Adevarul despre mineriade
 

Deschis acest topic, pentru a prezenta, pe baza de date si fapte concrete, acele evenimente dramatice de atunci din Romania.

-Prima mineriada

La începutul anului 1990, este numit in functia de ministrul de interne Mihai Chitac. Dincolo de orice posibile merite ale acestuia in functia de comandant al trupelor chimice a MAPn, era un om total nepotrivit pentru functia de ministru de interne, fiind un om slab, sovaelnic, care nu a stiut sa imprime fermitate in actiunea politiei.

Cred ca va amintiti de primele luni ale anului 1990, când politistii erau timorati, speriati, actionau cu ezitare, multi din ei fiind atunci jigniti sau chiar agresati de diversi indivizi certati cu legea.

Prin decret CFSN s-a permis reinfiintarea partidelor zise istorice- PNL, PNT si PSD, asadar acuzatia ca Ion Iliescu nu a vrut pluripardidism nu sta in picioare.

Apoi Ion Iliescu a facut o declaratie- pe care nu am inteles-o nici pana in ziua de azi- anume ca el si FSN-ul nu vor participa la alegeri, desi era evident (si avea tot dreptul- si legal si moral) sa o faca, ca atat el cat si FSN-ul vor participa in alegeri.

Iar despre prima mineriada- cea din ianuarie 1990- va prezint un articol scris in Jurnalul National, care cred ca reda cel mai bine ce s-a intamplat atunci.

În 28-29 ianuarie 1990, Bucureştiul a fost scena unor teribile întâmplări. Nebăgat în seamă până la 22 decembrie, televizorul devenise între timp un fel de membru cu drepturi depline în fiecare familie. Dar "poporul" nu s-a mai mulţumit să fie doar spectator la facerea deciziei politice prezentată ceasuri întregi pe micul ecran. Hotărârea liderilor FSN de a participa la alegeri şi reacţia Partidului Naţional Ţărănesc Creştin Democrat, Partidului Naţional Liberal şi Partidului Social Democrat a încins spiritele şi a coborât mulţimile în stradă.


La 23 ianuarie, Frontul Salvării Naţionale şi-a anunţat intenţia de a se transforma în partid politic şi de a participa la viitoarele alegeri. În cursul lunii ianuarie, deţinătorii puterii şi partidele apărute între timp se întâlniseră în câteva rânduri. S-a discutat cum ar fi mai bine să fie conduse afacerile curente ale statului până la desemnarea unei puteri legitimate de votul popular: să conducă în continuare Frontul sau să-şi trimită şi partidele nou-apărute reprezentanţi, şi dacă da, câţi, cum să se cheme structura de conducere, ce atribuţii să aibă şi altele asemenea. În cursul negocierilor, liderii partidelor numite istorice au înţeles că Ion Iliescu şi Frontul Salvării Naţionale nu intenţionează să participe la alegeri şi s-au declarat surprinşi de anunţul că Frontul va participa la alegeri. Anunţul a stârnit reacţia PNŢCD, PNL şi PSD. A doua zi, cele trei partide au emis un comunicat, criticând decizia. FSN reprezintă o formulă de tranziţie, menită să conducă ţara doar până la alegeri, au spus Corneliu Coposu, Radu Câmpeanu şi Sergiu Cunescu. Nu poţi fi şi jucător, şi arbitru, adică şi să participi la alegeri, să le şi organizezi, s-a mai spus. Frontul trebuie să renunţe la monopolul puterii şi să accepte crearea unei structuri în care să intre toate partidele.


TRĂDARE, TRĂDARE, DE TREI ORI TRĂDARE!

A fost o confuzie, a declarat Ion Iliescu şi atunci, şi mai târziu. Joi, 25 ianuarie, Iliescu a mers la Televiziune şi s-a adresat poporului. "Niciodată, conducerea FSN nu a afirmat că nu va participa la alegeri, a spus Ion Iliescu în discursul televizat, reluat şi de presa scrisă. Am întârziat să dezbatem în Consiliu această problemă, întrucât nu problemele campaniei electorale ne-au preocupat în această perioadă, ci probleme mult mai presante ale vieţii noastre economice şi sociale." "Am aşteptat la 24, 25, 26 ianuarie, a povestit Corneliu Coposu în dialogul cu Vartan Arachelian, trei zile la rând, ca reprezentanţii puterii politice să apară la televizor şi să anunţe că, având în vedere schimbarea lor de atitudine şi dorinţa de a intra în competiţie cu partidele politice, ei renunţă la monopolul puterii politice, urmând să se găsească un sistem provizoriu de exercitare a acestor puteri. Nu s-a respectat acest angajament. Am urgentat prin repetate chemări telefonice. Cea din urmă, chiar din 26, cu avertismentul că, dacă nu se vor pune în practică şi nu se va executa angajamentul care trebuie luat, noi vom reclama, printr-o manifesaţie de stradă, îndeplinirea acestui angajament. Întrucât nu s-a respectat promisiunea, am anunţat într-un mod absolut regulamentar, prin Primărie şi prin organele de Poliţie, intenţia noastră de a face o manifestaţie în ziua de duminică, 28 ianuarie, lucru ce nu ne-a fost refuzat." Scopul mitingului PNŢCD, a mai spus Corneliu Coposu, era "să forţăm abandonul monopolului puterilor politice care era deţinut de guvernanţii provizorii."


DUMINICĂ, MITING DE DIMINEAŢĂ PÂNĂ ÎN CRUCEA NOPŢII

Discuţiile dintre liderii politici ai momentului s-au revărsat rapid în stradă. Televiziunea le transmitea în direct. Avid de informaţie, după o lungă perioadă în care nu fusese interesată câtuşi de puţin de politica făcută doar de Ceauşescu, "poporul" stătea de dimineaţa până seara cu ochii lipiţi de televizor. Brusc, apatia a fost înlocuită de patimi şi emoţie. Nu-l dărâmase ea, mulţimea, pe însuşi Ceauşescu? De ce n-ar participa şi pe mai departe la facerea şi desfacerea trebilor politice? În acele zile, tot românul se simţea chemat să participe, să spună, să ia atitudine, să se facă auzit şi să fie parte la marile decizii. Duminică, 28 ianuarie, şi a doua zi, un amestec pestriţ de muncitori, gospodine şi intelectuali, pensionari respectabili şi elevi de liceu fugiţi de-acasă s-a revărsat pe străzi. Duminică la prânz, susţinătorii ţărăniştilor s-au adunat la Universitate şi în faţa sediului Partidului din Bulevardul Republicii nr. 34. În Strada Banu Manta din apropiere de Piaţa Victoriei s-au adunat simpatizanţii Frontului, în frunte cu Dan Iosif. Cum, necum, prin zvonuri circulând de la om la om alimentând suspiciunile reciproce, cele două mulţimi s-au pus în mişcare şi s-au întâlnit în Piaţa Victoriei. După prânz, Ion Iliescu, Petre Roman, Cazimir Ionescu, Corneliu Coposu, Ion Diaconescu, Liviu Petrina, Sergiu Cunescu, Călin Popescu Tăriceanu, Dinu Patriciu s-au întâlnit pentru noi discuţii. PNŢCD, PNL şi PSD solicitaseră o audienţă. În acest timp, mulţimea aştepta şi scanda, iar televiziunea transmitea evenimentele. În cursul după-amiezii au mai sosit şi alţii. Cineva a spart geamurile intrării dinspre stânga a Palatului Victoria. Către ora 18:00, liderii au ieşit să vorbească mulţimii. Corneliu Coposu a cerut simpatizanţilor PNŢ să se retragă în linişte.
"CINE E CU FRONTUL SĂ COBOARE LA «ŞTEFAN CEL MARE»!"
A doua zi, luni, 29 ianuarie, susţinătorilor bucureşteni ai Frontului li s-au adăugat oameni veniţi din Iaşi, Fălticeni, Constanţa, Medgidia, Năvodari, Călăraşi, Piteşti, Ploieşti, Giurgiu, Alba, Făgăraş, Braşov, Maramureş, Bacău. Cine-i chemase?!


"Părerea mea este că aceşti domni care până acum au trăit la Paris sau în alte locuri, fără să cunoască ce am îndurat noi, simplifică lucrurile, spunea Nicu Mladin, un muncitor din Brăila, ajuns la Bucureşti, reporterului trimis de ziarul Tineretul liber. Cred oare, dânşii, că dacă noi am urât ceauşismul şi l-am răsturnat, vrem acum imediat să privatizăm întreprinderile şi să rămânem la cheremul unor investitori străini? Nu vrem să ne vindem ţara, nu vrem să muncim la patroni. Pentru asta suntem alături de Frontul Salvării Naţionale!" "Aseară am văzut la televizor imagini din această piaţă, se confesa unui ziarist de la Adevărul şi Marian Gârziu, elev la Liceul Industrail nr. 9 * Constanţa. Împreună cu alţi peste 200 de colegi ne-am urcat în tren şi a venit aici. Nu vrem să se mai întâmple ce s-a întâmplat, cerându-i-se domnului Iliescu să demisioneze. Noi nu ne-am vândut ţara. Părinţii ne-au învăţat că EA nu are preţ, că nimeni n-are dreptul s-o scoată la mezat." Provincialii s-au amestecat rapid cu bucureştenii. S-au întâlnit în mai multe puncte din Bucureşti: la Televiziune, în faţa sediului PNŢ din Bulevardul Republicii şi al PNL de pe Magheru. "Cine e cu Frontul să coboare la Ştefan cel Mare", li s-a anunţat călătorilor cu metroul.

"CÂMPEANU LA AZIL, COPOSU LA CIMITIR!"

La ora prânzului, în Piaţa Victoriei erau câteva sute de mii de oameni, după aprecierile reporterilor de atunci. Câţiva au destănuit reporterilor de teren ai ziarului Adevărul ce i-a mânat afară din case. "Eu mi-am lăsat mâncarea pe foc, protesta o gospodină. Le-am adunat şi pe vecinele astea. Mergem să apărăm Frontul!" "Am ieşit la demonstraţie nu numai pentru că domnii istorici ne-au stricat duminica, spunea Stana Neacşu, muncitoare la Chimica Dudeşti. Asta mai treacă-meargă, am fi închis televizoarele şi gata, dacă ştiam. Dar după câte am văzut, ei vor să ne strice şi multe, multe alte zile. Să fim serioşi, domnilor. Lăsaţi Frontul să lucreze pentru refacerea ţării." "Mărturisesc că este pentru prima oară în viaţa mea când particip la o demonstraţie fără să ducă cineva «muncă de lămurire» cu mine, se confesa şi Ana Caleiu, pensionară. De ce am venit? Pentru că m-au scos şi pe mine din sărite pretenţiile acestor domni care spun, nici mai mult, nici mai puţin, că ei «sunt poporul». Care popor, mă rog?" Poporul indignat scanda "Iliescu nu ceda, ţara te va apăra! Iliescu nu ceda, noi suntem de partea ta!", "Ei au emigrat, noi am rezistat! Liberali şi ţărănişti, puneţi mâna şi munciţi!", "Nu vrem partide de fosile!", "Nu partide cu dolari, sunt doar nişte bişniţari!", "Afară cu vânzătorii de ţară!", "Frontul este poporul!", "În ziua de 22, Iliescu-a fost cu noi!", "Câmpeanu la azil, Coposu la cimitir!", "Ţărănişti în blugi şi geacă, care n-au văzut o vacă!"


VIN MINERII!

În mulţimea adunată pe străzile Capitalei au ajuns luni dimineaţă şi aproximativ cinci mii de mineri din Valea Jiului. Aflaseră tot de la televizor că ţara e în primejdie. Duminică seară s-au adunat în faţa Primăriei din Petroşani. Aveau de ce să apere Frontul. Cu câteva zile în urmă, la 19 ianuarie, reprezentanţii sindicali ai minerilor se întâlniseră cu Ion Iliescu, Petre Roman şi Nicolae Dicu, ministrul minelor. În urma discuţiilor, li s-au satisfăcut mai multe revendicări: săptămâna de lucru de cinci zile, posturi de câte şase ore, salariu dublu pentru cine lucra în zilele de sărbători legale, de la 30 până la 36 de zile de concediu pentru lucrătorii din subteran, creşterea sporului pentru munca de noapte de la 15% la 25%, plata integrală a salariului pentru zilele de spitalizare cauzate de accidente de muncă, pensie de urmaş pentru soţiile celor decedaţi în accidente de muncă.

Luni dimineaţă, minerii de la Vulcan, Livezeni, Aninoasa, Paroşeni, Lupeni şi ale întreprinderi miniere din Valea Jiului s-au îndreptat spre gara din Petroşani. La plecare au povestit ulterior unii dintre participanţi, li s-a spus să meargă liniştiţi, nu vor fi sancţionaţi pentru absenţa de la locul de muncă. Plecarea fusese organizată de sindicat. Cei cinci mii de oameni au încăput cu greu în cele 18 vagoane ale garniturii speciale puse la dispoziţie de CFR. Mulţi au rămas pe dinafară. Ca să facă faţă frigului, probabil, s-au aproviziont ceva licori, aveau să recunoască ulterior unii participanţi. Reporteri i-a însoţit în drumul de la Petroşani la Bucureşti, opiniile consemnate au apărând în Tineretul liber. "Părinţii şi bunicii noştri au cunoscut pe propria lor piele politica acestor partide", mărturisea atunci Horia Botar, de la Mina Paroşeni, "politică la care nu vom adera, ne sunt suficiente tristele lor amintiri. Am muncit şi am trăit atâţia ani sub dictatură. Ne-am săturat să mai fim slugi, vrem o viaţă liberă, condusă de oameni care au muncit aici în toţi anii grelelor noastre încercări, oameni care ne cunosc şi pe care îi dorim. Am văzut la televizor câţiva dintre membrii PNŢCD şi credem că îşi mai aduc aminte de Lupeni 29, când au îndreptat armele spre piepturile minerilor şi-au înăbuşit în sânge grevele minerilor. Ce caută printre noi? Vor să mai ordone foc?"


MINERII SUNT CU FRONTUL!
"Frontul a trăit cu noi, a suferit cu noi, s-a născut în bătaia gloanţelor", a consemnat reporterul şi opinia lui Mircea Comşa de la Mina Paroşeni. "Fugarii din perioada dictaturii vin astăzi şi se erijează în reprezentanţi ai întregului popor, ei nu merită să participe la alegeri în nici o calitate, ca alegători sau candidaţi. Unde au fost ei şi ce au făcut în ultimii ani? Să-şi prezinte biografiile! De ce nu şi-au asumat răspunderea preluării conducerii ţării, în momentul critic - 22 decembrie 1989 - şi în special răspunderea pentru soarta ţării? Nouă, minerilor, ne trebuia fapte şi nu promisiuni!" "Ceea ce ne-a dat frontul în aceste zile de libertate a simţit întregul popor", a spus şi Florea Viorel, miner, membru al Asociaţiei Tineretului Liber de la Vulcan. "Toată stima pentru membrii Frontului şi vom fi alături de el la alegeri." "Am înţeles că revoluţia înfăptuită de tineri a fost expresia voinţei întregului popor", spunea Ştefan Czako, electrician, membru al Sindicatului Liber al Minei Paroşeni. "Nu am fost pe baricade, pentru că în Valea Jiului nu a fost necesar dar am fost la locurile noastre de muncă pentru că noi, ţara are nevoie mai mult ca oricând de cărbune, de energie. Vom munci şi mai cu spor şi dorim ca Frontul să fie lăsat în pace, să lucreze în linişte şi eficient, pentru a redresa economia ţării." "Din sărăcia noastră vom face chetă şi vom cumpăra bilete de întors tuturor domnilor care au sosit zilele astea în ţară şi vor să pună mâna pe putere", se oferea Vasile Maramă, inginer la Mina Lupeni. "Îi rugăm să nu ne deranjeze, pentru că vrem să muncim, să dăm ţării cărbunele necesar. Dacă totuşi le vine greu să se despartă de noi, îi invităm să muncească împreună cu noi în mină, că doar, nu-i aşa, noi suntem poporul, zicea domnul Coposu sau un alt coleg de-al dumnealui duminică la televizor." De la Gara Băneasa, unii dintre mineri au fost transportaţi la sediul PNL, din Bulevardul Magheru, pe care ulterior l-au devastat. Alte grupuri s-au dus direct în Piaţa Victoriei. Au stat acolo câteva ore, apoi au făcut cale întoarsă spre gară, şi de acolo înapoi la Petroşani. Aveau să revină peste nici o lună. Între timp, sub presiunea străzii, Ion Iliescu şi liderii partidelor de opoziţie se întâlniseră pentru noi discuţii. De pe urma lor, peste câteva zile avea să se apară Consiliul Provizoriu de Uniune Naţională (CPUN).


ION ILIESCU, CAP DE LISTĂ LA ŢĂRĂNIŞTI

Mărul discordiei pe final de ianuarie a fost decizia FSN de a participa la alegeri. Peste ani, într-un volum de convorbiri, Ion Iliescu a susţinut că la mijloc a fost o confuzie. "Atunci, în discuţia cu delegaţia PNŢCD, Corneliu Coposu mi-a propus să accept să fiu cap de listă pe listele PNŢCD. Nici mai mult, nici mai puţin! Era o confirmare a faptului că se petrecea ceea ce spuneau cei din teritoriu, relativ la faptul că unii n-aveau altă treabă decât să se pregătească pentru alegeri - atât şi nimic altceva * , în timp ce noi eram sufocaţi de problemele curente. Şi am avut această reacţie: «Vedeţi, domnule Coposu, cum e viaţa? Noi suntem aici înglodaţi în probleme curente, probleme economice, cum să facem să se reaşeze societatea. Dumneavoastră, fiind decuplaţi de la asemenea preocupări, vă gândiţi deja la campania electorală. Noi nici nu am discutat până acum pe ce principii să se organizeze alegerile, iar dumneavoastră deja vorbiţi de liste (habar nu aveam că se vorbea de ideea votului pe liste în zilele acelea). Noi nici nu ştim, în momentul de faţă, cum şi în ce formă o să participăm la alegeri». După acea discuţie s-a lansat fabulaţia că Iliescu s-ar fi angajat că nu va participa la alegeri - speculându-se şi răstălmăcindu-se, probabil, faptul că nu acceptasem să fiu pe lista PNŢCD! - ceea ce era o aberaţie. Dar s-a folosit apoi ca argument politic: iată că Iliescu, cu ambiţii de putere, deşi a promis că nu o să participe la alegeri, şi-a făcut partid şi participă la alegeri."

-A doua mineriada

În 18 februarie 1990, în Piața Victoriei a avut loc o manifestație anticomunistă, urmată a doua zi, de o incursiune a minerilor la București. Evenimentele din acele zile au rămas cunoscute ca Mineriada din februarie 1990.

Acțiunea fusese anunțată în urmă cu câteva zile, prin numeroase manifeste lansate în Capitală. Piața din fața sediului Guvernului Provizoriu (Palatul Victoria) s-a umplut curând cu câteva mii de manifestanți care au început să scandeze lozinci împotriva Frontului Salvării Naționale și a președintelui din acea vreme, Ion Iliescu. Inițial, manifestația era îndreptată împotriva Securității și comunismului, ca apoi, în scurt timp, nemulțumirile să fie îndreptate împotriva celor care preluaseră puterea după căderea lui Nicolae Ceaușescu. Pe pancarte protestatarilor era scris: „Jos Securitatea, suntem cu armata!”, „Securiștii-n mină, să avem lumină!”, „Securiștii pe tarla, să crească producția!”, „Revoluția a fost doar o rotație de cadre?”, „F.S.N.=P.C.R.”, „F.S.N., du-te în U.R.S.S.!”, „Nu mai vrem comuniști, securiști, activiști!” etc.

Reprezentanții manifestanților au cerut să aibă un dialog cu cei din guvern. La un moment dat, și-a făcut apariția în zona pieții, lângă intrarea în sediul Guvernului dinspre Bulevardul Iancu de Hunedoara, Gelu Voican Voiculescu, vice prim-ministru. Acesta s-a afișat ostentativ cu o armă automată. Gesturile și atitudinea lui Gelu Voican Voiculescu aveau să declanșeze nemulțumiri în rândurile celor prezenți. Au loc o serie de evenimente încă neelucidate pe deplin. Unii manifestanți au reușit să intre în Guvern.

În după amiaza zilei, din zona balconului de la etajul 1 al palatului s-a auzit un foc de armă. O parte din manifestanți s-au îndepărtat de zona intrării în clădire, huiduind. În același timp, câteva persoane au încep să arunce cu diverse obiecte înspre fațadă. Un individ s-a cațărat până aproape de balcon, după care a renunțat și s-a întors în mulțime.

Armata care avea în pază dispozitivul s-a dat la o parte și a permis intrarea liberă a persoanelor în clădire. Primul grup care a pătruns în zona intrării principale au început să distrugă cărți și mobilier, steaguri cu stema PCR și RSR, apoi s-au instalat la balcon. Accesul fiind liber, deși militarii erau prezenți, în scurt timp mai pătrund în imobil și alte câteva sute de manifestanți din piață. Într-un birou este descoperit Gelu Voican Voiculescu care a refuzat să dialogheze cu cei prezenți motivând că manifestanții sunt violenți. Câteva persoane din grupul celor care au forțat primii intrarea în palat, l-au îmbrâncit pe Voican spre balcon amenințându-l că va fi azvârlit de la etaj.

Spre seara, reprezentanți ai Armatei le-au cerut ziariștilor și altor protestatari să părăseasca zona deoarece vor interveni în scurt timp pentru eliberarea sediului Guvernului. O parte din persoane au părăsit clădirea, alții au ales să rămână la interior. La ieșirea principală, un general de Armată tria persoanele: o parte erau lăsate să plece, altele au fost luate la bătaie și reținute. Aparatele de fotografiat ale unor ziariști au fost zdrobite de pământ, la ordinul unui general care coordona acțiunea.

S-au făcut 105 arestări din rândurile celor care au fost prezenți la manifestație sau au intrat în sediul Guvernului. Cei reținuți au fost filmați de echipele Televiziunii Române și prezentați pe postul național TVR ca fiind "contrarevoluționari", "anarhiști", "persoane de la periferia societății" și care "au fost plătiți de conducerile partidelor istorice" (PNL și PNȚ-CD) pentru a răsturna prin forță regimul Iliescu.

În urma demersurilor reprezentanților unor sindicate și a FSN-ului, în noaptea de 18-19 februarie 1990 au fost aduși 4000 de mineri, din Valea Jiului. Reprezentanții FSN-ului, dar și ai Guvernului au solicitat minerilor să restabilească ordinea în Capitală. La sosirea lor, minerii au găsit în Piața Victoriei numeroși soldați și cadre de la Ministerul Apărării și Ministerul de Interne, protestatarii fiind deja împrăștiați de forțele de ordine. Președintele Ion Iliescu a anunțat că se vor lua măsuri drastice împotriva celor care au produs „acte de violență”.

Si de data aceasta, politia a actionat foarte slab, nereusind sa-i opreasca pe manifestanti sa intre in sediul Guvernului si sa-l vandalizeze.

-A treia mineriada

Prima mare greseala a prim-ministrului de atunci, Petre Roman, a fost numirea lui Mihai Chitac in functia de ministrul de interne.
Indiferent de posibilele merite ale acestuia in calitate de comandant al trupelor chimice a MAPn, era un om sovaitor, nehotarat, care nu aveea nici o legatura si nici un fel de experienta in munca de politie, si care nu a stiut sa imprime hotarare si fermitate in actiunile politiei.

Cred ca va amintiti primele luni ale anului 1990, când politistii actionau intr-un mod haotic, dezorganizat, erau speriati, timorati, si de multe ori chiar injurati, jigniti sau agresati, de diverse elemente antisociale si huliganice.

In privinta vietii politice din primele luni ale anului 1990, dupa primele doua mineriade si dupa confruntari de strada, viata politica si sociala intra oarecum in normalitate, prin organizarea unui for politic provizoriu, unde sa se intalneasca si sa discute reprezentantii tuturor partidelor politice, organizatiilor obstesti, civile, sociale, etc.

Era vorba de CPUN, unde erau reprezentate absolut democratic toate partidele politice majore de atunci. In repetate rânduri, Ion Iliescu a purtat discutii cu reprezentantii PNL si PNT- Ion Ratiu, Radu Campeanu si Corneliu Coposu.

Anumite dorinte ale celor care au manifestat in piata Universitatii, începând din 22 aprilie 1990, erau poate intemeiate, dar altele erau cu totul aberante si nefondate.
In special aplicarea punctului 8 de la Timisoara era o pretentie cu totul aberanta, care ar fi avut consecinte negative pentru economia si societatea romaneasca. Zic asta, deoarece si inainte de 1989, au existat foarte multi oameni, cu o pregatire profesionala foarte buna (ingineri, maistri, directori de intreprinderi, ingineri agronomi, directori de IAS-uri, presedinti de CAP-uri, inclusiv toti lucratorii si cadrele de militie si securitate de dupa 1964, etc), care, indiferent de regimul politic existent inainte de 1989, au servit tara si poporul roman (si nu pe Ceausescu- de exemplul la 22 decembrie 1989, adjunctul sefului IGM-ului, colonelul Romeo Campeanu, a spus la TVR- Militia este a poporului, si apara poporul si statul roman, nu altceva).
Indepartarea acestor oameni din functie dupa 1990 ar fi fost o profunda nedreptate, si mai ales in economie ar fi dus la blocarea functionarii unor intregi ramuri economice si activitati sociale (de exemplul cine ar fi putut aveea macar un cuvant de repros fata de directorul Comtim Timisoara- Florentin Carpanu, sau de seful regionalei CFR Iasi- Alexandru Filioreanu, etc).

Apoi si cei care manifestau in piata Universitati dupa 22 aprilie, nu au inteles ca anumite revendicari nu puteau fi rezolvate prin proteste in strada, ci prin dialog cu puterea de atunci. Poate ar fi fost mai constructiv ca acei manifestanti sa-si desemneze cativa reprezentanti, care sa poarte un dialog cu Ion Iliescu si cu FSN-ul, inclusiv in cadrul CPUN-ului.

Pe de alta parte, poate si Ion Iliescu a gresit, si ar fi trebuit poate sa se deplaseze personal in piata Universitatii, sa discute cu manifestantii.
Mircea Dinescu a spus ca aproape reusisera aranjarea unei intalniri intre Ion Iliescu si reprezentantii celor din piata Universitatii.

Era o situatia ce putea fi dezamorsata, si nu trebuia sa se ajunga la violente. Dar ezitarile ambelor tabere (nu e normal sa judecam lucrurile numai in alb si negru, si sa-i consideram pe unii sfinti si pe altii draci. Omeneste vorbind, fiecare om (si Ion Iliescu nu putea face exceptie) are limitele sale, ezitarile sale, poate gresi uneori), au dus la deznodamantul cunoscut.

Au urmat alegerile din mai 1990, castigate detasat de Ion Iliescu si FSN. Au fost primele alegeri libere si democratice din Romania de dupa 1945, recunoscute ca atare si de observatorii internationali.
Victoria lui Ion Iliescu si a FSN-ului in acele alegeri a fost mai mult decat clara si evidenta, si de altfel si reprezentantii PNL si PNT de atunci (Ion Ratiu, Radu Campeanu si Corneliu Coposu) au recunoscut cinstit acest lucru.

Daca pana la alegerile din mai 1990, protestul celor din piata Universitatii putea aveea o anumita justificare, dupa alegeri, cei care ramasesera in piata Universitatii nu mai aveau nici o justificare.
Era timpul ca sa se termine perioada de incertitudini si proteste, toata lumea sa se reintoarca la munca, viata economica si sociala sa reintre in normal.

Sincer nu i-am inteles pe cei care ramasesera in piata Universitatii dupa alegerile din mai 1990. Populatia votasera intr-o majoritate covarsitoare pentru Ion Iliescu si FSN. De exemplul dintre cei care ramasesera in piata Universitatii dupa alegerile din mai 1990- daca era student, normal era sa se reintoarca la studii (nu sa stea in strada si sa creeze dezordine publica), daca era muncitor normal era sa se reintoarca in fabrica sau pe santier la locul de munca, daca era functionar sa se reintoarca in birou, etc.

Interventia politiei, din dimineata zilei de 13 iunie 1990, a fost o actiune perfect legala si normala, care viza eliberarea unui spatiu public ocupat ilegal si restabilirea ordinii si linistii publice.
Cei care ramasesera in piata Universitatii dupa alegerile din mai 1990 ocupau ilegal un spatiu public (neavând autorizatie de la primaria capitalei), blocau circulatia rutiera si a mijloacelor de transport in comun a RATB, si creau un focar de mizerie, promiscuitate si distrugeau spatiul verde.
Era cu totul anormal sa ai in centrul capitalei oameni care sa stea in corturi pe spatiul verde si sa creeze mizerie, galagie si un aspect neplacut.

Din pacate interventia politiei, din dimineata zilei de 13 iunie 1990, asa cum a recunoscut si Petre Roman, a fost neprofesionist organizata. Vina o poarta prim-ministru Petre Roman, ministrul de interne Mihai Chitac, comandantul politiei capitalei- generalul Batlan si comandantul dispozitivului de interventie- colonelul Corneliu Diamandescu (pentru ca nu a stiut sa-si organize dispozitivul de interventie si pentru ca a acceptat ca politistii din dispozitiv sa fie neinarmati).

Conform tuturor legilor valabile atunci in Romania si a tuturor regulamentelor militare (atunci politia era militarizata), trebuia ca politistii care au intervenit la 13 iunie 1990 in piata Universitatii, trebuiau sa aibă ordine precise si clare, sa fie inarmati cu munitie de razboi, iar daca sunt atacati (asa cum de altfel s-a si intamplat), sa execute intai foc de avertisment in plan vertical, iar apoi foc in plin sau la picioare.

Atunci când acei golani si infractori de drept comun au aruncat cu pietre si sticle incendiare in politisti si scutieri, conform tuturor regulamentelor militare, era perfect normal si politistii aveau tot dreptul sa deschida focul.

In momentul in care arunci cu pietre, sticle incendiare, etc in fortele de ordine, esti doar un infractor de drept comun, care meriti sa fii impuscat, fara discutie! Ma intreb daca in SUA cineva ar arunca cu pietre sau sticle incendiare in politistii americani, nu ar fi impuscat pe loc!

Au urmat evenimente dramatice, când, pe fondul reactiei foarte slabe a politiei, elemente huliganice si antisociale (multi din ei infractori de drept comun, hoti si tigani) incendiaza autobuzele politiei, sediile unor institutii importante ale statului- sediul politiei capitalei, a SRI.

În dimineața zilei de 13 iunie 1990, pe la ora 3-4 dimineața, forțele de ordine au distrus corturile celor aflați în Piață și au făcut arestări. Cordoanele de trupe antitero au fost rupte de manifestanți. În jurul orei 9, mai multe grupuri de muncitori de la IMGB au sosit în Piața Universității scandând lozincile: "IMGB face ordine!" și "Moarte intelectualilor!", "Noi muncim, nu gândim!". Cu toate astea s-au retras și au defluit spre o altă zonă necunoscută. Pe strada paralelă cu Institutul de Arhitectură două cordoane de trupe USLA au încercat să protejeze un obiectiv format prin încercuirea Pieței cu autobuzele din dotarea Poliției. La îndemnul unor tineri atmosfera s-a încins până în momentul când a izbucnit un conflict direct, iar trupele USLA au șarjat mulțimea. Aceasta a reacționat răsturnând o autoutilitară marca TV de culoare albastră, din rezervorul mașinii a fost furată benzina, cu care s-au confecționat cocteiluri Molotov. Aceleași persoane au rupt pietre din caldarâm pe care le-au folosit drept proiectile. Autobuzele s-au aprins. În scurtă vreme, nori groși de fum negru au acoperit Piața.

Pe tot parcursul zilei au avut loc confruntări violente între manifestanți și forțele de poliție; au fost incendiate autobuzele poliției, sediile Poliției Capitalei, Ministerului de Interne și SRI.
La televiziune se citește un comunicat al președintelui Ion Iliescu, în care se afirmă „Chemăm toate forțele conștiente și responsabile să se adune în jurul clădirii guvernului și televiziunii pentru a curma încercările de forță ale acestor grupuri extremiste, pentru a apăra democrația atât de greu cucerită”.

S-a spus si s-a speculat ideea ca Ion Iliescu ar fi inscenat toate aceste actiuni violente, impotriva fortelor de ordine! Este insa o speculatie lipsita de orice fundament! Nu exista absolut nici o dovada pentru a sustine asa ceva, ori nu vad ce interes ar fi avut Ion Iliescu sa faca asa ceva ! Castigasera detasat alegerile din mai 1990, in tara era liniste (in judetul Vaslui peste 80% din populatie a votat cu Ion Iliescu si cu FSN-ul), si evident ca Ion Iliescu nu era prost, ca prin înscenarea unor astfel de evenimente sa-si creeze singur probleme sau mai pe romaneste sa-si taie singur craca de sub picioare.


Astfel, in contextul scaparii de sub control a situatiei de catre o politie prost condusa si organizata, speriata, timoarata si mai ales neinarmata, Ion Iliescu si Petre Roman decid sa cheme minierii in Bucuresti!

A fost o decizie evident gresita, insa luata sub o mare presiune, unde slabiciunile omenesti pot fi intelese, la fel si greselile. Probabil nici Ion Iliescu nu si-a dat seama ce efecte va produce venirea minierilor in Bucuresti si care va fi comportamentul acestora in Bucuresti.

In Bucuresti, intradevar minierii au batut multi oameni nevinovati, au produs distrugeri importante la obiective sociale, sedii de partide politice, institutii de invatamant.

Dupa cum se vede si pe imaginile filmate atunci, se ajunsesera in situatia absurda si ridicola ca minierii sa le spuna politistilor ce sa faca! Cred ca si politistilor le era frica de minieri.

Daca as fi fost in locul lui Ion Iliescu sau a lui Petre Roman atunci, nu as fi chemat minierii la Bucuresti, dar as fi dat ordine ferme si clare politiei (in deplina concordanta cu legile de atunci si cu regulamentele militare), sa actioneze ferm si hotarat (dar cu respectarea stricta a cadrului legal), iar daca sunt atacate fortele de ordine, sa se execute intai foc de avertisment in plan vertical si apoi foc la picioare.


In privinta implicarii caii ferate si a personalului operativ CFR in desfasurarea mineriadei din iunie 1990, trebuie spus ca deplasarea minierilor la Bucuresti cu trenul in iunie 1990 s-a facut in conditii complet regulamentare, legale si instructionale.
Astfel, prim-ministru Petre Roman a solicitat ministrului transporturilor de atunci- Corneliu Burada- de formare si punere in circulate a unor trenuri speciale pentru minieri.
Apoi ordinul a fost trasmis de Corneliu Burada catre seful Departamentului Cailor ferate, si directorului general al SNCFR.
Apoi acesta a trasmis dispozitia catre seful regionalei CFR Craiova, seful DMC (Directiei miscare-comercial), seful DTV (Directiei de tractiune si vagoane), catre seful reviziei de vagoane Petrosani, seful depoului Petrosani (pentru pregatirea si punerea la dispozitiei a mijloacelor de remorcare a trenurilor), operatorului regulatorului de circulatia Deva (pentru întocmirea traselor, livretelor de mers si a ordinelor de circulatie pentru trenurile cu minieri).
Apoi aceste dispozitii au fost executate pe teren de catre personalul de miscare din statia Petrosani (seful de statie , impiegatul de miscare si partida de manevra a statiei), si de catre personalul de locomotiva de la depoul Petrosani.

Implicarea lui Traian Basescu in mineriada din iunie 1990 este nula- pe atunci Traian Basescu era seful Departamentului Transporturilor Navale, fiind numit numit ca ministru al transporturilor in aprilie 1991 (tot de catre Petre Roman).

Insa evenimente mult mai dramatice s-au consumat in timpul celei de-a patra mineriade, din septembrie 1991. Atunci multi ceferistii (aflati in uniforma si in timpul serviciului) au fost agresati si batuti de minieri, si s-a pus grav in pericol siguranta circulatiei pe calea ferata.

Mineriada din septembrie 1991 a fost provocata de rezultatele dezastroase a conducerii Regiei Autonome a Huilei Petrosani, de inrautatirea conditiilor de viata si de munca a minierilor, dar si de reactia cu totul ezitanta a guvernului Petre Roman, dar si a fortelor de ordine din subordinea ministerului de interne.

Desi inca din luna august 1991, conducerea SRI (Virgil Magureanu) l-a informat pe Petre Roman despre starea de profunda nemultumire a minierilor de Valea Jiului, despre situatia tensionata si exploziva de acolo, totusi Petre Roman nu a dispus luarea vreunei masuri concrete si eficiente pentru dezamorsarea acestei situatii!

-In primul rand, cunoscând aceasta situatie, Petre Roman trebuia sa dea dispozitii ministrului de interne (Doru Viorel Ursu) de intarire si inarmare a fortelor de ordine din Valea Jiului (politia municipiului Petrosani si a oraselor din zona), si de protejare a statiilor CFR si a altor obiective economice si sociale din zona Vaii Jiului, cu cadre MI inarmate cu munitie de razboi, si care sa aibă ordine ferme si clare (daca minierii ataca fortele de ordine sau personalul CFR, sa se execute intai foc de avertisment in plan vertical, si daca nu se sta la somatie, sa se execute foc la picioare).
In 1977, când s-au primit informatii despre starea de nemultumire a minierilor din Valea Jiului, conducerea de atunci a Romaniei (prim-ministru Manea Manescu, ministru de interne Teodor Coman) a procedat mult mai bine si mai eficient sub acest aspect.

-Apoi Petre Roman trebuia sa demita conducerea Regiei Autonome a Huilei si sa se deplaseze personal in Valea Jiului (cum a facut Nicolae Ceausescu si Ilie Verdet in 1977), si sa discute fata in fata cu minierii, sa asculte revendicarile si nemultumirile sociale ale acestora.

În 24 septembrie 1991, minerii din Valea Jiului intră în grevă generală și cer primului ministru, Petre Roman, să vină la Petroșani pentru a le asculta problemele.
Liderul sindical, Miron Cozma, i-a amenințat pe reprezentanții Guvernului că dacă nu se rezolvă aceste nemulțumiri cît mai repede posibil, ei vin în număr mare la București.

Primele acțiuni violente au fost făcute la Petroșani unde au intrat în primărie și l-au agresat pe subprefectul Ionel Botoroaga și pe directorul Regiei Autonome a Huilei, Benone Costinaș.

Apoi minierii se deplaseaza la statia CFR Petrosani, unde agreseaza personalul CFR si produc importante pagube materiale, punând grav in pericol siguranta circulatiei feroviare.
Astfel, la 24 septembrie 1991, minerii condusi de Miron Cozma vin in gara Petrosani si solicita trenuri pentru deplasarea spre Bucuresti. Fiind refuzati, ei devasteaza gara, agreseaza personalul CFR, ocupa acceleratul 244 si deturneaza alte doua garnituri de trenuri.
Miron Cozma l-a „somat” pe seful de tura de la regulatorul de circulatie sa puna la dispozitie garnituri pentru minieri. Minierii l-au sechestrat pe adjunctul sefului de statie Petrosani Marin Pera. Personalul de manevra a incercat sa se opuna, dar a cedat dupa ce minierii l-au lovit in cap cu o coada de topor la Iulian Geamanu.
Minierii invadeaza apoi biroul de miscare a statiei Petrosani, obligandu-l pe impiegatul de miscare sa execute parcursul si sa expedieze trenurile spre Bucuresti.
In aceste conditii, s-au format doua garnituri cu trenuri pentru minieri, ce pleaca spre Bucuresti.
Impegatul de miscare din statia Livezeni primisera aviz negativ de circulatie a trenurilor cu minieri.

Mecanicul de locomotiva Mircea Marin a declarat ca in halta Cotofeni, unde trenul a stationat cateva minute din cauza unei pene de curent, minerii l-au amenintat „ca-i vor lua gatul” daca nu pune trenul in miscare.
Un alt mecanic de locomotiva declara ca a fost la un pas de comiterea unui accident feroviar la intrarea in gara Lainici, cand tensiunea de alimentare a liniei de contact a fost oprita. Mecanicul a reusit sa opreasca garnitura cu putin timp inainte de Lainici, iar atunci cand a consultat registrul de dispozitii al sefului garii, in el figura un ordin al conducerii S.N.C.F.R. ca trenurile cu mineri sa fie oprite si parasite de ceferisti, in apropierea anumitor statii.

Din ordinul primului ministru Petre Roman, a sefilor politiei si a conducerii S.N.C.F.R., garniturile cu mineri sunt oprite in gara Craiova.
Traian Basescu (pe atunci ministru al transporturilor) sustine ca ar fi solicitat interventia trupelor speciale a SRI, pentru eliberarea personalului de locomotiva. Din pacate, seful SRI de atunci nu a dat curs cererii!
A fost o decizie neinspirata, minerii devastand gara Craiova. Relevanta in acest sens este declaratia adjunctului sefului statiei Craiova, Marin Ghinea: „A fost o adevarata teroare, securi, topoare, bate, un vandalism cum n-am mai vazut in viata mea. Au intrat peste femeile de la casele de bilete, au spart geamurile si tot ce-au intalnit in cale.Era imposibil sa vorbesti cu ei, pentru ca multi erau beti. Nu stiu a cui mana este, pentru ca nu cred ca niste oameni obisnuiti pot face, din mintea lor, asa ceva.Traim sub teroare, mai rau ca pe vremea lui Ceausescu”.
Impegatul de miscare este doborat la pamant cu o lovitura de bata. Prabusit la pamant, este lovit in continuuare cu bate si furtunuri!
Petre Roman declara ca aprobat venirea trenurilor cu mineri la Bucuresti, dupa ce a primit informatii de la Ministerul Transporturilor ca mecanicii de locomotiva si ceilalti ceferisti erau amenintati cu cutitele de mineri, existand pericolul ca sa fie maltratati. Roman a spus ca a luat aceasta decizie cand trenurile cu mineri ajunsesera deja in gara Craiova.
La sosirea in Bucuresti, liderii minerilor i declara sefului statiei Bucuresti-Baneasa, Ilie Popa, ca „urmaresc schimbarea guvernului si a presedintelui tarii”.

La aflarea veștii că minerii se îndreaptă spre capitală, primul ministru și președintele au încercat mai multe manevre de împiedicare a acestora de a ajunge la destinație, însă toate au fost în zadar.
Conduși de liderul lor sindical, Miron Cozma, prima oprire au făcut-o în Piața Victoriei, unde au cerut o întâlnire cu premierul Petre Roman. Deoarece acesta nu a apărut, și-au schimbat motivul pentru care au venit și au cerut demisia acestuia din funcție. O delegație a minerilor a reușit să vorbească cu primul ministru.
Cornel Tomescu, șef sector în cadrul Secretariatului General al Guvernului a declarat că la sosirea în Piața Victoriei, minerii nu erau violenți ”Minerii erau calmi, nu strigau lozinci la adresa Guvernului sau a președintelui și stăteau așezați pe caldarîm.” Un militar, aflat la un etaj al Palatului a aruncat în mijlocul adunării de mineri o grenada lacrimogenă, fapt care a aprins spiritele deja încinse. Au început violențele și atacurile asupra clădirii Guvernului. În acel moment funcționarii care se aflau în clădire au fost evacuați. Spre seară minerii, conduși de Cozma, s-au îndreptat spre Televiziunea Română și Piața Universității. Au făcut o vizită la Palatul Cotroceni pentru a discuta cu președintele Ion Iliescu condițiile în care se vor retrage. Miron Cozma îi cere demiterea premierului în schimbul liniștii din capitală.

În ziua de 26 septembrie minerii atacă cu forțe noi clădirea Guvernului și cer în continuare demiterea Guvernului, crezând că astfel situația lor se va îmbunătăți. Au avut loc discuții cu ușile închise. Miron Cozma amenință că dacă până la ora 12.00 nu este anunțată demisia premierului, el cheamă 40.000 de sindicaliști din Pipera, acesta adăugând că probabil nimeni nu dorește un război civil. La ora 12.00, Alexandru Bârlădeanu, președintele Senatului, a anunțat la televiziunea publică demiterea Guvernului Roman. Liderul sindical al minerilor le cere acestora să plece acasă pentru ca le-au fost rezolvate revendicările. Cu toate acestea, lucrurile iau o întorsătură neașteptată. În după-amiaza acelei zile, minerii intră în Sala de ședințe a Adunării Deputaților și cer demisia Președintelui Ion Iliescu și rezolvarea tuturor revandicărilor pentru care au venit la București. În cele din urmă s-au potolit și s-au întors în Valea Jiului, cu promisiunea făcută că tot ceea ce au cerut se va rezolva. Două zile mai târziu Miron Cozma și președintele țării Ion Iliescu semnează un comunicat prin care încheie tragicul episod al celei de-a patra mineriadă.

Descrierea celei de-a patra mineriade- din septembrie 1991, din articolele publicate in ziarul "Atac"! A fost cea mai grava mineriada, cand multi ceferisti (aflati in uniforma si in timpul serviciului) au fost batuti si maltratati de minieri, multe statii si bunuri ale CFR au fost distruse, punandu-se grav in pericol siguranta circulatiei feroviare!

La nivel central, era bine cunoscut faptul că în Valea Jiului mocneşte o stare de profundă nemulţumire, datorată lipsurilor. De asemenea, era demonstrat faptul că marea masă a minerilor este foarte uşor de manipulat. Ultimele luni anunţau ce urma să se întâmple. La 14 august 1991, minerii schimbului II de la Exploatarea Lupeni au refuzat să intre în subteran, deoarece nu primiseră salariile.

Activitatea a fost reluată două zile mai târziu, după ce ortacii şi-au primit drepturile băneşti. La 27 august, Liga Sindicatelor Miniere Libere din Valea Jiului, prin Consiliul de Coordonare, înaintează preşedintelui, primului-ministru, Ministerului Muncii, Ministerului Economiei şi Finanţelor şi Ministerului Industriilor o petiţie prin care se solicită: indexarea salariilor de bază, creşterea salariului brut, majorarea sumelor alocate pentru masa caldă şi majorarea alocaţiilor pentru copii. Prin aceeaşi petiţie, se face o invitaţie primului-ministru de a se deplasa în Valea Jiului pentru a purta cu reprezentanţii minerilor o discuţie pe teme social-economice.

La 10 septembrie, Consiliul de Coordonare a Ligii trimite la Preşedinţie şi Guvern un protest privind „modul antidemocratic şi nelegal în care au fost tratate problemele cuprinse în petiţia 225". Minerii protestau, în special, împotriva lipsei de reacţie a premierului la invitaţia lor.
„În cazul nesoluţionării problemelor ridicate până la 21 septembrie 1991, sindicatele afiliate Ligii din Valea Jiului urmează să intre în grevă generală, începând cu schimbul I din 23 septembrie 1991. Mai harnici, minerii de la Lonea declanşează o grevă care a durat patru zile pentru că nu au primit primele pe care le ceruseră. La 15 septembrie, cu ocazia festivităţilor de la Ţebea şi în urma cererii exprese a lui Ion Iliescu, premierul Petre Roman se întâlneşte cu directorul Regiei Autonome a Huilei din Valea Jiului, Costinaş Benone, şi cu liderul sindical Miron Cozma. Nu s-a mai pus problema venirii în Vale a capilor ţării şi s-a căzut de acord ca data fixată pentru tratative la Bucureşti să fie devansată cu două zile. Supărat că nu a fost invitat la masa oficială de către preşedinte şi premier, Miron Cozma afirma: „... eu i-am pus, eu îi dau jos!".


La 16 septembrie, minerii declară deschis conflictul de muncă, în urma nesoluţionării favorabile a cererilor lor. A doua zi, o delegaţie a minerilor, condusă de Cozma, este primită la Guvern, la premier şi ministrul Industriilor. La 18 septembrie se cade „la pace", iar la 20 septembrie Liga anunţă stingerea conflictului de muncă. Peste câteva zile începea prăpădul.

Unul dintre motivele importante ale declanşării grevei generale din Valea Jiului în data de 23 septembrie 1991, grevă, de altfel, ilegală, l-a constituit informarea tendenţioasă sau defectuoasă a minerilor, în legătură cu discuţiile privitoare la soluţionarea conflictului de muncă, pe care conducătorii minerilor le purtaseră la Bucureşti, în zilele de 17 şi 18 septembrie. Liderii de atunci afirmă că au anunţat toţi minerii despre anularea grevei, dar realitatea este că aceştia trăiau într-o stare de confuzie. Fie nu ştiau nimic despre rezultatul negocierilor, fie cunoşteau doar în parte revendicările şi gradul lor de soluţionare.

Comunicatul de presă al Ligii a apărut în ziarul „Adevărul" din 21-22 septembrie şi în ziarul local „Zori noi". Cu toate acestea, numărul 4 al publicaţiei comune a Ligii Sindicatelor Miniere Libere Valea Jiului şi al Ligii Autonome a Huilei Petroşani, „Curierul minerilor", ediţia din 20-30 septembrie, anunţă soluţionarea conflictului de muncă, dar nu face nici o referire la renunţarea la grevă. În schimb, au apărut, cu titluri de-o şchioapă, documentele: „Protest", „Petiţie" şi „Sesizare".


Pe fondul acestei stări de totală nemulţumire a întregii mase a minerilor, în data de 23.09.1991, în jurul orelor 5.30, după ce se efectuase prezenţa în sala de apel, minerii din schimbul I de la Exploatarea Minieră Vulcan refuză să mai intre în mină. Cel care i-a incitat pe mineri a fost lăcătuşul Gheorghe Barbu, care făcuse în jur de 100 de fluturaşi - manifest şi îi împărţise ortacilor. Aceştia l-au ales rapid conducătorul grevei şi l-au însărcinat să negocieze, în numele lor, revendicările.

Toate acestea, considerând că liderii de sindicat nu luptă pentru ei. Unul dintre mineri declara, câteva luni mai târziu, membrilor comisiei parlamentare de anchetă: „A luat cuvântul preşedintele sindicatului pe mina Vulcan, domnul Croitoru, care nu a putut să vorbească mult, deoarece a fost huiduit de mineri şi l-au scos din sala în care ne aflam noi şi aceasta deoarece sindicatul nu ne rezolvă niciodată problemele noastre". În câteva zeci de minute, la mină a sosit şi Miron Cozma, pentru negocieri.

În jurul prânzului, după discuţii aprinse, se ajunsese la concluzia că lucrul urma să fie reluat, începând cu schimbul III. Minerii au început să iasă din sala unde se desfăşuraseră negocierile. În acel moment au apărut două dube cu mineri de la Exploatarea Minieră Bărbăteni. Aceştia au început să-i aducă lui Cozma acuzaţii legate de afacerea cu berea „Venus" care fusese distribuită cu ocazia „Zilei minerului". Încercând să păstreze controlul, Cozma ameninţă: „Dacă nu mă ascultaţi, plec!". Şi chiar încearcă să plece. Spre surprinderea sa, minerii îl aduc înapoi cu forţa, fără nici un menajament.

Ceilalţi lideri ai minerilor, care se adunaseră la Vulcan, au început să discute despre greva generală. Miron Cozma a fost ameninţat cu schimbarea din funcţie, pe motiv că s-a vândut Guvernului. În jurul orelor 19.00, liderul minerilor a hotărât declanşarea grevei generale. Prin telefon, a luat legătura cu toate exploatările miniere şi a cerut ortacilor să întrerupă lucrul şi să trimită reprezentanţi la Vulcan. Revendicările au fost completate şi cu cererile reprezentanţilor de la Petrila, ajungându-se în final la 14 puncte.

La chemarea lui Cozma, la Vulcan au venit nu doar minerii, ci şi foşti mineri, daţi afară pe motive disciplinare, majoritatea foarte tineri. Mulţi dintre ei se aflau sub influenţa băuturilor alcoolice. La fiecare mină au fost trimise grupuri de mineri care să se asigure că lucrul va fi întrerupt.

În unele cazuri, cum a fost la Livezeni şi Paroşeni, acest lucru s-a realizat abia după ce trimişii au recurs la violenţă. Mai mult decât atât, trimiterea reprezentanţilor minerilor la Vulcan s-a făcut din ordinul personalului administrativ al Regiei. De altfel, şi deplasarea s-a făcut cu mijloacele de transport ale exploatărilor, cu acceptul chiar al unor directori.

În timpul negocierilor, înainte de a se ajunge la un rezultat, Cozma l-a sunat pe primarul Petroşaniului, Wilhelm Kleibel. L-a anunţat pe acesta că situaţia scapă de sub control şi i-a cerut să comunice la Preşedinţie că minerii solicită venirea premierului Petre Roman în Vale, pentru negocieri.

Răspunsul primit a fost că Roman nu se poate deplasa în Valea Jiului, dar că va fi prezent la negocieri prefectul Hunedoarei, Costel Alic. Acesta a venit de la Deva seara, la 20.30, şi, împreună cu ambii subprefecţi, au încercat să dea de premier. Acesta nu a putut fi găsit, însă. La 21.30, Alic a luat legătura cu Preşedinţia. S-a convenit ca negocierile să se reia în dimineaţa următoare. Între timp, în cursul nopţii, la Vulcan au continuat să sosească grupuri de mineri.

În timp ce liderii lor stabileau revendicările şi acţiunile ce urmau să aibă loc, mai multe grupuri de ortaci au mers în piaţa din Vulcan, unde au agresat ţăranii şi au furat circa 600 de kilograme de pepeni. Doljeanul Ion Enea, un producător particular ce vindea pepeni a ajuns în spitalul din Vulcan. Deşi a fost transferat la Petrila, apoi la Craiova, medicii nu au mai putut face nimic, iar omul a murit, în urma loviturilor primite. Nici gospodăriile particulare sau societăţile comerciale aflate în vecinătatea minei Vulcan nu au scăpat poftei de distrugere a celor puşi pe „fapte mari".

A doua zi, dimineaţa, negocierile au reînceput. În jurul orei 8.00, a sunat şi Ion Iliescu, pentru a cere informaţii. Minerii îl voiau, în continuare, pe Petre Roman. Acesta, însă, a declinat „invitaţia", motivând că trebuie să plece în Austria, la o întâlnire foarte importantă. În zona minei Vulcan au fost instalate pichete de pază, din ordinul lui Miron Cozma, pichete care nu au mai permis minerilor să se disperseze. La sediul Regiei Autonome a Huilei Petroşani au fost transmise telefonic revendicările, grupate în două liste, una adresată Regiei, iar cealaltă, Guvernului.

Directorul Regiei a dispus efectuarea unor calcule pentru a se verifica încadrarea în disponibilităţile financiare ale societăţii, iar aceste calcule au demonstrat că acest lucru nu este posibil fără o suplimentare substanţială a subvenţiilor de la bugetul statului. Potrivit disponibilităţilor financiare, Regia Autonomă a Huilei putea suporta o sumă de maximum 3.000 de lei pentru fiecare salariat.

S-a luat imediat legătura cu ministrul Economiei şi Finanţelor, Eugen Dijmărescu. Acesta i-a propus directorului Fâcea să-şi dea demisia. Până la urmă, s-a convenit să se definitiveze calculele şi să fie trimise la minister prin fax, pentru aprobare. După două ore, de la Bucureşti sosea răspunsul favorabil, sub forma aprobării unei sume de 15 miliarde lei, sumă suficientă pentru acoperirea financiară a revendicărilor.

Dezinformare

Între timp, la exploatările miniere unde erau adunaţi ortacii se răspândise zvonul că urmează să sosească Petre Roman. Se organizaseră chiar pichete de ordine formate din mineri care purtau banderole albe. Convingerea se formase în urma unuia dintre discursurile ţinute de Miron Cozma. Corespondentul local al Radio-Televiziunii i-a luat un interviu liderului sindical şi a transmis la Bucureşti o ştire care urma să fie difuzată la ora 13.00. În paralel, liderii Regiei lucrau la un proiect de comunicat al Guvernului, în care se făcea referire la rezolvarea celor 14 revendicări.

După ce s-a consultat cu prefectul Alic, corespondentul local Dorin Corpade Popescu a telefonat la Bucureşti şi s-a convenit ca ştirea să fie scoasă din program, urmând ca la orele 15.00 să fie difuzat comunicatul Guvernului. Revenind la Vulcan, Corpade este înconjurat de către mineri, care îi reproşază într-un mod agresiv faptul că nu a fost difuzat nimic la radio în legătură cu greva lor. Corespondentul este ameninţat cu sechestrarea în clădirea dispeceratului, aşa că sună la Bucureşti şi roagă ca materialul să intre în emisiunea de ştiri. Pentru că ştirea sa se pierduse prin Radio, o dictează din nou, prin telefon.

Termen limită

Minerii şi liderul lor susţineau că, dacă nu era difuzat comunicatul Guvernului la ora 15.00, ei vor pleca spre Bucureşti. După ce Roman refuză încă o dată să vină în Vale, se cade de acord cu autorităţile locale ca proiectul de comunicat să fie transmis prin fax la cabinetul primului ministru, în principiu existând acordul asupra punctelor conţinute de acesta. În mod surprinzător, proiectul este trimis foarte târziu, respectiv la ora 14.20. Deja minerii instalaseră în curte boxe, pentru a amplifica transmisia buletinului de ştiri. Roman a modificat personal comunicatul, apoi l-a transmis la Radio, la ora 15.05.

Cinci minute mai târziu, acesta a fost transmis şi în Valea Jiului. Între timp, la 14.55 fusese difuzată ştirea corespondentului local, programată iniţial pentru ora 13.00. Mihnea Constantinescu, purtătorul de cuvânt al Guvernului suna disperat la Radiodifuziune, cerând întreruperea imediată a programului şi difuzarea comunicatului. Pentru a nu se crea nelinişte în toată ţara, emisiunea de muzică de operetă a continuat până la 15.30, când emisiunea s-a întrerupt şi a fost difuzat comunicatul. Acesta a fost reluat, apoi, din oră în oră.

Prea târziu

Minerii nu mai aveau răbdare. Înainte de ora 15.00, ei scandau, periodic: „Bucureşti! Bucureşti!". Difuzarea ştirii corespondentului local a fost considerată un afront, pentru că venea în locul comunicatului aşteptat. Cozma a ţinut un discurs, în care a afirmat: „Acum noi, cei care avem dreptate şi care am aşteptat de la cei care ne reprezintă dreptatea, suntem sătui de regimul ceauşist, de foame, de minciuni, de reforme. Iau următoarea decizie, în deplinătatea facultăţilor mintale şi în deplinătatea puterii pe care o am. Aşa cum ne-am organizat la început. Minerii turci au mers 100 de kilometri la Ankara. Mergem la Petroşani şi cerem primăriei mijloace de plecare la Bucureşti". Zis şi făcut. S-a pornit, pe jos, către Petroşani. Se scanda: „Cozma e cu noi!", „Muncim! Luptăm! Pe Cozma-l apăram", „Bucureşti! Bucureşti!", „Cât mai repede!", „Iliescu şi Roman vrem să intre-n subteran!", „Nu-l lăsăm pe Cozma!", „Iliescu şi ai lui să se ducă dracului!", „Jos Roman bişniţarul", „La Palatul Cotroceni cântă cucuveaua, Iliescu şi Roman şi-au găsit beleaua!".

„O greşeală"

Pe drumul dintre Vulcan şi Petroşani, care măsoară în jur de 11 Km, numărul protestatarilor a crescut. Câteva gospodării personale, magazine private, dar şi persoane „civile" au avut de-a face cu furia ortacilor. Speriaţi, cei de la Regia Autonomă a Huilei au sunat la Guvern, pentru a întreba de ce nu s-a difuzat comunicatul. Răspunsul a venit repede şi sec: „A fost o greşeală". În schimb, Ion Iliescu a sunat de două ori şi a vorbit cu prefectul Alic, în timp ce minerii se deplasau către Petroşani.

În jurul orei, 17.00, minerii au ajuns în „capitala" Văii Jiului, Petroşani, unde s-au grupat în faţa casei de cultură, acolo unde se afla sediul Ligii Sindicatelor Miniere Libere din Valea Jiului. Cozma a refuzat invitaţia directorului Fâcea de a veni să vorbească la telefon cu preşedintele Iliescu, iar minerilor le-a spus, de la balconul casei de cultură, că „se pare că primul ministru a plecat cu un elicopter către Valea Jiului" şi le-a cerut să rămână pe loc. De asemenea, încearcă să prezinte comunicatul Guvernului, dar se scandează puternic: „Hoţii! Hoţii!". Atunci afirmă: „Cum am decis la Vulcan, e sfânt!". Se scandează: „Bucureşti! Bucureşti!".

Un comunicat mâncat de mineri

„Trebuie să-mi fac datoria, am un document. Pentru a nu fi acuzat că nu l-am citit, eu am să-l citesc şi voi îmi spuneţi dacă sunteţi de acord cu el". Pe fondul creşterii intensităţii protestelor minerilor, cărora persoane rămase neidentificate le puseseră la dispoziţie băuturi alcoolice, Cozma citeşte primele puncte ale comunicatului, apoi se interesează: „Întrebare pentru dumneavoastră: mai citim ce e aici?". După ce se plânge că în ultimii doi ani nu au fost vizitaţi, el afirmă: „Nu au venit aici, mergem noi la ei". O parte dintre hârtiile pe care le avea în mână îi cad.

Minerii le rup şi le mănâncă, pur şi simplu. Totul arăta că în Valea Jiului se fac pregătiri masive pentru o plecare în masă din zonă. Minerii deveneau din ce în ce mai agitaţi şi cereau tot mai insistent să se plece la Bucureşti. Liderii lor se simţeau obligaţi să le cânte în strună, pentru a nu cădea în dizgraţie. În acest timp, Televiziunea Română închiriază un elicopter militar şi reporterul Mircea Hamza pleacă spre Valea Jiului, pentru a realiza un material. Sosirea elicopterului a făcut ca toţi cei prezenţi la mitingul din faţa casei de cultură să fie convinşi că a sosit premierul Petre Roman.

Reporterul urcă la balconul casei de cultură pentru a lua un interviu liderului minerilor. Cozma pune paie pe foc: „Propun lui Mircea Hamza să ne întâlnim mâine dimineaţă, la Palatul Victoria. (...) Am o rugăminte: domnii care sunt la Primărie, de cealaltă parte a baricadei, dacă ne aud, să ia măsuri să vorbească la Timişoara să avem vagoane, să plecăm la Bucureşti. Sunt informat că la unele unităţi miniere oamenilor nu li s-a dat voie să vină aici. Am să iau legătura de dincolo, de la Primărie". Răspunsul masei de mineri a fost cel aşteptat, aceştia scandând numele liderului lor şi pe cel al Capitalei. Răspunsurile la întrebările puse de reporter, Cozma le dă la microfon, întreţinând atmosfera „caldă". După ce elicopterul pleacă, iar minerilor li se promite că înregistrarea va fi difuzată la ora 20.00, în Petroşani încep să fie trase clopotele la biserici.

Liderii au intrat în şedinţă pentru a lua hotărârea cea mare. Traian Băsescu, ministrul de atunci al Transporturilor, îi refuzaze, telefonic, lui Cozma, alocarea de vagoane pentru deplasarea la Bucureşti. În timpul şedinţei, Ion Iliescu a încercat să ia legătura cu Miron Cozma, dar acesta nu a putut fi scos din sala în care se afla. Rezultatul discuţiilor s-a anunţat tot de la balcon: „Nu pleacă nimeni de aici. Rămânem aici până vom aduce de la toate unităţile miniere toate dubele şi maşinile şi cu acestea vom pleca. S-ar părea că cei care sunt la gară nu au găsit garnituri. Ne aliniem şi plecăm în coloană la Bucureşti.

Într-un interviu dat Televiziunii Deva, Cozma afirmă: „Hotărârea de a pleca la Bucureşti este definitiv luată, indiferent de ce va face Guvernul. L-am adus pe Ceauşescu în Valea Jiului. Nu-i nimic. O să-l aducem şi pe primul-ministru în Valea Jiului, mergem noi după el şi-l aducem în Valea Jiului". Declară că este convins că populaţia Bucureştiului va fi alături de ei pentru că revendicările lor sunt ale întregii ţări, iar „mişcarea nu este politică şi nu va cădea în plasa partidelor politice, deoarece minerii nu au fost conduşi niciodată de nici un partid politic, nici înainte, nici după Revoluţie".

„A fost preşedinte"

Acesta a fost răspunsul dat de Cozma şefului Secţiei Deva a Serviciului Român de Informaţii, după ce acesta l-a anunţat că preşedintele doreşte să aibă cu el o convorbire telefonică. Acelaşi lucru i-au transmis şi alţi reprezentanţi ai autorităţilor. Rezultatul a fost că circa 3.000 de mineri au plecat către gara din Petroşani. Pe drum, ca şi în gară, celor 3.000 li s-au mai adăugat şi alţii, unii dintre ei foşti mineri sau localnici. Pe drum, au devalizat câteva magazine şi au făcut „ordine" în piaţă. 10 dintre ţăranii agresaţi au depus, ulterior, plângeri la Poliţie.

Parolă de recunoaştere

La ora 21.30, Cozma îi cere şefului de gară să-i pună la dispoziţie cele 14 vagoane aflate acolo şi îi dă termen să rezolve problema până la ora 22.00. Între timp, pentru ca printre ei să nu se infiltreze persoane străine, minerii organizează echipe de ordine cu banderole la mână şi stabilesc parola de recunoaştere: „ortac". Şeful staţiei le aduce la cunoştinţă că nu se pot pune la dispoziţie trenuri speciale. Pentru ca acest lucru să fi fost posibil, trebuia să se facă o cerere cu trei zile înainte şi să se achite taxele de transport. Supăraţi, minerii trec la represalii: adjunctul şefului de staţie, Pera Marin, este molestat de minerii conduşi de Cozma Miron; grupurile de mineri care invadaseră încăperile staţiei Petroşani ameninţă personalul C.F.R. că „vor distruge prin incendiere şi dinamitare clădirile staţiei", că „cei prezenţi vor fi supuşi torturilor şi că vor fi omorâţi". Bineînţeles că se răspândeşte şi zvonul că Miron Cozma a fost arestat.

Este invadat şi distrus sediul poliţiei TF, iar poliţiştii sunt loviţi şi înjuraţi. Adjunctul şefului de staţie este luat ostatic, ca măsură suplimentară de convingere a şefului gării. Şi pentru că tot se aflau acolo, minerii s-au jucat puţin şi cu mijloacele de comunicare, punând în pericol circulaţia trenurilor de pe traseu.

„Răpirea" unui tren

Şeful gării acceptă cererea minerilor şi o transmite, conform uzanţelor, Regionalei Timişoara, solicitând un număr de 29 de vagoane. Între timp, minerii care se îndreptau către gară reuşesc să comită şi un viol asupra unei muncitoare ce ieşea de la fabrică. La ora 23.10 soseşte în staţia Petroşani trenul accelerat 224, care circula pe ruta Deva-Petroşani-Bucureşti. Trenul este reţinut abuziv de mineri, care ocupă ultimele patru vagoane, obligând călătorii să se refugieze în celelalte. Se condiţionează plecarea trenului de sosirea garniturii speciale. Pentru a se împiedica plecarea din staţie, este tras semnalul de alarmă.

De şase ori. La 23.50, Regionala Timişoara comunică faptul că nu aprobă nici un tren special. În mod „firesc" este devastată gara Petroşani. Şeful de tură dispune formarea garniturilor speciale, fără aprobări legale. Din cele trei trenuri, ultimul pleacă din staţie acceleratul 244, cu o întârziere de 207 minute. În locomotive urcă mineri pentru a-i supraveghea pe mecanici şi a asculta ce comunică aceştia prin radio cu personalul staţiilor aflate pe traseu.

Încă un hop

Cinci kilometri „mai târziu", din ordinele date de la Timişoara şi Craiova, trenurile sunt oprite, aproape de Livezeni. Urmarea - un grup masiv de mineri coboară din tren, merg pe jos până în gara Livezeni şi se opresc direct la impiegatul de mişcare. Îl bat, îi rup hainele şi îl ameninţă că îl vor omorî şi vor distruge gara dacă trenurile nu pornesc. Mai sunt jefuite un bar, o discotecă şi o consignaţie, aşa că trenurile pornesc din nou. În halta Jupâneşti sunt oprite din nou, în urma unui ordin dat de Ministerul Transporturilor. Istoria se repetă. Iniţial, este lăsat să treacă doar acceleratul 244, dar după alte bătăi şi distrugeri, pornesc şi celelalte două. În staţia Gilort, unde trenurile au fost din nou oprite, s-au devastat clădirea gării şi cea a şefului staţiei, iar personalul a fost bătut crunt.

La Ţânţăreni, primul tren este oprit cu ajutorul semnalului de alarmă pentru a fi ajuns de celelalte. Minerii pedepsesc personalul staţiei, care nu acceptase intrarea trenului în gară. Să nu uităm că ortacii din locomotive ascultau toate comunicaţiile. Normal că nu s-a mai pus problema opririi şi că garniturile au pornit atunci când minerii au dispus. Trenurile groazei se apropiau acum de capitala Olteniei, Craiova.

Adică cum "pedepsesc"? I-a pus 5 minute la colț, sau ce?

Cele două trenuri suplimentare ajung în gara Craiova la primele ore ale dimineţii, la o distanţă de cinci minute unul de altul. Acceleratul 244 ajunsese cu două ore mai înainte în gară, dar nu şi-a mai putut continua traseul, pentru că minerii trăgeau repetat semnalul de alarmă spre a fi ajunşi de restul „comandoului". Din ordinul ministrului Apărării Naţionale, generalul maior Marin Ilie, şeful Armatei a 3-a Craiova, a încercat să negocieze cu liderii minerilor din gară. O delegaţie a acestora a acceptat să se deplaseze în garnizoană, pentru a lua legătura, telefonic, cu membrii Guvernului şi a negocia o eventuală discuţie în Bănie. Ulterior, Miron Cozma s-a răzgândit şi a hotărât să pornească spre Capitală.

Vandalismul continuă
Circa 200 de mineri au hotărât să vandalizeze gara. Au fost distruse prin spargere geamurile, telefoanele, monitoarele color şi instalaţiile electrice de afişaj din staţie, biroul de mişcare, biroul şefului de staţie şi alte încăperi adiacente, inclusiv cantina C.F.R. Au fost sparte geamurile de la tonetele particulare din zona staţiei, fiind sustrase sau distruse bunuri în valoare de peste un milion de lei. S-a aruncat cu pietre şi alte obiecte în personalul de serviciu aflat în staţie. În urma acestei acţiuni, se scoate din funcţiune şi aparatura prin care personalul căilor ferate asigura circulaţia trenurilor în deplină siguranţă.

De asemenea, i-au agresat pe şeful coordonator al staţiei, pe prefectul judeţului Dolj, un general de armată, iar plutonierului major Stănescu Octavian din poliţia militară i-au fracturat braţul drept, lovitura fiind destinată comandantului Armatei a 3-a. Majoritatea minerilor se aflau sub influenţa alcoolului. Au existat încercări ale unor grupuri violente de mineri de a se deplasa către sediul direcţiei de poliţie T.F. şi spaţiile comerciale din spatele gării, dar, observând forţele de ordine aflate în dispozitiv, s-au retras spre vagoane. Minerii au oprit în staţia Craiova o locomotivă Diesel care urma să se retragă la depou, cerând personalului să-i transporte la Bucureşti. Fiind refuzaţi, mecanicul a fost bătut, iar locomotivei i-au fost sparte geamurile cu pietre şi răngi.

La drum
În aceste condiţii, minerii au fost lăsaţi să plece cu cele două trenuri. În locomotiva primului, Miron Cozma deschidea calea către Bucureşti. Nici pe drum, oamenii ieşiţi din minele de cărbuni nu s-au liniştit. Au aruncat, din tren, cu pietre şi cu tot ce le-a căzut în mână, în impiegaţii gărilor prin care au trecut. În fine, la orele 13.20, respectiv 13.46, din cele două garnituri debarcau pe peronul gării Bucureşti Băneasa în jur de 3.500 de mineri.

Cei rămaşi „acasă" nu au vrut nici ei să rămână mai prejos. Astfel, la Petroşani, alte grupuri de mineri „rechiziţionează" un tren personal. „Dacă în 15 minute nu pleci cu trenul, îţi vom lua gâtul", povestea, mai târziu, mecanicul locomotivei modul în care au decurs relaţiile sale cu ortacii. „Convins", acesta porneşte garnitura şi circulă fără oprire până la staţia Coţofeni.

In această staţie, trenul se opreşte la ora 21.23, ca urmare a întreruperii energiei electrice de „Renel". Văzând aceasta, minerii solicită prin radio să se asigure o locomotivă Diesel, dând un ultimatum de 15 minute, după care ameninţă că vor executa mecanicii luaţi ostatici şi vor arunca trenul în aer cu dinamită. În timpul staţionării în gara Coţofeni, un grup de mineri înarmaţi cu topoare şi bâte, mulţi dintre ei aflaţi în stare de ebrietate, se deplasează în incinta Parcului 2 Brădeşti - secţia compresare gaz sondă, de unde iau legătura telefonică cu colonelul Gheorghe Popa, de la Poliţia T.F. În timpul convorbirii telefonice, transmit din nou ultimatumul lor şi ameninţă cu aruncarea în aer a staţiei de compresoare şi cu incendierea parcului de sonde. Un alt grup s-a deplasat la staţia C.F.R.

Işalniţa, de unde minerii au ameninţat de asemenea cu uciderea mecanicilor, incendierea gării şi a garniturii de tren şi aruncarea în aer a staţiei de compresoare. Între timp, minerii deplasaţi în gara Coţofeni au devastat biroul de mişcare, sustrăgând bani din casă, jefuind un bar şi un restaurant. Impiegatul de mişcare a părăsit postul din ordin. În acelaşi timp, un alt grup de mineri se deplasează la şoseaua naţională, aflată la circa 150 m de calea ferată, opresc circulaţia rutieră timp de 30 de minute, întorcându-se apoi la tren, cu mâncare şi băutură luate de la şoferii maşinilor, opriţi să circule pe şosea. Ca urmare a situaţiei create, conducerea Regionalei Craiova, cu acordul Ministerului Transporturilor, trimite în staţia Coţofeni o locomotivă Diesel, trenul fiind repus în circulaţie, până la Bucureşti-Băneasa.

Ocupaţie zonală
Nu numai de la Petroşani se pornea către Bucureşti. De la Lupeni se mai ia un tren cu japca şi se merge la Petroşani, pentru regruparea forţelor. Se porneşte la drum, fără să se ţină cont că semnalul de ieşire din staţie arăta „oprire". Un fost impiegat de mişcare dă o mână de ajutor şi toate semnalele sunt puse pe „liber". În disperare de cauză, feroviarii opresc curentul. Urmarea este că minerii ameninţă că vor da drumul trenului la vale, către Târgu Jiu, fără control.

La Tg. Jiu sosesc 300 de mineri, cu autobuzele. Au asupra lor topoare, lanţuri, furtune şi bâte. Impiegatul de mişcare este ameninţat că va fi aruncat pe geam, de la etajele superioare ale gării, iar apoi clădirea va fi aruncată în aer, cu dinamită. Reuşesc şi ei să ajungă la Bucureşti.
Direcţia Generală-Mişcare dispune ca ruta unui tren accelerat să fie modificată prin Filiaşi, pentru a nu mai trece prin gara Petroşani. Doar că şi aici aşteptau minerii, în număr de 130.

Îl iau ostatic pe şeful staţiei, îl urcă în locomotivă şi îl obligă să îndrepte garnitura către Petroşani. Pe drum, acesta reuşeşte să sară din mers din locomotivă şi să se întoarcă la post cu un alt tren. La Petroşani, „oamenii negri" opresc trei vagoane, mai adaugă unul din staţie şi pornesc şi ei către Bucureşti, unde ajung în ziua de 27 septembrie 1991, la ora 0.46. Era ultimul grup care venea „la luptă".

În Bucureşti erau deja mii de mineri. Lămpaşele puteau fi văzute peste tot. Pentru locuitorii capitalei începea coşmaru, iar pentru România, unul dintre cele mai umilitoare şi neverosimile episoade din istoria sa.

Minerii bătuseră deja la porţile Capitalei şi fuseseră primiţi. Trenurile cu care aceştia plecaseră, ilegal, din gările Văii Jiului au fost îndreptate către gara Băneasa, pe considerentul că, astfel, se va împiedica un contact imediat între aceştia şi populaţia Bucureştiului. După ce ortacii au declarat că singurul lor scop este deplasarea către Guvern, s-a instituit un dispozitiv format din 210 poliţişti şi trei echipaje auto, care i-au condus până în Piaţa Victoriei. La orele 15.00, piaţa era ocupată de oamenii cu lămpaşe.

S-a constituit imediat o comisie ministerială împuternicită pentru negocieri, condusă de ministrul de stat Eugen Dijmărescu, care urma să discute cu reprezentanţii minerilor. Miron Cozma, însă, a refuzat orice propunere de discuţii, cerând imperativ ca primul-ministru să coboare în piaţă, iar discuţiile să se poarte acolo. Cum era şi firesc, premierul a declinat „invitaţia". În schimb, au fost aduse pâine, apă şi conserve, solicitate de mineri. Apa a fost adusă chiar din clădirea Guvernului. Aşa se face că unele grupuri de manifestanţi au trecut de cordoanele de ordine, reuşind chiar să pătrundă în clădire.

Începe lupta
La ora 16.15, în holul clădirii Guvernului se aflau circa 40 de mineri, veniţi să ia apă. Unii dintre ei se aflau sub influenţa alcoolului. Nu este de mirare că între aceştia şi forţele de ordine s-a produs o altercaţie. În acelaşi timp, grupuri mari de mineri se apropiau, din exterior, de intrarea „B". Grupul din clădire a fost, până la urmă, evacuat de forţele de ordine. Afară, însă, a făcut joncţiune cu grupurile din exterior, urmarea fiind o nouă încercare de pătrundere în clădire. În hol a explodat o petardă pentru a se împiedica accesul.

Minerii din apropierea intrărilor au forţat şi ei accesul. Forţele de ordine s-au regrupat în interiorul clădirii, de unde au ripostat cu petarde şi gaze lacrimogene. Lupta începea să se încingă. Presiunea a început să crească. Minerii şi persoanele care îi ajutau foloseau arsenalul deja cunoscut: pietre, bucăţi de moloz, bâte, răngi, lanţuri, sticle şi cocteiluri „Molotov". Sticlele cu benzină aruncate la parter şi la primul etaj au provocat incendii, fapt ce a îngreunat operaţiunea de apărare. Stingerea incendiilor a fost anevoioasă, deoarece presiunea apei a scăzut până aproape de zero.

Sprijin „civil"
Mulţi dintre civilii care au participat la violenţe i-au instigat continuu pe mineri să nu renunţe la atac. Nu poate fi uitat episodul care a fost transmis, în direct, de Televiziune. Minerii au furat de pe un şantier o autobasculantă, i-au aruncat numerele de înmatriculare şi au încercat, cu ajutorul ei, să smulgă uşile de la intrarea principală în clădirea Guvernului. În zonă au fost identificate 13 mijloace de transport, proprietatea unor societăţi comerciale, şi 18 autoturisme proprietate personală, care au sprijinit, direct sau indirect (transport de pietre, răngi, bare cornier şi sticle goale, livrări de benzină) grupurile de atacatori.

Imposibilitatea de moment de a se trece la despresurare i-a făcut pe ofiţerii care asigurau apărarea Guvernului să ia hotărârea evacuării tuturor demnitarilor aflaţi în clădire. La ora 17.30, primul-ministru şi ceilalţi demnitari au fost scoşi prin spatele clădirii, la insistenţele comandantului SPP.

În acest timp, pe latura dinspre strada Paris a clădirii Guvernului, grupuri de mineri şi alte persoane, după mai multe încercări nereuşite de a pătrunde, au aruncat cu sticle incendiare la parter şi la subsol, provocând serioase pagube materiale şi focare de incendiu, care au fost stinse cu dificultate. Aceste distrugeri au condus la căderea circuitelor telefonice în clădirea Guvernului. Începând cu 25.09.1991, ora 17.30, până în dimineaţa zilei de 26.09, legăturile cu exteriorul nu s-au realizat decât prin telefoanele operative şi prin circuitul special al armatei. În aceeaşi zonă a clădirii a fost incendiat un grup electrogen şi s-a încercat desfacerea capacului unui rezervor de motorină.


În toată această perioadă, Miron Cozma s-a aflat în piaţă, gardat de un grup numeros de mineri. În jurul orei 18.00 s-a întâmplat ceva care, conform declaraţiilor lui Cozma, a influenţat mersul evenimentelor. Un militar din trupele de jandarmi s-a deplasat cu arma între grupurile de mineri, cerând să vorbească cu Cozma. Ajuns în faţa acestuia, i-a spus: „Domnule Cozma, eu cu băieţii care sunt înăuntru trebuie să ne facem datoria. Dumneavoastră, la locul de muncă, trebuie să vă faceţi datoria, da? De fapt, dumneavoastră vă bateţi cu noi şi în palat nu mai este nimeni, Roman a fugit, clădirea e goală, dar noi avem obligaţia s-o apărăm şi să ne facem datoria...". „În urma acestui episod, mi-am retras oamenii", declara, mai târziu, liderul minerilor. Ora aşa-zisei retrageri coincide cu cea a despresurării efectuate de forţele de ordine.


Momentul despresurării a fost bine ales, deoarece atacurile scăzuseră în intensitate, Piaţa Victoriei era plină de fum şi gaze lacrimogene, făcând aerul greu respirabil, iar grupurile de mineri erau împrăştiate. Piaţa a fost degajată în 35-40 de minute.

În jurul orelor 18.30, au fost împuşcaţi Andrei Frumuşanu şi Aurica Crăiniceanu. „Faptul că atât Frumuşanu, cât şi Crăiniceanu se aflau în mijlocul unui grup de persoane care asistau pasiv la evenimente, la limita perimetrului Pieţei Victoriei, ne arată că împrejurările în care cele două persoane au decedat trebuie neapărat clarificate, întrucât există suficiente motive să credem că au fost victimele unei grosolane încercări de provocare şi de reescaladare a violenţelor", notau în raport membrii Comisiei parlamentare de anchetă a evenimentelor din septembrie 1991. Cum au fost clarificate împrejurările morţii celor doi tineri nevinovaţi, ştim cu toţii.

Minerii goniţi din Piaţa Victoriei s-au îndreptat către alte puncte ale Capitalei: unii spre Romană şi Universitate, alţii spre Televiziune. În Capitala României se auzeau, din ce în ce mai des, focuri de armă, iar liderul ortacilor apărea pe micile ecrane din toată ţara.

Minerii se aflau peste tot în Bucureşti: în clădirea Televiziunii Române, în holul hotelului „Intercontinental", în Piaţa Romană sau Piaţa Universităţii. Făcuseră baricade şi primiseră, din partea unor cetăţeni, alimente, vin şi energizante. Începea ziua de 26 septembrie 1991.
În cursul nopţii de 25/26 septembrie 1991 s-a realizat un cordon de protecţie, format din 24 de T.A.B.- uri, dispuse în faţa şi pe lateralele clădirii Guvernului.

În jurul orelor 7.45 au început să vină dinspre Arcul de Triumf primele coloane de mineri, constituite din cei care au înnoptat în zonă, precum şi din eşaloanele sosite în gara Băneasa la ora 05.02. Aceştia scandau lozinci antiguvernamentale, antiprezidenţiale şi pro Cozma. Venirea acestora în piaţă s-a derulat succesiv, până în jurul orelor 10.00. În această perioadă, atitudinea minerilor a fost paşnică. Atât minerii, cât şi forţele de ordine cunoşteau că se fac demersuri pentru realizarea unei întâlniri sau a unui dialog cu preşedintele ţării.

Unii ofiţeri din dispozitivul de apărare a Guvernului, dialogând cu grupuri de mineri, au constatat că, cel puţin pentru primele momente ale dimineţii, aceştia nu aveau intenţia declanşării unor noi evenimente violente, mai mult, ei păreau descumpăniţi de declaraţiile militarilor, care le-au dezvăluit că în clădirea Guvernului nu se mai află nici un membru al acestuia.


Condiţiile concrete din acele momente din Piaţa Victoriei au condus la concluzia cadrelor Unităţii Speciale de Pază şi Protocol că proiectata venire a preşedintelui Ion Iliescu era inoperantă şi greu de realizat. În aceste condiţii, în jurul orei 10.00 se încearcă constituirea unei delegaţii conduse de Cozma, care să facă deplasarea la Cotroceni, în vederea realizării întâlnirii cu preşedintele Ion Iliescu. La refuzul lui Cozma de a conduce delegaţia, este desemnat pentru aceasta Lois Dorin, lider sindical la Exploatarea Minieră Livezeni. În jurul orelor 11.00, delegaţia formată din 19 membri ajunge la Preşedinţie.

În discuţiile care au durat în jur de o oră, delegaţia minerilor a cerut garanţii din partea preşedintelui că Guvernul Petre Roman este demisionat şi că noul Executiv ce va fi format va pune în aplicare revendicările deja aprobate. În acest timp, în gara Băneasa sosea o garnitură de tren cu eşaloane noi de mineri din Valea Jiului, care veneau cu convingerea că în ziua anterioară mulţi ortaci de-ai lor au fost omorâţi. Deplasaţi în Piaţa Victoriei, necunoscând care este situaţia concretă a conflictului, aceste noi eşaloane au contribuit la declanşarea unor noi violenţe.


Delegaţia condusă de Lois Dorin ajunge în Piaţa Victoriei în jurul orelor 12.45, informând pe liderul minerilor despre rezultatul discuţiilor. Simultan, din ordinul preşedintelui, un ofiţer din cadrul Unităţii Speciale de Pază şi Protocol se prezintă la Cozma, aflat în mijlocul minerilor, cu intenţia de a realiza o legătură radio între sediul de la Cotroceni şi liderul minerilor din Piaţa Victoriei. Spiritele în Piaţa Victoriei, în acest interval de timp, încep să se agite.

Unul dintre cei care au făcut parte din delegaţia care discutase cu preşedintele la Cotroceni încearcă să comunice demonstranţilor rezultatul acestor tratative, vorbind de la staţia de amplificare aflată în acel moment în balconul clădirii Guvernului. Minerii cer să le vorbească Cozma, convinşi fiind că doar de la el pot afla adevărul. Deşi, iniţial, acesta refuză să vorbească, în cele din urmă acceptă acest lucru şi se adresează mulţimii, comunicând că „delegaţia minerilor sosită de la Cotroceni a primit asigurări că Guvernul a demisionat, iar viitorul Executiv va aplica revendicările pe care le-au câştigat". Cozma le-a spus minerilor să se îndrepte către Băneasa, pentru că au obţinut tot ceea ce doreau.


La pătrunderea acestei delegaţii în clădirea Guvernului, grupuri violente de demonstranţi au încercat să ia cu asalt clădirea, lucru zădărnicit însă de o grupă de intervenţie a Brigăzii Antiteroriste din cadrul Serviciului Român de Informaţii, care a făcut uz de două grenade de descurajare tip G.E.L.A., reuşind să-i alunge şi dând posibilitatea jandarmilor să închidă şi să blocheze uşile de acces.


Un ofiţer al SPP i-a făcut lui Cozma legătura prin radio cu Ion Iliescu, care i-a cerut să-şi convingă oamenii să plece acasă. Liderul minerilor a replicat că va face acest lucru doar după ce va fi sigur că Guvernul Petre Roman nu mai există. În jurul orelor 14.00 începe plecarea din Piaţa Victoriei, o parte dintre demonstranţi îndreptându-se către gara Băneasa, iar altă parte către Piaţa Romană. Printre aceşti demonstranţi se aflau şi grupuri de mineri nemulţumiţi de discursul lui Cozma, pe care îl considerau trădător, pe motiv că a acceptat plecarea fără să primească garanţii scrise. În urma intervenţiilor incitatoare ale grupurilor de civili, încep să se desprindă grupuri de mineri şi dintre cei ce se îndreptaseră spre gara Băneasa, orientându-se şi ei spre Piaţa Romană.


Din derularea evenimentelor, încă din Valea Jiului, se constată că, pe măsură ce unele dintre cererile demonstranţilor erau satisfăcute, apăreau altele. Aşa se poate explica declanşarea acţiunilor violente împotriva instituţiei legislative a ţării, manifestanţii pornind din Piaţa Victoriei, după ce obţinuseră prin acţiunile lor garanţia demisiei Guvernului şi începerea tratativelor pentru alcătuirea unui guvern de coaliţie. Coloanele de demonstranţi care porniseră spre Piaţa Universităţii aveau ca obiectiv Palatul Cotroceni, pentru a cere confirmarea demiterii echipei guvernamentale. Informaţii de ultim moment, conform cărora membrii Guvernului s-ar afla la Camera Deputaţilor, cât şi incitarea altor grupuri de demonstranţi de a cere demisia lui Ion Iliescu au făcut ca „trupele de şoc" să pornească spre Dealul Mitropoliei. La orele 14.55 începea asedierea şi împresurarea Camerei Deputaţilor.

Cum minerii împresuraseră Camera Deputaţilor, singura variantă a autorităţilor a rămas negocierea. La ora 15.35, 19 reprezentanţi ai grupurilor parlamentare au început discuţiile cu o delegaţie a minerilor, formată din 11 persoane. Chiar de la intrarea în incinta Parlamentului, Cozma a precizat ultimativ că „oamenii mei consideră ca oră-limită de comunicare a rezultatului discuţiilor ora 17.00, iar în cazul nerezolvării favorabile, nu mai răspund de acţiunile lor".

Cozma şi Simescu Alexandru, din delegaţia manifestanţilor, nu au acceptat începerea discuţiilor decât cu prezenţa în sală a ziariştilor şi reporterilor. Cozma a declarat, după multe tatonări, că el şi minerii lui cer demisia preşedintelui ţării. La toate acestea, răspunsul membrilor delegaţiei parlamentare a fost fără echivoc, în sensul că nu poate fi pusă în discuţie demisia preşedintelui. Întrucât cele două delegaţii nu au ajuns la un punct de vedere comun, privind cele solicitate, s-a decis purtarea unei discuţii în plenul Parlamentului.

Negocieri telefonice
La ora 16.54, componenţii celor două delegaţii intră în aulă. De menţionat că deputatul Krausz Septimiu, din judeţul Hunedoara, l-a contactat de mai multe ori pe Cozma şi a avut câteva discuţii care merită prezentate:
Krausz Septimiu: Tu eşti conştient de ceea ce faci?
Miron Cozma: Domnule profesor, sunt mai conştient decât credeţi.
Krausz Septimiu: Eşti conştient că faci jocul cuiva?
Miron Cozma: Ştiu ce fac.
(...)
Krausz Septimiu: Eşti conştient de ceea ce faci?
Miron Cozma: Ce, să mă sacrific eu ? Spuneţi-mi ce să fac, daţi-mi o soluţie.
(...)
Miron Cozma: Să anunţ alegeri anticipate?
Krausz Septimiu: Ce? Să nu cumva să-ţi permiţi aşa ceva, că-ţi iei o mare răspundere, de care nu te vei mai putea degaja sub nici o formă după aceea.
(...)
Krausz Septimiu: Îţi iei oamenii imediat, îi pui să apere Parlamentul şi la noapte îi scoţi din Bucureşti.


În urma discuţiilor dintre parlamentari şi mineri, primii au propus plenului adunării un proiect de hotărâre, format din trei puncte:
1. Adunarea Deputaţilor hotărăşte să instituie o comisie care, împreună cu organismele de stat competente, să analizeze problemele economice şi sociale referitoare la condiţiile de viaţă ale minerilor, în vederea găsirii soluţiilor acceptabile de rezolvare a acestora.
2. Adunarea Deputaţilor ia act de comunicatul preşedintelui României, domnul Ion Iliescu, de acceptare a demisiei Guvernului condus de premierul Petre Roman şi solicită preşedintelui ţării să urgenteze procedura de formare a unui nou guvern.

3. Adunarea Deputaţilor nu acceptă cererea reprezentanţilor minerilor privind demisia Preşedintelui României, domnul Ion Iliescu, cerere care se situează în afara legilor în vigoare. Până la urmă, ultimul punct se modifică astfel:
„Adunarea Deputaţilor nu are competenţa de a accepta cererea reprezentanţilor minerilor privind demiterea preşedintelui, domnul Ion Iliescu".
În momentul citirii acestei reformulări a punctului 3 din comunicat, aula este invadată de demonstranţi, care aveau asupra lor lanţuri, topoare, bâte şi chiar muniţie chimică.

Se supune votului proiectul de comunicat, care este aprobat cu o mare majoritate, înregistrându-se doar trei abţineri. Între orele 18.00 şi 18.20, demonstranţii au început evacuarea Parlamentului, determinaţi de intervenţia lui Ion Raţiu, care le-a spus: „Noi nu avem căderea să-l scoatem pe preşedintele ţării, înţelegeţi acest lucru! Duceţi-vă la el! Cereţi-i acolo! Dacă vreţi să cereţi «Jos Iliescu», duceţi-vă la domnul Iliescu, nu aici! Noi nu putem s-o facem!", cât şi de lansarea de un miner a zvonului: „S-a dus Cozma la Televiziune! Cozma e la Televiziune! Hai să-l urmăm!".


Motivele pentru care grupurile de mineri şi civili s-au hotărât să se îndrepte spre Televiziune sunt diferite. Din unele declaraţii rezultă că exista intenţia difuzării unui comunicat, pe care liderul Cozma Miron dorea să-l aducă la cunoştinţa ţării prin intermediul postului de televiziune. Cităm din depoziţia lui Cozma: „După chestiunea de la Parlament, care, cel puţin din partea mea, a fost o chestiune strategică, i-am dus către Televiziune şi am zis că dăm un comunicat către ţară, să prezentăm de fapt care este situaţia şi cine a vrut să ajungem în această situaţie".

În momentul în care coloana principală a ajuns la Televiziunea Română, ostilităţile erau declanşate de manifestanţii civili, cărora li s-au alăturat grupuri violente de mineri sosiţi de la Camera Deputaţilor. Un motiv în plus al escaladării violenţelor se pare că a fost şi zvonul, neconfirmat ulterior, că liderul Cozma Miron este sechestrat în clădirea Televiziunii.

Primele încercări de a forţa intrarea au fost făcute prin escaladarea gardului, încercare eşuată din cauza ripostei forţelor de apărare, care au utilizat petarde şi grenade lacrimogene. Demonstranţii au început un adevărat bombardament cu pietre, bolovani, bile metalice, petarde, dar mai ales cu sticle incendiare, care au pus într-un real pericol viaţa şi integritatea fizică a militarilor din dispozitivul de apărare. Acest tip de acţiune a durat, cu unele intermitenţe, circa o oră şi jumătate şi nu a condus la nici un rezultat favorabil, întrucât toate atacurile au fost respinse.


Militari din dispozitivul de apărare au declarat că numeroşi mineri se aflau în stare de ebrietate. Aceste afirmaţii sunt întărite şi de faptul că în jurul orei 21.00, minerii au sustras cantităţi mari de băutură dintr-un depozit de pe Str. Pangrati. În jurul orelor 22.00 s-a încercat pătrunderea în incinta Televiziunii, prin poarta din Str. Pangrati, cu ajutorul unui excavator sustras de pe un şantier din apropiere, folosit anterior la scoaterea pietrelor din pavajul stradal.

Riposta forţelor de apărare a fost fermă, două cadre din subordinea Ministerului Apărării Naţionale, după somaţia regulamentară şi executarea unei rafale de avertisment, au tras asupra excavatorului, în radiator şi rezervoare, imobilizându-l în momentul când forţa poarta metalică de acces. Un fapt semnificativ îl reprezintă declaraţiile unor persoane de la Televiziune, care au arătat că în timpul desfăşurării evenimentelor, asupra etajelor X şi XI, unde se găsesc birourile conducerii Televiziunii Române, au fost trase focuri de armă, de pe clădirile din apropierea Televiziunii.

Câţiva mineri au fost răniţi prin împuşcare la picioare în acelaşi timp, aceştia afirmând că focurile de armă au fost trase din podul unei case situate la 30 de metri vizavi de Televiziunea Română. Atât gloanţele găsite în birourile anterior menţionate, cât şi cele care au provocat rănirea minerilor au fost de calibru 7,62 mm. Putem aprecia că pe fondul manifestărilor violente s-a încercat agravarea tensiunii de persoane înarmate. Din unele depoziţii rezultă că minerilor li s-au oferit arme aflate într-o maşină parcată în apropierea Televiziunii Române, dar aceştia au refuzat.


La ora 22.30, în curtea obiectivului au fost aduse patru T.A.B.-uri, care au fost dispuse în punctele şi locurile considerate vulnerabile. Riposta hotărâtă a forţelor de ordine şi imposibilitatea grupurilor turbulente de a pătrunde în curtea Televiziunii au făcut ca în jurul orelor 23.15 intensitatea violenţelor şi agresiunilor să scadă simţitor, iar la orele 23.30 militarii au trecut la acţiunea de depresurare. Tinerii şi grupurile turbulente s-au retras în dezordine spre Piaţa Dorobanţi, Arcul de Triumf şi Bd. Aviatorilor.

De la Televiziune, grupurile de mineri s-au deplasat în direcţii diferite: o parte s-au retras în Piaţa Universităţii, o parte au mers la Arcul de Triumf şi unii au ajuns la gara Băneasa, de unde au luat trenul spre Petroşani. În cursul nopţii de 26/27.09.1991, după dispersarea de la Televiziune, grupuri compacte de manifestanţi s-au deplasat în Piaţa Universităţii.

Aici, sub directa coordonare a lt. col (r) Popescu Silviu, s-a trecut la baricadarea căilor de acces spre piaţă, folosind în acest scop porţiuni de gard metalic, schele de şantier şi bolovani. Pentru demontarea acestora s-au folosit utilaje staţionate în zonă şi a existat intenţia săpării carosabilului şi crearea de şanţuri prin folosirea unui excavator. În cursul dimineţii, prin intervenţia forţelor de ordine, piaţa a fost degajată şi barajele înlăturate. Începea o nouă zi de asediu al Capitalei.

Bre Florinvs, la guvern s-a tras cu o petarda de pe cladirea guvernului in multimea aia care statea acolo. Atunci au inceput violentele. In rest pare corecta descrierea ta, si cu Ratiu in parlament, si cu excavatorul la TV. A mai existat o persoana sau doua de sex feminin care a(u) aparut la TV in zilele alea si le-au zis minerilor ca nu cumva sa plece pana nu ne scapa si de Ilici. Dovada ca minerii nu au fost doar de partea comunismului ci si anticomunisti. Plus episodul de la Congresul PNTCD unde mineri si taranisti scandau la unison Jos Iliescu sau Regele Mihai. :71:

După ce am scăpat ca prin urechile acului în '90 de mineri, în '91 n-am mai fost așa de norocos...
Când au venit cu distracția la Cotroceni, căminul electronicii era în calea lor, la 250..500m distanță de locul faptelor. Poliția/jandarmii sau ce-or fi fost, ne-au umplut căminul cu gaze lacrimogene. Pur și simplu trăgeau, de distracție, înspre el, pen'că noi scandam jos una, jos alta de la geamuri.

Pai nu de mineri va doreati sa scapati in 91 ci de cotrocenist. Multa lume nu isi aduce aminte ca in 91 minerii si cei pe care ii fugarisera in 90 erau de aceeasi parte a baricadei. :)

Trebuie spus ca si in septembrie 1991 organele ministerului de interne (ministru- Doru Viorel Ursu) si ale ministerului apararii nationale au actionat foarte slab!

Desi se stia despre situatia tensionata din Valea Jiului, desi se stia despre intentiile minierilor de a pleca spre Bucuresti, desi existau informatii furnizate inclusiv de SRI in aceasta privinta (inca de la începutul lunii august 1991), totusi nu s-au luat masuri ferme si hotarate (asa cum s-au luat in 1977) pentru protejarea bunurilor publice, a statiilor si personalului CFR!

Trebuia din primul moment când s-a aflat despre intentiile minierilor, sa se amplaseze dispozitive si cadre ale MI si MAPn in jurul tuturor statiilor CFR din zona Vaii Jiului, dispozitive inarmate cu munitie de razboi, si inclusiv cu tehnica militara-tab-uri!

Iar când minierii au inceput sa devasteze gara Petrosani si sa agreseze personalul CFR, erau indeplinite absolut toate conditiile legale si regulamentare, pentru ca sa se deschida focul de catre politisti.

Din acest punct de vedere, mult mai bine au procedat organele de stat in 1977! Si atunci s-au primit informatii despre starea de nemultumire a minierilor din Valea Jiului, dar masurile luate atunci (pe linia apararii ordinii si linistii publice) au fost mult mai operative, eficiente si ferme.
In 1977 nici un minier nu risca sa devasteze statii CFR (sau alte obiective sociale si economice), sau sa agreseze personalul CFR, pentru ca stia ca daca macar incearca asa ceva, este impuscat fara discutie!


Nemultumirile sociale si economice ale minierilor pot fi intelese, insa sub nici o forma nu se poate admite (in nici un stat civilizat, indiferent de regimul politic din acel stat) distrugerea unor bunuri publice, agresarea personalului feroviar si punerea in pericol a sigurantei circulatiei!

Pentru ce au facut in septembrie 1991, atat Miron Cosma, cat si ceilalti lideri care i-au condus pe minieri, dar si minierii care au comis acele acte de vandalism si barbarii asupra personalului CFR, ar merita pedeapsa cu moartea.

Din păcate, n-am vreme să citesc tot ce ai scris și nu știu dacă ai menționat ceva despre securiștii în salopete care îi conduceau pe mineri la anumite adrese, conform unui plan.
În al doilea rând, care este sursa informațiilor tale?

Cristian aici se vorbea despre mineriada din 91. Tu o confunzi cu aia din iunie 90 cand minerii au gasit droguri la peneleu si masina de facut bani la peneteu. :21:

Ta-su, un om de bine.

Plus ca asta cu securistii in salopete e mai mult un mit. In iunie 90 era plin Bucurestiul de oameni de bine care ii puteau ghida pe mineri, nu era nevoie de securisti.

Sursa sunt articole publicate in ziarul Atac, si care sunt scrise pe baza marturiilor ceferistilor care au fost agresati de minieri in septembrie 1991, si pe baza celor scrise in presa din acei ani!

Iar legat de acei asa-zisi securisti in salopete, care i-ar fi condus pe minieri in timpul celei de-a treia mineriade, cea din iunie 1990.
Departamentul Securitatii Statului fusesera desfiintat prin decret CFSN, la sfarsitul lunii decembrie 1989! A fost o mare greseala a CFSN si a lui Ion Iliescu, Romania ramanan astfel (pana in martie 1990) singurul stat de pe Glob, fara un serviciu de informatii!

Sub nici o forma nu cred ca fostele cadre a DSS-ului s-au implicat in vreun fel in mineriada din iulie 1990! Ei fusesera oameni inteligenti, patrioti, care au servit statul si poporul roman in perioada 1964-1989, si in nici un caz nu s-ar fi implicat in asemenea actiuni.
De altfel nici Iulian Vlad (fostul sef al DSS-ului, si care in timpul mineriadei din iunie 1990 se afla in arest, pe nedrept), nu a avut nici o tangenta cu mineriada din iunie 1990!

Apoi sub nici o forma fostele cadre ale DSS-ului nu l-ar fi aparat atunci in vreun fel pe Ion Iliescu, fata de care aveau toate motivele sa-l urasca. Ion Iliescu este cel care a asistat pasiv in decembrie 1989 la culpabilizarea pe nedrept a cadrelor de militie si securitate, care a asistat pasiv atunci când la TVR se debitau prostii si enormitati de genul securisti-teroristi, cu acordul lui Ion Iliescu fusesera arestat Iulian Vlad, et!

Pai daca-l urau inseamna ca aveau motive sa se implice in violente dupa care sa i le arunce in carca. :15:

Tovarase Florin, dumneata sigur n-ai fost securist ?

Motive sa-l urasca pe Ion Iliescu aveau fostii lucratori si cadre ale DSS-ului! Insa sincer nu cred ca fostii baieti cu ochi albastri de la securitate s-au implicat in asa ceva! Erau totusi oameni inteligenti, care isi facusera datoria fata de tara si poporul roman pana in 1989, iar dupa aia- daca Iliescu si cei din CFSN au spus ca nu mai au nevoie de ei, s-au resemnat !
Erau oameni care sub nici o forma nu ar fi incitat la violente, erau oameni obisnuiti sa respecte legea. Si inainte de 1989 ei erau cu ochiul si timpanul, cu culegere de informatii, nicidecum cu actiuni violente, in strada!

Nu am fost securist (in 1989 aveam 7 ani), dar daca as fi fost, v-as fi spus! Nu mi-ar fi fost rusine sa lucrez in Departamentul Securitatii Statului dupa 1964, dimpotriva!

Aiurea. Aproape toti l-au votat pe Iliescu in 90 iar cei care l-au urat s-au inscris prin partidele isterice sau prin ghedeseuri. Sau si-au trimis informatorii sa se inscrie acolo si sa strige jos comunismul. :)

Au mers nu doar la anumite sedii publice, ci și la persoane particulare acasă. Nu-mi amintesc numele, dar știu că o persoană publică a fost avertizată telefonic, de cineva aflat chiar între mineri (un securist bun?) să plece de acasă, după care locuința i-a fost vandalizată. Au fost devastate și redacțiile ziarelor de opoziție (ca România liberă), e drept, după ce fuseseră în prealabil încondeiate în „organele Puterii”, ca vândute capitaliștilor.
În fine, războiul de propagandă e în floare și acum, cu ziariști prea adesea dovediți ca fiind cumpărați. Avem ziariștii lui SOV, ai lui D. Voiculescu, ai lui Adrian Sârbu și alții. Mai sunt și câțiva care-și păstrează independența, destul de greu de identificat, mai ales dacă nu ții neapărat.

Sa fi avut militia si securitatea o relatie atat de sentimentala cu seful statului?
Pe de alta parte, ura presupune coeziune, unitate, coerenta (e, totusi, un sentiment evoluat, cristalizat, chiar daca are si insusiri viscerale) - atribute pe care nu cred sa le fi detinut adunaturile oportuniste care formau instutiile incropite pe atunci.
Mai degraba a fost o aglomerare de afecte si interese meschine, o agitatie confuza caracteristica unei lumi in destramare care isi grabea destinul sub presiuni de tot felul.
Haosul din oameni si dintre oameni, precaritatea unor alcatuiri la care nu mai ramasese nimic sfant (afara, poate, de sfintenia unor indrumari venite de sus, din ceruri vecine patriei), si-a aratat cat se poate de clar efectul ruinator. Care se manifesta si astazi, dealtfel.

Lichelismul si carierismul, amatorismul cinic si ingamfarea criminala sunt amanunte care merita sa fie mereu amintite atunci cand analizam un fenomen romanesc postcomunist.
Asta a crescut ceusismul, asta servim. Pardon, consumam...

Pai eu nici nu eram din Bucuresti si tot stiam unde sta Ratiu de exemplu. Asa ca nu era nevoie de securisti, erau pline strazile de oameni de bine. Toata chestia asta cu securistii a aparut mai tarziu pentru ca bucurestenii uita repede si e mai bine sa arunci vina in alta parte decat sa recunosti ca in mare majoritate, s-au bucurat atunci cand au venit minerii. La fel cum in 91, cei care au fost in Piata Universitatii in 90 au luptat impotriva guvernului Roman si a lui Iliescu, alaturi de mineri. Dar acum toata lumea crede ca Iliescu a chemat minerii ca sa-l dea jos pe Roman. :1:

Uitati aici la min 7:27, momentul amintit de Florinvs in care Ratiu se comporta lamentabil in parlament si ii indeamna pe mineri sa se duca sa-l dea jos pe Iliescu. Si exista filmat si momentul penibil de la congresul PNTCD in care mineri si taranisti scandeaza impreuna lozinci. :)

https://www.youtube.com/watch?v=HeLPXMgufyc

Nu exista nici o dovada ca Ion Iliescu i-ar fi chemat pe minieri in septembrie 1991 sa dea jos guvernul Roman! De altfel atunci minierii au asediat si sediul presedentiei, iar multi din ei vroiau sa plece si Iliescu de la putere.

Insa intradevar, Ion Iliescu trebuia sa se deplaseze in septembrie 1991 in Valea Jiului (cum a facut Ceausescu in 1977), si poate ar fi reusit sa-i determine pe minieri sa nu vina la Bucuresti.

Insa intr-un fel guvernul si Petre Roman si-au facut-o cu mana lor. Intai ca nu au luat nici o masura practica, concreta, pentru redresarea situatiei economico-financiare a Regiei Autonome a Huilei Petrosani, si pentru imbunatatirea conditiilor de viata si de munca a minierilor.

Apoi pentru ca nu a reusit sa imprime fermitatea si hotarare in actiunile politiei, care ar fi trebuit (inclusiv utilizând arme de foc la nevoie) sa asigure ordinea si linistea publica in Valea Jiului, sa-i impiedice pe minieri sa comite distrugeri, agresiuni, etc.
Ministru de interne de atunci- Doru Viorel Ursu, ca si comandantii politiei din municipiul Petrosani si a oraselor din zona, ar fi trebuit cercetati pentru incompetenta si neîndeplinirea atributiilor de serviciu.
Iar daca politia era depasita de situatie, trebuia solicitat sprijinul armatei (ministru apararii era atunci generalul Niculae Spiroiu).

Cei care au pomenit de securiști între mineri sunt dintre cei care au încasat bâtele lor, nu dintre cei care îi aplaudau. Iar cu privire la infiltrarea informatorilor între mineri (după '77), nu știu de ce n-ai crede, spre exemplu, povestea asta, spusă de unul dintre mineri.

Pai au povestit despre securisti dar nu intelegi ca una e sa-i faci pe oameni sa creada ca bucurestenii au fost agresati de mineri si alta e ca oamenii sa inteleaga ca astia care au fost batuti au fost o minoritate infima si ca marea majoritate a bucurestenilor era de partea batausilor...ba chiar unii au dat si ei alaturi de mineri. :)

La fel cum in 91 una e sa-i faci pe oameni sa creada ca Iliescu a chemat iar minerii si alta e ca oamenii sa inteleaga ca minerii si aia batuti in 90 au fost de aceeasi parte a baricadei. :)

Uite exemplu de manipulare cat casa :

http://www.evz.ro/16-ani-de-batjocur...91-461481.html

"SCENA III. De la metrou apare si un student. Cateva minute are noroc: nu e nici batut, nici fugarit de ortaci. Dar moare. Acelasi tip de proiectil, care o omorase pe Aurica Crainiceanu, il strapunge si pe Andrei. Andrei Frumusanu, 24 de ani, student in anul II la Hidrotehnica, impuscat la ora 18.45, a murit in numai cateva minute. "

De fapt nimeni nu era batut sau fugarit de ortaci, afara de aia in uniforma si de fesenisti. :21:
Dar oamenii trebuie sa creada ca si atunci minerii ii bateau pe bucuresteni.

Ia uite-i aici la congresul PNTCD :)

https://www.youtube.com/watch?featur...evURYF1w#t=434

Cristian, poate ca imaginea minerilor asa cum s-a format ea dupa evenimentele pomenite aici, e mai degraba un construct artificial, livrat de artizanii jocurilor politice.
As vrea sa fac cateva precizari despre mineri, asa cum i-am cunoscut eu insumi prin 87, cand am fost ...miner! (am lucrat in subterana, cateva luni, dupa ce terminasem armata; vroiam sa imi cumpar barca cu motor - crezind ca daca scormonesc cu pikamaru in burta pamantului voi fi rasplatit cu bani frumosi - si sa merg in Delta cu un prieten filosof ca sa ne dedam la libertatea lecturii, cugetarii si scrisului si la eroicele lupte cu tantarii...:) Ne visam un fel de Zorba Grecul si Panait Istrati in varianta romaneasca optzecista...)

Minerii sunt oameni (tineri) adunati din toata tara. Zilnic, la Petrosani, se faceau sute de contracte de munca si se desfaceau tot atata. Asadar e o adunatura instabila, de tineri care isi fac visuri mari, legat de castiguri rapide si care se lamuresc repede ca visurile lor nu sunt deloc roz precum par ci mai degraba negre precum huila... Atunci pleaca inapoi de unde au venit, nutrind alte si alte sperante...
Acest tip de amestecatura umana poate fi usor manevrabila, tocmai din pricina neomogenitatii ei si a caracterului efemer si tulbure care da nota comuna vietuirii pe acolo...

*
Majoritatea celor care muncesc acolo locuiesc in camine. Pot fi usor influentati si condusi deoarece stau la gramada si impartasesc aceeasi precaritate disperata a existentei.

*
Majoritatea beau pe rupte. A consuma alcool este, in Valea Jiului, mai raspandit decat a manca o ciorba. Se bea in pierde-sut, se bea pe scari, se bea in pat, se bea pe buda, se bea peste tot - mai putin in sut, in galerie. A bea este, in Valea Jiului, un mod de-a fi. Nu-i asadar deloc intamplator ca minerii care au sosit in Bucuresti erau beti. Doar asa se obisnuisera sa vietuiasca!

*
Intr-adevar, pe vremea cand am lucrat eu in Paroseni si Lupeni, acolo se aflau informatori. Eu insumi am fost luat sub protectie de unul dintre ei, dar eram prea tanar atunci ca sa imi dau seama ce mi se intampla. Acum stiu si ma minunez cum am scapat viu si nevatamat. Atunci, insa, m-au luat chiar pe mine drept informator (nu aveam fata si comportament de miner propriuzis...) si, inainte sa-mi sparga valiza pentru a descoperi, probabil, niscaiva documente secrete, baietii mi-au tras o bataie buna in camin... Asa, cu scop profilactic...:)

*
E multa suferinta in oamenii aceia. Sunt saraci, debusolati, veniti din familii cu mari probleme si plini de sperante nebunesti privind banii si refacerea vietii personale si a familiilor. Intr-un astfel de context, cu atat mai mult sunt usor de manevrat si pot deveni periculosi. E suficient sa le fluturi cateva promisiuni si garantii imaginare si gata, iti devin slugoi de incredere, dispusi la orice.

Concluzie: daca au fost oameni care stiau ce fac in anii 90 la mineriade, aceia nu erau minerii, ci conducatorii lor de ocazie. Regret sa spun iarasi dar minerii adevarati, asa cum i-am cunoscut eu, erau cu adevarat niste bieti indivizi debusolati care ar fi fost in stare de orice fapta numai sa capete ce isi doreau cel mai mult: iluzia puterii, a controlului in viata personala, a unei vieti mai bune (in termenii lor, a preaplinului burtii).
Acei oameni aveau nevoie de educatie si de hrana, de o viata decenta, nu de implicarea in actiuni subumane care au lasat o mare pata de rusine pe destinul lor si al tarii noastre. Salbaticie bine condusa de aceiasi maestri ai dezumanizarii si manipularii care isi fac si astazi treaba, ca si atunci, fara pic de rusine ori de alte insusiri ale constiintei morale.
Animale savante cu epoleti au purtat pe drumurile rusinii pe celelalte animale, alea mai abrutizate, in ciuda aspectului exterior de faptura umana.

Păi cam asta vroiam să spun și eu: că au fost manipulați.