Partea mai putin discutata a lui Hristos
 

34. Iar Iisus zicea: Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac. Şi împărţind hainele Lui, au aruncat sorţi.

De ce nu vedem si aceasta latura a lui Dumnezeu, intelegerea, compatimirea?

Dar Cine l-a trimis pe Fiul pe pamant ?

Tatal? sau cine?

Aham

Icosul 2 :
Intelegerea cea neinteleasa cautand Filip sa o inteleaga, graia : Doamne, arata noua pe Tatal. Iar Tu ai zis catre dansul : Atata vreme fiind cu Mine, au n-ai cunoscut ca Tatal este intru Mine si Eu intru Tatal ? De aceea, Tie, Celui ce esti necuprins, cu frica Iti graim :

Iisuse, Dumnezeule cel mai inainte de veci;
Iisuse, Imparatule cel prea-puternic;
Iisuse, Stapane cel indelung-rabdator;
Iisuse, Mantuitorule cel preamilostiv;
Iisuse, pazitorul meu cel preabun;
Iisuse, curateste pacatele mele;
Iisuse, ridica faradelegile mele;
Iisuse, iarta nedreptatile mele;
Iisuse, nadejdea mea, nu ma lasa pe mine;
Iisuse, ajutorul meu, nu ma lepada pe mine;
Iisuse, Ziditorul meu, nu ma uita pe mine;
Iisuse, Pastorul meu, nu ma pierde pe mine;
Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma !


Acatistul Domnului nostru Iisus Hristos din
Canonul de pocainta catre Domnul nostru Iisus Hristos

Aham.
Si ce legatura directa au acestea cu ce am postat eu?

_______________________________

Tu ai inteles care era intrebarea?

Tu ai inteles cine este Dumnezeu ?

Clar ca n-ai inteles. Poate n-am explicat eu destul de bine. Intrebarea era:
De ce punem in fata numai judecata aspra a lui Dumnezeu. De ce ne facem ca nu vedem si latura sa intelegatoare, toleranta, compatimitoare?
Vedem clar ca pe aceia care Îl rastigneau ii iertase fara ca aceia sa se caiasca, spunand cuvintele "iarta-i, caci nu stiu ce fac", cumva le intelege nestiinta.

Pai asta-i altceva frate.
Pai raspunsul este urmatorul:Depinde de relatia personala cu Dumnezeu.
Puteam avea:
indiferenta => nu-l intereseaza Dumnezeu si putin ii pasa de El

conflict => il recunoaste pe Dumnezeu, stie ca El exista dar mai dragi ii sunt
pacatele decat pararea lui Dumnezeu.Se teme de Dumnezeu sa nu-l trazneasca.Omul se teme de pedeapsa lui Dumnezeu

respect => il recunoaste pe Dumnezeu, stie ca El exista si incepe sa tina
seama mai mult de parerile lui Dumnezeu decat de ale sale. Se teme ca
nu cumva datorita actiunilor sale sa-l dezamageasca pe Dumnezeu.
Omul se teme ca nu cumva sa-l dezamageasca pe Dumnezeu. Ca nu cumva
sa-si calce respectul pe care il are fata de Dumnezeu.

dragoste =>il recunoaste pe Dumnezeu, tine seama numai de parerile lui
Dumnezeu si vrea sa-i dovedeasca lui Dumnezeu, ca el omul este
vrednic a fi si a se numi : fiu al lui Dumnezeu(caci Dumnezeu are doi fii: Hristos -Dumnezeu Fiul si fiul ratacitor)
Omul se teme ca nu cumva sa-si piarda iubirea fatza de Dumnezeu.
In acest caz omul pune mai inainte de toate dragostea pe care o are fatza
de Dumnezeu si nimic altceva nu mai conteaza.

Si aceia pe care Hristos ii iarta, din care categorie de relatie crezi ca faceau parte?

Hristos ii iarta pe toti daca acestia se pocaiesc.Pt ca daca liberul arbitru al omului nu doreste o relatie cu Dumnezeu atunci nu-l intereseaza nici iertarea
lui Dumnezeu.

De ce nu raspunzi la intrebarea mea concret? :)

O observatie subtila - de mare insemnatate teologica.

Felicitari pentru aceasta ascutime a mintii.

Dumnezeu ne iarta chiar daca nu ne caim (Iarta-i ca nu stiu ce fac! Nu se roaga - Nu-i ierta pentru ca gresesc amarnic!). Ne intelege perfect conditia umana. Asa ar trebui sa procedam si noi cu gresitii nostri, intelegand ca natura umana este firava spiritual, slaba, usor coruptibila, anchilozata in fixatii de tot soiul, usor aprinsa spre violenta...
Insa, in acest caz chiar daca suntem iertati, pacatul ramane asupra noastra (continua sa produca efecte in constiinta noastra). Acesta se ridica efectiv numai atunci cand recunoastem ca gresim si iL recunoastem pe Dumnezeu - capabil sa anihileze viitoarele efecte teribile ale acestuia.

Dumnezeu nu poate face nimic in ajutorul nostru, daca noi insine nu ne deschidem inima sa fie luminata si curatata.

Pacatul continua sa lucreze in noi inertial si cumulativ.

Ti-am raspuns destul de concret

Pacate impotriva Duhului Sfant:

1) nădejdea prea mare în mila lui Dumnezeu;

2) deznădejdea cu privire la mântuirea noastră;

3) împotrivirea clară faţă de adevăr şi lepădarea de credinţa ortodoxă;

4) invidia cu privire la acele bunuri duhovniceşti pe care le dobândeşte aproapele de la Dumnezeu;

5) aflarea în păcate şi stăruinţa în răutate;

6) nepăsarea faţă de pocăinţă până la sfârşitul acestei vieţi.

Odata spovedit inceteaza a mai lucra.

Intr-adevar, foarte buna observatie.

Totusi, s-ar parea ca e nevoie de o rugaciune, cu atat mai viabila cu cat sursa rugaciunii e mai vrednica.
Cam la fel e pomelnicul, sau grupul de rugaciune, nu-i asa?

Aceia despre care Hristos spune "iarta-i Parinte, caci nu stiu ce fac" (soldatii romani, multimea iudeua care l-a condamnat, arhiereii, etc), ce fel de relatie crezi ca aveau cu Dumnezeu?

Astea sunt din filozofia parintelui Cleopa nu?

Astea-s din ghidul de spovedanie.Nu exista "filosofia parintelui x" ca virgula Cleopa nu era asa singurel si-isi facea el propriile filosofii.
Iar ghidurile de spovednie ni sunt transmise de la sfintii parinti.

Asta o stia fiecare din ei.Dar se poate intuii dupa actiunile lor cam care au fost
relatiile.

Hristos se roagă pentru iertarea tuturor, inclusiv a celor care Îl răstigneau. Le găsește scuze: nu știu ce fac. Și era adevărat că nu știau pe Cine răstigneau, pe Cine huleau și, mai ales, nu știau de Cine se lipseau.

Dumnezeu iartă orice, însă nu te poate împiedica să-I întorci spatele, să-L hulești, să-I refuzi dragostea, jertfa, mântuirea. Nu te poate împiedica să te autodistrugi, să te sinucizi, să mergi în iad. Suferința Lui pe cruce nu este pentru Sine, ci pentru noi și mai ales pentru cei care-L răstignesc.

Rugăciunea Lui acolo, răstignit fiind, arată că mai mare decât chinurile fizice pe care le îndura este această durere pentru cei care nu cred în El, pentru cei care se pierd.

Punctul 3) este invalidat de insusi Hristos, care ii iarta pe cei responsabili cu rastignirea, adica cei care se impotriveau insusi Adevarului.

Ar fi interesanta o comparatie Luca 23.34/FA 7.60

Ce intelegeti prin iertare? Care sunt consecintele iertarii?

Să ierți înseamnă să continui să-l iubești pe cel care ți-a greșit, care ți-a făcut vreun rău. Nu ții seama de acel rău.
Totuși, nu-l poți face pe celălalt să te iubească, nu-l poți face mai bun. Asta ține de el, dacă răspunde iubirii tale, părându-i rău pentru că te-a rănit.

Răul este în inima celui care-l produce, măcinându-l și omorându-l sufletește, ca un vierme. El e de plâns mai mult decât cel asupra căruia se exercită acest rău, dacă acesta din urmă nu-l primește în inima sa, iertând.

Corect. Dar te intreb din perspectiva "datoriei" celui ce ti-a gresit. Daca tu il ierti, el va mai fi judecat pentru greseala respectiva, chiar daca nu ii pare rau? Sau iertarea ajuta doar pe cel care iarta, nu si pe cel iertat?

Nu a zis tot Cel care s-a rugat pentru iertarea lor că judecata i-a fost dată lui de către Tatăl? Deci va fi o judecată. Dar va fi dumnezeiască, nu după cum gândim noi. Ea ar putea să însemne pur și simplu a fi pus față în față cu propriile pacate, in lumina extrem de limpede a Dumnezeirii, pe care poate ai refuzat să o cunoști în această viață.

Iertarea s-a dat tuturor oamenilor pe Cruce, nu doar celor care au pus la cale şi au executat deicidul.
"Tată, iartă-i că nu ştiu ce fac" se referă la toată umanitatea răscumpărată de Domnul cu jertfa Sa.

Evangheliile ne lasă să înţelegem că nici măcar ucenicii lui Hristos nu prea ştiau ce făceau, ei care au văzut atâtea minuni şi au făcut la rândul lor minuni cu o Putere nemaipomenită primită de la Cel ce agoniza pe Golgota.

Aproape nimeni nu ştie ce face în lumea asta, în afara creştinilor, evident... aceştia din urmă nu fac ceea ce ştiu că trebuie să facă!

Iertarea e la îndemâna oricui, Dumnezeu o dă tuturor, dar puţini sunt cei ce o primesc şi o fac lucrătoare, fiindcă iertarea aceasta nu e o simplă graţiere juridică după care ai liber la neleguiri din nou. Nu-ţi foleseşte la nimic dacă n-o asumi şi refuzi să devii o icoană a măreţiei ei.

Încă ceva: nu pocăinţa atrage iertarea ci iertarea declanşează pocăinţa (metanoia).

Asta se întâmplă doar în mintea ta.

gresit.

in exemplul dat, iarta-i ca nu stiu ce fac este foarte clar ca Dumnezeu, in procesul de iertare si in consecintasi de mantuire, tine cont de absolut toate : capacitate de a intelege si primi Adevarul, informatia primita, etc. nu poti cere cuiva mai mult decat poate intelege.

altceva este cand tu intelegi, cunosti, dar te impotrivesti si chiar te lepezi.

am studiat un pic acest aspect in discutiile mele cu niste prieteni hindusi. Nu le-am dezvaluit intentia mea, insa discutand despre relatia cu Dumnezeu de fapt am realizat ca ei nu au capacitatea de intelegere a ce inseamna de fapt a crede in Hristos si a-L primi ca Mantuitor. Pur si simplu, modul de viata, de educatie , de crestere, informatia primita, chiar si gena mostenita nu este la nivelul de a primi adevarul care este Hristos.
Ei , altceva este cand Insusi Dumnezeu lumineaza. Insa El lumineaza cand voieste, si pe cine voieste in planurile Sale dumnezeisti.

Iertarea cu siguranţă va produce o schimbare şi în inima/sufletul celui iertat, nu neapărat imediat, ci în veşnicie. Iertarea devine lucrătoare, nu doar asupra celui care iartă, ci şi asupra întregului Adam din care face parte. Iertarea opreşte propagarea răului.

Da, așa cum spunea Mihailc: Nu pocăința atrage iertarea, ci iertarea declanșează pocăința (metanoia). Deci așa ne schimbă Dumnezeu și ne trece de la moarte la viață: iertându-ne. Și tot așa oricare dintre noi poate fi de folos duhovnicesc celui care-i greșește.

Însă Misuar mi se pare că ar înțelege că dacă Hristos iartă necondiționat, atunci n-ar mai fi loc de pedeapsă. Or, pedeapsă e clar că va fi. Dar cred că noi înșine ne pedepsim, nu Dumnezeu. Dumnezeu n-a făcut nici moartea și nici iadul; și nu vrea ca cineva să se chinuiască, indiferent de păcatele pe care le-a făcut. Dar suferința veșnică e o consecință inevitabilă a depărtării și neascultării de Dumnezeu.

la mine a fost taman invers pana ce nu m-a facut Dumnezeu sa imi vad pacatele si sa le plang si sa le spovedesc , nu am putut ierta.

Eu zic ca pentru a ajunge la iertare trebuie sa treci prin pocainta si prefacere a sufletului. Caci prin iertare apoi vine binecuvantarea lui Dumnezeu invatand sa iubesti.

numai un suflet pocait poate ierta, numai un suflet care s-a smerit poate ierta. neiertatea vine din mandrie. si pana nu pleaca mandria nu vine nici sentimentul iertarii si al iubirii.

altfel, este ea iertare? sau doar un exercitiu al mintii , sau mai bine zis un exercitiu al mandriei de sine.

acesta este si motivul pentru care sunt atat de multi oameni care nu iarta. pentru ca nu trec prin procesul pocaintei, al smeririi de sine, a recunoasterii cine sunt de fapt.

neconstientizand starea proprie, nu iarta , socotindu-se indreptatit. Ori iertare inseamna renuntare la indreptatire in primul rand.

Adică până nu ai intrat în rânduială nu ai iertat niciodată? Eu cred că pocăinţa a declanşat o conştientizare mai clară a iertării, dar de iertat ai iertat şi înainte. Şi mai cred că sunt oameni care iartă, deşi nu sunt credincioşi practicanţi. Nu de puţine ori mi se întâmplă să iau lecţii de la acest gen de oameni. Mi se pare greşită ideea că numai cel care este într-o stare de pocăinţă poate să ierte.

ce este iertarea daca nu smerire? ori daca tu nu esti pocait cum ierti nesmerindu-te?

iata, cineva mi-a facut mie un mare rau, o suferinta ingrozitoare cu consecinte pe zeci de ani. sunt indreptatita in suferinta mea sa zic: mi-a facut rau acest om, cum pot sa il iert?

insa vine Hristos , atinge inima si zice: smereste-te, tu nu ai pacatele tale? tu nu ai gresit deloc? iata cate pacate duci, iata ai facut si asta, si asta, si iti arata in inima toate cate le-ai facut in viata , smerindu-te. le vezi, realizezi, plangi, se indoaie inima in suferinta pocaintei, apoi simti blandetea lui Dumnezeu, care schimba inimi si suflete si astfel zici: din toata inima iert, pot ierta si pot uita.

sa analizam procesul nostru propriu de iertare.

Fara pocainta nu exista iertare decat mandrie de sine.

Eu cred ca atunci cand iertam, greseala nu i se mai socoteste celui iertat, chiar daca el nu intelege ca a gresit, nu si-a cerut iertare. Asta nu exclude pedeapsa pentru greselile neiertate.

Un părinte doar dacă se află în pocăinţă îşi iartă copilul? Dar un copil pe părinţii lui?

Fiecare are motivele lui pentru care iarta. Nu exista un singur motiv pentru care iertam. Poti sa ierti fiindca iubesti pe cel care ti-a gresit. Nu cred ca trebuie neaparat sa te autoflagelezi si sa te consideri campionul rautatii si neputintei, ca sa ierti pe ceilalti.