteleg drept aceasta intamplare si cred ca m-a auzit. :)

Dincolo de concluzia ca Dumnezeu este bun, remarcasem doua lucruri bune pe care le facuse femeia - ca a mers la un parinte spunandu-i ce problema are si ca a facut dupa cum i-a spus acesta.
Ce nu reuseam eu sa vad era faptul ca, desi copilul n-a trait, femeia nu si-a rezolvat de una singura problema. Ea a apelat prin parinte la Dumnezeu; parintele, miscat de problemele ei, s-a rugat cu durere ca Dumnezeu s-o ajute iar raspunsul Lui nu s-a lasat asteptat.

Deci toate, dar absolut toate problemele noastre trebuie sa I le prezentam lui Dumnezeu cu framantarile, intrebarile, neputintele si dorintele noastre. Sa fim sinceri cu noi insine si cu Dumnezeu. Nu este un pacat sa ne recunoastem limitele!

Femeia asa a procedat. Ea a spus clar ca nu-si dorea acel copil, dar ca nu are ce sa-i faca sotului, ba a recunoascut c-ar fi facut si avort, dar era prea tarziu si risca sa-si puna propria viata in pericol. Niciun cuvant despre faptul ca ar comite un pacat nedorindu-si copilul sau pentru ca se gandise la avort sau pentru ca din n-motive nu mai voia sa-l creasca si pe acela.

Concluzia ar fi ca trebuie sa apelam intotdeauna la Dumnezeu, indiferent de problemele cu care ne confruntam si sa-L lasam pe El sa ni le rezolve dupa cum crede de cuviinta. Sa nu facem niciodata dupa capul nostru. Sa mergem la duhovnici, sa ne rugam si sa asteptam. Dumnezeu e bun si iubitor de oameni!

Slava Tie, Dumnezeul nostru, slava Tie!
 

Privind de curand la un barbat in biserica, n-am putut sa spun altceva decat: Slava Tie, Dumnezeul nostru, slava Tie!

Obisnuia sa vina des la biserica, dar de ceva timp nu-l mai vazusem si chiar ma intrebam ce s-o fi intamplat cu el. Acum am aflat! Fusese tot timpul acolo, nu disparuse, doar schimbarea care se petrecuse cu el m-a impiedicat sa-l recunosc. Si ce schimbare!!
Am cascat ochii insistent la el, atat cat mi-a permis situatia, si daca n-ar fi existat riscul sa par o nesimtita, mai ca l-as fi urmarit prin toata biserica ca sa-l observ mai bine. Dar nu-i nimic! Va mai dura ceva pana voi inceta sa ma minunez de schimbarea ce s-a produs cu el.
Nici nu stiti ce bucurie mi-a adus noua lui infatisare! Putin mai lipsea sa nu-l mai recunosc deloc!

Dar sa ne intoarcem cu cateva luni in urma...

Sunt tot in biserica, inconjurata de oameni din toate partile. Se intampla des ca oitele cele mai nerabdatoare sa stea gramada la miruit. Si cum nu stau bine cu rabdarea, ingros si eu randurile din fata. Doar ca de data asta am simtit miros de alcool.
Alcool, aici?! Da. Si am inteles repede si de unde venea.

Unele patimi sunt vizibile pentru oricine, altele nu. Primele ii smeresc tare pe cei rapusi de ele, dar si pe martori, indemnand la rugaciune si la luare aminte iar patima bauturii se numara printre ele.

Stiam, asadar, ca bea. Am fost insa surprinsa sa realizez ca acel barbat se afla tot timpul in stare de betie, chiar si atunci cand era in biserica, citind mereu dintr-o carte de rugaciuni.

Ce clar mi-a devenit ca acolo se lucra subtil o taina! Negresit ca avea duhovnic, altfel un om aflat mereu in stare de betie nu avea cum sa reuseasca sa mai vina si la biserica. Cel mult, ar fi sfarsit pe o canapea in parc sau intr-un sant. Dar, nu!
Omul asta - asa beat cum era, duhnind de alcool, mai mult ca sigur avand sticla de bautura in traista in care isi tinea si cartea de rugaciuni, venea la biserica. Diavolul pe-o parte nu-l slabea deloc, dar nici Harul nu-l parasea. In asta am vazut clar lucrarea duhovnicului si puterea rugaciunilor sfintiei sale! Ce imagine incredibila! Sa intuiesti un diavol nerusinat care-si dadea toata silinta sa subjuge la nesfarsit creatia lui Dumnezeu, chiar daca era atat de evident ca stradaniile lui nu puteau opri Harul. Omul ala si impleticindu-se de-a binelea tot ar fi ajuns in biserica!

Ca intr-un joc de-a soarecele si pisica in care pisica e un duhovnic plin de Har, care stapaneste situatia si-si permite sa umileasca un soarece cu chip de diavol.
Ati vazut vreodata cum o pisica, satula si pusa pe distractie, daca prinde un biet soricel il ia si-l smotoceste de-i plangi de mila? Cum ii da cu labuta, se preface ca-l scapa, ba il lasa sa mai faca cativa pasi dupa care il ia iar la tavaleala? Si doar cand se plictiseste de acest joc, il da lovitura mortala?
Tot asa si aici!
Era stapanit de diavol pe de o parte - duhnind de alcool, cu fata buhaita, mergand teleghidat ca sa-si mentina directia, dar impins de la spate de Har ca sa vina la biserica, sa stea linistit si sa citeasca dintr-o carte de rugaciuni.
Ce imagine! Ce lucrare! Ce duhovnic!
Mare esti, Doamne, si minunate sunt lucrurile Tale si niciun cuvant nu este de ajuns spre lauda minunilor Tale!

Jocul acesta pricinuia, cu siguranta, multe suferinte diavolului, multa umilinta, multa neputinta, o mare si inversunata ura pentru om si Dumnezeu pentru ca in final sa sfarseasca si el ca orice alt soricel aflat in ghearele unei pisici agile.

A fost o lectie si pentru baiat si pentru oricine il vedea in biserica. Poate si pentru cei care vor auzi despre el!

Stiam ca va veni o zi in care baiatul asta isi va fi invatat bine de tot lectia despre ce inseamna sa fi rapus de patima alcoolului. Si, in timp ce era purtat pe brate de un parinte duhovnic, a invatat sa faca el insusi primii pasi spre vindecare! Slava Tie, Dumnezeul nostru, slava Tie!

Ce final victorios! Un suflet tocmai s-a salvat din ghearele diavolului! In biserica, cu Harul lui Dumnezeu care pe toate le poate!

Cel care alta data era imbracat ca un pierde-vara, tarsaindu-si sacadat pasii si raspandind in jur miazma de alcool, cu fata rosie, buhaita de bautura, in prezent e de nerecunoscut. Aranjat frumos, mi-a fost mai usor sa-l recunosc stand cu spatele. Odata intors cu fata, chipul lui mi s-a parut de nerecunoscut. Alta culoare, alta alura, alta expresie, alta privire, pur si simplu alt chip, un om nou! Si chiar este, doar s-a nascut a doua oara!

Nu stiu cum a ajuns alcoolic, stiu doar ca in biserica la care obisnuiesc sa merg a fost odata un alcoolic care s-a vindecat cu ajutorul lui Dumnezeu si-a lucrarii unui duhovnic, prin spovedanie, rugaciune, participare la Sf. Liturghie, multe Sf. Masluri, smerindu-se, avand vointa si dorinta de a se impartasi cu Hristos!

Am trait aceasta bucurie ca si cum ar fi fost victoria mea, desi sunt departe de a fi victorioasa. M-am bucurat insa pentru el si stiu ca Dumnezeu va lucra in continuare si cu el si cu mine si cu oricine-I cere ajutorul!
Doamne, miluieste-ne!

Va indemn pe toti cei care veti citi aceste randuri sa spuneti in gand o scurta rugaciune: Doamne, miluieste-l pe acest baiat proaspat renascut! si sa-I dam slava lui Dumnezeu pentru aceasta minune: Slava Tie, Dumnezeul nostru, slava Tie!

Sa traiasca omul in curatie este lucru ingeresc!


Zilele trecute, fiind in drum spre casa, langa mine s-a asezat o doamna. Nu mi-ar fi atras atentia, daca nu l-as fi recunoscut pe barbatul care o insotea. In aceeasi formula i-am vazut chiar de curand la biserica.

Despre el vreau sa va vorbesc.

Il stiam din vedere de la biserica. Eram intr-un post al Sfintelor Pasti cand l-am observat prima data. Poate ca venea acolo de cand lumea, tot ce-i posibil, desi nu este deloc genul de persoana care sa poata trece neobservata. Are o statura care-l pune in evidenta fara voia lui.
De atunci, l-am tot zarit in biserica, o buna perioada de timp. Mereu imbracat in negru, cu barba, absorbit de slujba, folosindu-se de un sirag lung de matanii.
Ma obisnuisem sa-l vad asa, dar felul lui, care parea mai degraba caracteristic unui calugar, ma gandeam ca va fi pricina pentru care, intr-o buna zi, va parasi familia noastra pentru a intra in alta.
Banuiam uneori ca are de purtat un razboi mai greu, cand parasea pozitia lumanarii cu cea a unui om ce parea apasat de ganduri, retras intr-o strana. Griji insa nu-mi faceam pentru el, cat timp era acolo.
Apoi, contrar obiceiului, l-am intalnit de cateva ori pe strada. Ne indreptam insa in directii diferite, el plecand mai devreme de la slujba. Sa fi venit timpul despartirii?! Asa ca atunci cand nu a mai venit deloc la biserica, am fost convinsa ca s-a calugarit.

In timp insa, drumurile ni s-au mai intersectat de cateva ori, dar pe alte carari, departe de "acasa". Presupunand ca a ales o alta biserica, mi-a parut rau doar ca a plecat in alta parte.

Acum insa imi pare rau si pentru altceva.
Cat timp l-am intalnit "acasa", realitatea duhovniceasca in care era ancorat ii conferea si un aer profund duhovnicesc. Expresia chipului si intreaga lui tinuta vorbeau despre curatie, despre rugaciune si despre Dumnezeu. Singur fiind, mai degraba vaduv, cred ca i s-a revelat o alta dimensiune a vietii, cunoscuta in special celor necasatoriti care se pastreaza curati sufleteste si trupeste pentru Dumnezeu. Libertatea de a-ti darui timpul si energia numai lui Dumnezeu, exclusivitatea inimii - libera de acum sa-L iubeasca pe Dumnezeu fara impartire nu prea sunt posibile celor casatoriti.

In prezent, omul la care fac referire este re/casatorit. Nimic de condamnat. Doar ca s-a lipsit de o sansa, stiind prea bine ce putea sa faca cu ea, intrezarind si ce ar fi castigat daca ar fi fructificat-o. Alegerea pe care a facut-o, inevitabil, a atras dupa sine niste pierderi.

Diavolul ii lupta pe cei care incearca sa traiasca in curatie pentru a renunta la ea, pacatele trupesti ii dau cea mai mare satisfactie iar numele Preacuratei Nascatoarei de Dumnezeu il arde!

Casatoriti sau nu, sa ne ferim de desfranare!

Pierderea fiind care pana la urma?
Adica de unde stii tu ce a pierdut sau a castigat, din moment ce il stii doar din vedere?

Nu uita sa ne scrii si cand va avea prima recadere, da?
Daca ii va supravietui, desigur.

P.S. Draga crinrin, as vrea sa cugeti la opinia mea: in materie de alcoolism nu e intelept sa ne pronuntam niciodata pana nu vedem sfarsitul omului. Multi au avut parte de o salvare si imbunatatire care pareau definitive. Multe lacrimi si vorbe entuziaste si sperante etc. au starnit ei. Totusi, cea mai mare parte au recazut (asta o stiu si doctorii si duhovnicii etc.). Si au pierit in moduri dintre cele mai crunte. Prudenta, asadar, cand ne referim la cei izbaviti, deocamdata, din patima betiei. E un razboi pe termen lung, foarte rar castigat. Din pacate...

Unde nu mai exista capacitate de a lupta cu o patima, acolo Dumnezeu intervine si face o minune, daca omul cere ajutor.
Pentru cei care stau mai bine cu vointa iar viata nu le este in mare pericol, da, lor le ramane lupta cu patima. Vor suferi multe infrangeri, dar atata timp cat nu raman cazuti sunt ca si invingatori. Cad, se ridica iar cad si iar se ridica si nu se lasa deloc batuti.
Si mai este cazul celor care duc lupta pana la sange si reusesc sa omoare patimile definitiv. Atletii lui Hristos...

Omul nu se poate lupta cu patima.Doar Dumnezeu se poate lupta cu patima.
Omul trebuie doar sa-l roage pe Dumnezeu sa-l salveze. 99.99% din povara patimii o poarta Dumnezeu, restul de 0.1% trebuie s-o poarte omul.

Omul nu se poate lupta cu patima insusi prin constructia lui si are nevoie
de Dumnezeu pt a invinge patima.Dar atunci nu omul invinge ci Dumnezeu,
doarece omul nu poate sa invinga nici o patima fara Dumnezeu.
Iar chestia asta este prin design.Ai inteles ?

vezi ca nu iese bine calculul matematic.

Hristos a inviat!
 

19. Nu vă adunaţi comori pe pământ, unde molia şi rugina le strică şi unde furii le sapă şi le fură.
20. Ci adunaţi-vă comori în cer, unde nici molia, nici rugina nu le strică, unde furii nu le sapă şi nu le fură.
21. Căci unde este comoara ta, acolo va fi şi inima ta.


9. Şi Eu zic vouă: Faceţi-vă prieteni cu bogăţia nedreaptă, ca atunci, când veţi părăsi viaţa, să vă primească ei în corturile cele veşnice.

38. Daţi şi se va da. Turna-vor în sânul vostru o măsură bună, îndesată, clătinată şi cu vârf, căci cu ce măsură veţi măsura, cu aceeaşi vi se va măsura.

7. Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui.

Asemenea iconomului nedrept, si noi vom fi chemati sa dam socoteala Stapanului. Ne vom gasi la Judecata imbogatiti in pacate si lipsiti de virtuti. Ce vom face, deci?!

Cat inca mai avem timp, sa dam milostenii!

Milostenia este acea "bogatie nedreapta" prin care putem fura Raiul si care ne va scapa de osanda!

... dupa examen
 

Anul acesta, la Examenul de Capacitate, s-au prezentat si trei fetite cunoscute de mine. Asteptam rezultatele, ca pe o confirmare a clasamentului pe care-l intocmisem. Am avut insa parte numai de surprize.

Cea pe care o plasasem in fruntea clasamentului s-a situat ultima dintre cele trei iar ultima a obtinut cea mai mare medie. Nici cu cea de la mijloc nu am nimerit-o, pentru ca si aceea mi-a oferit o surpriza; s-a descurcat aproape la fel de bine ca cea de pe primul loc. Deci doua dintre ele au obtinut rezultate foarte bune, surprinzatoare si imbucuratoare, iar fetita despre care as fi zis ca nu e cazul sa-si faca cineva griji, pentru ca se va descurca lejer, a obtinut un rezultat slabut, cu totul neasteptat. Bucurie si tristete la un loc... nedumerire si multe intrebari.

Daca pozitia primei clasate imi este mai usor s-o descifrez, despre ce s-a intamplat cu ultima mi-e greu sa inteleg.
Cum se poate ca un copil inteligent si sarguincios, sa obtina un asa rezultat la examen?!
Singurul indiciu pe care il am este acela ca a dovedit ca nu accepta usor esecurile, lucru constatat atunci cand a avut de sustinut o proba eliminatorie de educatie fizica pentru a fi inscrisa la un anumit liceu. Desi mama ei mi-a marturisit ca a fost foarte afectata ca nu s-a calificat si ca diriginta i-a sesizat ca fetitei i-a scazut mult increderea, eu n-am crezut-o pana n-am vazut-o pe fetita cu doua zile inainte de examen. Ai fi zis ca deja stia ca va obtine niste note mici, ca si cum se programase pentru un esec.

Ce situatie trista! Sa ai capacitatea de a rezolva subiectele, dar sa nu gasesti in tine puterea de a te concentra, taria de a-ti depasi temerile si fricile. Sa nu te poti aduna doua ore numai pe ce ai de rezolvat in foaia de examen, pentru ca tu ai decis deja ca nu poti sa faci mare lucru. Sa ti se para ca profesorii stau cu ochii pe tine, de parca abia asteapta sa te descalifice .. intocmai ca la proba de educatie fizica.

Sa fi mostenit copilul asta o asa zestre din cauza careia sa aiba de luptat toata viata cu el insusi? Grea lupta trebuie sa fie aceea cand la primul hop tie sa ti se para ca ai aflat deja cine esti, cand de fapt e doar o usa prin care trebuie sa treci catre o noua etapa. Poti trece in picioare sau taras. Important este sa nu ramai in spatele usii si de acolo sa-ti proiectezi o imagine deformata despre tine insati si astfel sa-ti programezi un viitor care nu te reprezinta.
Asta ma sperie cel mai tare, ca se va intoarce cu spatele la adevarata usa si va cauta o alta iesire, care nu va presupune sa se confrunte prea curand cu adevarul. Cand ar trebui sa treaca dincolo, asa sifonata, si sa caute sa se inteleaga pe ea insasi. Sa-si accepte neputinta, slabiciunea si sa incerce, cu ajutorul lui Dumnezeu, sa-si depaseasca firea. Pentru inceput, sa convietuiasca cu acesti dusmani, sa invete sa-i fenteze, nemailasandu-i sa-i controleze viata si cand va deveni suficient de puternica si inteleapta sa-i striveasca cu totul. Trebuie sa lupte cu ea, dar mai ales sa-si puna nadejdea in Dumnezeu. Orice esec trebuie sa fie un pas inainte, nu neaparat in directia pe care o dorim noi ci in sensul de inteleptire si de acceptare a voii lui Dumnezeu. Pentru ca El ne vrea doar binele! Si vrea sa fim fericiti!

Sa fie vorba despre altceva? De unde atata lipsa de incredere in propriile ei forte, cand a aratat de atatea ori ca poate? Sa nu-si aprecieze oare suficient calitatile?

Notele pe care le-a obtinut nu ilustreaza nicidecum nivelul ei de pregatire ci mai degraba starea ei psihica. Daca pentru multi dintre noi emotiile sunt constructive, de cele mai multe ori, pentru persoanele extrem de sensibile pot fi de-a dreptul catastrofale.

Ma tem ca este pe cale sa faca niste alegeri care o vor marca pentru toata viata. Fie va asimila acestea ca pe niste experiente in adevaratul sens al cuvantului, din care va extrage niste invataminte de folos, fie se va confunda nedrept si periculos cu aceste rezultate ca fiind tot ceea ce reprezinta ea ca persoana.

Rugati-va, va rog, pentru Gabriela!

La școală învățăm (sau nu) multe, însă lecțiile de viață sunt cele mai importante și, din păcate, și cele mai rare. Cred că Gabriela trebuie ajutată să înțeleagă ceea ce ne-ai mărturisit aici, în cuvinte mai simple, poate. E mare lucru ca, atunci când crezi că te-ai izbit de un zid, cineva să-ți deschidă o ușă.

@crinrin

Mai intai ca nu poti sa compari copii daca nu au fost la aceeasi scoala. Asta n-ai spus si este un criteriu, pentru ca notele din timpul anului scolar nu reflecta intotdeauna nivelul copilului. Sunt scoli mai severe (ca profesori si notare) si scoli mai blande.

Pe urma situatia de examen este ceva deosebit pentru un om. Nu se compara cu situatia de zi cu zi. Are o incarcatura emotionala imensa, mai ales cand stii care este miza.
Sunt oameni care pot sa fie premianti cu coronita si genii la scoala, dar se pierd la examene.
De ce se poate esua la examene:
- nu esti bine pregatit
- esti prea obosit
- emotiile sunt prea mari
- concurenta este foarte mare

La fetita respectiva se mai adauga ceva. Ea a ales un liceu cu cerinte speciale (liceu sportiv sau stiu eu unde se mai cere sport la admitere).
Poate ca ea nu are capacitatile respective si a fost prost sfatuita. I s-a spus ca are capacitati pe care de fapt nu le are. Asta se intampla atat de des.
"Vai eu stiu sa cant, ma duc la concurs la televiziune". Si acolo este o catastrofa. Intotdeauna m-am intrebat cine le spune la oamenii acestia ca trebuie sa cante, sau danseze, sau sa fie in televiziune, daca in fapt nu au talent?

Si asa a spus ea ca nu a mai avut "tragere" sa faca la celelalte probe, a fost descurajata? Sau de unde stii tu ce a fost?
Eu am inteles asa tangential, de pe net, ca a fost usor examenul de capacitate.

Mai depinde acum si de educatia de acasa a celor trei fetite.
Daca parintii le-au incurajat si au crezut in ele, sau daca sunt (mai ales la Gabriela) foarte severi. Pentru ca si asta influenteaza starea copilului si increderea in sine.
Daca un parinte cere copilului sa intre numai acolo unde vrea el (parintele) si sa ia numai nota maxima, copilul va fi traumatizat pe toata viata.
Poate ca va intra la liceul potrivit ei, fara sport, si va face fata mai bine.

Este foarte important sa orientezi copilul in viata dupa ceea ce poate si vrea, sa-i evaluezi corect talentul si alte calitati.
In orice caz Gabriela trebuie incurajata acum si ridicata sufleteste.

Va multumesc!

Intentia a fost sa se inscrie la un liceu militar pentru ca de acolo sa urmeze medicina militara, sa iasa medic si sa ajute multa lume, spune ea. :) Un vis frumos pe care sper inca sa si-l implineasca! Mai are posibilitatea sa incerce pana implineste 16 ani, deci sanse mai exista.

Cred ca lectia dura pe care a primit-o acum ii va fi de folos la anul si nu numai.

Mi-e clar insa ca are o problema cu gestionarea emotiilor si depasirea unei fobii. Asa ca, daca va veti aduce aminte din cand in cand de ea, o cat de mica rugaciune ii va fi de mult ajutor.

Parinti au un talent deosebit la subminarea increderii copiilor. Si unii cred ca astfel ii "stimuleaza" sa aiba rezultate mai bune pe viitor.

De ce neaparat militar? Poate sa intre direct la o facultatea de medicina

Da, medic va putea oricum sa devina, urmand calea standard pentru care tot va avea nevoie de un caracter mai puternic.
Iata ca toate sunt cu un rost pentru ca, tintind catre un liceu militar, a avut ocazia sa-si vada de pe acum slabiciunea. Trebuie sa se caleasca, pentru ca visele nu devin realitate fara pic de efort si suferinta.

Intr-un fel, ma bucur pentru ea ca are parte de o lectie de viata. Doar ca mi se pare mica ca sa inteleaga mare lucru.

N-au pus presiune pe ea.

Eu am niste nelamuriri mai intai:

1. Se primesc fete la un liceu militar???????????
2. Pentru medicina militara trebuie neaparat liceu militar?
3. Se primesc fete la academia militara??????
4. Care este diferenta intre civil si militar? La o adica si un medic civil poate sa mearga pe front si tot oameni ingrijesc.
5. Nu au la admitere (la liceu si facultate) si test psihologic?

Ma gandesc eu ca e mai bine pentru ea sa mearga pe un drum potrivit pentru fete. Nu pricep chestia asta cu femeile in politie, in armata si alte profesii din astea dure, barbatesti. Poate Dumnezeu asa vrea, sa fie fata si m ai apoi femeie normala.
Pe vremea mea fetele faceau armata in primii doi ani de facultate. Era oribil. Atata suferinta de n-am uitat nici azi. Chin cu uniformele, cu toata instructia. A fost o fericire cand s-a desfiintat.
O fericire si pentru baieti ca nu mai fac armata...Si totusi unii o cauta?
Nu inteleg fetele si femeile din ziua de azi.
Stiu, in vest se mai duc la profesii din astea. Dar de ce? Ce vor sa demonstreze si cui?
Doamne si sa dau copil (fata) de 14 ani la liceu militar? Ce-o fi acolo!
Ce fel de fete s-or duce si or fi admise acolo?

Nu cred ca exercitiul fizic face diferenta de caracter.
La 19-20 ani multe persoane nu sunt capabile de performanta fizica.

Mi se par inutile complicatiile cu militaria, daca tot ce vrea e sa devina doctor.

Poate nu, dar puteau pune accent pe esecul ei.

Sau dimpotriva, ar fi putut sa o ajute sa treaca peste si probabil nu s-ar fi simtit atat de descurajata.

Iar (relativa) indiferenta, intra si ea la prima categorie.

Am luat o carte „Supa de pui ptr suflet” ,mi-au placut multe povestioare de viata din ea.Dupa ceva vreme am dat de alta carte din aceeasi serie .Nu am apucat sa citesc decat putine povestioare din a doua.Fiul meu in schimb, cand a fost ultima oara la noi a citit una din povesti care i-a placut mult.Ea suna cam asa:
Undeva in state intr-un cartier sarac(Nu stiu daca nu in cartierul Bronx in New York) se face un studiu ptr a afla cauzele reusitelor /nereusitelor in viata. Ma rog un studiu mai complex care se intindea pe mai multi ani.Atunci cand l-au facut cei care l-au facut au ajuns la concluzia ca ,copii respectivi nu vor ajunge cine stie ce de capul lor.
Trec anii si cei care facusera studiul s-au intors sa vada ce se intamplase de fapt in anii respectivi.SURPRIZA! O mare surpriza majoritatea erau realizati?...
Au stat sa vada ce se intamplase, care era factorul care facuse ca studiul sa fie dat complet peste cap.
Era un cadru didactic care stia sa fie aproape de tineri,sa le dea incredere in ei ,sa tina un feed back sustinut.
E o sansa un asemenea cadru didactic.De multe ori tinerii vin cu niste sechele „educationale” sau emotionale mari.Chiar aici pe Forum, un tanar era foarte afectat de un examen ,si s-a dat un raspuns bun aici, ca de fapt un examen cazut nu reprezinta mare lucru,(mai ales in facultate in zi de azi, cand poti duce examene din anul intai pana in ani terminali,fara sa repeti anul ).
Imi aduc aminte si eu de diriginta si de o profesoara de matematica care m-au sustinut, si m-au facut sa cred in mine,cand relatia cu tatal meu era foarte slaba si lipsita de incredere.
Aveti o sansa d-na Crinrin sa fiti o profesoara care sa sustineti cat puteti si asa cum stiti pe tineri precum Gabriela.
Doamne ajuta!

M-ai lasat cu gura cascata, la propriu! :)

Dupa intamplarea cu cele trei fetite, nu mi-a fost greu sa ma identific cu una dintre ele. Si m-am intors in trecut.
Ca si tine, mi-am adus aminte de cel putin doua profesoare care m-au ajutat enorm, precum si de unii colegi fara de care n-as fi reusit sa trec de unele examene. Aveam chiar si premonitii, putand spune cu certitudine, in ziua in care aveam teza, ce subiecte vom primii. :) Minunea nu functiona decat la materia la care ma pricepeam sau daca ma pregateam temeinic.

Am in minte si un moment in care am primit la un extemporal 10, singura nota de 10 din clasa dar, desi nu copiasem, nici n-as fi putut reproduce fidel raspunsurile date. Practic nimerisem la fix raspunsurile, fara sa am convingerea ca era tocmai asa. Si in timp ce profesoara ma lauda, eu ma miram in sineam mea cum de le-am brodit pe toate atat de bine... Invatasem lectia, nu zic, dar n-o stapaneam.

Adevarat ca Dumnezeu lucreaza fie prin ingerul pazitor, fie prin oameni, fie cum stie El, dar lucreaza. Este tot timpul langa noi si ne ocroteste.

Am inteles si ca notele nu sunt atat de relevante pe cat s-ar parea. De multe ori, Dumnezeu ajuta un copil sa ia o nota mare ca sa-l impulsioneze, sa-i ridice moralul, sa-l faca sa creada in el, sa-l determine sa puna mana sa invete.

Iar o nota mica data unui copil care are capacitate, nu face altceva decat sa-l determine sa-si perfectioneze cunostintele.

M-am gandit si la rolul pe care il au profesorii, precum si la ajutorul neconditionat pe care-l ofera unii copii altora. Niste suflete frumoase prin care Dumnezeu lucreaza!

Păcatul sau absența lui Dumnezeu
 

Ce înseamnă păcatul, a cădea în păcat? Dacă nu ai niște repere clare sau dacă le ai dar nu ești vigilent, nu-ți dai seama când începi să te afunzi. Nu vezi că sufletul ți-a fost cuprins de mocirlă, mai ales atunci când nu ești singurul în această stare. Cel mai adesea îți împărtășești starea căzută cu alții; fie păcătuind împreună cu cineva, fie doar luându-l martor la păcatul tău.

Când omul tinde către abject, adesea râde cu alții, confirmându-și unii altora că nu există nimic sfânt pe lume, iar ei tocmai au descoperit asta, ceea ce-i face superiori „fraierilor”, care e foarte bine că există, pentru că altfel de cine ar mai profita? Deodată li se „revelează” și că inclusiv preoții nu au nimic sfânt și doar mimează credința pentru „proștii” de care profită. Nu există păcat, doar niște interdicții superstițioase și nu există nici bine pentru că nici Dumnezeu nu există, în cele din urmă.

Și în această stare poți spune fără să minți că Dumnezeu nu există; poți constata asta. Chiar nu există în lumea în care te-ai afundat fără să știi. Ești înconjurat exact de realitățile în care crezi. Și dacă crezi că lumea e un bordel, asta și este pentru tine, iar totul în jur ți-o va confirma. Și evident că cei care nu pricep asta sunt proști și merită disprețul nostru.
E iadul necredinței, în care zaci fără să știi că zaci, în care începi să te descompui dar te crezi viu.

Bineînțeles că dacă ești pe altă poziție și crezi în Dumnezeu, în bine, în iubire, în dăruire și lepădare de sine, în curăție – cu viața ta, nu doar cu vorba sau cu gândul, atunci deja te afli în lumea celor în care crezi și ele devin reale. Sau, mai bine spus, abia acum le constați realitatea.

Atât cea negativă, cât și aceasta, pozitivă, după cum se vede, sunt realități subiective și ele depind de starea sufletului. Nu e altceva decât ce a zis Domnul:

„Dacă ochiul tău va fi curat, tot trupul tău va fi luminat; iar dacă ochiul tău va fi murdar, tot trupul tău va fi întunecat. Deci dacă lumina care este întru tine este întuneric, dar întunericul, cu cât mai mult?”

Ma nimerisem in treacat pe langa un televizor. Neavind unul acasa, m-am oprit sa vad stirile. Iar imaginea care era atunci pe ecran era a copilului sirian scos de sub daramaturi. Bombardamentele din Siria, afacerile bunilor soldati...
Plin de sange, speriat, uitind-se ca un animal haituit la stanga si la dreapta...
Soldatii ii omorasera familia - mama, tata, fratii, poate si bunicii... Doar el scapase.
Acum se uita la mainile lui si, vazind sangele acela gros si intarit pe brate, incepuse cu o miscare nervoasa, de oroare, sa isi curete sangele... Sangele mamei lui, sangele tatalui lui, sangele fratilor lui, amestecat cu propriul sange...

Il pusesera pe un scaun si il filmau.
Omenirea intreaga statea in fotoliu si privea, curioasa poate, la acel ciudat individ care fusese pus pe un scaun si isi curata bratele de sange. Un copil! Un baiat de 5-6 anisori!...
La un moment dat a ridicat ochii si ne-a privit. A privit catre camera. Privirea lui m-a inghetat.

Atunci m-am intrebat: "Daca ne priveste Hristos? Daca acel copil e Hristos si El se uita in ochii nostri acum?"

Cata poezie se poate face din nitica manipulare mediatica.. :)

Cand se decapita in Siria crestini, nu se agita media cine stie ce.

De cand a inceput rusii sa le-o traga la taietorii de capete, inclusiv "moderati", jale si durere.

Pai cand a bombardat SUA irak -ul si pe urma l-a ocupat ani de zile, a plans cineva pentru copii arabi fara parinti, fara case, mutilati si ucisi?

Pentru ce au facut in Afganistan, inclusiv bombardat spital, s-a agitat cineva?

Pe ici pe colo cate o stire seaca sau mai mult pe canale neoficiale.

Acum apare un copilas intr-o stare fizca destul de buna, cu ceea ce pare mai degraba machiaj si gata, a aflat si occidentul ca se moare in Siria.

Da' numa' de cand nu se mai fac raiduri aeriene de forma si taietorii de capete chiar o incaseza.

Nu-i vorba de Rusia sau de SUA aici, ci de război și consecințele lui inclusiv asupra copiilor. Pai puțin contează dacă imaginea cu pricina a fost difuzată cu scop propagandistic. Dacă am multiplica-o de zeci de mii de ori am putea să ne facem o părere despre tragedia din Siria. Pentru că vreo 40-50 000 de copii au fost uciși acolo în anii din urmă, plus vreo 200 000 de civili. Prea puțin se mediatizează suferințele lor, asta e adevărat. Poate dacă s-ar fi cunoscut în timp real crimele din timpul războaielor mondiale, reacția față de război ar fi fost alta.

Crezi ca nu se stia?

Si chiar crezi ca acum ii pasa cuiva cu adevarat?
E publicitatea mediatica care creeaza impresia ca "lumii ii pasa".

Problema e ca omului de rand care sustine diverse guverne cu apucaturi criminale, nu da doi bani pe toata situatia, atat timp cat conflictul nu ajunge la el acasa.

Acum cand taietorii de capete au inceput sa o ia pe cocoasa cu adevarat, cand situatia e pe cale sa se reglementeze si ordinea sa fie restabilita in Siria, brusc aveam o problema care era si pana acum dar nu o vedea nimeni: daunele colaterale.

Problema de fapt e alta: ca nu e "ordinea" pe care si-o doreau altii.

Păi dacă-i omorâm pe toți, sigur că situația se va reglementa. În Alep mi se pare că nu de „tăietorii de capete” e vorba, ci de cei numiți rebeli, adică opozanții lui Al Assad. Pe care, de ani buni, acesta îi omoară la grămadă, cu civili cu tot. E un genocid acolo și, chiar dacă nu putem aplauda ce au făcut americanii, nu putem spune nici că rușii sunt „băieții buni” care aduc pacea. Pentru ei este o zonă de interes economic, militar, politic.
Și uite așa am dat-o în reflecții politice. Pe care nu le mai continui aici.

Pentru toti e o zona de interes, da' vezi cine a destabilizat mai intai zona in cauza si a facut lucrurile sa ajunga pana aici.

Rebelii carora li se spune acum "moderati" care nu cu multi ani in urma erau teroristul nr. 1 al lumii (gen Al-Qaeda).

Si pentru taietori de capete, "ziaristul" din spatele reportajului cu baietelul simbol, chiar le-a publicat o taiere de cap a altui, baiat de 10-12 ani.

https://petapixel.com/2016/08/24/care-took-photo/

Syria conflict: Boy beheaded by rebels 'was fighter'
http://www.bbc.com/news/world-middle-east-36843990

Pai da, presa occidentala a fost oarba si muta cand a fost vorba despre masacrul asupra crestinilor sau al altor grupuri. In schimb cand e vorba despre rusi, ei s-au dus sigur acolo sa bombardeze copiii.

Problema lor e ca rusii sunt singurii care au facut o diferenta acolo, dar taman in directia opusa fata de care vroiau astia cu propaganda.

Ma rog...pare mai degraba o ocazie buna sa-si testeze fortele si sa-si arate muschii decat sa faca vreo diferenta. Nu cred ca era asa de greu sa curete locul daca erau chiar atat de dornici sa-i ajute pe sirieni.

Omul de lângă tine – icoană a lui Dumnezeu?
 

Relaţia. Fără ea suntem indivizi, entităţi lipsite de viaţă şi, ca atare, de valoare. Dumnezeu intră în relaţie cu omul încă de când îl creează. Hristos restaurează această relaţie, pune din nou inelul harului pe degetul miresei Sale – omul, care între timp se întinase. Curvise, în sensul că nu-I rămăsese fidel, n-a păstrat curăţia şi desăvârşirea unirii roditoare cu Dumnezeu, căzând într-o altă unire, distrugătoare, cu mincinosul dar fermecătorul diavol.

Relaţia înnoită a lui Dumnezeu cu noi, însă, nu ne vizează individual, izolaţi de ceilalţi, ci împreună cu ei. Sfintele Taine sunt inele harice puse de Dumnezeu pe degetele noastre, consfinţind legătura dintre noi şi ceilalţi membri ai Bisericii, fiecare cu particularitatea ei.
Una dintre ele, a căsătoriei, accentuează în mod deosebit legătura cu o persoană unică: soţia/soţul, care cu timpul şi prin conlucrare cu harul, prin iubire se va adânci, va spori neîncetat. Pentru că dacă se opreşte, moare, aşa cum un organism nu poate fi viu dacă mişcarea sângelui în venele lui încetează.

Omul - icoană a lui Dumnezeu (II)
 

La fel ca în relaţia cu Dumnezeu, pentru a fi vie, relaţia cu omul de lângă tine are nevoie de o inimă "moale", permeabilă, "simţitoare", iubitoare.

De multe ori nu ştim să definim prea clar păcatul, însă îl putem recunoaşte după consecinţele sale în noi. Una dintre ele este împietrirea inimii, ceea ce în relaţie cu Dumnezeu face imposibilă primirea harului, a luminii şi iubirii Sale, iar în relaţie cu semenul se traduce prin neatenţie la durerile celuilalt, prin incapacitatea de a-l simţi, de a-l cunoaşte pe dinăuntru. Iar dacă iubirea înseamnă să trăieşti viaţa celuilalt, o inimă împietrită tocmai asta nu poate să facă.

În raport cu Dumnezeu, a trăi viaţa Celuilalt înseamnă să trăieşti viaţa lui Hristos, nu printr-o imitaţie goală de conţinut, ci din iubire faţă de El. După cum şi El ajunge să trăiască în tine, ca în cazul lui Pavel, care ajunsese să spună că nu mai trăieşte el, ci Hristos în el.

Sfânta Treime ne oferă modelul de iubire adevărat, nu doar prin iubirea dintre Persoanele Ei, ci şi prin cea dintre Dumnezeu şi om, pe care ne-a făcut-o accesibilă în persoana lui Hristos.

Dacă sunt păcate faţă de Dumnezeu, sunt şi păcate faţă de orice om pe care-l întâlneşti. Iubirea Sfintei Treimi este desăvârşită. Cea a Dumnezeirii faţă de om, la fel.

Omul care este în cel mai înalt grad însetat de iubire şi vrea una lipsită de discontinuităţi Îl va căuta pe Hristos, pornindu-se la un urcuş fără sfârşit, cu nenumărate căderi. Durerea lui îi va veni mereu din incapacitatea sa de a fi continuu în iubire, de a fi un partener inegal cu Dumnezeu, care îl va ierta necontenit, aşteptându-l să se ridice şi să se întoarcă după fiecare cădere sau rătăcire, să înceapă din nou urcuşul după ce-şi va fi revenit din oboseala firească.

În relaţia dintre doi oameni inconsecvenţele vor fi, bineînţeles, din ambele părţi. lupta pentru a spori în dragoste va fi mai dramatică, iar fără asistenţa lui Hristos riscă să fie abandonată, iar omul să se oprească şi să moară într-o stare de împietrire a inimii. Pietrificarea inimii de obicei nu e totală, ci pe zone. Ceva viu rămâne, de obicei, dar într-o suferinţă permanentă din cauza "ţesuturilor pietrificate", care afectează, bineînţeles, funcţionarea întregului "organ".

A-ţi păstra inima în stare de bună funcţionare, de sănătate, este un exerciţiu permanent, iar mijloacele folosite sunt similare cu cele pe care Biserica ni le oferă pentru o bună relaţie cu Dumnezeu: rugăciunea (ca permanentă comunicare cu celălalt, mai ales de mulţumire pentru că este, pentru că Dumnezeu te-a pus în relaţie cu el, de recunoştinţă, dar şi de cerere smerită, pentru că depinzi de mişcările inimii sale); postul (cel alimentar, mai ales dacă e total, înmoaie inima; dar înţeles şi ca reţinere de la tendinţele spre orice fel de curvie – cu gândul, cu simţurile, cu faptele); trezvia, ca atenţie permanentă la gândurile care-ţi vin în legătură cu celălalt, cu ceilalţi, şi oprirea de la intrare a oricărui "străin", potrivnic sau intrus.