Despre istoria Basarabiei si perspectiva unirii Republicii Moldova cu Romania
 

Deschid acest topic, pentru a discuta despre un subiect astazi intens dezbatut in societatea romaneasca, si anume perspectiva unirii Republicii Moldova cu Romania.

Fac precizarea din capul locului ca sunt pentru aceasta unire, pe baza argumentului (pe care cred ca nici un om bine intentionat nu-l poate contesta) ca NU exista popor si limba moldoveneasca (acestea fiind doar o inventie a propagandei tariste si apoi sovietice) , si ca romanii de pe ambele maluri ale Prutului formeaza unul si accelasi popor, care trebuie sa traiasca intr-un singur stat.

Drama romanilor din Basarabia si a acestei stravechi provincii romanesti incepe in anul 1812.

Inițial numele Basarabia a fost dat Țării Românești, datorită dinastiei întemeietoare a acestui voievodat, familia Basarabilor. Aceștia, în luptele lor împotriva tătarilor între 1328 și 1342, au luat în stăpânire stepa cuprinsă între Carpații Vrancei - Dunăre - Marea Neagră și o linie mergând de la confluența Trotușului cu Siretul la capul Codăești (la sud de Cetatea Albă, nu departe de gura Nistrului).

Ulterior, acest teritoriu a fost cedat în secolul al XIV-lea de Alexandru Basarab voievodatului Moldova, în cadrul căruia i-a rămas numele de Basarabia. În 1484, Turcii cuceresc malurile Dunării și Mării Negre cu cetățile-porturi Chilia și Cetatea Albă, iar în 1538 cuceresc Tighina și restul teritoriului de acum încolo numit de ei Bugeac, dar de restul Europei și de români Basarabia. Aceasta a fost Basarabia istorică până în 1812.
În 1713, Turcii iau în stăpânire și cetatea Hotinului cu ținutul dimprejur, dar acest ținut nu făcea încă parte din Basarabia atunci, numele acesta limitându-se încă la ceea ce numim astăzi Bugeac.

Abia în 1812, când Rusia a ocupat teritoriul de est al Moldovei dintre Prut și Nistru, pe care l-a alăturat ținutului Hotin și Basarabiei/Bugeacului luate de la Turci, a fost acest ansamblu numit Basarabia, cu prilejul transformării sale într-o gubernie împărțită în zece ținuturi (Hotin, Soroca, Bălți, Orhei, Lăpușna, Tighina, Cahul, Bolgrad, Chilia și Cetatea Albă, capitala guberniei fiind stabilită la Chișinău. Teritoriul Basarabiei astfel extins spre nord până la Hotin coincide parțial cu teritoriul Republicii Moldova, în timp ce partea de sud (Bugeac) și cea de nord (cea mai mare parte a fostului județ Hotin) intră astăzi în componența Ucrainei.

In urma războiului ruso-turc din 1806–1812, câștigat de Imperiul Țarist, rușii cereau „ambele țări românești” (Țara Românească și Moldova).
Doar iminența atacului lui Napoleon Bonaparte a făcut ca pretențiile rusești să se reducă treptat, de la ambele țări române, la toată Moldova, apoi la teritoriul Moldovei dintre Nistru și Siret, pentru ca până la urmă pretențiile să se limiteze la ținuturile turcești dintre Nistru și Prut: ținutul Hotin și Bugeacul (Basarabia pe hărțile europene).

Iscusința negociatorului francez Gaspard Louis Andrault, conte de Langeron (1763-1831), care servea interesele țarului, a permis însă și anexarea părții răsăritene a Moldovei care nu făcuse parte din vilayeturile (provinciile) otomane, prin extinderea frauduloasă a denumirii de Basarabia la toate ținuturile dintre Dunăre și Hotin, mulțumită complicității primului dragoman al Porții, Dumitru Moruzi care și-a trădat suveranul în schimbul unui latifundiu și al unui inel foarte prețios. (Ulterior primul dragoman a fost executat pentru trădare din ordinul Porții.)

Tratatul de la București din 16/28 mai 1812, încălca astfel practica internațională și normele de drept existente la moment, devreme ce Imperiul otoman ceda ținuturi care nu-i aparțineau și care făceau parte dintr-un stat vasal, dar autonom, anume Moldova, cu care imperiul avea un tratat garantând frontierele de atunci.

Au urmat schimburi importante de populații cu Imperiul otoman, musulmanii turci și tătari din Bugeac, precum și un număr de peste 30.000 de romani din Basarabia, părăsind teritoriul anexat pentru a se stabili în Dobrogea (teritoriu rămas otoman, unde se amestecară cu românii locali ziși Dicieni) și fiind înlocuiți prin peste 60.000 de bulgari și găgăuzi veniți din Bulgaria și Dobrogea, precum și de aproximativ 150.000 de ruși și ucraineni, rușii stabilindu-se cu precădere la orașe.

Pe lângă aceștia, dezvoltarea economică a secolului XIX, chiar dacă era mai înceată decât în restul Europei, a contribuit și ea la procesul de rusificare a regiunii, chiar dacă nu toți noii veniți erau ruși. Afluxul de Evrei, Armeni, Greci, Germani și alții a făcut din gubernia Basarabiei un ținut în care orașele erau foarte pestrițe, rusa fiind singura limbă comună, iar băștinașii (romanii) nu mai erau decât 70 % din populație în 1910.

Autonomia guberniei, garantată în 1816, este desființată în 1828, guvernatorii boieri moldoveni fiind înlocuiți prin guvernatori militari ruși. În 1829, biserica este trecută, în ciuda protestelor clerului, din obediența mitropoliei moldovene care ținea de patriarhia Constantinopolului, în subordinea patriarhiei Moscovei ; șerbia și robia, care fuseseră desființate în 1749 de domnul moldovean Constantin Mavrocordat sunt restabilite (până în 1861), iar limba română este interzisă în administrație.

Procesul de deznaționalizare s-a desfășurat și prin rusificarea toponimelor (Chișinău -> Kișiniov, Orhei -> Orgheev, Ciubărciu -> Ciobruci...) sau prin oficializarea sistematică a denumirilor turcești în dauna denumirilor moldovenești, oridecâte ori se putea (Frumoasa -> Kagul, Oblucița -> Ismail, Cetatea Albă -> Akkerman, Tighina -> Bender...). Nu este vorba aici de antiromânism, dat fiind că sentimentul românității nu apăruse încă în Basarabia în perioada 1812-1840 : Imperiul Țarist căuta pur și simplu să șteargă istoria româneasca a Basarabiei.

Ca urmare a războiului din Crimeea, pierdut de Imperiul Rus, între 1856 și 1878 județele Cahul, Bolgrad și Ismail au reintrat timp de 22 de ani în componența Moldovei, respectiv din 1859 a României.

După 1850, sentimentul național începe să se manifeste în Basarabia, atât ca românism cât și ca moldovenism, cele două revendicări fiind atunci sinonime. Dar ele nu se puteau manifesta fățiș, pe planul politic, atâta vreme cât Imperiul Țarist le considera ca fiind manifestări de trădare.

Îndată, însă, ce prelungirea primului război mondial a condus la prăbușirea țarismului, mișcarea națională a băștinașilor din Basarabia a devenit politică. Astfel, la Chișinău în data de 3 martie 1917 a fost înființat Partidul Național Moldovenesc sub conducerea lui Vasile Stroescu cu obiectivul de a "crea o dietă provincială numită Sfatul Țării". Prima întrunire a Sfatului Țării a avut loc în ziua de 21 noiembrie 1917 când a fost ales în funcția de președinte Ion Inculeț, în timp ce Pan Halippa a fost ales vicepreședinte, iar secretar a devenit Ion Buzdugan. Sfatul Țării a proclamat oficial Republica Democrată Moldovenească (și nu "Basarabeană") la data de 2 decembrie 1917. Minoritățile aveau deasemenea reprezentanți în Sfatul Țării.

Apărut la Chișinău abia în 1906, primul ziar de limba română, Basarabia, funcționează mai puțin de un an, autoritățile închizându-l după ce publică Deșteaptă-te, române!. În 1912, când se celebrau cei 100 ani de la anexarea rusească, Făclia Țării scria că "Țărișoara noastră este cuprinsă de întuneric ca și o sută de ani în urmă"; ziarul este închis imediat de autorități. În chemările către basarabeni lansate în aprilie 1917, Emanoil Catelli spunea :

„Moldovenii care au tăcut timp de 106 ani, trebuie să vorbească astăzi mult mai tare, să li se audă glasul nu numai până la Petrograd, ci până la Londra, la Paris și la Roma. Căci ei sunt români, numai rușii i-au degradat la rolul de "moldoveni". Și ei vor să-și ceară acum toate drepturile. Mai mult – ei vor să și le ieie singuri. De aceea-i revoluție acum, ca să luăm îndărăt tot ce ne-au furat tâlharii timp de 106 ani.

Florin, sunt mai mulți istorici care au scris despre Basarabia. Te rog indică de fiecare dată sursa informațiilor și a citatelor pe care ni le oferi.

In a doua parte a secolului 19, chiar daca mai incet decat in alte zone ale Europei, si in Basarabia se inregistreaza o anumita dezvoltarea economica, generata de cerintele tot mai mari de produse alimentare basarabene in imensul Imperiu Tarist.

In agricultura, se contata o crestere insemnata a suprafetelor cultivate. Daca in anul 1860 doar 37,8% reprezenta ponderea terenurilor agricole cultivate din totalul suprafetei Basarabiei, acest procent creste la 44,6% in anul 1881, la 61% in anul 1887 si la 65% in anul 1908.

In urma introducerii tarifului scazut la transportul pe calea ferata pentru produsele agricole, si a constructiei cailor ferate, exportul produselor agricole basarabene se intensifica. Vagoanele cu cereale lua drumul porturilor Odessa sau Reni.

Ponderea cea mai mare din cerealele exportate o detinea porumbul (40%) si graul (25%).

Progresele realizate in agricultura din Basarabia se datoreaza si raspandirii uneltelor agricole moderne (la aceea vreme), introducandu-se pe scara larga plugul de otel si grapa moderna, masinile de treierat, de vanturat, de semanat, etc, dar si datorita harniciei locuitorilor din Basarabia (care la sate majoritatea erau romani).

Pentru a lucra pamantul, in ultimii ani ai secolului 19, se adunau in Basarabia peste 130.000 muncitori sezonieri.

Industria era slab reprezentata in Basarabia. La începutul secolului 20, doar cateva intreprinderi mari aveau peste 100 de muncitori. Concentrarile mai mari erau doar in domeniul transportului naval (fluvial) si feroviar. Numarul total al muncitorilor din Basarabia nu depasea cifra de 30.000.

La sfarsitul secolului 19 au loc primele investitii straine de capital in Basarabia.

In privinta cailor de comunicatii, acestea erau putine si de proasta calitate, desi anumite eforturi s-au facut in aceasta privinta.

Prima cale ferata din Basarabia este inaugurata in anul 1871, intre Chisinau si Odessa. In total, pana in anul 1917, in Basarabia, sub administratie tarista, se construiesc 1158 km cale ferata, de ecartament larg.
Insa starea tehnica a acestor cai ferate era una deplorabila. Multe linii au fost realizate pe trasee serpuite, cu rampe mari si curbe stranse, apoi in multe cazuri nu s-au realizat terasamente corespunzatoare, iar mare parte din poduri erau poduri provizorii, realizate din lemn.
Astfel, cel mai bun tronson din reteaua feroviara a Basarabiei era linia Chisinau- Ungheni, pe care se putea calatori cu maxim 30 km/h.
Parcul de vagoane si locomotive era redus numeric.
Locuintele personalului de exploadare erau insuficiente si insalubre.

Se dezvolta si navigatia fluviala pe râurile Prut si Nistru.

In anul 1913 circula primele tramvaie electrice in Chisinau, iar in anul 1909 se aprind primele becuri electrice in accelasi oras.

Sistemul educational tarist era prost organizat si ineficient. Alocatiile statului tarist pentru invatamantul public erau foarte mici, mare parte din populatia Basarabiei fiind afectata de analfabetism.
In plus, multi romani (care formau populatia majoritara in Basarabia) refuzau sa invete limba rusa, iar aceasta forma pasiva de rezistenta impotriva ocupantului a determinat esuarea, in linii mari, a politicii de rusificare fortata si deznationalizare a poporului roman din Basarabia.

Astfel se prezenta Basarabia in 1914, la izbucnirea primului razboi mondial.

Deci da. Ambasadorul ăla mic a avut dreptate.

Daca va referiti la declaratia recenta a ambasadorului SUA, aceasta a reprezentat o grosolana minciuna si o ignorare a unei realitati istorice, etnice si lingvistice evidente! NU exista popor moldovenesc sau limba moldoveneasca, iar romanii de pe ambele maluri ale Prutului formeaza unul si accelasi popor.

Banuies ca aveti mai multa minte decat unii indivizi precum Vladimir Voronin sau Igor Dodon, care sustin teza aberanta si cretina a asa-zisului popor moldivenesc sau asa-zisei limbi moldovenesti (este ca si cum ai zice ca exista limba austriaca).

Dar sa revenim la istoria Basarabiei, si in cele ce urmeaza voi arata si voi demonstra ca unirea Basarabiei cu tara-mama Romania s-a facut in anul 1918, pe baza vointei liber exprimate a populatiei din Basarabia, si a fost un proces firesc, de formarea a statului national-unitar roman, in frontierele sale firesti.

Aceasta s-a facut pe baza principiului nationalitatilor, sustinut si de presedintele SUA de atunci Woodrow Wilson, dar si pe baza proclamarii dreptului la autodeterminare a popoarelor asuprite din fostului Imperiu Tarist, proclamat chiar de V.I.Lenin.

După Revolut›ia din Februarie 1917 s™i prabusirea regimului tarist, în Basarabia au fost convocate numeroase adunări s™i congrese ale reprezentantilor diferitelor clase sociale sau organizatii profesionale pentru discutarea viitorului t›ării. În perioada 6 si€“ 7 februarie 1917 , a fost convocat un congres al reprezentant›ilor locuitorilor de la sate, care a votat o moțiune care a cerut autonomia s™i formarea unei adunări legislative. Au urmat alte congrese: ale clerului, învăt›ătorilor si ale soldaților, cu toate cerând autonomia pentru fosta gubernie.

În aprile 1917, a fost creat Partidul Nat›ional Moldovenesc, sub pres™edint›ia lui Vasile Stroescu, printre membrii de frunte aflându-se Paul Gore, Vladimir Hert›a, Pantelimon Halippa s™i Onisifor Ghibu. Partidul, care milita la începuturile sale pentru autonomia Basarabiei, avea ca organ de presă ziarul Cuvânt moldovenesc, la aparitia căruia a avut o importantă contribut›ie un număr de refugiat›i din Transilvania s™i Bucovina.

Pe 16 iulie 1917, comitetul central ostăs™esc din Chisinău a hotărât crearea unui consiliu al provinciei (după modelul sovietelor), care avea să emită o Propunere de lege pentru autonomie natională s™i teritorială. Pe 4 septembrie, acest comitet publica propriul său ziar, Soldatul român, avându-l ca director pe Iorgu Tudor.

În acelas™i timp, Adunarea Nat›ională Ucrainiană decreta că Basarabia este parte a Ucrainei, ceea ce a dus la solicitarea de către moldoveni a protect›iei Guvernului provizoriu rus de la Petrograd.

În perioada 23 si €“27 octombrie 1917, consiliul ostăs™esc a proclamat autonomia Basarabiei s™i formarea Sfatului Tării ca organ legislativ. Au fost alesi 44 de deputat›i din rândurile soldat›ilor, 36 de deputati din partea t›ăranilor, 58 de deputat›i fiind alesi de comisiile comunale s™i ale t›inuturilor s™i de asociat›iile profesionale. Din totalul de 156 deputat›i, 105 erau romani, 15 ucrainieni, 14 evrei, 7 rus™i, 2 germani, 2 bulgari, 8 găgăuzi, 1 polonez, 1 armean s™i 1 grec.

Prima s™edint›ă a Sfatului Tării a avut loc la data de 21 noiembrie/4 decembrie 1917 s™i a fost ales ca pres™edinte Ion Inculet›. În decursul existent›ei sale, Sfatul Tšării s-a întrunit în două sesiuni (cu 83 de sedint›e plenare s™i două sedinte particulare). Prima sesiune a fost pregătită de Biroul de organizare al Sfatului Țării și s-a desfășurat în perioada 21 noiembrie 1917 - 28 mai 1918.

Aflată în retragere prin Basarabia, fosta armata tarista (in plin proces de descompunere) a început să jefuiască, să violeze si să omoare populat›ia civilă băs™tinasă, fruntat™ii basarabeni fiind asasinat›i de către organizatiile comuniste.

In aceste conditii, pentru restabilirea ordinii si linistii publice, pentru asigurarea securitatii si vietii locuitorilor din Basarabia (indiferent de etnia acestora) si a recoltelor si averii acestor locuitori, Sfatul Tarii (organ reprezentativ al populatiei din Basarabia), decide sa solicite ajutorul armatei romane si a guvernului roman (aflat la Iasi).

În aceste conditii la 22 decembrie 1917, Sfatul Tării a cerut guvernului român aflat la Iasi să trimită armata să restabilească ordinea. Trupele aliate, conduse de generalii Bros™teanu (român) si Berthelot (francez) au trecut Prutul în ziua de 10 ianuarie 1918 reusind eliberarea Chis™inăului de jefuitori la 9-16 ianuarie 1918 pentru ca în câteva zile să elibereze complet Basarabia.

Din pacate acest act just si demn din partea Romaniei nu a fost apreciat la adevarata sa valoarea de catre guvernul sovietic, acesta întrerupând relatiile diplomatice cu Romania si sechestrând tezaurul romanesc.
Desi hotararile Sfatului tarii de la Chisinau fusesera adoptate in spiritul principiului autodeterminarii popoarelor asuprite din fostul Imperiu Tarist (principiu proclamat chiar de V.I.Lenin la nivel teoretic), si desi Romania nu s-a amestecat in razboiul civil din Rusia si nici nu a participat la interventia militara aliata antisovietica, Rusia sovietica si apoi URSS, in intreaga perioada interbelica, a adoptat o atitudine dusmanoasa fata de Romania Mare.


Până la s™edint›a din 27 martie 1918 a Sfatului Tšării, comitetele t›inuturilor din Bălti, Soroca si Orhei au fost consultate în privint›a Unirii cu Regatul României. Pe 27 martie/9 aprilie 1918, Sfatul Tšării a votat în favoarea Unirii cu România cu următoarele condit›ii:

-Sfatul Tšării urma să ducă la bun sfârsit o reformă agrară, care trebuia să fie acceptată fără obiectiuni de guvernul român;

-Basarabia avea să rămână autonomă, având să aibă propriul său organ legislativ, Sfatul Tšării, ales prin vot democratic;

-Sfatul Tšării avea să voteze bugetul local, urma să controleze consiliile zemstvelor s™i oras™elor s™i avea să numească funct›ionarii administrat›iei locale;

-Recrutările aveau să fie făcute pe baze teritoriale;

-Legile locale si forma de administrare puteau fi schimbate numai cu acordul reprezentant›ilor locali;

-Drepturile minoritătilor urmau să fie garantate prin lege s™i respectate în statul român;

-Doi reprezentanti ai Basarabiei aveau să facă parte din guvernul central român;

-Basarabia urma să trimită în Parlameantul României un număr de deputat›i proport›ional cu populat›ia regiunii;

-Toate alegerile aveau să fie organizate pe baze democratice, urmând să se bazeze pe votul direct, egal, secret s™i universal;

-Noua Constitut›ie urma să garanteze libertatea cuvântului s™i a religiei;

-Urma să fie proclamată o amnistie pentru toate persoanele care comiseseră infratiuni politice în timpul revolut›iei.

-Din cei 135 de deputat›i prezent›i, 86 au votat în favoarea Unirii, 3 au votat împotrivă, iar 36 s-au abtinut, 13 deputati fiind absenti . Citirea rezultatului a fost însotită de aplauze furtunoase si strigăte entuziaste Trăiască Unirea cu România!

După ce la data de 2 aprilie 1918, Ion Inculet› s™i-a dat demisia din conducerea Sfatului Tšării, fiind numit ca ministru fără portofoliu pentru Basarabia, a fost numit ca pres™edinte al Sfatului Țării omul politic Constantin Stere (2 aprilie 1918 - 25 noiembrie 1918) si apoi Pantelimon Halippa (25-27 noiembrie 1918).

Cea de-a doua sesiune a Sfatului Tšării s™i-a t›inut lucrările între 25-27 noiembrie 1918. După aprobarea reformei agrare pentru Basarabia în noiembrie 1918, Sfatul Tšării a votat o mot›iune prin care aproba unirea fără conditii cu România, exprimându-si încrederea în viitorul democratic al noului stat, în care nu mai era nevoie de o protectie specială pentru Basarabia. La data de 27 noiembrie 1918, Sfatul Tšării s-a autodizolvat.

În toamna anului 1919, au fost convocate alegeri parlamentare în Basarabia. Au fost ales™i 90 de deputat›i s™i 35 de senatori. Pe 20 decembrie 1919, aces™tia au votat, alături de reprezentantii altor regiuni românes™ti, ratificarea Actelor Unirii aprobate de Sfatul Tării, de Congresul National din Transilvania s™i de Congresul Nat›ional din Bucovina.

Timp de 22 da ani, Unirea cu România a ferit Basarabia de războiul civil rus, de tragediile colectivizării, ale Holodomorului, ale terorii ros™ii dezlănt›uită de Ceka-GPU-NKVD s™i ale deportărilor către Gulag. Aceasta era întocmai scopul Sfatului Tšării, inclusiv al delegat›ilor rus™i sau ucraineni care au votat Unirea.

O minoritate dintre locuitorii Basarabiei, îndeosebi printre cei mai săraci și printre evreii de tendință radicală (desprinși din partidul socialist evreiesc Bund sau Всеобщий еврейский рабочий союз), era favorabilă regimului bolșevic și, prin urmare, ostilă Unirii, căreia i s-a opus și pe care Uniunea Sovietică s-a bazat pentru a lupta politic împotriva României.

Dintre toate teritoriile pierdute de Imperiul Rus/Tarist, Basarabia a fost singurul a cărui cedare nu a fost recunoscută de URSS.

Prin urmare, acesta a reacționat împotriva Unirii pe de-o parte suscitând în Basarabia însăși răscoala de la Tatarbunar, pe de altă parte înființând în Ucraina sovietică, pe malul stâng al Nistrului, Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească, în care a dezvoltat Moldovenismul .

La procesul răsculaților de la Tatarbunar, au venit, ca apărători ai acuzaților, mulți intelectuali comuniști din Europa occidentală precum Henri Barbusse, care au contribuit, spre satisfacția Uniunii Sovietice, să popularizeze în străinătate imaginea falsa unei Românii represive care ar fi ocupat în mod nedrept un teritoriu profund doritor de a fi sovietic.


Unirea Basarabiei cu Romania a fost recunoscuta de catre guvernele american, britanic, francez, italian si japonez in anul 1920.

Prin tratatul de la Moscova din 1921, incheiat intre guvernul Turciei kemaliste si cel al Rusiei sovietice, sunt declarate nule, neavenite si abrogate toate tratatele inchiata inainte de 1917 intre fostul Imperiu Tarist si fostul Imperiu Otoman (deci inclusiv tratatul din 1812 de la Bucuresti).

In privinta evolutiei Basarabiei in compenenta statului national-unitar Romania Mare, intre anii 1918 si 1940, putem spune ca aceasta a fost o perioada de stabilitate, prosperitate si dezvoltare pentru Basarabia, sub raport economic, social, cultural, etc.

Iar minoritatile din Basarabia (rusi, ucrainieni, gagauzi, bulgari, germani, etc) au avut asigurate absolut toate conditiile- din partea guvernelor Romaniei Mari- pentru pastrarea identitatii lor culturale, lingvistice, etnice, a traditiilor istorice, folclorice, etc.

Inclusiv multi rusi si ucrainieni din Basarabia, au cunoscut dupa 1940 teroarea stalinista.

Bunicul de pe tata a fost sef de post de jandarmi intr-o comuna din Basarabia in anii 1930. Si etnicii rusi din aceea comuna aveau numai cuvinte de apreciere pentru administratia romaneasca. Multi din ei au regretat in 1940 plecarea administratiei si a jandarmilor romani.

In totalitate de acord cu acest proiect de declaratie a senatului Romaniei!

Doar ca nu am inteles ce ati vrut sa spuneti când ati spus ca - ambasadorul ala mic aveea dreptate! Fiti un pic mai explicit!

Si ca sa revenit la istoria Basarabia.

In privinta agriculturii, reforma agrara este decretata in Basarabia la 13 martie 1920, cu un an mai devreme decat in celelalte provincii ale Romaniei Mari.
Pentru aplicarea reformei agrare in Basarabia, a fost infiintata la Chisinau o institutie de stat, denumita Casa Noastra.
Prin aceasta reforma agrara (care se termina de aplicat in anul 1923), erau expropiate loturile mai mari de 25 hectare, si disparea astfel marea proprietatea funciara.

In Basarabia cca 85% din populatie traia in mediul rural.


In privinta industriei, si aceasta se dezvolta. Daca inainte de 1918, putinele intreprinderi industriale care existau in Basarabia erau doar filiale ale unor intreprinderi din fostul Imperiu tarist, dupa 1918, apar noi intreprinderi industriale (e adevarat- majoritatea din acestea prelucrând produse alimentare).
In 1939 existau in Basarabia- 747 mori cu vapori (cu aburi), 25 fabrici de sapun, 26 de tabacarii, 118 fabrici de ulei, 24 fabrici de dimie si postav, 4 fabrici de mezeluri, o fabrica de conserve, otet si zahar, 33 de brutarii.
In 1935 functionau 7 fabrici de masini agricole.
Dacă înainte de război existau 207 stabilimente industriale, care produceau 250.000.000 de lei, în 1932 existau deja 213 fabrici, care produceau 800.000.000 de lei.

Sursa- Revista Historia.

Creditul și cooperaţia constituie un domeniu care s-a dezvoltat semnificativ între cele două războaie. Dacă în preajma războiului existau 377 de tovărășii de credit și păstrare cu un capital de 51.000.000 de lei, în 1938 erau 424, iar creditele acordate erau de 289.123.247 de lei. S-au înfiinţat bănci: Banca Basarabiei (1920), cu sucursale peste tot; Banca Dacia, Banca Românească, Banca Uniunea Română, Banca Viticolă a României, Banca Iașilor, Banca Moldova etc. Nu se poate trece aici peste, poate, cel mai important proiect financiar derulat atunci: schimbarea rublelor în lei și unificarea monetară. Comerţul s-a dezvoltat și el: în 1938, existau peste 20.576 de firme individuale și comerciale, dar structura etnică s-a păstrat – 5.209 românești (17%), 8.136 evreiești și 5.584 de alte naţionalităţi.

O modernizare importanta o cunoaste si sectorul transporturilor din Basarabia, intre anii 1918-1939.

In privinta transporturilor feroviare, se fac ample lucrari de reconstructie si consolidare a retelei feroviare din Basarabia (care este trecuta pe ecartament normal pana in anul 1924).
Astfel, calea ferata Ungheni- Balti este consolidata (prin consolidarea terasamentului, înlocuirea podurilor provizorii din lemn cu cele definitive din beton-armat, înlocuirea traverselor din lemn de brad cu cele din lemn de fag).
Lucrari de reconstructie si consolidare s-au executat in perioada interbelica si pe celelalte cai ferate din Basarabia.
In urma acestor ample lucrari, creste siguranta circulatiei, viteza de deplasare si tonajul trenurilor.
În 1919, traseul pe calea ferata Galaţi-Chișinău se făcea în 19 ore, în 1938 se făcea în 8 ore; dacă înainte de război în Basarabia circulau 29 de locomotive, în 1920 circulau 130. Dacă pe linia Chișinău-Ungheni nu circula decât un singur tren zilnic, în 1940 circulau 5 perechi de trenuri zilnic.

Sub administratie romaneasca, in Basarabia s-au construit 3 noi cai ferate

-Abaclia- Prut 2- Falciu
-Revaca- Cainari
-Mateuti- Rezina

In perioada interbelica, s-au executat lucrari la liniile de cale ferata, poduri, cladiri de exploadare, instalatii de siguranta a circulatiei, locuinte pentru functionarii CFR si la material rulant, in valoare de 2 miliarde lei.

De asemenea, se construiesc noi drumuri si sosele, dar si 3 aeroporturi (in 1921 la Chisinau si in 1935 la Ismail si Cetatea Alba).

Se dezvolta si transportul naval (fluvial) pe fluviul Dunarea si râurile Prut si Nistru.

Transportul urban in comun era reprezentat de retelele de tramvaie electrice din Cernauti si Chisinau (in 1938 lungimea retelei de tramvaie electrice din Chisinau era de 14 km, deservita de 35 vagoane-motor si 15 vagoane-remorci).
La 1 februarie 1939, sunt puse in circulatie primele troleibuze, de pe teritoriul de atunci al Romaniei.

Se dezvolta si sectorul de telecomunicatii. In 1938 este instalat cablul telefonic Bucuresti-Chisinau si se da in exploadare centrala telefonica din Chisinau.
In 1939 se da in functiune statia de radio emisie din Chisinau (una din cele 4 astfel de statii existente in Romania Mare).

Învăţământul a fost o prioritate în proiectul de modernizare a Basarabiei interbelice. În 1918, proporţia celor literaţi era incredibil de mică: doar 10,5% bărbaţi români și 1,77% femei românce. Doar ţiganii, dintre categoriile etnice, erau mai puţin instruiţi dintre locuitorii Basarabiei. Rușii, evreii, germanii, polonezii etc. înregistrau proporții de peste 50%.

Dacă înainte de 1918 nu exista nicio școală românească, după 1918 s-a produs o adevărată „revoluţie culturală” (Alexandru Boldur). Numărul școlilor crește sensibil, astfel că, în ianuarie 1939, existau 2.718 școli, cu 7.581 de învăţători și 346.747 de copii. Existau și școli de stat, dar și particulare, într-un regim de toleranţă remarcabil: din cele 97 de școli particulare care existau în 1938 în Basarabia, 75 erau evreiești, 5 germane, 4 poloneze, 1 ucraineană, 2 rusești și 10 românești. În 1940 existau în Basarabia 14 licee de băieţi, 9 de fete, 24 de gimnazii și școli medii.

Logistica spaţiului cultural sporește și ea. În 1919 s-a fondat Conservatorul Unirea, în 1928 – Conservatorul Naţional, iar în 1936 – Conservatorul Municipal. În 1926 s-a înfiinţat Facultatea de Teologie din Chișinău, parte a Universităţii din Iași; în 1933 s-a înfiinţat Facultatea de Agronomie. Mai trebuie adăugate aici Teatrul Naţional din Chișinău, Biblioteca Universitară Centrală, Muzeul Naţional de Istorie, Societatea de Bele-Arte din Chișinău, cu mai multe secţii.

Pentru asigurarea ordinii si linistii publice in Basarabia, exista Brigada a treia a jandarmeriei (cu sediul la Chisinau si Cetatea Alba), dar si politia ( 20% din politisti erau din Vechiul Regat, iar restul erau din Basarabia).

Din punct de vedere administrativ-teritorial , Basarabia si nordul Bucovinei erau organizate in judetele- Ismail, Cetatea Alba, Cahul, Tighina, Lapusna, Orhei, Balti, Soroca, Hotin, Cernauti si Storojinet.

Sunt de acord, ca un bun cetatean cred ca Ambasadorul are de fapt dreptate.


Imi pare rau ca il dezamagesc pe Florin, cred ca in Vaslui este o tema importanta.

Dar vezi, asa cum spunea cineva candva...


Oricine ar veni la putere la Chisinau, de dreapta sau stanga


nu v-a schimba Placuta de pe usa Biroului lui: din Presedentia Rep. Moldova in Prefectura Chisinaului.

Si nici in 1918 poate nu s-ar fi unit cu noi, dar am intrat cu armatele ca s-ai "protejam".

Nu ma intelegeti gresit, dar si atunci poate oamenii din Basarabia ar fi preferat sa fie independenti.


Uite Slovacii nu vor sa se uneasca cu Polonia desi am inteles ca vorbesc o limba de se inteleg.

Daca ii lasam independenti, pate asa va mai supravietuii si poporul roman peste 100 de ani, cine stie.

Declaratia ambasadorului SUA a reprezentat o incalcare si o sfidare grosolana a unor realitati istorice, etnice si lingvistice evidente!

Pentru orice om cat de cat inteligent si de buna credinta, este evident (si toate dovezile istorice, etnice si lingvistice arata acest lucru), ca: Nu exista "popor moldovenesc" si "limba "moldoveneasca", si ca romanii de pe ambele maluri ale Prutului formeaza unul si accelasi popor!

Renasterea nationala a romanilor din Basarabia la sfarsitul anilor 80 si inceputul anilor 90 a reprezentat un act de demnitatea nationala, iar lupta romanilor din Basarabia atunci- pentru adoptarea limbii romane ca limba de stat, pentru revenirea la alfabetul latin, pentru afirmarea constiintei nationale romanesti a fost un act de mare demnitate si curaj, care merita apreciat din plin!

Astazi chiar si unul dintre cei mai nationalisti rusi- pe nume Vladimir Jirinovski- a recunoscut: "Moldovenii sunt români! Noi, rușii, le-am dat numele de moldoveni, dar ei sunt români!".

Iar fostul presedinte al Republicii Moldova, Mircea Snegur a spus: "Limba pe care o vorbim este limba romana! Cine nu intelege aceasta, sa consulte specialistii".

Numai niste indivizi care dau dovada ori de prostie pura, ori de rea-vointa (precum Vladimir Voronin sau Igor Dodon) nu vor sa recunoasca aceste evidente istorice!

Limba nu face poporul. Austriecii nu sunt nemti, nici croatii nu sunt sarbi, nici americanii nu sunt englezi, nici brazilienii nu sunt portughezi etc.

Care este definitia "poporului" ?

Si a doua intrebare, ce te faci daca majoritatea cetatenilor, indiferent de etnie, din Republica Moldova nu ar dori sa se uneasca cu Romania ?

Este adevarat ca pot fi situatii cand una si acceiasi limba poate fi vorbita de mai multe popoare (cazul limbii engleze, vorbite si de poporul britanic, american, canadian, australian sau neo-zeelandez, a limbii spaniole, a limbii germane, etc).

Insa in cazul romanilor din Basarabia, este evident ca si ei fac parte tot din poporul roman.

Iar legat de ce ar spune cetatenii din Republica Moldova (indiferent de etnia lor) , daca s-ar organiza un referendum cu privire la unirea Republicii Moldova cu Romania, trebuie spus ca zeci de ani de ocupatie sovietica si deznationalizare a romanilor din Basarabia, au lasat urme adanci si au mutilat constiinte si oameni, lucruri care nu pot fi usor indreptate.

Multi au spus ca in anii 1990-1991 s-a pierdut un prilej favorabil pentru realizarea unirii Republicii Moldova cu Romania, si l-au acuzat pe Mircea Snegur ca a ezitat atunci. Nu stiu daca atunci Mircea Snegur putea solicita interventia deschisa a armatei romane si a Romaniei, de partea Republicii Moldova, in razboiul din Trasnistria.

Si nemtii iti dau dreptate...si ei spun..austriecii nu seamana cu noi...ci mai degraba seamana cu aia..sau fac parte dintr-aia...adica balcanici.


Si intradevar in anul 410 cand Regele Alaricus ( urmasul lui Burebista si Decebalus) cu cei peste 100 000 de Daci/Geti de vest a asediat Roma....

atunci Imparatul de la Ravena a facut Pace prin semnarea unui acord prin care Dacii ( acum alungati de Huni de pe meleagurile noastre, nu toti ci doar o parte, ca pe atunci femeile noastre faceau cate 10-20 de copii, de au avut si negustorii romani ce sa vanda, doar ne puneau sa vindem copiii pentru carne de caine)

si l-a dat DACILOR Regiunea NORICUM , adica Austria.

Ion Pop, du-pa capul TAU austriecii sunt DACI.

NU vazi ca lumea RADE de tine ?!

Mai lasel pe Snegur, ce a avut sa inceapa Razboi cu Rusii, doar avea numai cateva sute de POLITISI inarmati cu Kalasnikow vechi si vreo doua Taburi Romanesti, si un Tun vechi.

Si i-a trimis pe oameni la moarte sigura.

Doar Rusii au avut mila si au intervenit si au zis ca Politistii , sarmanii de ei sa se regrupeze inafara orasului, si toti au urmat ce au zis ei.

Si Snegur.......are pe constiinta cea ce a facut...nu stiu daca mai traieste.

Sate de origine valachă în Austria
Posted on mai 7, 2010 by Ilija

Trinţu Măran
Viena 17 Sept. 1995

Cercetător Istoric, cetăţean austriac de origine român

«În cursul anului curent 1995 în Austria a apărut o broşură intitulată „De 6 ori Austria, istorie şi situaţia actuală a grupurilor etnice”, a autorului Gerhard Baumgartner, cu un cuvânt însoţitor semnat de Dl Dr. Franz Vranitzky, cancear federal al Austriei. Broşura este volumul .I. din ediţia „Minorităţi”, editată de „Initiative Minderheiten” tipărită la editura „Drava”din Klagenfurt sub ISBN 3-85435-2395 şi cuprinde 182 de pagini.
Această lucrare se ocupă, aşa cum arată şi titlul, cu istoria şi situaţia actuală a celor 6 grupuri etnice din Austria, recunoscute ca minorităţi naţionale şi anume: Sloveni, Croaţi, Unguri, Roma şi Sinţi, Cehi şi Slovaci.
Ca cetăţean austriac se origine română, deci interesat în probleme ale minorităţilor naţionale am studiat cu atenţie această lucrare şi în cadrul capitolului „Croaţii” la pagina 56 am găsit câteva fraze deosebit de interesante şi demne de a fi luate în considerare, pentru un studiu mai aprofundat. Redau în continuare aceste fraze traduse din Limba Germană în Limba Română, după cum urmează:
„Cei 30.000 de Croaţi, colonizaţi, în Burgenland, în secolul al 16-lea, au constituit atunci 30% din populaţia Landului. Cea mai mare parte a imigranţilor erau ţărani, dar printre ei se aflau şi preoţi, meseriaşi, negustori, mici nobili şi nobili. De un statut juridic special s’au bucurat Vlahi sau Valachi, dintre ei, cari au fost colonizaţi în 13 sate, în plasa Oberwart, în partea de sud a dealurilor Gunser Gebirge, cari vorbesc însă, azi, un dialect propriu. Ei au avut de plătit dări mai puţine, au fost scutiţi de clacă şi au fost atraşi de către familiile de stăpâni ai pământului, Batthyany şi Erody, în servicii militare şi de poliţie. Spre deosebire de ceilalţi ţărani, ei s’au ocupar intensiv, până în secolul al 19-lea, cu păstoritul şi cu un comerţ înfloritor, cu vite şi lână, între Steiermark, Austria de jos, Ungaria şi Bosnia.”
Căutând sursele acestor enunţări, am găsit, în Biblioteca Naţională din Viena, două lucrări semnate de Sieffries Tornow şi anume:
„Originea Croaţilor Valahi din sudul Burgenlandului” apărută în anul 1971 la Berlin, ca volumul 39 al publicaţiilor secţiei pentru limbi şi literaturi slave a Institutului Europa răsăriteană, dela Universitatea liberă din Berlin, precum şi „Dicţionar al dialectului croat din Burgenland/cu subtitlul/ cu localităţi vahahe, ca volumul 15 al publicaţiilor din Balcanologie a aceluiaşi institut Europa răsăriteană a Universităţii libere din Berlin, publicată în anul 1989.
Întrucât această ultimă lucrare, are un caracter pur lingvistic prin analizarea dialectului propriu croat, vorbit de locuitorii satelor de origine valahă, din Burgenland, cari prin asimilarea lor, de către Croaţi, vorbesc acum un dialect croat propriu, eu redau în continuare doar texte din prima lucrare, care tratează originea croaţilor valahi, din Burgenland/Austria/după cum urmează:
„…Ca fiecare monografie a dialectelor slave şi această lucrare, are ca scop, să contribuie la lichidarea unei pete albe de pe harta limbilor slave. Cercetarea a fost urgent necesară, deoarece germanizarea celor circa 1400 de valahi, este în plină desfăşurare şi se va încheia, cu siguranţă, în câteva decenii. Pentru aceasta se încearcă, cu ajutorul ştiinţei filologice, să se răspundă la întrebarea nerezolvată, până în prezent, a patriei de origine a acestor strămutaţi…”
Eu nu mă voi ocupa aici de partea filologică ci doar de cea istorică, a problemei, care este de fapt esenţa lucrării, iar filologia doar mijlocul de a lămuri partea istorică.
…La capitolul „Limbă” valahii sunt prezentaţi ca şi când popoarele înrudite sau strămoşii lor sunt necunoscuţi, deoarece în limba vorbită de ei, vorbitorul nu face nici o deosebire între cuvintele de origine diferită, ca slavă, germană, maghiară, romanică sau turcă, întrucât o consideră limba lor valahă…
…Capitolul istoric este consacrat, mai ales la reconstituirea celor două etape premergătoare ale valahilor, cea slavă de sud-west şi cea străbun-valahă, dela începutul marii migraţiuni…
…La determinarea noţiunii de Valah să se folosească următoarele criterii:
-Valah este cel ce este numir aşa: Întrucât însă germanii şi maghiarii nu fac nici o deosebire între diferitele grupe de croaţi, trebue să ne limităm la cel ce este numit aşa de către croaţi.
-Valah este acela care este originar dintr’o localitate menţionată în documente istorice, drept localitate valahă.
Luând în considerare acestea, rezultă că următoarele 14 sate, sau părţi de sate, sunt valahe: Althodis, Weiden cu Parapatisch şi Ştefanshof, ober şi Unterpodgoria, Rumpersdorf, Podler, Allersdorf, Allersgraben cu Raurigel, Altschlaining, Mochmeierhof şi Spitzzicken, toate aşezate în plasa Oberwart. În prezent Stefanshof este părăsit, iar Altschlaining este complet german…
…Valahi locuesc la sud de dealurile Gunser-Berstein în partea de sud a Burgenlandului. Cu excepţia satului Spizzicken, toate satele valahe sunt aşezate inclusiv într’un triunghi echilateral de 2 pe 6 km, în linie aeriană, al cărui vârf îl formează Rauringel în răsărit Althodis iar la sud Podler… Spizzicken este aşezat dincolo de Tauchental…În triunghiul descris nu există nicio localitate ne valahă…
…În timpul străduinţelor reformatoare ale Luteranilor şi Calviniştilor, care au avut unele succese de Germani şi Maghiari, ca şi Toţi Croaţii din Burgenland, Valahi au rămas catolici…
…În perioada maghiară, până în anul 1920, învăţământul şcolar a fost în limba Maghiară. După 1920, în Limba Germană…
…Publicaţiil bisericeşti în limba Croată, au avut doar dela jumătatea secolului al 18-lea. Publicaţii ne bisericeşti, au avut deasemenea în Limba Croată…
…Până la eliberarea ţăranilor, în anul 1848 şi într’o formă mai uşoară, până la desprinderea de Ungaria/în anul 1920/, soarta ţăranilor valahi a depins de stăpânii pământului respectiv. Două familii de magnaţi au stăpânit regiunea locuită de valahi. Familia Batthyany satele Althodis, Altschlaining, Raurigel – Allersgraben, Mochmeierhof, Allersdorf şi Podler … Familia Erododis au stăpânit satele Spitzzicken, Weiden cu Parapatitsch şi Stefanshof, ambele Podgorii şi Rumpersdorf. Începând cu anul 1920 satele valahe aparţin plasei Oberwart şi sunt cuprinse în trei comune: Spitzzicken este la Rotenturm-Pinka, Althodis la Markt Hodis. Celelalte sate valahe din triunghi sunt cuprinse în comuna Weiden…

…La recensământul din 1910, în satele valahe au locuit 2400 de persoane. De atunci numărul locuitorilor s’a redus cu o treime. Regresul se datorează în primul rând prin asimilare, adică germanizare, care nici prin politica austricaă binevoitoare, nu poate fi oprită. Apoi prin mutarea unora la oraşe, în special la Viena, precum şi ca o urmare a scăderii natalităţii în întreaga ţară, la care şi familiile de valahi cu mai mult de doi copii, sunt o raritate…
…În anul 1951 70% din populaţia valahă s-a ocupat cu agricultura.
…Întrucât terenurile, în cele mai multe cazuri, nu pot asigura nici existenţa unor familii ţărăneşti mici, tot mai mulţi valahi caută lucru în alte părţi, mai ales la Viena, unde pleacă luni dimineaţa şi se reîntorc vineri seara, iar concediul anual şi-l iau pentru a strânge recolta. Cooperări, între gospodării, sunt aproape necunoscute.
…Limba lor Valahă o folosesc doar în case şi în sat, sau între satele valahe. Este o limbă a ţăranilor, care nu a fost folosită niciodată în scris. În toate cazurile când Limba Valahă nu este suficientă, sau în relaţii cu alte populaţii, sau autorităţi, se folosesc limbile Croată, Maghiară sau germană… Pentru Valahi Limba Croată este de importanţă pentru:
-comunicaţii cu croaţii ne valahi
-în biserică pentru liturghie, predică şi spovedanie
-în şcoală pentru învăţământ croat în şcoala primară
-în citirea publicaţiilor croate în Burgenland
Limba Croată este încă puţin răspândită în Austria şi ca atare şi folosirea ei este redusă la minoritatea croată din Burgenland.
…Limba Maghiară este exclusă ca limbă de comunicaţie întrucât populaţia maghiară, din această regiune, s’a redus la un număr neînsemnat. În trecut a avut importanţă pentru valahi ca:
-limbă a stăpânilor
-limbă oficială şi de stat, până în anul 1920.
-limbă pentru predare în şcoli, mai ales din anii 1875-90
-azi o vorbesc bătrânii când vor să nu înţeleagă tinerii
-este limba timpurilor bune de altădată
Limba Germană este pur şi simplu limba de uz general, care se foloseşte ca:
-limbă de comunicare cu germanii din sat.
-limbă de comunicare cu localităţile germane.
-limba oficială şi de stat, din anul 1920.
-în anumite împrejurări şi la biserică
-în şcoală, în clasele primare, pe lângă cea croată şi în continuare în toate clasele şi şcolile
-în filme în ziare, radio, televiziune
-la locul de muncă a celor care nu sunt ocupaţi cu cu agricultura…
Menţionarea valahilor în documente istorice:
Cea mai veche indicaţie despre valahii din Burgenlandul de sud, este legată de denumirea maghiară a satului Spitzzecken. Din anul 1614 în actele Komitatului, satul nu mai este menţionat Uiszek ci Olah-Cziklin ceace înseamnă Zicken-ul Valah.
În anul 1650 groful Adem Batthyany, dă o ordonanţă pentru noii colonişti, sosiţi la Podler, în care document aceştia sunt denumiţi Valahi. El acordă, prin aceasta, coloniştilor scutire de impozite pe 3 ani, în care timp el aşteaptă ca noii colonişti să-şi consturiască casele lor şi pretinde ca în satelel noi să se mute numai Valahi şi nu şi supuşi de odinioară şi stabileşte, în plus, pentru cei colonizaţi la Podler, aceleaşi libertăţi, de cari s’au bucurat Valahi deja colonizaţi la Podler, aceleaşi libertăţi, de cari s’au bucurat Valahi deja colonizaţi până atunci. Documentul denumeşte pe noii colonişti, dela Podler, în mod precis „Olahok” ceace înseamnă Valahi ca şi pe conaţionalii lor sosiţi mai înainte în satele din împrejurimi.
Referitor la libertăţile Valahilor din Althodis, posedăm un aşa numit act de eliberare scris în limba maghiară veche, la 10 Iulie 1667 la Gussing, de către groful Paul Batthyany, în care se menţionează că Valahi, cari locuesc în satele din jurul localităţilor Schlaining şi Rechnitz, datorează, mai puţine impozite şi servitute, decât ceilalţi supuşi al stăpânului. Ei trebuie să facă cerviciu sub arme, atât la porţile castelelor cât şi în alte părţi.Este menţionat însp că, deaceia ei nu sunt împovăraţi cu clacă şi dări ca şi ceilalţi şărani… Ei sunt însă ameninţaţi că în cazul că ei nu se vor conforma, imediat, dispoziţiilor judecătoreşti şi temnicierilor, dela cele ldouă castele ale sale, Schlaining şi Rechnitz, de a presta serviciul sub arme, la porţi sau în alte părţi, acest act de eliberare va fi nimicit.
Într’un document de mai târziu, din anul 1768, redactat de judecătorul de tribunal secret, Johan Hosatius, comisar Imperial Regal, trimis în interesul acestor Valahi, de a verifica personal, libertăţile lor, a stabilit atunci drepturile acestor croaţi-valahi, după cum urmează:
1.Ei au dreptul, privilegiat, ca la toate ocaziile şi nevoile să facă serviciul sub armă.
2.Când atăpânul e în castel, ei trebuie să stea de pază.
3.Ei trebue să ducă scrisorile, dela un stăpân la altul.
4.Să tundă oile stăpânului de două ori pe an.
5.Fiecare Valah trebue să cosească o zi otavă.
6.Pentru fiecare „sfert de gospodărie” să plătească anual suma de 1 Florint şi 05 creiţari, în numerar…
Acest document se găseşte în arhiva castelului Gussig.
…Cu toate că Valahii locuesc strâns împreună, totuşiu nu posedă cunoştiinţa de grup… aceasta şi pentrucă, în comparaţie cu germanii, maghiarii şi ceilalţi croaţi, ei sunt în număr redus, iar satele lor sunt mici şi neînsemnate, singur Weiden este comună şi are parohie, aşa că este de înţeles dece ei nu s’au exprimat niciodată în scris şi deci nici la activitatea culturală a Burgenlandu-lui nu au nbici o participare. Singurele dovezi ale existenţei lor de 350 de ani în noua lor patrie, o constituie, unele documente ale stăpânilor lor precum şi o colecţie de 46 de câtece populare, în acest dialect, culese de către Kurelac Fran, în satlel Weiden, Spizzicken, Mochmeierhof, Parapatitsch şi Podler şi Publicare la Zagreb în anul 1871…
…Întrucât din analizarea modificării vocalelor şi a consoanelor, din dialectul lor, pot fi comparate numai cu cele din Dalmaţia celor din westul Harţegowinei, din jurul localităţilor Ljubiski se deduce că vechea lor patrie nu a fost Bosnia…
…Este greu de reconstituit, vecinii şi rudele Valahilor de înainte de marea lor migraţiune… În orice caz e sigur că au fost influenţaţi mai puţin de către neslavi decât de slavi…
…În Jugoslaviea nu există azi nici un dialect absolut identic cu al acestor Valahi, spre a se putea determina eventuala lor patrie de origine. Totuşi trei dialecte se aseamănă întrucâtva, cu cel al acestor Valahi, cel dela Polica, din instula Hrvar, cel din insula Brac, şi cel din Istria de sud, dela Premantura…
Unele teorii apupra originii şi migraţiunii.

Teoria „română”

https://astraromana.wordpress.com/20...ha-in-austria/

Razboiul din Transnistria din 1990-1992 a fost inceput de separatistii transnistreni, sustinuti fatis de armata a 14 de ocupatie sovietica (apoi rusa), si a reprezentat o agresiune clara a Federatiei Ruse impotriva Republicii Moldova si a poporului roman!

A fost un razboi drept, de aparare, din partea Republicii Moldova, si nedrept, de agresiune, din partea Federatiei Ruse.

Este adevarat ca in prima parte a razboiului, sepratistii criminali de la Tiraspol au beneficiat de o pasivitate inexplicabila a autoritatile de la Chisinau.

Eroismul tuturor celor care au luptat de partea Republicii Moldova in acel razboi este atestat de numeroase marturii, si la fel si crimele impotriva umanitatii savarsite de transnistreni.

Lui Mircea Snegur nu stiu cate i se pot reprosa- poate trebuia sa fie mai ferm, poate trebuia sa mearga la Bucuresti sa solicite sprijinul armatei romane, etc!

Oricât ne-am agita noi, chestiunea se tratează între americani și ruși. Iar acesta a fost un semn clar pe care primii l-au dat nu se vor amesteca în Moldova. Ar fi fost de dorit ca moldovenii să-și poată decide singuri soarta. Dar cine-i lasă?

Intradevar, situatia geopolitica a Republicii Moldova este foarte complicata, fiind situata intr-o zona de ciocnire a intereselor Rusiei si a SUA.

Insa am nadejdia ca poporul roman (de pe ambele maluri ale Prutului) va reusi sa faca aceasta Unire la un moment dat, asa cum a reusit si poporul german sa faca reunificarea RFG cu fosta RDG in 1990.

Dar sa revenim la istoria Basarabiei.

Cred ca cel mai complet si relevant studiu, al relatiilor romano-sovietice in perioada 1918-1947, l-a facut istoricul Ioan Scurtu, pe care il prezint mai jos.

Basarabia a ocupat un loc extrem de important în politica externǎ a României şi cu deosebire în relaţiile româno-sovietice. Dupǎ încheierea Primului Rǎzboi Mondial, în noiembrie 1918, diplomaţia româneascǎ s-a concentrat asupra încheierii tratatelor de pace.

Conferinţa pǎcii s-a deschis la Versailles, în ziua de 18 ianuarie 1919, când statul naţional unitar român – realizat prin Unirea Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei – era un fapt împlinit. Problema esenţialǎ era recunoaşterea acestei realitǎţi prin tratate internaţionale. Negocierile au fost îndelungate şi adesea dificile, dar rezultatul a fost pozitiv pentru România. Prin Tratatul de la Versailles, din 28 iunie 1919, Germania se angaja sǎ respecte graniţele politico-statale stabilite la Conferinţa pǎcii.

La 9 decembrie 1919, România a semnat, la Saint Germaine en Laye, Tratatul de pace cu Austria, care recunoştea actul unirii Bucovinei din 28 noiembrie 1918. Dupǎ lungi discuţii, s-a încheiat Tratatul cu Ungaria, în palatul Trianon, în ziua de 4 iunie 1920, prin care confirma unirea Transilvaniei cu România.

In privinţa Basarabiei situaţia a fost complicatǎ de faptul cǎ guvernul sovietic nu era recunoscut de plan internaţional, iar reprezentanţii sǎi nu au fost invitaţi la Conferinţa pǎcii. La Paris şi în preajma Conferinţei, se aflau unii diplomaţi ai fostului regim ţarist, dar aceştia nu aveau o calitate oficialǎ. Acest fapt a influenţat desfǎşurarea Conferinţei de pace, deoarece Rusia – care participase la rǎzboi din iulie 1914 pânǎ în octombrie 1917 – nu a participat la luarea deciziilor şi nu semnat tratatele încheiate.

Relaţiile româno-ruse au cunoscut o evoluţie contradictorie în timpul rǎzboiului. Din august 1916, România şi Rusia erau state aliate în cadrul Antantei, armatele lor participând împreunǎ la luptele din 1916-1917 împotriva Puterilor Centrale. La 13 ianuarie 1918, guvernul bolşevic a decis întreruperea relaţiilor diplomatice cu România, pe care o considera ostilǎ noului regim instaurat la Sankt Petersburg. Hotǎrârea Sovietului Comisarilor Poporului al Republicii Sovietice Federative Ruse din acea zi menţiona:

“1. Toate relaţiile diplomatice cu România înceteazǎ. Legaţia românǎ şi, în general, toţi reprezentanţii autoritǎţilor române se expulzeazǎ pe cea mai scurtǎ cale dincolo de frontierǎ.

2. Tezaurul României, aflat în pǎstrare la Moscova, se declarǎ intangibil pentru oligarhia românǎ. Puterea sovieticǎ îşi asumǎ rǎspunderea de a pǎstra acest tezaur, pe care îl va preda în mâinile poporului român”.

Relaţiile româno-sovietice au fost influenţate de evoluţiile interne din Rusia, unde în anii 1917-1920 s-a desfǎşurat un adevǎrat rǎzboi civil, precum şi de contextul internaţional. Atunci când guvernul sovietic se afla în dificultate, acesta se declara pentru normalizarea relaţiilor cu România, iar când era victorios devenea intransigent şi chiar ameninţǎtor.

Pe de altǎ parte, guvernele României apreciau cǎ între cele douǎ state nu exista o stare de rǎzboi şi au refuzat sǎ dea curs solicitǎrilor Franţei de a interveni cu armata în sprijinul opoziţiei alb-gardiste, pentru a rǎsturna regimul bolşevic. Principala lor preocupare era recunoaşterea de cǎtre Rusia a actului Unirii Basarabiei cu România din 27 martie/9 aprilie 1918. De asemenea, apreciau cǎ tezaurul evacuat la Moscova – pe baza unui acord între cele douǎ state, girat de Franţa – era un bun asupra cǎruia guvernul sovietic nu avea nici un drept şi trebuia restituit integral României.

In februarie 1920, când regimul bolşevic se afla în dificultate, ministrul de Externe sovietic, Gheorghi Vasilievici Cicerin, a propus lui Alexandru Vaida-Voevod, preşedintele Consiliului de Miniştri al României, iniţierea unor “tratative pentru reglementarea pe cale paşnicǎ a relaţiilor dintre cele douǎ popoare şi pentru a statornici între ele raporturi paşnice, utile şi profitabile pentru ambele pǎrţi”, apreciind cǎ “diferendele dintre cele douǎ ţǎri pot fi aplanate pe calea negocierilor paşnice, iar toate chestiunile teritoriale rezolvate prin bunǎ înţelegere”. Premierul român a fost de acord, astfel cǎ au început negocieri la Copenhaga între Dumitru N. Ciotori, împuternicitul guvernului de la Bucureşti, şi diplomatul sovietic Maksim Maksimovici Litvinov.

Franţa nu vedea cu ochi buni negocierile cu guvernul bolşevic, iar la 3 martie 1920 Consiliul Suprem Aliat al Conferinţei de pace a recunoscut legitimitatea unirii Basarabiei cu România. Ca urmare, contactele de la Copenhaga s-au întrerupt.

La 13 octombrie 1920 guvernul sovietic a propus din nou guvernului român organizarea unor negocieri directe pentru reglementarea relaţiilor dintre cele douǎ state, precizând cǎ “interesele celor douǎ ţǎri pot fi satisfǎcute în modul cel mai avantajos pentru cele douǎ ţǎri contractante, dacǎ nici o influenţǎ din afarǎ nu va complica sau frâna realizarea acestei dorinţe comune”.

Peste câteva zile, la 28 octombrie 1920, a fost semnat, la Paris, Tratatul prin care Franţa, Marea Britanie, Italia şi Japonia recunoşteau unirea Basarabiei cu România.

In preambulul tratatului se preciza:

“Considerând cǎ în interesul pǎcii generale în Europa trebuie asiguratǎ încǎ de pe acum în Basarabia o suveranitate care sǎ corespundǎ aspiraţiilor populaţiunii şi sǎ garanteze minoritǎţilor de rasǎ, religie sau limbǎ protecţiunea ce le este datoritǎ;

Considerând cǎ din punct de vedere geografic, etnografic, istoric şi economic unirea Basarabiei cu România este pe deplin justificatǎ;

Considerând cǎ populaţia Basarabiei a manifestat dorinţa de a vedea Basarabia unitǎ cu România;

Considerând, în sfârşit, cǎ România din propria ei voinţǎ doreşte sǎ dea garanţii sigure de libertate şi dreptate, fǎrǎ deosebire de rasǎ, de religie sau limbǎ, conform Tratatului semnat laParisla 9 decembrie 1919, locuitorilor atât din vechiul Regat al României, cât şi al teritoriilor de curând transferate.

Au hotǎrât sǎ încheie tratatul de faţǎ”.

Dupǎ aceastǎ argumentare urma decizia:

“ Art. 1. Inaltele Pǎrţi Contractante declarǎ cǎ recunosc suveranitatea României asupra teritoriului Basarabiei, cuprins între frontiera actualǎ a României, Marea Neagrǎ, cursul Nistrului de la gura sa pânǎ la punctul unde este tǎiat de vechiul hotar dintre Bucovina şi Basarabia, şi acest vechi hotar”.

Se preciza cǎ “Inaltele Pǎrţile Contractante vor invita Rusia sǎ adere la Tratatul de faţǎ, de îndatǎ ce va exista un guvern recunoscut de ele”.

La 1 noiembrie 1920 guvernele Rusiei şi Ucrainei au transmis guvernelor statelor semnatare ale acestui tratat urmǎtoarea notǎ:

“Aflând cǎ între Marile Puteri Aliate şi România s-a semnat Tratatul cu privire la alipirea la aceasta din urmǎ a Basarabiei, guvernele Republicilor Sovietice ale Rusiei şi Ucrainei declarǎ cǎ ele nu pot recunoaşte ca având putere înţelegerea cu privire la Basarabia fǎcutǎ fǎrǎ participarea lor şi cǎ ele nu se considerǎ în nici un fel legate de tratatul încheiat pe aceastǎ temǎ de alte guverne”.

Tratatul de la Paris a fost ratificat de Marea Britanie (1922), Franţa (1924) şi Italia (1927), nu şi de Japonia, interesatǎ în promovarea unor relaţii de colaborare cu Uniunea Sovieticǎ.

Oficialitǎţile române considerau, pe drept cuvânt, cǎ prin tratatele de pace semnate în 1919-1920 au fost confirmate pe plan internaţional actele de Unire din 1918.

România a devenit membru fondator al Societǎţii (Ligii) Naţiunilor, care-şi propunea sǎ evite declanşarea unor noi conflicte militare. In Statutul (Pactul) Societǎţii Naţiunilor se prevedea cǎ statele membre vor rezolva pe cale paşnicǎ, prin tratative, divergenţele dintre ele.

In spiritul Pactului Societǎţii Naţiunilor, România a încheiat, în 1921, tratate de alianţǎ cu Polonia, precum şi cu Cehoslovacia şi Iugoslavia (cele trei state constituind Mica Inţelegere), iar în 1926 cu Franţa şi Italia. In 1934, România, Iugoslavia, Grecia şi Turcia au creat Inţelegerea Balcanicǎ. Toate aceste alianţe aveau ca obiectiv menţinerea statu-quo-ului teritorial stabilit prin tratatele de pace.

Guvernanţii de la Bucureşti apreciau cǎ relaţiile româno-sovietice trebuiau sǎ se întemeieze pe recunoaşterea de cǎtre liderii de la Kremlin a apartenenţei Basarabiei la România, hotǎrâtǎ de Sfatul Tǎrii la 27 martie 1918 şi confirmatǎ prin Tratatul de la Paris din octombrie 1920.

La rândul lor, sovieticii declarau cǎ Basarabia a fost ocupatǎ de armata regalǎ românǎ, Sfatul Tǎrii era un organism alcǎtuit din burghezi şi chiaburi, care nu reprezentau populaţia Basarabiei, iar Tratatul de la Paris era lipsit de valoare juridicǎ.

Dupǎ încheierea tratatelor de pace, în România, ca şi în multe alte ţǎri europene, a dominat o stare de spirit optimistǎ, considerându-se cǎ pacea a fost definitiv stabilitǎ, iar pericolul unui nou rǎzboi era eliminat. Oficialii români apreciau cǎ în 1918 s-a înfǎptuit un act care nu putea fi pus sub semnul întrebǎrii, cǎ dreptatea lor este “eternǎ”.

Dominaţi de acest spirit, ei nu au desfǎşurat o consistentǎ propagandǎ externǎ, pentru a convinge guvernanţii şi opinia publicǎ internaţionalǎ de legitimitatea actelor de Unire şi de faptul cǎ noile provincii s-au intergrat firesc în cadrul statului naţional român. In opinia lor, fǎceau propagandǎ, pentru care risipeau importante fonduri şi energii, doar cei care nu aveau dreptate, iar şansele lor de succes erau nule.

Adeseori, în disputele politice interne liderii partidelor politice din Basarabia îi acuzau pe “rǎgǎţeni” cǎ nu ar proteja populaţia din teritoriile unite în 1918, iar unele abuzuri şi ilegalitǎţi ale autoritǎţilor – caracteristice unei societǎţi cu o democraţie neconsolidatǎ şi care aveau loc pe întreg cuprinsul ţǎrii – erau puse pe seama politicii guvernului de la Bucureşti. Nu odatǎ, confruntǎrile politice interne se prelungeau şi în strǎinǎtate, fapt ce crea o imagine negativǎ asupra României

Pe de altǎ parte, statele vecine care aveau revendicǎri teritoriale pe seama României (Uniunea Sovieticǎ, Ungaria şi Bulgaria) au desfǎşurat o susţinutǎ propagandǎ externǎ, promovându-şi propriile interese.

Guvernul sovietic, pe lângǎ propria-i propagandǎ, s-a folosit de Internaţionala a III-a Comunistǎ, constituitǎ în martie 1919, pentru discreditarea statelor naţionale, pentru lupta împotriva burgheziei şi instaurarea dictaturii proletariatului.

România era consideratǎ un stat imperialist, care la sfârşitul rǎzboiului mondial a ocupat teritorii strǎine. Aceastǎ linie politicǎ a fost promovatǎ de toate partidele comuniste, astfel cǎ Partidul Comunist bolşevic insista pentru eliberarea Basarabiei şi unirea ei cu la Uniunea Sovieticǎ, Partidul Comunist din Ungaria revendica Transilvania pentru ţara sa, iar Partidul Comunist din Bulgaria cerea retrocedarea Dobrogei cǎtre statul din sudul Dunǎrii.

In decembrie 1923, Internaţionala a III-a a impus Partidului Comunist din România sǎ militeze pentru “autodeterminarea pânǎ la despǎrţirea de statul român” a Basarabiei, Dobrogei şi Transilvaniei.

Vizate de Internaţionala Comunistǎ erau, alǎturi de România, şi Polonia, Finlanda, Estonia, Letonia, Lituania, state “imperialiste”, asupra cǎrora Uniunea Sovieticǎ avea revendicǎri teritoriale.

Pe acest fond politic tensionat au avut loc unele contacte oficiale româno-sovietice. In zilele de 27 martie – 2 aprilie 1924 s-a organizat o conferinţǎ la Viena, la care delegaţia românǎ a cerut ca Uniunea Sovieticǎ sǎ declare cǎ recunoaşte unirea Basarabiei cu România, în timp ce delegaţia sovieticǎ a precizat cǎ nu accepta acel act, cerând organizarea unui plebiscit prin care basarabenii sǎ se pronunţe dacǎ doresc sǎ rǎmânǎ în cadrul statului român, sǎ se uneascǎ cu Uniunea Sovieticǎ sau sǎ constituie un stat independent.

In fond, aceastǎ propunere viza anularea deciziei Sfatului Tǎrii din 27 martie 1918, precum şi a Tratatului de la Paris din 28 octombrie 1920. Astfel, conferinţa a eşuat, înainte de a se trece la discutarea problemelor de fond privind relaţiile româno-sovietice.

Dupǎ eşuarea tratativelor de la Viena, conducerea sovieticǎ a decis sǎ treacǎ la înfiinţarea unei entitǎţi statale pe malul stâng al Nistrului, care sǎ devinǎ un centru de promovare a obiectivelor sale teritoriale şi politice faţǎ de România.

Transnistria nu a constituit niciodatǎ, de-a lungul istoriei, o entitate statalǎ, iar puterea sovieticǎ s-a instalat definitiv în acest teritoriu abia în februarie 1923.

Incǎ din februarie 1924 s-a constituit un “comitet de iniţiativǎ”, care a elaborat
Memoriul cu privire la necesitatea creǎrii Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti. In acest document se afirma: “Republica Moldoveneascǎ ar putea juca acelaşi rol de factor politico-propagandistic pe care îl joacǎ republica Belorusǎ faţǎ de Polonia şi cea a Kareliei faţǎ de Finlanda. Ea ar focaliza atenţia şi simpatia populaţiei basarabene şi ar crea pretexte evidente în pretenţiile alipirii la Republica Moldoveneascǎ a Basarabiei. Din acest punct de vedere devine imperioasǎ necesitatea de a crea o anume republicǎ socialistǎ şi nu o regiune autonomǎ în componenţa URSS. Unirea teritoriilor de pe ambele pǎrţi ale Nistrului ar servi drept breşǎ strategicǎ a URSS faţǎ de Balcani (prin Dobrogea) şi faţǎ de Europa Centralǎ (prin Bucovina şi Galiţia), pe care URSS le-ar folosi drept cap de pod în scopuri militare şi politice”.

La 29 iulie 1924 a fost adoptatǎ Hotǎrârea Biroului Politic al Comitetului Central al Partidului Comunist (bolşevic) al Uniunii Sovietice cu privire la crearea Republicii Autonome Sovietice Socialiste Moldoveneşti în cadrul Republicii Sovietice Socialiste Ucrainene, precizându-se cǎ acest act era necesar din motive politice.

Pe aceastǎ bazǎ, la 19 septembrie, Biroul Politic al Comitetului Central al Partidului Comunist (bolşevic) din Ucraina a decis constituirea RASSM. Graniţa de apus a noii republici era cea a URSS, care nu recunoştea unirea Basarabiei cu România, subînţelegându-se cǎ ar fi pe râulPrut.

A urmat Decizia Comitetului Executiv Central al Ucrainei din 12 octombrie 1924 cu privire la formarea RASSM, în care se afirma cǎ exista un popor moldovenesc pe ambele maluri ale Nistrului, cea mai mare parte a acestuia “fiind aruncatǎ cu forţa sub puterea burgheziei române care a cotropit Basarabia”. Evident, se avea în vedere eliberarea acestuia şi integrarea sa în noul stat moldovenesc.

Odatǎ cu crearea RASSM propaganda sovieticǎ şi-a stabilit ca obiectiv strategic asumat plenar refacerea unitǎţii poporului moldovenesc. In acest scop au acţionat guvernul sovietic prin structurile sale, Internaţionala a III-a Comunistǎ, Federaţia Comunistǎ Balcanicǎ, precum şi Partidul Comunist din România, care era o secţie (filialǎ) a Internaţionalei respective.

Potrivit statisticilor sovietice, RASSM avea o populaţie de 572 339 locuitori , cu o structurǎ etnicǎ complexǎ: ucraineni – 50,5%, moldoveni – 34,3%, ruşi – 5,5%, evrei – 4,8%, alte naţionalitǎţi – 4,7%.

Capitala Republicii a fost slabilitǎ în oraşul Balta, iar din 1929 laTiraspol.

RASSM a fost organizatǎ dupǎ modelul sovietic, în care rolul decisiv îl avea Partidul Comunist bolşevic. De la început, conducerea acesteia era asiguratǎ de Comitetul Moldovenesc Regional de Partid, format din 12 ruşi, 9 ucraineni, 4 evrei şi 2 moldoveni. Pe întreaga perioadǎ de existenţa a RASSM în organele de conducere pe linie de partid, la nivel central şi local, ponderea cea mai mare au avut-o ruşii şi ucrainenii.

In aprilie 1925 a fost adoptatǎ Constituţia RASSM, care prevedea cǎ puterea legislativǎ era exercitatǎ de Congresul Sovietelor de deputaţi ai muncitorilor şi ţǎranilor, iar puterea executivǎ de Comitetul Executiv Central. Din 1938 organul legislativ s-a numit Sovietul Suprem, iar cel executiv Consiliul Comisarilor Poporului.

In RSSAM au fost create noi structuri economice şi sociale. S-au înfiinţat colhozuri (gospodǎrii colective) în care ţǎranimea a trebuit sǎ se înscrie. Cei care se opuneau erau arestaţi sau deportaţi. Fabricile, atâtea câte existau, au fost naţionalizate, patronii, socotiţi exploatatori şi reacţionari, fiind arestaţi sau devenind proletari. S-au înfiinţat unele noi întreprinderi, fapt ce a condus la sporirea numǎrului de muncitori industriali. Pentru promovarea noii culturi, socialiste şi comuniste, precum şi pentru munca de propagandǎ politicǎ în RASSM au fost aduşi intelectuali ruşi şi ucraineni.

Conducerea sovieticǎ a urmǎrit izolarea locuitorilor din Transnistria faţǎ de cei din România şi cu deosebire din Basarabia, inventând o limbǎ nouǎ, moldoveneascǎ. In actul de constituire a RASSM se menţiona cǎ în acest stat existau trei limbi: moldoveneascǎ, ucraineanǎ şi rusǎ. In 1924 a fost introdusǎ grafia rusǎ (chirilicǎ), iar în 1925 s-a întocmit o gramaticǎ a limbii moldoveneşti, care folosea cuvinte româneşti arhaice, amestecate cu cuvinte inventate sau traduse din limba rusǎ.

Tentativa de a crea o limbǎ moldoveneascǎ, distinctǎ de limba românǎ, era determinatǎ de motive politice, neavând nici un fundament ştiinţific. Acest fapt a fost sesizat chiar de Ion Dic-Dicescu, cel care semnase Memoriul privind înfiinţarea RASSM. El scria în 1925: “Noi am constatat cǎ limba moldoveneascǎ este totodatǎ şi limba românǎ, iar limba românǎ este şi limba moldoveneascǎ prelucratǎ ştiinţific şi literar. Limba românǎ este limba scriitorilor moldoveni”. Dicesu propunea şi soluţia: “Noi trebuie sǎ utilizǎm acest tezaur, deoarece suntem moştenitorii lui. Noi nu avem nici timp şi nici forţǎ pentru a <crea> o nouǎ limbǎ şi literaturǎ. Noi trebuie sǎ ne însuşim cultura româneascǎ şi s-o sovietizǎm, sǎ-i insuflǎm spirit comunist, sovietic şi revoluţionar”.

Liderii sovietici nu au fost consecvenţi în privinţa grafiei şi a alfabetului. La începutul anilor 3o au decis ca republicile şi regiunile autonome din Asia Mijlocie şi Caucazul de Nord, care foloseau alfabetul arab, sǎ treacǎ la grafia latinǎ. S-a emis chiar teoria potrivit cǎreia alfabetul latin era “adevǎratul alfabet al revoluţiei din octombrie 1917”. In acest context şi în RASSM s-a decis, în februarie 1932, revenirea la grafialatinǎ, argumentându-se cǎ “pǎstrând unitatea scrisului muncitorilor moldoveni ce locuiesc pe ambele maluri ale Nistrului, vom întǎri influenţa revoluţionarizatoare a RASSM asupra maselor asuprite din Basarabia”.

Dar, peste numai şase ani, în februarie 1938, s-a revenit la grafia rusǎ, considerându-se cǎ prin folosirea alfabetului latin se ajungea la “românizarea limbii moldoveneşti”, fapt ce avea consecinţe grave asupra consolidǎrii RASSM.

In contextul marii terori staliniste din anii 1937-1938, mulţi activişti de partid şi de stat, precum şi intelectuali din RASSM, acuzaţi de naţionalism, au fost declaraţi “duşmani ai poporului”, arestaţi şi chiar lichidaţi.

Realitatea istoricǎ a dovedit cǎ RASSM a fost o creaţie artificialǎ, menitǎ sǎ sprijine propaganda sovieticǎ vizând destabilizarea României şi expansiunea teritorialǎ a URSS.

La 20 iulie 1924, Comitetul Executiv al Internaţionalei Comuniste a cerut partidelor comuniste din Polonia, Lituania, Estonia, Cehoslovacia, România şi Iugoslavia sǎ ia în considerare un eventual conflict cu România.

Dupǎ pregǎtiri intense, la 11 septembrie, grupuri înarmate au trecut Nistrul, atacând mai multe localitǎţi din Basarabia. La 15 septembrie, în localitatea Tatar Bunar a fost proclamatǎ Republica Sovieticǎ Moldoveneascǎ, în componenţa Uniunii Sovietice. Armata românǎ a reuşit sǎ restabileascǎ ordinea în Tatar Bunar şi a capturat comandourilor respective.

Dupǎ 1924, conducerea sovieticǎ a schimbat tactica în privinţa politicii externe. Dorind sǎ arate cǎ promoveazǎ o politicǎ paşnicǎ, guvernul sovietic a acceptat Planul Briand-Kellogg, semnat laParisla 27 august 1928, prin care statele semnatare se angajau sǎ rezolve problemele dintre ele exclusiv pe cale paşnicǎ, eliminând rǎzboiul din viaţa internaţionalǎ. Mai mult, Kremlinul a propus guvernelor din statele vecine Uniunii Sovietice sǎ semneze un protocol privind aplicarea pactului respectiv.

România, ca şi celelalte state invitate, a dat curs acestei invitaţii şi a semnat, în ziua de 9 februarie 1929, Protocolul de la Moscova.

Devenit ministru de Externe al României în octombrie 1932, Nicolae Titulescu a apreciat cǎ în discuţiile cu oficialii sovietici nu trebuia ridicatǎ problema Basarabiei, întrucât aceasta era un teritoriu românesc a cǎrei apartenenţǎ la România nu avea nevoie de consinţǎmântul Kremlinului. La rândul sǎu, Maksim Litvinov, ministrul de Externe sovietic, a acceptat sǎ nu ridice problema Basarabiei în relaţiile cu România.

La 3 februarie 1933, a fost semnatǎ la Londra, atât de România, cât şi de Uniunea Sovieticǎ, Convenţia pentru definirea agresorului şi a agresiunii. La propunerea lui Titulescu s-a precizat cǎ “prin teritoriu trebuie sǎ se înţeleagǎ teritoriul asupra cǎruia un stat îşi exercitǎ în fapt autoritatea”. In opinia diplomatului român, prin acest document, Uniunea Sovieticǎ recunoştea apartenenţa Basarabiei la România.

In ziua de 22 ianuarie 1934, la propunerea lui Nicolae Titulescu, statele Micii Inţelegeri au convenit sǎ stabileascǎ relaţii diplomatice cu Uniunea Sovieticǎ.

La 9 iunie 1934, printr-un schimb de scrisori între Titulescu şi Litvinov, cu conţinut identic, s-a anunţat stabilirea de relaţii diplomatice între România şi Uniunea Sovieticǎ. In document se menţiona:

“Guvernele ţǎrilor noastre îşi garanteazǎ mutual plinul şi întregul respect al suveranitǎţii fiecǎruia din statele noastre şi abţinerea de la orice imixtiune, directǎ sau indirectǎ, în afacerile interne şi în dezvoltarea fiecǎreia dintre ele” .

Nicolae Titulescu – care se bucura de un mare prestigiu internaţional, îndeplinise în 1930 şi 1931 funcţia de preşedinte al Adunǎrii Generale a Ligii Naţiunilor – s-a declarat un prieten sincer al Uniunii Sovietice, exprimându-şi dorinţa unei colaborǎri fructuoase între România şi marele sǎu vecin de la Rǎsǎrit. Ministrul român a pledat pentru primirea Uniunii Sovietice în Liga Naţiunilor, eveniment ce a avut loc la 15 septembrie 1934.

La rândul sǎu, guvernul sovietic, ca semn de bunǎvoinţǎ, a restituit României, în mai 1935, o parte din tezaurul depus la Moscova în timpul primului rǎzboi mondial. De asemenea, au fost restituite osemintele domnitorului Dimitrie Cantemir, care au fost depuse în Catedrala Mitropolitanǎ din Iaşi.

In condiţiile în care statele revizioniste deveneau tot mai agresive, Titulescu şi Litvinov au militat pentru un sistem de securitate colectivǎ în Europa, prin semnarea unor tratate care sǎ garanteze menţinerea pǎcii pe continent. In acest spirit, ministrul de Externe român s-a implicat în perfectarea tratatelor de asistenţǎ mutualǎ între Franţa şi Uniunea Sovieticǎ (2 mai 1935) şi între Cehoslovacia şi Uniunea Sovieticǎ (16 mai 1935).

La 15 iulie 1935, N. Titulescu a primit din partea guvernului prezidat de Gheorghe Tǎtǎrescu şi a regelui Carol al II-lea mandatul de a negocia şi semna un pact de asistenţǎ mutualǎ cu Uniunea Sovieticǎ.

Contextul s-a dovedit a fi cu totul nefavorabil. Viaţa internaţionalǎ se deteriora rapid, ca urmare a acţiunii statelor revizioniste şi a politicii de cedare în faţa agresorului promovate de guvernele Franţei şi Marii Britanii.

La 3 octombrie 1935, Italia a invadat Abisinia (Etiopia), iar la 7 martie 1936 trupele germane au ocupat zona demilitarizatǎ a Renaniei. Guvernele de la Paris şi Londra s-au mǎrginit la unele declaraţii publice, fǎrǎ a acţiona efectiv pentru respectarea Statutului Societǎţii Naţiunilor şi a tratatelor semnate de ele. In iulie 1936 a izbucnit rǎzboiul civil din Spania, în care s-au implicat Germania şi Italia de partea “rebelului” Franco, şi Internaţionala Comunistǎ de partea guvernului republican, în timp ce Franţa şi Marea Britanie au adpotat politica de neintervenţie.

Liga Naţiunilor se dovedea neputincioasǎ, iar politica de securitate colectivǎ era ineficientǎ.

In acest context, unii oameni politici români – între care Gheorghe I. Brǎtianu, Octavian Goga, Corneliu Zelea Codreanu – cereau ca politica externǎ sǎ se adapteze noilor realitǎţi şi priveau cu suspiciune încheierea unui pact cu Uniunea Sovieticǎ, prin care s-ar permite intrarea trupelor acestei ţǎri pe teritoriul României.

Totuşi, la 15 iulie 1936, guvernul şi regele i-au reînnoit mandatul acordat lui Titulescu în urmǎ cu un an de a încheia un pact de asistenţǎ mutualǎ cu URSS.

Dupǎ negocieri secrete, Titulescu şi Litvinov au semnat, la 21 iulie 1936, un protocol care cuprindea proiectul tratatului de asistenţǎ mutualǎ între România şi Uniunea Sovieticǎ.

In document se menţiona :

”Guvernul URSS recunoaşte cǎ, în virtutea diferitelor sale obligaţii de asistenţǎ, trupele sovietice nu vor putea trece niciodatǎ Nistrul fǎrǎ o cerere formalǎ în acest sens din partea Guvernului regal al României, la fel cum Guvernul regal al României recunoaşte cǎ trupele române nu vor putea trece niciodatǎ Nistrul în URSS fǎrǎ o cerere formalǎ a Guvernului URSS.

La cererea Guvernului regal al României trupele sovietice trebuie sǎ se retragǎ imediat de pe teritoriul român la Est de Nistru, dupǎ cum, la cererea Guvernului URSS, trupele române trebuie sǎ se retragǎ imediat de pe teritoriul URSS la Vest de Nistru”.

Faptul cǎ râul Nistru era menţionat de patru ori ca graniţǎ de stat între România şi URSS l-a determinat pe Titulescu sǎ aprecieze cǎ guvernul de la Kremlin recunoştea unirea Basarabiei cu România.

Numai cǎ Maksim Litvinov nu avea mandat din partea guvernului sǎu, drept care a cerut amânarea semnǎrii acestui document.

La 29 august a avut loc o remaniere a guvernului Tǎtǎrescu, în urma cǎreia Nicolae Titulescu a fost înlocuit cu Victor Antonescu. Atât preşedintele Consiliului de Miniştri, cât şi noul ministru au declarat cǎ guvernul va promova o politicǎ externǎ de continuitate. Pe de altǎ parte, Litvinov îi preciza lui Titulescu, în septembrie, cǎ “actul din 21 iulie 1936 nu mai este valabil între noi, cǎci considerǎm cǎ demiterea Dv. în împrejurǎrile cunoscute echivaleazǎ cu o schimbare a politicii externe”.

In anii urmǎtori situaţia internaţionalǎ a devenit tot mai gravǎ: la 13 martie 1938, Germania a anexat Austria, la 30 septembrie 1938 – prin acordul de la Munchen semnat de Adolf Hitler, Benitto Mussolini, Edouard Daladier şi Neville Chamberlain – Cehoslovacia a fost silitǎ sǎ cedeze Germaniei o parte din teritoriul sǎu (regiunea Sudeţilor), iar la 15 martie 1939 trupele germane au ocupat acest stat.

Guvernul sovietic a decis sǎ-şi reorienteze politica externǎ, drept care, la 3 mai 1939, Litvinov a fost înlocuit cu Veaceslav Mihailovici Molotov.

La rândul sǎu, în ziua de 11 august 1939, regele Carol al II-lea l-a rugat pe Ismet Inonu, preşerdintele Turciei, care urma sǎ se deplaseze la Moscova, sǎ transmitǎ guvernului sovietic cǎ România era gata sǎ semneze un pact de neagresiune cu Uniunea Sovieticǎ. Dar guvernul sovietic nu s-a arǎtat interesat de o asemenea propunere.

Asadar, cu toate eforturile si bunavointa guvernelor Romaniei Mari, nu au putut fi normalizate pe deplin relatiile diplomatice cu URSS, datorita faptului ca URSS nu recunostea actul legitim , realizat prin vointa liber exprimat a populatiei din Basarabia, de la 27 martie/9 aprilie 1918.

Probabil cea mai elocvent dovada de rea-credinta din partea URSS, in perioada interbelica, in relatiile cu Romania Mare, a fost înscenarea de catre serviciile speciale sovietice, a revoltei de la Tatarbunar, care poate fi calificata ca un act terorist.

În vara anului 1924 au avut loc primele acțiuni de pregătire a declanșării rebeliunii. La 2 iunie 1924, un grup de oameni înarmați a încercat să traverseze Nistrul într-o luntre și să debarce pe malul drept. Grănicerii români a somat grupul să se oprească, dar intrușii au deschis focul. În apărarea celor care încercau să intre fraudulos în România au intervenit grănicerii sovietici care au deschis focul asupra malului românesc. Conform rapoartelor grănicerilor, unele grupuri înarmate ar fi reușit să treacă Nistrul fără să fie observate .

Andrei Kliușnikov, comisar politic sovietic cunoscut sub pseudonimul Nenin, a desfășurat o acțiune de înființare a unor comitete revoluționare bolșevice în județele Cahul, Ismail și Cetatea Albă din Bugeac. Au fost răspândite materiale propagandistice (broșuri și manifeste revoluționare) care denunțau ocupația românească a Basarabiei și chemau la unitatea populației basarabene pentru proclamarea unei republici sovietice.

S-a format un Comitet Revoluționar, compusă din Andrei Kliușnikov, Iustin Batișcev, Nikita Lisovoi, Ivan Bejan (zis Kolțov), Leonte Țurcan, Grigori Cernenko și Andrei Stanțenko. Comitetul urma să declanșeze la Tatarbunar o revoltă armată împotriva autorităților române, cu sprijinul organizațiilor comuniste din Basarabia. Conducătorii operațiunii sperau ca întreaga populație din Basarabia să se răscoale împotriva armatei române și că mișcarea revoluționară va cuprinde întreaga Basarabie.

La 12 septembrie 1924, un grup de 27 persoane mascate a trecut Nistrul și a ocupat localitatea Nicolaievka din județul Ismail. Rebelii au tăiat firele telefonice și telegrafice, apoi au intrat cu forța în primărie, unde i-au ucis pe primar, pe soția acestuia și pe jandarmi. Ei i-au jefuit pe țărani de alimente.

La 15 septembrie 1924, în casa lui Chirilă Nazarenko din Tatarbunar a avut loc o adunare a comitetului revoluționar bolșevic, cu care prilej, Nenin a întocmit planul atacului ce urma să fie declanșat în acea seară asupra comunei Tatarbunar, precum și planurile de desfășurare a revoluției în alte sate sud-basarabene. În aceeași seară, conducătorii insurgenți din Tatarbunar Nikita Lisovoi și Iustin Batișcev i-au adunat pe membrii comitetelor revoluționare la casa lui Chirilă Nazarenko, unde se afla Nenin, pentru a fi înarmați și repartizați pe grupe, cu scopul de a începe atacul în comuna Tatarbunar.

În noaptea de 15/16 septembrie, rebelii au pus stăpânire pe comună, fiind tăiate firele telefonice, instalate santinele la toate intrările și ieșirile comunei, precum și pe străzile principale și arborate drapele roșii.

Un grup condus de Grigori Cernenko a atacat postul de jandarmi și i-a omorât pe comandant și pe cei doi soldați. Nenin le-a comunicat autorităților din sat (primarul, perceptorul, notarul, dirigintele oficiului poștal și toți funcționarii) că este revoluție, iar Basarabia s-a proclamat „republică moldovenească sovietică”. Sătenii au fost convocați la sediul primăriei, unde Nenin a ținut un discurs în care afirma că în Basarabia se instalase puterea sovietică și că localitatea nu mai aparținea României. El le-a comunicat sătenilor că Armata Roșie a intrat în Basarabia pentru a alunga armatele române și le-a cerut să se înarmeze și să lupte contra trupelor române. Pentru a arăta că sprijină rebeliunea, în zilele de 15, 16 și 17 septembrie, artileria sovietică din Ovidiopol, pe malul stâng al Nistrului, efectua manevre militare de tragere.

În acea seară, bande de agitatori bolșevici de câte 20-30 de persoane au preluat conducerea și în satele Cișmele, Achmanghit, Nerușai, Mihăileni și Galilești din sudul Basarabiei, intimidând restul populației. Rebelii au creat autorități sovietice - comitete revoluționare, unități de miliție populară și Gărzile Roșii. Numărul persoanelor răsculate s-a ridicat la 4.000-6.000 de persoane. Răsculații proveneau din etniile ucraineană, rusă, bulgară, găgăuză etc. Rebeliunea nu a fost susținută de țăranii români din Basarabia și nici de germanii basarabeni.

Comandantul român al postului de jandarmi din Achmanghit a reușit să fugă în satul Sărata, unde a strâns un grup de 40 de voluntari de etnie germană. În dimineața zilei de 16, voluntarii au deschis focul asupra rebelilor conduși de Ivan Bejan și au luptat câteva ore până când comuniștii au auzit că se apropia armata și s-au retras spre Tatarbunar .

Pentru înăbușirea rebeliunii, guvernul României a trimis trupe de artilerie din Corpul III al Armatei Române și o unitate de marină. Primele unități militare de la Cetatea Albă au ajuns în zonă în seara zilei de 16 septembrie 1924 și s-au luptat cu rebelii la podul dintre Tatarbunar și Achmanghit, împușcându-l mortal pe Ivan Bejan (Kolțov). Între timp, Nenin s-a dus la Cișmele unde avea ascunse arme și muniții la Andrei Stanțenco, unul dintre liderii revoltei . Rebelii de acolo se luptau cu armata română care venea dinspre vest.

În dimineața zilei de 17, Nenin a decis să se retragă la Tatarbunar. Luptele au continuat în jurul comunei toată ziua, iar spre seară Nenin a dat ordin trupelor sale (care numărau acum aproximativ 200 de oameni) să se retragă la sud spre satul Nerușai, unde urmau să fie sprijiniți de Leonte Țurcan, care dispunea de un stoc mare de arme ascunse.

În zorii zilei de 18 septembrie, trupele române au luat cu asalt Tatarbunarul - centrul răscoalei, supunând localitatea unui atac de artilerie. Nereușind să țină piept armatei, Nenin a renunțat la luptă și a ordonat rebelilor retragerea spre Galilești, apoi să încerce să ajungă la Marea Neagră într-un punct numit Volcioc. Pe drum, trupele rebelilor au fost atacate de o patrulă de frontieră, compusă din 20 de soldați, care s-a luptat cu insurgenții până li s-a terminat muniția, după care au fost capturați și dezarmați. Ulterior, rebelii au fost ajunși de un detașament mai mare de soldați, s-au luptat cu ei, dar nu au reușit să reziste. Armata a reușit să captureze 120 de rebeli.

În același timp, liderii revoltei, Nenin și Iustin Batișcev, au fugit cu un automobil, pe care l-au abandonat dincolo de Galilești. S-au ascuns într-o porumbiște, dar Batișcev l-a părăsit pe Nenin în timp ce acesta dormea, luând cu el și cei 200.000 lei rămași din banii jefuiți de la oamenii din Tatarbunar. A fost capturat ulterior de armată. După ce s-a trezit singur și a observat lipsa banilor, Nenin a fugit spre mlaștinile sărate de pe malul mării, dar la 19 septembrie a fost suprins de un jandarm care l-a împușcat mortal.

La 19 septembrie, după trei zile de lupte în care au murit sute de rebeli (potrivit unor surse peste 3.000) și au fost arestați 489 (287 dintre aceștia fiind judecați) Kliușnikov și alți lideri ai rebelilor au fost uciși în timpul luptelor cu trupele românești, revolta a fost înăbușită. După alte patru zile, au fost stinse și celelalte focare ale răscoalei.


În perioada 24 august - 2 decembrie 1925, timp de mai bine de trei luni (103 zile), s-a desfășurat la Chișinău procesul participanților la revolta armată de la Tatarbunar (supranumit în presă „Procesul celor 500”). Dosarul conținea aproximativ 70.000 de pagini, iar verdictul 180. În cursul procesului au fost anchetate peste 500 de persoane, dintre care 287 au fost inculpate. Avocatul apărării a fost M. Costa-Foru.

După finalizarea procesului, majoritatea celor arestați au fost achitați de instanță. Un număr de 85 rebeli au fost condamnați la pedepse cu închisoarea: majoritatea la pedepse între 6 luni și 6 ani, doi la 15 ani muncă silnică și Iustin Batișcev la muncă silnică pe viață. Dintre cei 85 de condamnați, niciunul nu era român. În acest proces s-a intenționat demonstrarea faptului că Răscoala de la Tatarbunar a fost organizată de URSS.


Grupurile socialiste din România au condamnat rebeliunea; liderul Federației Socialiste, Ilie Moscovici, a scris în 1925:


"La Tatar Bunar, au fost implicați agenții provocatori ai Internaționalei a III-a, care, jucându-se cu viețile țăranilor basarabeni, au vrut să dovedească Europei că basarabenii sunt în favoarea inexistentei și ridicolei &laquo;Republici Moldovenești&raquo;.
Niște țărani din câteva comune izolate nu au putut alunga jandarmii [...] câțiva agenți provocatori asigurându-i că revoluția a început în toată Basarabia sau că armatele sovietice au pătruns sau erau pe cale să intre."

Această viziune a evenimentelor a fost împărtășită de cel puțin un observator extern, profesorul american Charles Upson Clark de la Columbia University, după care:

"[...] rebeliunea de la Tatar-Bunar a fost în esență exemplu cel mai frapant al unui raid comunist, organizat din afară [...] și nu o revoluție locală împotriva condițiilor intolerabile datorate asupririi românești, așa cum a fost prezentată de către presa socialistă din toate țările."

Da, da, sa decida singuri soarta lor, dar numai in directia indicata......nu este nici o problema.

Ca doar daca spera ca sa isi vanda VINUL lor de calitate dar scump pe piata UE, trebuie sa le spunem ca aici toate DEALURILE sunt pline de vita de vie.

Germania produce vin enorm
Franta produce vin foarte mult, de la 2 lei la 200 de lei,
Spania si Italiaproduc vin de curge un Fluviu.

Deci uitati ca veti vinde aici vin, sa ca vor cumpara cineva Vinul vostru, este de multi ani in regal cateva sticle, dar nu vezi pe nimeni nici sa se apropie.


Iar Mere,Pere si latele, doar nu credeti ca Polonia nu poate sa le vinda, Franta face din Mere suc si Vin
Iar Rosii produc italienii

Si toate sunt aduse din Strainatati de la miide km


Doar nu credeti ca pentru ca nu mai sunt taxe vamale vine COMERCIANTUL ( mai nou mai sunt pe piata Germaniei ca. 4 OAMENI care cumpara si vand produse deala Gurii),

poate cateodata ca sortiment exotic, si atat.

Nu va imbatati cu apa plata, avem atatea produse agricole aici in UE ca nu mai stiu unde sa le arunce.




Si poate sperati la un post de munca la spalat...


Doar ce credeti, ca nu avem Polonezii nostri care vin deja de 27 de ani si nu mai alta sansa in viata?


Doar si la CAPSUNARIT, imi spunea o romanca, au mafia lor poloneza, si nu primesti ca roman partile unde s-au facut capsunii...


Si acum mai avem de integrat la munca doar peste 1,5 milioane de Barbati tineri, care muncesc pe nimic ( un euro) pentru ca casa , masa, imbracaminte toate sunt platite de Statul German pentru urmatorii ani buni....si au cate 12 copii acasa si primesc dupa ei vreo 3 000 de leuti...si fi sigur ca oamenii sunt multumiti...


si cand veniti voi, pe salar de 450 de euro, cum va platit chria


si chiar pe salar de 1000 de euro, cum se da la ingrijire, doar va costa viata si chiria, si trebuie sa lucrati, sa fiti treji 24 de ore din 24 si 7 zile pe saptamana....si oamenii pe aici au saracit si se uita la fiecare banut.


Nu va mai asteapta nimeni cu pungile pline si Vechiturile se vand, nu se mai arunca.

Si in Italia Tinerii pana la 35 de ani nu au 2/3 servici

si in Spania de asemenea, nu au 2/3 din Tineri, ca doar la 35 de ani nu mai esti tanar cu Familie cu copii, si ei nu au servici

Si toate tarile sudice si toate tarile estice spera la un loc de munca la centru sau nord.

Si aici cumpara Chinezii si Indienii tot..

si stai sa vezi ca nu mai avem Fabrici pentru Tehnica Moderna....doar cateva intreprinderi pentru armament..


Totul este Made in China, desfaceti produsul, si vedeti, doar pe cutie scrie Firma Germana, nu mai este decat un Birou , nu Fabrica.


Inca avem bani, pentru ca suntem legati de Dolar. dar nu bani pentru saraci,

si daca esti sarac atunci nici copiii nu fac scoala.

Dar sa revenim la istoria Basarabiei si la subiectul topicului.

La 23 august 1939, Germania nazistă și U.R.S.S. anunță semnarea unui pact de neagresiune. Chiar dacă Rusia bolșevică întreținuse multă vreme relații privilegiate cu Germania anilor 1920, acest lucru i-a surprins pe majoritatea observatorilor, căci opoziția ideologică dintre nazism și comunismul sovietic părea ireductibilă. Alianța dintre cei doi mari dictatori totalitari, Hitler și Stalin, urma să aibă consecințe nefaste, vizibile și astăzi în sânul Europei reunite.

Relațiile dintre liderii bolșevici și Germania au debutat într-un mod cu totul aparte: în aprilie 1917, pentru a grăbi destrămarea armatei ruse, serviciile secrete germane au decis să faciliteze întoarcerea în Rusia a câtorva zeci de revoluționari, printre care un anumit Vladimir Ilici Ulianov, alias Lenin. Urmarea se cunoaște: venirea la putere a bolșevicilor, la 7 noiembrie 1917, apoi tratatul de la Brest-Litovsk, din martie 1918, prin care Lenin ceda Germaniei 800.000 km&sup2; și un sfert din populația imperiului țarist, războiul civil și în sfârșit stabilizarea la putere a bolșevicilor.

Începând cu 1920, Lenin impune politicii externe sovietice trei direcții principale.

Prima dintre acestea prevedea „apărarea patriei socialiste”, care, pe plan intern, trebuia făcută prin teroare, iar pe plan extern, prin intermediul unei puternice Armate Roșii.

Cea de-a doua viza expansiunea „marii revoluții proletare mondiale”, pentru Lenin înțelegându-se de la sine că venirea la putere a bolșevicilor în Rusia nu însemna decât începutul unui proces revoluționar menit să schimbe fața întregii Europe, și mai cu seamă a Germaniei, a cărei forță industrială și al cărei proletariat ar fi întărit puterea bolșevică.

Această expansiunea s-ar fi făcut pe două căi, care se completau reciproc: subversiunea pe plan intern a fiecărei țări - prin intermediul partidelor comuniste organizate în cadrul Internaționalei comuniste (sau a Kominternului) și acțiunea ofensivă a Armatei Roșii, care, după ce fusese implicată într-un război civil în Rusia, se va angaja într-un război civil internațional, nesocotind regulile tradiționale cu privire la relațiile dintre state. A treia direcție avea la bază „exacerbarea contradicțiilor inter-imperialiste”; cu alte cuvinte, trebuia făcut totul pentru a asmuți statele „bourgheze” și „capitaliste” unul împotriva celuilalt, în așa fel încăt acestea să se slăbească reciproc, așa cum se întâmplase în timpul Primului Război Mondial, și să contribuie astfel la afirmarea puterii revoluționare.

Prima aplicare spectaculosă a acestor direcții a avut loc în cazul Germaniei. Pe de o parte, Kominternul a dus multă vreme aici o politică subversivă, sprijinit fiind de partidul comunist german, care, până în 1933, a criticat constant Republica de la Weinmar, mergând uneori până la conflicte cu naziștii.

Pe de altă parte, Lenin, care căuta să submineze organizarea noii Europe ieșite din război sub auspiciile Franței și Marii Britanii, a încheiat la 16 aprilie 1922, spre surpriza generală, tratatul de la Rapallo, prin care U.R.S.S.și Germania se recunoșteau reciproc și își anulau datoriile una față de cealaltă.

Începând cu 1923, sub egida Reichswehr-ului, sunt semnate primele contracte cu Uniunea Sovietică, privind construirea lângă Moscova a unei uzine de avioane de luptă și vânzarea către sovietici a sute de mii de puști, explozivi și alte materiale de război. În schimb, până în 1933, Germania beneficiază de oportunitatea de a nu respecta clauzele tratatului de la Versailles, prin care îi erau considerabil limitate posibilitățile de reînarmare. Astfel, departe de privirile indiscrete, Reichswehr-ul pune la punct și experimentează în U.R.S.S. tehnologii și prototipuri de avioane de luptă și de tancuri; instalează aici tabere clandestine, unde sute de ofițeri se familiarizează cu tehnica ultramodernă și se antrenează în vederea folosirii ei; printre aceștia, faimosul general Guiderian, care va conduce ofensiva Panzerelor în Franța, în 1940. Tot în U.R.S.S. este reconstituită clandestin viitoarea Luftwaffe și experimentate primele avioane de vănătoare-bombardier. În sfârșit, tot aici, și tot clandestin, armata germană pune în aplicare manevre care duc la inventarea unor noi tehnici de luptă și la elaborarea unei doctrine de război aerian, ce își vor da intreaga măsura a eficacității în timpul atacului împotriva Poloniei, în 1939, a Franței, în 1940, și chiar a Ununii Sovietice în iunie 1941.

La 15 august 1939, ora 4.30, von Schulenberg primește o telegramă „f.f. urgentă” din partea ministrului afacerilor externe al celui de-al treilea Reich, von Ribbentrop, care îi cere să se prezinte fără întârziere la Molotov, pentru a-i citi acest comunicat surprinzător: „Evoluțiile din ultimul timp par să indice faptul că anumite divergențe de concepție ideologică nu exclud existența unor relații rezonabile între cele două state, nici restabilirea unei colaborări amicale de tip nou. [ ...] Spațiile vitale ale Germaniei și Rusiei se învecinează, iar nevoile lor naturale sunt aceleași.[ ...] Guvernul Reich-ului consideră că nu există, între Marea Baltică și Marea Neagră nici un aspect care să nu poată fi reglat spre deplina satisfacție a celor două părți. Printre aceste chestiuni se numără mai cu seamă Marea Baltică, regiunea Balticii, Polonia, Sud-Estul Europei etc. [ ...] Nu încape îndoială că politica germano-sovietică a ajuns azi la o răscruce istorică. Deciziile privitoare la politica ce va fi urmată, în viitorul imediat, de către Berlin și Moscova, vor marca hotărâtor, timp de generații, natura relațiilor dintre poporul german și popoarele Uniunii Sovieticie [ ...] În lumina experienței trecutului, guvernelor Reich-ului și al U.R.S.S. trebuie să le fie limpede ca lumina zilei că democrațiile capitaliste occidentale sunt dușmanul implacabil atât al Germaniei național-socialiste, cât și al Uniunii Sovietice. [ ...] Diferendele dintre [ Polonia și Germania] ar putea lua o turnură care le-ar priva pe cele două guverne [german și sovietic] de posibilitatea restabilirii prieteniei germano-sovietice, și, poate, de rezolvarea de comun acord a chestiunilor teritoriale din Europa de Est. În consecință, conducătorii celor două țări nu ar trebui să lase lucrurile la voia întâmplării ci să acționeze la momentul oportun”, (NSR, 1948).

Prin urmare, von Ribbentrop solicită o întrevedere directă, la Moscova, cu Molotov și mai ales cu Stalin. În fața unor propuneri atât de atrăgătoare, Molotov se arată gata să semneze un pact de neagresiune. Pe 17 august, ora 1.00, von Ribbentrop confirmă acordul Berlinului și adaugă că Fuhrer-ul este foarte grăbit, din cauza faptului că, „de la o zi la alta, pot avea loc incidente serioase”, cu Polonia (NSR, 1948). Drept răspuns, Molotov se declară gata să-l primească pe ministrul de externe al Reich-ului, investit cu toate puterile, cu condiția să fie prevăzută, în același timp cu pactul, și „încheierea unui protocol special care ar preciza interesele părților semnatare cu privire la anumite chestiuni de politică externă și ar fi parte integrantă a pactului. În paralel, dezamorsează și problema opozițiilor ideologice, explicând că „princicipiul coexistenței pacifice a diferitelor regimuri politice este un principiu de mult stabilit al politicii externe a Uniunii Sovietice.” (NSR, 1948).

De câteva zile, fuseseră reluate la Moscova negocierile dintre șeful Armatei Roșii și de delagațiile militare franceză și britanica. Dar Stalin era deja hotărât. La 19 august, el le explică membrilor Biroului politic: „Dacă semnăm cu Franța și cu Anglia un pact de asistență reciprocă, Germania va renunța cu siguranță la Polonia și va căuta un modus vivendi cu puterile occidentale. Războiul va fi evitat, dar după aceea evenimentele ar putea lua o turnură periculoasă pentru U.R.S.S. Dacă acceptăm propunerea Germaniei, cu privire la încheierea unui pact de neagresiune, aceasta va ataca în mod clar Polonia, ceea ce va duce, inevitabil la intervenția Franței și a Angliei. Europa va cădea atunci pradă dezordinii și unor grave tulburări. În aceste condiții, vom avea mari șanse să stăm în expectativă și să intrăm în război atunci când acest lucru va fi avantajos pentru noi”. (J. Rossi, 2000).

Prin urmare, Stalin era perfect conștient că semnarea pactului cu Germania va duce la declanșarea imediată a războiului. Pe 21 august, la ora 00:45, von Schulenburg, primește de la von Ribbentrop o telegramă ultrasecretă prin care i se cere să se ducă imediat la Molotov, pentru a-i înmâna un mesaj personal de la Adolf Hitler, pentru Iosif Stalin. Concret, Hitler, îl anunță pe „domnul Stalin” că Germania va declara război Poloniei, că este de acord cu protocolul cerut de sovietici, dar că va trebui ca von Ribbentrop să fie primit la Moscova pe 22, sau cel mai târziu pe 23 august. În aceeași zi, Stalin acceptă. La 23 august, von Ribbentrop aterizează la Moscova, unde încep imediat discuțiile. Stalin conduce negocierile și începe printr-un tur de orizont, cu privire la relațiile Germaniei cu Japonia, Turcia, Italia, Anglia și Franța, înainte de a aborda fondul problemei: împărțirea Europei Centrale și de Est. Von Ribbentrop confirmă că atacul împotriva Poloniei este iminent. Conform tradiției sovietice, înainte de a se despărți, participanții la discuții toastează. Intervenția lui Stalin este grăitoare: „Știu cât de mult își iubește națiunea germană Fuhrer-ul. Prin urmare, aș vrea să beau în sănătatea acestuia”. (NRS, 1948). Pactul de neagresiune, însoțit de faimosul protocol secret, este asfel semnat. Primul punct al acestuia privește regiunea Balticii: „În eventualitatea unei amenajări teritoriale și politicii efectuate în zona statelor baltice (Finlanda, Estonia, Letonia și Lituania), frontiera de nord a Lituaniei va constitui limita sferelor de influență ale Germnaniei și Uniunii Sovietice” (NRS, 1948). Prin urmare, celelalte trei state aveau să-i revină lui Stalin.

Al doilea punct privește Polonia: „În eventualitatea unei reamenajări teritoriale și politice a teritoriilor aparținând statului polonez, sferele de influență ale Germaniei și Uniunii Sovietice vor fi delimitate aproximativ de linia râurilor Narev, Vistula și San. În funcție de evoluțiile politice ulterioare, se va vedea dacă interesele celor două țări implică păstrarea unui stat polonez independent, precum și eventualul contur ale granițelor acestuia. În orice caz, această problemă va fi rezolvată în urma unui acord amical” (NRS, 1948). Astfel este parafată, în doar două rânduri, o nouă împărțire a Poloniei. Ultimul punct al protocolului subliniază interesul Uniunii Sovietice pentru Basarabia, provincia estică a României, și dezinteresul politic al Germaniei cu privire la Europa de Sud-Est.

În timp ce această răsturnare de situație provoacă stupefacția cancelariilor europene, la 1 septembrie Germania atacă Polonia, declanșând automat cel de-al Doilea Război Mondial. Aceasta fusese oare dorința lui Stalin atunci când a ordonat semnarea pactului Ribbentrop-Molotov?

Scopul declarat al acestui pact era, din punctul de vedere oficial al Germaniei, ca cel de-al Treilea Reich să-și asigure flancul estic în perspectiva iminentei invadări a Poloniei, petrecută, de altfel, cu o săptămână mai târziu, la 1 septembrie 1939. Pe de altă parte, Uniunea Sovietică voia să câștige timp, să prevină temporar o invazie germană, întrucât Armata Roșie avea prea puțini ofițeri superiori, după executarea multora dintre ei din ordinul lui Stalin, în frunte cu mareșalul Tuhacevski, sub pretextul unui complot imaginar.

În realitate, ambele țări agresoare voiau să se asigure, cel puțin oficial, că vor avea spatele „acoperit” în procesul expansionist de împărțire în două a ceea ce rămăsese neocupat și/sau neîmpărțit din Europa. Cruzimea și cinismul celor doi dictatori, Hitler și Stalin, s-au repercutat timp îndelungat, prelungind cel de-al Doilea Război Mondial cu Războiul Rece și cu scindarea Europei în două prin Cortina de fier între anii 1945-1989.

Momentul semnării este descris de istoricul Paul Johnson astfel:

„ Măcelarii Europei, amețiți de băutură, își jucau rolurile, îmbrățișându-se cu tandrețe și clătinându-se pe picioare. În întregime, ei se înfățișau ca un grup de gangsteri rivali, care avuseseră și înainte de împărțit ceva, și acum puteau să o ia de la capăt, fiind profesioniști ai acelorași afaceri. ”
Cu ocazia semnării tratatului de neagresiune din 1939 dintre Germania și URSS, semnatarii plenipotențiari au discutat în cadrul unor convorbiri strict confidențiale problema delimitării sferelor de interese în Europa răsăriteană. Convorbirile au dus la următorul rezultat, o înțelegere expansionistă secretă:

Protocolul adițional secret
În cazul unor expansiuni teritoriale și / sau politice în teritoriile aparținând statelor baltice (Finlanda, Estonia, Letonia, Lituania), frontiera nordică a Lituaniei va reprezenta frontiera sferelor de interese, atât pentru Germania, cât și a Uniunii Sovietice. În legătură cu aceasta, interesul Lituaniei față de teritoriul Vilno este recunoscut de ambele părți.

În cazul unor expansiuni teritoriale și/sau politice în teritoriilor aparținând Poloniei, sferele de interese, atât ale Germaniei, cât și ale Uniunii Sovietice, vor fi delimitate aproximativ pe linia râurilor Narev, Vistula și San. Problema dacă interesul ambelor părți face ca menținerea unui stat polonez independent să fie dorit și modul în care vor fi trasate frontierele acestui stat poate fi determinată în mod definitiv numai în cursul evenimentelor politice ulterioare. În orice caz, ambele guverne vor rezolva această problemă pe calea înțelegerii prietenești între Germania și Rusia (Uniunea Sovietică) .

Referitor la Europa de sud-est, partea sovietică își accentuează interesul pentru Basarabia. Partea germană își declară totalul dezinteres față de acest teritoriu, deci nu are obiecții față de eventuale schimbări de graniță în favoarea Uniunii Sovietice;

Acest protocol va fi considerat de ambele părți ca strict secret.

Asadar, calaii Romaniei si Poloniei- I.V.Stalin si Adolf Hitler- au semnat la 23 august 1939, pactul Ribentrop-Molotov, cu consecinte dramatice atat pentru Romania (o parte din teritoriul national al acesteia fiind ocupat de catre URSS in vara anului 1940), cat si pentru Polonia (care este ocupata si desfiintata ca stat de Germania nazista si URSS in septembrie 1939).

La 1 septembrie 1939 incepea cel de-al doilea razboi mondial, când Germania nazista (si apoi URSS) ataca si ocupa Polonia.
Franta si Marea Britanie, desi oferisera garantii statului polonez, nu intreprind din pacate nici o actiune militara concreta, pentru apararea statului polonez, in fata agresiunii germano-sovietice.
La 3 septembrie 1939 Franta si Marea Britanie declara razboi Germaniei naziste, dar fara a intreprinde nimic concret impotriva acesteia.

La 30 noiembrie 1939, după refuzul Finlandei să cedeze în fața pretențiilor sovietice, URSS a atacat această țară scandinavă. A izbucnit războiul de iarnă, care a durat până pe 12 martie 1940. Datorită apărării foarte hotărâte și bine organizate pe linia Mannerheim, sovieticii au trebuit să se mulțumească doar cu ocuparea Istmului Karelia, a regiunii Karelia Ladogană, a orașelor Viipuri și Sortavala și cu dreptul de a construi o bază navală în Peninsula Hanko (la sud-vest de Helsinki).

Între 14 – 17 iunie, Uniunea Sovietică a dat ultimatumuri Lituaniei, Estoniei și Letoniei prin care se cerea, practic, ocuparea militară a celor trei țări.

La 22 iunie 1940, cu patru zile mai înainte de prezentarea ultimatumului cu privire la Basarabia, mareșalul Philippe Pétain semna capitularea Franței în fața Germaniei. Cel mai important aliat european al României și arbitru al relațiilor sovieto-române își pierduse o bună parte a teritoriului, inclusiv capitala Paris.

După Polonia, Finlanda, Estonia, Letonia și Lituania, avea să vină rândul României, care pierdea Basarabia și Bucovina de nord, în conformitate cu prevederile pactului sovieto-german. O activitate diplomatică sovieto-germană coordonată a precedat ultimatumul.

În 22 iunie 1940, cu doar câteva zile mai înainte ca URSS să-și prezinte ultimatumul, Franța capitulase, iar Regatul Unit își retrăsese ultimele trupe din Europa, ceea ce făcea ca toate garanțiile de securitate date României de cele două puteri vestice să-și piardă orice valoare. De altfel, la 2 iunie, Germania informase România că, pentru a beneficia de garanții de securitate din partea Reichului, guvernul de la București trebuia să ia în considerație negocieri prealabile cu Uniunea Sovietică.

La 23 iunie un număr de circa 23 de avioane sovietice depășesc frontiera cu România și pătrund până deasupra Chișinăului, acest act constituind o agresiune aeriană asupra României.

Ministrul de externe german, Joachim von Ribbentrop, a fost informat de partea sovietică, în 24 iunie 1940, de intențiile sale cu privire la Basarabia și Bucovina. Ribbentrop s-a arătat îngrijorat mai mult de soarta celor aproximativ 100.000 de etnici germani din Basarabia. De asemenea, Ribbentrop s-a arătat uimit de pretențiile sovietice în ceea ce privește Bucovina, (acest teritoriu nu fusese menționat, în niciun fel, în protocolul secret al Pactului sovieto-german de neagresiune). În continuare, ministrul german de externe a subliniat că Germania are interese economice puternice în restul teritoriului românesc.

Textul ultimatumului din 26 iunie afirma, în mod mincinos, că Basarabia era populată, în principal, cu ucraineni: „În anul 1918, România, folosindu-se de slăbiciunea militară a Rusiei, a desfăcut de la Uniunea Sovietică (Rusia) o parte din teritoriul ei, Basarabia, călcând prin aceasta unitatea seculară a Basarabiei, populată în principal cu ucraineni, cu Republica Sovietică Ucraineană.”. Guvernul sovietic cerea partea de nord a Bucovinei care „ ar reprezenta, este drept că numai într-o măsură neînsemnată, un mijloc de despăgubire a acelei mari pierderi care a fost pricinuită U.R.S.S. și populației Basarabiei prin dominația de 22 de ani a României în Basarabia.” Bucovina de nord avea unele legături istorice cu Galiția, care fusese anexată de URSS în 1939 ca urmare a invaziei germano-sovietice din 1939, doar prin faptul că ambele regiuni fuseseră parte a Imperiului Austro-Ungar din a doua parte a secolului al XVIII-lea până în 1918.

La 26 iunie 1940, la ora 22:00, Comisarul poporului pentru afaceri externe al URSS, Viaceslav Molotov, i-a prezentat ambasadorului României la Moscova, Gheorghe Davidescu, un ultimatum prin care i se cerea României „retrocedarea” Basarabiei până pe 28 iunie și „transferul” părții de nord a Bucovinei către Uniunea Sovietică.

Ultimatumul mai adăuga: „Acum, când slăbiciunea militară a U.R.S.S. a trecut în domeniul trecutului, iar situația internațională care s-a creat cere rezolvarea rapidă a chestiunilor moștenite din trecut pentru a pune în fine bazele unei păci solide între țări, U.R.S.S. consideră necesar și oportun ca în interesele restabilirii adevărului să pășească împreună cu România la rezolvarea imediată a chestiunii înapoierii Basarabiei Uniunii Sovietice.”

Guvernul românesc a răspuns, sugerând că este de acord cu „negocieri imediate asupra unei largi categorii de probleme”.

Al doilea ultimatum sovietic din 27 iunie a cerut evacuarea administrației și armatei române din Basarabia și nordul Bucovinei în patru zile.

A doua zi, guvernul român condus de Gheorghe Tătărescu, după ce primise și sfaturi din partea Germaniei și Italiei, a acceptat să se supună condițiilor sovietice.

Decizia de acceptare a ultimatului sovietic și de executare a unei „retrageri” (s-a evitat folosirea cuvântului „cedare”) din Basarabia și nordul Bucovinei a fost luată în Consiliul de Coroană din noaptea de 27 – 28 iunie 1940. După cum este consemnat în jurnalul regelui Carol al II-lea, rezultatul votului a fost următorul:

6 voturi pentru respingerea ultimatumului: Ștefan Ciobanu, Silviu Dragomir, Victor Iamandi, Nicolae Iorga, Traian Pop, Ernest Urdăreanu

20 de voturi pentru acceptarea ultimatumului: Petre Andrei, Constantin Anghelescu, Constantin Argetoianu, Ernest Ballif, Aurelian Bentoiu, Mircea Cancicov, Ioan Christu, Mitiță Constantinescu, Mihail Ghelmegeanu, Ion Gigurtu, Constantin C. Giurescu, Nicolae Hortolomei, Ioan Ilcuș (Ministru de război), Ion Macovei, Gheorghe Mironescu, Radu Portocală, Mihai Ralea, Victor Slăvescu, Gheorghe Tătărescu (prim ministru), Florea Țenescu (șeful marelui Stat Major al Armatei)

o abținere: Victor Antonescu.

Nu este clar dacă regele a participat sau nu la discuții, sau dacă a votat sau nu.

Dintr-o populație de 3.776.000 de locuitori, (în conformitate cu rezultatele recensământul din 1930), în teritoriile ocupate de URSS, 2.078.000 (55%) erau etnici români. Peste 200.000 de locuitori de toate etniile s-au refugiat în România în cele câteva zile care au urmat după 28 iunie. Guvernul român a căutat să evite, chiar dacă doar temporar, un război cu Uniunea Sovietică. Ca urmare, toate instalațiile militare au fost cedate fără a fi distruse și fără a se trage un singur foc de armă, armata română având ordine stricte să nu răspundă niciunei provocări.

După ce Kremlinul a înaintat României ultimatumul de cedare a Basarabiei și nordului Bucovinei, Ion Antonescu l-a vizitat pe regele Carol al II-lea, la 1 iulie, și i-a prezentat Suveranului un Memoriu în care sublinia:

Maiestate, Țara se prăbușește. În Basarabia și Bucovina se petrec scene sfâșietoare. Mari și mici unități, abandonate de șefi și surprinse fără ordine, se lasă dezarmate la prima amenințare. Funcționarii, familiile lor și ale ofițerilor, au fost lăsate pradă celei mai groaznice urgii. Materiale imense și depozite militare acumulate acolo din incurie și menținute până în ultimul moment din ordin, au rămas în mâna inamicului.

România a cerut sprijinul englezilor, iar guvernul britanic a răspuns că va considera orice pierdere teritorială a românilor ca fiind temporară. Dintre toți aliații regionali cu care România avea tratate de cooperare militară, doar Turcia a răspuns că este gata să-și ofere sprijinul în cazul unei agresiuni militare sovietice.

În revista Time din 1 iulie 1940, se relata: „În această săptămână, avioane rusești au început să facă zboruri de recunoaștere deasupra Basarabiei. Mai apoi au fost semnalate ciocniri de frontieră de-a lungul râului Nistru. Deși armata română a simulat rezistența pentru a se lua act, nu are nicio șansă să oprească rușii fără ajutor, iar Germania a admis deja pretențiile Rusiei pentru Basarabia în negocierile secrete din anul trecut. România și-a acceptat destinul în noua Europă pe care Hitler o plănuiește. Ea va pierde de asemenea Transilvania în fața Ungariei și probabil o parte a Dobrogei în favoarea Bulgariei [...]. Rusia a fost preocupată de consolidarea propriei poziții în estul Europei lui Hitler. În urma ocupării [de către URSS] Estoniei, Letoniei și Lituaniei, aceste trei țări au stabilit guverne de stânga, care par că deschid drumul către sovietizarea completă. [...] Germania privește cu calm ocupația. Calmul Germaniei a fost fără nicio îndoială real, de vreme ce înțelegerile de anul trecut i-au dat Rusiei mână liberă în statele baltice și în Basarabia.”

În 28 iunie 1940 la ora 9:00, prin comunicatul nr. 25 al Marelui Stat Major al Armatei Române, populația a fost anunțată în mod oficial despre existența ultimatumului, despre acceptarea acestuia de către București și despre intenția guvernului de evacuare a armatei și a administrației pe malul drept al Prutului. În conformitate cu prevederile ultimatumului, trei orașe cheie – Chișinău, Cernăuți și Cetatea Albă – trebuiau să fie predate sovieticilor până la ora 14:00. Până pe 2 iulie, noua graniță de-a lungul râului Prut a fost închisă definitiv.

Între 28 iunie și 1 iulie administrația sovietică înstituită în regiune a ordonat deposedarea de bunuri a Capelelor de pe lângă Palatul Mitropolitan, Facultății de Teologie, Seminarului Teologic, Liceului Eparhial de Fete, Liceului „B. Petricescu-Hașdeu", Liceului „A. Russo", Școlii Normale de Băieți, Liceului „Regina Maria", Facultății de Agronomie, Liceului Militar „Regele Ferdinand", Azilului de Bătrâni „Sfântul Alexandru", Închisorii Centrale, Școlii Naționale de Viticultură, Azilului „Cavalji", Spitalului „Costiujeni", Casei copilului, Ospătăriei Săracilor din Piața Nouă, 20, celor trei biserici militare, și Bisericii grecești din Chișinău.

Doar o mică parte a populației Basarabiei și Bucovinei a întâmpinat anexarea sovietică cu sentiment pozitiv.

Cam 200 000 de cetățeni au decis să se refugieze în grabă în România. În zilele următoare, în localitățile mai importante și în unele din gările unde se adunau refugiații pentru evacuare au avut loc incidente antiromânești și prosovietice, în care grupuri de tineri fanatizați au atacat, despuiat, bătut sau omorât preoți, intelectuali, soldați români separați de unitate, persoane civile în curs de evacuare.

Unele documente militare și civile, produse în acea perioadă, indică participarea unor etnici evrei din Basarabia și nordul Bucovinei în proporție mare în aceste grupuri. Totuși, acești tineri fanatizați reprezentau o picătură minusculă în totalul populației evreiești din Basarabia și Bucovina de nord, care totaliza circa 270 000 de oameni.

Odată cu ocupația sovietică, cea mai mare parte a materialelor de rezervă ale postului Radio Basarabia, personalul și arhiva au fost retrase la Huși, dar nu și emițătorul de 20 kw. Pe cei rămași acolo sovieticii nu i-au cruțat, cadavrele lor fiind găsite într-un puț părăsit din curtea postului, iar clădirea, cu tot ce se afla în ea, a fost aruncată în aer de Armata Roșie. După revenirea armatelor și a administrației române în Basarabia, în 1941, Societatea Română de Radiodifuziune i-a trimis la Chișinău pe ing. Emil Petrașcu și pe Alexandru Hodoș (ziarist) pentru a evalua pagubele produse de armatele rusești în retragere. Clădirea postului, emițătorul și pilonii antenei au fost distruse prin dinamitare iar toate aparatele de radio-recepție fuseseră confiscate.

Teritoriul ocupat a fost organizat de sovietici pe 2 august 1940 după cum urmează: cea mai mare parte a Basarabiei și o mică parte din RSSA Moldovenească (care a fost desființată cu această ocazie) au fost proclamate ca o nouă republică sovietică – RSS Moldovenească. Bucovina de nord și jumătatea nordică a județului Hotin (Ținutul Herța), ca și partea de sud a Basarabiei (cea mai mare parte a județelor Ismail și Cetatea Albă, așa numitul „Bugeac”) au fost date Ucrainei sovietice. Această împărțire a fost hotărâtă de o comisie condusă de Nikita Sergheevici Hrușciov.

În perioada 1940-1941, s-a declanșat o campanie de persecuții împotriva localnicilor – arestări arbitrare, torturi, execuții și deportări în gulagurile Siberiei. Au rezultat, conform unor estimări, aproximativ 57.000 de morți și peste 100.000 de deportați. Economia celor două regiuni a fost paralizată de expropierea intreprinderilor particulare și de sistemul cotelor și rechizițiilor din agricultură. A fost stabilită o rată de schimb de 40 lei pentru o rublă, ceea ce a făcut ca soldații și oficialii sovietici deplasați în zonă să cumpere produsele aflate în magazine la prețuri extrem de mici. Cum magazinele nu au fost reaprovizionate, a rezultat o criză dezastruoasă pentru sectorul comercial al economiei zonale.

În urma semnării Pactului Ribbentrop-Molotov din 23 august 1939, Basarabia este revendicată de sovietici drept zona lor de influență. Astfel, la 28 iunie 1940, Armata Roșie ocupă Basarabia, precum și Bucovina de Nord și ținutul Herței. Drept urmare, este creată Republica Sovietică Socialistă Moldovenească (RSSM) la 2 august 1940. Numai 6 din cele 13 raioane ale RASSM intră în componența RSSM, iar județele basarabene – Ismail și Cetatea Albă din sud și o parte a județului Hotin din nord – sunt incluse în cadrul Ucrainei Sovietice. Basarabia cunoaște astfel încă din anii 1940-1941 experiența sovietizării și comunizării, unul din elementele centrale ale acestei experiențe fiind aplicarea terorii în masă față de clasele sociale indezirabile. Anexarea Basarabiei de către sovietici anticipează astfel instaurarea regimului comunist în spațiul românesc după 1944.

Întrucât majoritatea etnică românească din Basarabia era alcătuită din țărani, iar această clasă era vizată de măsurile de teroare, represiunea capătă, în mod indirect, un pronunțat caracter antiromânesc. În ansamblu, în URSS nu etnonațiunile erau supuse exterminării sau re-educării, ci anumite clase sociale considerate a fi purtătoare a valorilor societății burgheze.

Există însă și câteva excepții de la regulă, fiind vorba de germanii de pe Volga, deportați imediat după invazia hitleristă din vara anului 1941; precum și de ceceni, kalmuci, tătarii din Crimeea, ingușii, karaceenii, balcari și turcii meshetinți, învinuiți de colaborare cu regimul de ocupație nazist și deportați în masă la sfârșitul celui de-al doilea război mondial în Kazahstan, Asia Centrală și Siberia.

Cine, mai exact, a avut de suferit în primul an de ocupație sovietică și cum iminența izbucnirii războiului cu Germania nazistă a influențat politica Moscovei în regiune? În primul rând, organizația locală de comuniști era insignifiantă și dominată de reprezentanți ai minorităților etnice. Din totalul comuniștilor basarabeni de 285 persoane în august 1940, 186 erau evrei, 28 ucraineni, 21 ruși și 21 români. Criza de cadre locale loiale partidului comunist se observă și în primăvara anului 1941. Din cca. 9 000 de comuniști din RSSM, aproape jumătate erau veniți din alte republici sovietice. Acest lucru reflectă faptul că populația locală majoritară era refractară la ideile comuniste. În același timp nu se înregistrează acțiuni violente de amploare împotriva noii puteri sovietice.

Primii care au căzut victime ale regimului comunist au fost 1 122 de persoane, arestate în perioada 28 iunie – 4 iulie 1940, constituind foști funcționari ai statului român sau suspecți de colaborare cu administrația română. În următoarele luni au fost arestate alte cca. 2 000 persoane, majoritatea fiind lucrători ai căilor ferate în care regimul sovietic nu avea încredere.

Inamici potențiali ai puterii sovietice au fost considerați și germanii din Basarabia, urmași ai coloniștilor din secolul al XIX-lea. Astfel, în lunile iulie-noiembrie 1940 au fost repatriați în Germania cca. 124 000 de germani basarabeni, conform unor acorduri bilaterale sovieto-germane. Etnicii germani nu obțineau nici un fel de compensație din partea Moscovei pentru proprietățile abandonate, averea lor imobilă și utilajul agricol trecând la colhozurile întemeiate în grabă în fostele colonii germane.

Cele mai importante arestări ale populației locale vor avea loc în ajunul atacului german asupra Uniunii Sovietice din iunie 1941. La 31 mai 1941, împuternicitul Moscovei pentru arestarea sau strămutarea elementelor indezirabile, S.A. Goglidze, trimite un raport lui Stalin. Potrivit acestuia, urmau să fie anihilate cele mai periculoase elemente, cum ar fi foști membri ai Gărzii de Fier, caracterizată ca „cea mai clandestină organizație, cu experiență de ani de zile în activități ilegale”, având „cadre teroriste, organizate în trupe speciale”. Alte persoane susceptibile de deportare erau foști membri ai Partidului Național Creștin, ai Partidului Național Țărănesc și Partidului Național Liberal care ar fi încercat să organizeze activități ilegale. Alte persoane vizate proveneau din rândurile marilor latifundiari, comercianților, jandarmilor, albgardiștilor ruși etc. Operațiunea majoră de arestare și deportare a fost stabilită pentru noaptea de 12 spre 13 iunie 1941, fiind vizate 32 423 de persoane din Basarabia, Bucovina de Nord și ținutul Herței. Dintre acestea, 6 250 urmau să fie arestate, iar 26 173 – deportate. În raportul din 14 iunie 1941 despre rezultatele operațiunii, înaintat lui Stalin, Beria și Molotov, se constată că numărul celor arestați și deportați a scăzut de la cifra inițială de 32 423 persoane la 31 419. Cum se explică această diferență și ce relevanță are această micșorare a listei inițiale? Avem date în acest sens numai în legătură cu Basarabia – 1 183 reușesc să evite tragedia care îi aștepta. Dintre aceștia, trei persoane au reușit să se ascundă, 133 n-au fost arestate din motive de boală, 318 și-au schimbat în ajun domiciliul, iar 829 au scăpat, retrăgându-li-se învinuirile ad hoc, „din cauza insuficienței materialelor compromițătoare”.

Astfel, din RSSM au fost arestați și deportați în noaptea de 12 spre 13 iunie 1941 – 18 392 persoane, iar din celelalte teritorii românești anexate la 28 iunie 1940 – 11 844 persoane. După estimările guvernului antonescian, 97 la sută dintre cei arestați și deportați în 12-13 iunie 1941 erau români, o estimare care nu rămâne decât un truc propagandistic în plin război împotriva bolșevismului. În total, în primul an de ocupație sovietică au avut de suferit – prin arestare sau deportare – nu mai puțin de 86 604 persoane din Basarabia, Bucovina de Nord și ținutul Herței. Această cifră se apropie de cea calculată de istorici ruși după documente de arhivă de la Moscova, adică în jur de 90 000 de persoane reprimate, arestate sau deportate în primul an de ocupație sovietică. Arestările au continuat chiar după 22 iunie 1941.

În toiul operațiilor militare, a fost arestat și condamnat la 15 ani deportare Nicolae Costenco, fost redactor șef al revistei interbelice „Viața Basarabiei”. Altor intelectuali, precum Mihail Curicheru, li s-a incriminat conducerea unor organizații antisovietice, drept care au fost deportați ad hoc. Dacă deocamdată nu poate fi stabilită componența etnică a celor deportați, din punct de vedere social aceștia erau catalogați drept cele mai „antisovietice și contrarevoluționare” elemente.

O operațiune similară de „extracție a elementelor antisovietice și contrarevoluționare” a avut loc aproape simultan în alte teritorii anexate de URSS conform Pactului Ribbentrop-Molotov. În Țările Baltice, spre exemplu, în noaptea de 13 spre 14 iunie 1941 au fost deportate peste 50 000 de persoane. În ansamblu, în cele aproape 12 luni de putere sovietică în zona baltică au dispărut fără veste sau au fost executate nu mai puțin de 123 000 de persoane.

În perioada septembrie 1939-sfârșitul lunii iunie 1941, au fost arestați, deportați sau executați aproximativ 1 000 000 care aveau anterior cetățenia Poloniei, adică proveneau din teritoriile vestice ale Ucrainei și Bielorusiei. Componența etnică a acestora era următoarea: 52% – polonezi, 30% – evrei, 18% – ucraineni și bieloruși.

În acest sens, putem constata că motivul principal al operațiunilor sus-numite ținea de eliminarea unor potențiali sau prezumtivi dușmani ai puterii sovietice în condițiile în care posibilitatea izbucnirii unui război de lungă durată cu Germania era iminentă. În perioada postbelică, după cum vom vedea, arestările, deportările și execuțiile sumare vor fi motivate, din punctul de vedere al autorităților sovietice, de necesitatea consolidării regimului comunist în regiunile nou achiziționate. Mai exact, era vorba de pedepsirea celor care au colaborat cu „ocupanții” și, mai ales, de eliminarea totală a elementelor sociale indezirabile ce constituiau o piedică în construcția socialistă – în special a țăranilor înstăriți, numiți peiorativ kulaci sau chiaburi.

La 22 iunie 1941, armata germană atacă URSS, iar România intră în război de partea Germaniei cu scopul declarat de a elibera teritoriile pierdute un an mai devreme. Ulterior, mii de basarabeni sunt recrutați în armata română și participă la războiul împotriva Uniunii Sovietice, inclusiv la bătălia de la Stalingrad. Ca aliat al Germaniei naziste, România acceptă să preia administrația civilă a teritoriului dintre Nistru și Bug.

O dată cu atingerea liniei Nistrului de către Armata Roșie în martie 1944, basarabenii sunt eliberați treptat din armata română și trimiși acasă. Mulți dintre ei vor fi înrolați imediat de către sovietici și vor lupta împotriva Germaniei până în mai 1945, servind drept „carne de tun” în prima linie a frontului. România va pierde iarăși teritoriile sale din Est, de data aceasta cu acordul Statelor Unite și Marii Britanii care, din considerente geostrategice, recunosc legitimitatea hotarului sovietic de la 22 iunie 1941.

Deportările localnicilor s-au făcut pe motivul apartenenței la grupul „dușmanilor poporului” – intelectuali, militari, polițiști, foști politicieni, moșieri sau culac, ai celor cu atitudini antisovietice dovedite sau închipuite, etc. Perioadele maximă opresiune au fost 1940 – 1941, 1944 – 1950 și, într-o măsură mai redusă 1950 – 1956. Deportările au atins nu numai grupul etnic al românilor, dar și pe cel al ucrainenilor, rușilor, găgăuzilor, bulgarilor sau evreilor. Cele mai importante deportări au fost cuprinse în trei valuri mari [34]:

29.839 persoane au fost deportate pe 13 iunie 1941,
35.796 persoane au fost deportate pe 6 iulie 1949 și
2.617 persoane au fost deportate pe 1 aprilie 1951.

Au avut loc deportări de mică amploare în toate orașele mai importante ale Basarabiei și Bucovienei.

Aceste cifre se referă numai la RSS Moldovenească, nu și la Bugeac sau Bucovina de nord, de unde s-au făcut de asemenea deportări.

Arestările acestor persoane se făcea de regulă în timpul nopții, uneori fiind ridicate familii întregi, cu copii cu tot. Deportații au fost transportați în condiții inumane, în vagoane de marfă închise, în Siberia sau în Kazahstan. În timpul transportului, care dura până la șase săptămâni, deportații nu se bucurau de asistență medicală, călătoreau în condiții igienice îngrozitoare și aveau puțină apă sau hrană. La destinație erau de multe ori obligați să-și construiască propriile lagăre, să lucreze în condiții foarte grele – temperaturi extreme, norme de muncă greu de atins, hrană proastă și puțină, etc – toate acestea ducând la moartea a aproximativ 50% dintre ei.

După moartea lui Stalin în 1953, deportaților li s-a permis să se reîntoarcă în Moldova, cam jumătate dintre supraviețuitori alegând să revină pe pământurile natale. Repatriații au avut probleme mari în Basarabia și Bucovina, unde au găsit casele confiscate ocupate de străini, locuri de muncă puține și prost plătite destinate celor cu cazier politic, etc.

Cât timp Basarabia și Bucovina au fost în componența României, bărbații din aceste regiuni, care au avut vârsta legală, au fost chemați sub arme, în conformitate cu legile în vigoare în acele timpuri. După terminarea Operațiunii Iași-Chișinău din august 1944, Armata Roșie a luat peste 100.000 de prizonieri români, inclusiv mulți basarabeni și bucovineni. Conform unor anumite aprecieri, 10% dintre acești prizonieri au supraviețuit până în 1956, când au fost eliberați.

Unii dintre prizonierii de război capturați au fost trimiși de îndată în interiorul URSS-ului, în timp ce alții au rămas în partea europeană a Uniunii Sovietice până la un an. În Basarabia au fost organizate două lagăre la Bălți, unul obișnuit, altul de concentrare. Cel de-al doilea avea cam 45.000 de prizonieri, între care aproximativ 35.000 de români, (din care aproximativ jumate erau basarabeni și bucovineni), 5.000 de germani, restul fiind unguri, italieni, cehi, polonezi și alții. Condițiile foarte grele din lagăr au făcut ca numai cei mai rezistenți prizonieri să supraviețuiască, doar pentru a fi trimiși în lagărele de muncă din interiorul Uniunii Sovietice.

Unele surse afirmă că mai multe mii de civili au murit ca urmare a staționării celor 3,4 milioane de soldați sovietici în regiune din martie până în august 1944.

În perioada 1946 – 1947, ca urmare a situației dezastruoase de la finalul războiului, a secetei și a politicii agricole a guvernului sovietic, în Basarabia și Bucovina de nord au pierit aproximativ 298.000 de locuitori.

Mii de locuitori ai Basarabiei și Bucovinei de nord au fost mobilizați în lagărele de muncă, unde, în ciuda regimului disciplinar foarte strict, erau plătiți, e adevărat foarte puțin. Muncitorii au fost trimiși în zone îndepărtate ale Uniunii Sovietice. Doar în 1940 au fost trimiși la muncă fortătă 56.365 de persoane.

După ocuparea Basarabiei și Bucovinei de nord de cățre URSS, bărbații din regiune au fost mobilizați în cadrul armatei sovietice. Dintre aceștia, 220.000 au murit între august 1944 și mai 1945 în luptele Armatei Roșii din Lituania, Prusia Răsăriteană, Polonia și Cehoslovacia.

Aproximativ 200.000 de oameni s-au refugiat din Basarabia și Bucovina de nord în România pe 28 iunie 1940, dar mulți dintre ei s-au reîntors la casele lor în 1941. În condițiile în care Armata Roșie înainta spre România, temându-se de deportări precum cele din 13 iunie 1941, până la 800.000 de oameni s-au mutat spre vest pe restul teritoriului României, lăsând aproape goale marile orașe basarabene și bucovinene. Acești refugiați erau în principal profesori, ingineri, medici, avocați, practic oricine putea fi calificat intelectual, dat fiind faptul că aceasta era una dintre țintele predilecte ale persecuțiilor sovietice. A trebuit să treacă 25 de ani pentru ca în Moldova sovietică să apară o nouă generație de intelectuali, în special din rândul copiilor de țărani.

Ocupația sovietică a inaugurat și o politică antiromânească în Basarabia și Bucovina de nord, care a țintit atât grupul etnic și, mai larg, pe toți reprezentanții de frunte ai societății civile și clasei politice presovietice fără deosebire de naționalitate. Între 1940 și 1941, aproximativ 300.000 de români au fost persecutați, condamnați la muncă silcă în gulaguri, sau au fost deportați împreună cu familia. Dintre aceștia 57.000 au fost uciși, în acest număr nefiind incluși cei care au pierit în gulag.[35] Aceste politici au fost reluate și au continuat în perioada 1944 – 1956, după care a abuzurile au fost reduse la un număr de cazuri izolate.

După unele surse, pe toată durata de existență a URSS-ului, aproximativ 2.344.000 persoane originare din Basarabia, Bucovina de nord și RSSA Moldovenească au fost victime ale arestărilor, persecuțiilor politice, deportărilor, condamnărilor la muncă silnică, 703.000 dintre ei pierind.[36][37]. Ultimele cifre includ și cele 298.500 de victime ale foametei din perioada 1946 – 1947 și cei aproximativ 100.000 de prizonieri de război români de origine basarabeană și bucovineană, care au murit în lagăre. Restul sunt victime ale execuțiilor, masacrelor, deportărilor și ale gulagului.

Aceste politici au avut ca țintă elitele basarabene și bucovinene, care nu se refugiaseră în România în 1940 și între 1944-1945. Printre cei vizați de politicile sovietice se aflau învățătorii, profesorii, doctorii, preoții, avocații, foștii polițiști și jandarmi și cadre active ale armatei regale române, proprietarii de pământ (atât moșierii cât și culacii), membrii partidelor politice, (inclusiv membrii Partidului Comunist Român aflat până în 1944 în clandestinitate), ca și oricine își exprimase orice fel de disidență, practic marea majoritate a populației cu o educație înaltă, purtătoare a culturii române. Dar opresiunea sovietică a vizat în egală măsură și mii de ucraineni, ruși, evrei din regiune. În Bucovina de nord, persecuțiile au dus la un număr disproporționat de victime din cadrul etniei române. Acest fapt poate fi explicat prin structura socială a satelor din regiune, cu numeroși țărani înstăriți și mijlocași, care respingeau tacticile sociale sovietice. Ucrainenii din regiune care și-au exprimat opoziția față de regimul sovietic au avut aceeași soartă cu românii persecutați.

În perioada de după ocuparea Basarabiei și Bucovinei din 1940, 82.000 de germani basarabeni și 40 -45.000 de germani bucovineni au fost repatriați în Germania la cererea guvernului lui Hitler. Unii dintre ei au fost colonizați forțăt în Polonia ocupată, pentru ca, în 1944 – 1945, aceștia să fie nevoiți să se refugieze spre vest din calea războiului și a Armatei Roșii.

Ca urmare a plecării intelectualilor români din 1940 – 1944, a germanilor din 1940 – 1941, a evreilor în 1945, a repatrierilor forțate a polonezilor bucovinei în Polonia, Cernăuțiul, una dintre „perlele” universitare ale fostei Austro-Ungarii și a Regatului României și-a pierdut importanța universitară, iar populația sa de aproximativ 100.000 de locuitori din perioada interbelică a scăzut foarte mult. După război, în oraș s-au mutat ucraineni bucovineni din regiunile rurale, ucraineni galițieni sau podolieni. Cu toate acestea, cele mai importante funcții de conducere în politică și economie au fost ocupate de cetățeni sovietici aduși din Ucraina de răsărit, considerați mult mai loiali sistemului sovietic.

Ca urmare a persecuțiilor sovietice, a emigrării germanilor, polonezilor și evreilor și românilor, populația locală a scăzut dramatic, iar intelectualitatea din regiune a dispărut aproape în totalitate. Sovieticii au căutat să repopuleze regiunea, să umple uriașa prăpastie săpată de plecarea sau moartea intelectualilor și să pună pe picioare organizațiile de partid comuniste și ale aparatului de stat loiale Moscovei. Imediat după război, Stalin a declanșat o colonizare de proporții și o rusificare de facto a ceea ce erau acum Regiunea Cernăuți, RSS Moldovenească și Bugeacul ucrainean. Numeroși ruși și ucraineni, dar și alte mici grupuri etnice, au migrat din restul Uniunii Sovietice în Basarabia și Bucovina de nord, aproape în exclusivitate în orașe, pentru a repune pe picioare economia devastată de război, a repopula regiune, cu rezultatul imediat al schimbării compoziției etnice zonale. Noii veniți erau în special muncitori în fabrici sau în construcții, personal cu pregătire superioară, militari, cu toții însoțiți de familiile lor. Conform cu statisticile oficiale, în perioada sovietică, peste un milion de oameni s-au stabilit în Moldova sovietică. Deși printre ei se aflau ingineri, tehnician și un mic grup de cercetători științifici, majoritatea noilor veniți erau muncitori cu o pregătire redusă.

Accesul localnicilor la pozițiile înalte din administrație sau economie a fost limitat. Primul român care a fost numit în guvernului RSS Moldovenești a fost ministrul sănătății din deceniul al șaptelea. Limitări similare au fost impuse reprezentanților minorităților locale care au trăit în regiune înainte de 1940. Antagonismul dintre moldovenii/românii și noi veniți a persistat pe toată perioada de existență a RSS Moldovenești, izbucnind cu putere în perioada evenimentelor antisovietice și anticomuniste din 1988 – 1992. Aceste rivalități au fost un important factor declanșator al războiului din Transnistria din 1992.

Colonizarea a afectat în mod special orașele din Basarabia, Bucovina de nord, regiunile rurale din Bugeac, (de unde emigraseră germanii basarabeni), dar în mod special orașele din Transnistria.

În ciuda imigrației masive, recensământul din 1959 a arătat o scădere semnificativă a populație față de situația din 1940, ceea ce arată cât de dramatic a fost afectată populația locală de evenimentele din 1940 – 1956.

După ocuparea Basarabiei și Bucovinei, învățământul s-a desfășurat exclusiv în așa-zisa „limbă moldovenească” – limba română scrisă cu alfabetul chirilic. După 1952, s-a permis studierea operelor lui Mihai Eminescu și Ion Creangă, e adevărat, cu eliminarea, în cazul primului, a tuturor scrierilor politice și a unor poezii precum „Doina” sau „Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie”.

Istoriografia și propaganda sovietică au prezentat perioada 1918 – 1940 ca una a înrobirii țării de către boierimea și burghezia română, în cârdășie cu exploatatorii și trădătorii moldoveni, iar numele de „român” a devenit unul cu conotații negative. Naționalitatea locuitorilor Basarabiei și a unora dintre cei ai Bucovinei de nord a fost trecută în acte ca „moldovenească”. În Bucovina de nord – regiunea Cernăuți – autoritățile sovietice au permis locuitorilor să se declare „români” în actele de stare civilă. Copii deportaților din Basarabia și Bucovina de nord, care au rămas în Siberia sau Kazahstan, au studiat exclusiv în limba rusă.

În RSS Moldovenească, autoritățile sovietice au deschis, în special în orașe, numeroase școli cu predare în limba rusă, mai multe chiar decât cele cu predare în limba asa-zis „moldovenească” și un număr de școli mixte, cu clase cu predare în limbile română și rusă. Autoritățile au încurajat studierea limbii ruse ca pe o condiție necesară a perfecționării profesionale și a promovării în funcții de conducere în economie sau politică.

Treptat, în Basarabia s-a format o nouă pătură a intelectualilor, care a înlocuit vechea intelectualitate exterminată sau refugiată. Noua intelectualitate moldovenească era formată din copiii țăranilor locali și nu s-a bucurat de beneficiile unei legături directe cu intelectualitatea locală interbelică. Contactul cu literatura clasică română a fost foarte limitată, un mare număr de cărți și autori fiind interziși sau cenzurați, chiar și în cazul celor născuți în Basarabia sau Bucovina, precum Mihai Eminescu, Mihail Kogălniceanu, Bogdan Petriceicu Hasdeu și Constantin Stere. În ciuda politicii oficiale antiromânești, din 1956 s-a permis treptat localnicilor să-și viziteze rudele din România.

Deși presa și cărțile tipărite în România nu puteau fi găsite la Chișinău sau Cernăuți, în rețeau librăriilor „Drujba” din restul Uniunii Sovietice puteau fi găsite numeroase titluri ale unor autori români clasici sau moderni. Emisiunile radiofuziunii române puteau fi ascultate în mare parte a Basarabiei și Bucovinei, iar în unele regiuni puteau fi urmărite emisiunile postului 1 al televiziunii române.