cu ce ramane elevul dupa ora de religie ?
 

Intr-o vizita a unor tineri elevi la parintele Calistrat am vazut ca acestia nu cunosteau notiuni de baza spre exemplu ce este Biserica, ce este prescura.
Sigur se poate ca tinerii sa se simta timorati si sa nu doreasca sa raspunda sau sa nu inteleaga la ce trasaturi se refera parintele.
Deasemenea, e clar ca nu ajunge doar repetitia cuvant cu cuvant pentru a insusi anumite cunostinte.
Filmarea
https://www.youtube.com/watch?v=5QyZ2MLG1OA

Intrebarea e cu ce raman tinerii dupa ora de religie si cu ce va propuneti voi sa ramana in mod realist ?
Daca nivelul este cel din filmare e foarte slab sincer chiar si pe la 12-14 ani cam cat mi se pare ca au.

Parintele Calistrat, simpatic ca intotdeauna ,ferice de cei care ii stau prin preajma :)

Care mai este situatia religiei in scolile din Romania? Cand se incepe studiul,in ce clasa?
Cate ore/saptamana se studiaza?

Este normal,sunt incepatori in ale religiei,nu elevi avansati cu cate 4-6 ani de materie in spate.
Totusi, elevii care frecventeaza biserica destul de des stiu din practica ce este o prescura si alte notiuni elementare.
Daca practica religia numai ca teorie ,in clasa ...este ca si cum ar invata teoretic despre pictura,neincluzand actul picturii propriu-zise.

Ora de religie a fost scoasa din trunchiul comun al curiculei scolare urmare a unei decizii a Curtii Constitutionale, nu se mai pun calificative, iar pentru a o parcurge parintele copilului trebuie sa depuna cerere pana la 18 ani, altminteri un copil cu parinti atei fiind blocat intr-o stare de fapt negativa, iar in clasele cu putini elevi care opteaza pentru religie directorii nu angajeaza cadre si ora nu se face.

Se studiaza o ora pe sapatamana.

Pe la 12-14 ani sunt in clasa a 6-a, a 7-a, ori sa nu stie definitia Bisericii si ce e prescura mi se pare cam putin dupa 6-7 ani de scoala, chiar si cu o ora de saptamana.

Profesorul de religie nu are posibilitatea de a duce un copil la slujba daca parintii se opun,cel putin asa statea treaba cand era obligatorie ora de religie.

Cred ca un pictor ar vedea ca scrie NI/KA pe o prescura si ar afla simbolistica, iar copiii chiar si cei care frecventeaza slujbele ar avea sansa sa observe in detaliu o prescura numai daca i-ar trimite o ruda cu ele la altar.

Principial nu este vina copiilor pentru putinele cunostinte, le gasesc circumstante atenuante si daca au fost emotionati deoarece scoala romaneasca nu incurajeaza tinerii sa-si sustina ideile si atunci ei prefera sa taca.

Greu de dat un raspuns universal... Copiii sunt diferiti, unii invata mai mult altii mai putin chiar daca au un profesor bun. Realismul invocat trece prin multe variabile. Una din ele este familia din care vine copilul si participarea lui constanta la slujbe (macar la Sfanta Liturghie)....

*
As vrea sa spun cum e la noi in parohie.
Vin frecvent in biserica 20-25 copii. Dintre acestia, doar 10-15 participa la cateheza de duminica, ceilalti fiind micuti (de gradinita sau bebelusi). Unora dintre copii le place sa ramana in biserica daca are loc o Cununie sau un Botez. Cu acest prilej ei pot invata prin descoperire/ participare unele amanunte ale Tainelor Cununiei, Botezului, Mirungerii. Se pot impartasi de atmosfera speciala a slujbei, de har...:)

Cateheza se desfasoara sub forma unei agape. In timp ce iau o mica gustare si se bucura de un pahar cu suc de fructe, copiii dezbat anumite teme asistati de parintele diacon.
Stau cu totii la masa, ca membrii unei familii, parintele ocupind scaunul din capul mesei. Noi, parintii, putem asista sau chiar participa la discutii din locurile noastre aflate in lateral. Uneori suntem invitati la masa dar de obicei masa principala e a copiilor. E lumea lor...:)

La inceput parintele intreaba ce mai e nou pe la scoala. Micutii spun diverse... Un baiat a spus odata, de pilda, ca in saptamana respectiva surorii lui mai mici i-a cazut primul dintisor de lapte...:)
Parintele ii intreaba ce au mai invatat la ora de Religie, ce intrebari au, ce cantec sau poezie au descoperit sau au creat etc. Alteori ii invita sa impartaseasca impresii legate de Liturghia la care tocmai au participat, sa ridice probleme noi, sa intrebe... Apoi parintele lanseaza tema, legata de obicei de Liturghia si predica din ziua respectiva.
Lucru imbucurator, parintele diacon vorbeste putin, lasindu-i si incurajindu-i pe copii sa se exprime, sa monologheze si sa dialogheze. E o atmosfera foarte placuta in timpul dezbaterilor acestora; copiii sunt veseli, linistiti si, uneori, foarte gravi, seriosi...:)

*
Din experienta noastra acasa, am observat ca micutilor le place sa le citim din Biblie sau din carti scrise special pentru ei, cu tematica biblica sau din vietile sfintilor.
Le-am citit de multe ori seara la culcare cate un pasaj din Biblie, ca pe o poveste. Ei chiar asa si iau Scriptura, ca pe o carte de povesti... Si ce nu este, pentru un copil, poveste?
Daca se citeste sistematic si adaptat la particularitatile copilului, Biblia poate fi o carte foarte agreabila si usor de inteles, cel putin la un anumit nivel.
Copiii nostri cunosc bine alcatuirea Scripturii, printre altele ei stiu pe de rost (faceam mici concursuri pe tema asta) cartile in ordinea lor. Eu insa ma incurc si acum, memoria mea e mult mai slaba... De asemenea, ei cunosc bine personajele principale si pot rezuma corect si cu accent pe esential o multime de carti. Baiatului ii place in special sa vorbeasca despre Regi si despre Iona. E mare talcuitor....:) Iar in Faptele Apostolilor e expert...:) Si cred ca a memorat aproape cuvant cu cuvant mare parte din "povestile" acestea. Pentru ca ii plac. Dealtfel, adeseori ma corecteaza cand comit unele inexactitati sau cand interpretez prea liber.
Le place mult si "Pelerinul rus", atat cartea originala cat si varianta prescurtata aparuta recent - o varianta cu desene frumoase, rezumata pentru copii, gen benzi desenate.
Ei au unele notiuni precise de Liturgica. Le-au dobandit in timpul slujbelor dar le-am citit si noi din carti speciale (pentru seminar sau facultate). Au fost curiosi, au intrebat, le-am citit si s-au lamurit in buna parte.
Din fericire ei stiu cam toate cantarile de la Liturghie. Le-au invatat din mers, impreuna cu ceilalti credinciosi pe timpul slujbei. De asemenea am folosit o carte speciala de muzica unde sunt notate toate cantarile, atat in notatia liniara cat si in psaltica.
La scoala la Religie adeseori copilul se plictiseste... Pe de o parte pentru ca se discuta la un nivel prea general/vag dar mai ales pentru ca multi elevi nu sunt interesati de ora... Fac galagie, discuta diverse, iau lucrurile in ras/in gluma... Pe de alta parte lipseste atmosfera de rugaciune... Pacat.

Cred ca adevarata invatatura de credinta se face in biserica si acasa. Scoala ramane deocamdata ... aproape corigenta la Religie.

Cu cativa ani in urma am participat la ora de Religie cand fiul meu cel mare, acum adolescent, avea unele probleme cu scoala... Nu avea tocmai la Religie dar, pentru ca tot eram acolo si pentru ca imi placuse ce discutasem la cancelarie cu profa de Religie, am rugat-o sa imi permita sa asist la ora.
Ce s-a intamplat?
Copiii erau atenti, se vedea limpede ca isi dau silinta sa participe la ora. Doamna era riguroasa, in mod evident stapanea materia, urmarea cu abilitate obiectivele didactice ale lectiei, folosea metode variate si potrivite continutului si copiilor dar... ora a fost slaba. Dupa mine.
De ce?
Cred eu, din doua motive principale:
1) Copiii nu erau, in mod vadit, atrasi de lectie. Se vedea clar (si apoi mi-a confirmat fiul meu) ca in afara de 2-3 copii ceilalti erau din familii care nu prea aveau treaba cu Biserica. Erau politicosi, respectuosi dar nu le placea, nu ii interesa.
2) Doamna era corecta, abila dar ...rece. Prea concentrata pe comunicarea exacta a cunostintelor si mai putin pe starea emotionala a elevului, pe receptivitatea lui, pe comunicarea dintre copii, pe relatie... Sa ma ierte Dumnezeu dar nu mi-as fi dorit o astfel de profa tocmai la Religie. Aceasta disciplina, mai ales, ar trebui predata de oameni care sa aiba capacitatea de a transmite iubirea pentru Hristos si Biserica. Banuiesc ca doamna iubea pe Hristos insa... nu transmitea asta. Religia nu e stiinta exacta, ea se preteaza la cantece, la poveste, la toata gama starilor nobile de spirit ale copiilor. De aici mi-am reintarit convingerea ca scoala nu poate transmite continuturi daca nu transmite si incurajeaza, mai intai, stari de spirit virtuoase, pline de incantare si iubire.... O atitudine de iubire si pasiune pentru disciplina respectiva si pentru universul ei uman merge imediat la inima elevului. Dragostea e contagioasa...

In concluzie, cred ca actorul didactic (profesorul) e personajul cheie si la disciplina Religie, ca la orice alta materie. Cu toate acestea, daca in familie copilul nu traieste in duhul vietii crestine sau traieste intr-o atmosfera indiferenta, formala, e greu de crezut ca va fi foarte receptiv si participativ la scoala, la ora de Religie.
Dumnezeu lucreaza (si) prin oameni. Familia si profesorul pot fi tocmai oamenii potriviti prin care sa lucreze Bunul Dumnezeu. Cred ca orice copil isi deschide inima fata de Evanghelie daca are adultii (parinti si profesori) potriviti pentru asta.

P.S. Partea buna a unor astfel de profesori este ca, totusi, ei nu spun prostioare in genul celor afirmate de P. Calistrat: "Biserica e totalitatea crestinilor botezati..." Astfel de profesori spun simplu si adevarat, pe intelesul copilului: "Biserica e comunitatea crestinilor" sau "comunitatea oamenilor botezati".
Dar la noi conteaza atat de mult sa fii "cumsecade", "de gasca" (probabil din pricina frustrarilor imense ale acestui neam - suntem avizi de atentie si afectiune), incat poti sa afirmi aproape orice numai sa ai limba "dulce", mieroasa, cu "iubire"....
Si as mai adauga ceva: as prefera ca adultii sa nu-i mai tina pe copii pe jos, cu capul plecat, in pozitia de patruped plin de cainta. Definitiile nu se construiesc la elev in atmosfera si postura penitentului la spovedanie. Dragostea se poate deprinde si sezind frumos pe scaun sau stind in picioare. De asemenea, m-as bucura daca tonul folosit de pedagog nu ar fi unul de "sus", care "stie tot", ci unul al egalului, plin de respect si consideratie pentru micut.
Si inca, as prefera ca adultul, fie el si preot, sa nu-l loveasca peste cap pe copil in timpul lectiei. Chiar daca o face cu dragoste...
In fine...

Vezi ce inseamna sa asiste un parinte la ora? Copiii sunt respectuosi.

.....:)
Fii linistit ca am asistat si la alte ore...
Atmosfera din clasa atarna de profesor, in primul rand. Dupa cum mai depinde si de tipul de colectiv, de "personalitatea" lui - sunt clase linistite si altele mai agitate, zgomotoase etc.

Un moment cheie in activitatea didactica il reprezinta "captarea atentiei", cu care de obicei debuteaza ora. Se stie ca fara atentie nu exista invatare sau are loc o invatare neglijenta, superficiala etc.
Numai ca, desi mai toti profesorii stiu si pot sa capteze atentia, se intampla ca pe parcursul orei atentia fluctueaza, se pierde. In primul rand din pricina oboselii, a concentrarii indelungate dar si din alte motive - unii elevi nu pot fi atenti, stabilitatea nu e insusirea lor forte.
In acest caz, profesorul face o serie de manevre pentru a readuce pe elev in starea de atentie. Una din ele mizeaza pe efectul cathartic al unei glume bine plasate, altul pe schimbarea stimularii (noutatea e un factor prosexic), altul pe ridicarea nivelului de dificultate al intrebarilor etc. Sunt multe trucuri...
Dar la noi, ca nota generala, profesorii sunt foarte slab pregatiti pe plan didactic si psihologic. Au unele cunostinte corecte, solide, la materia lor dar nu stiu sa lucreze cu copiii. Asta e foarte trist... Multi copii rateaza scoala tocmai din pricina nepriceperii profilor.

*
Lucrul de care, se pare, nu voieste sa se debaraseze invatamantul romanesc este accentul pus pe profesor, pe predare, iar nu pe activitatea elevului. La noi profesorii sunt "buni" daca predau multe cunostinte si dau teme barosane.
In realitate, acestia sunt profesorii slabi. E o intreaga discutie aici despre calitatea invatarii si eficienta didactica.
Eu spun doar atat: a fi bun profesor inseamna a pune in valoare elevul ca persoana care invata, si nu pe tine sau materia predata.
Cand elevul se simte "important" pentru propria lui activitate si pentru profesor, atunci el se mobilizeaza si devine capabil de invatare autentica. Este activ, investigheaza, pune intrebari, creaza, cauta si ofera feedback etc.
Alternativa e cea binecunoscuta: elev pasiv, distrat, atent la orice dar nu la lectie etc.
Pentru primul, scoala e o experienta benefica. Pentru al doilea, un chin, o corvoada de care nu mai stie cum sa scape.
In fine, ar fi multe de spus...

Este extraordinar tot ce ai descris despre educarea crestina a copilului in colaborare cu Biserica, sunt metode din care si alti parinti se pot inspira.

Din pacate si profesoara e supusa curriculei, acum mai putin pt ca nu acorda calificative la religie dar in trecut poate acesta era un motiv pt a preda cat mai multe informatii in timp scurt.

Cred ca pedagogii si catehetii bisericii ar trebui sa ajunga la un consens despre nivelul minim cu care sa ramana un om dupa 8 -12 ani de religie, indiferent daca e atent copilul sau nu, are formatie crestina din familie ori nu si indiferent de abordarea profesorului.

Altfel se va ajunge la concluzia pe care o exprima si un jurnalist si anume ca ora de religie nu cultiva moralitatea, ca dupa 12 ani de religie nu a crescut gradul de moralitate la fel cum orele de etica din Occident au o eficienta redusa, sau elevii se vor retrage de la ora dupa vreo 5-6 clase, daca totul e predictibil si nu mai simt o provocare.

Da, din pacate.
Insa tinta nu trebuie sa fie moralitatea! Fereasca Sfantul! Asta e chiar o adevarata catastrofa!
In mod categoric, fara cea mai mica ezitare, ceea ce trebuie urmarit constant este dezvoltarea capacitatii de iubire a elevului. O scoala centrata pe dezvoltarea iubirii este, cu adevarat, o scoala in duh Evanghelic, o scoala a lui Hristos.
Din duhul iubirii vin apoi toate celelalte bunatati. Inclusiv moralitatea, care infloreste si rodeste firesc, nutrita si incalzita de inima iubitoare.
Altminteri moralitatea devine un idol, un zeu nemilos.

Dar cine sa predea copiilor iubirea vie, manifesta, incorporata si expresiva? Unde ne sunt, astazi, Apostolii?........:(

Multi chemati...

In urma cu cativa ani, cand participam la intrunirile AA, am cunoscut un anonim cu totul neobisnuit. (E drept ca pe acolo sunt tot felul de oameni "originali", in ciuda abstinentei - personalitatea omului nu se schimba doar pentru ca nu mai consumi alcool. E nevoie de mult lucru cu sine, ani si ani...)
De ce era special colegul acela?
Mai intai pentru ca era mereu vesel, binedispus, senin. Un barbat cu chip luminos, avea mereu intelegere pentru orice marturisire si relata, in completarea povestii altuia, cu mult haz din propriile patanii. Nu facea bascalie, nu era nimic de glumit, insa facea cum facea si scotea la iveala absurdul din intamplarile lui asa incat izbucneam cu totii in ras! Ne recunosteam propria nebunie a obsesiei bautului distructiv, fiecare in felul lui...
El insa era fericit ca scapase din robie si asta ne contamina pe toti. O bucurie de om!

Mai era special pentru ca tinea mereu sa citeasca din Biblie sau din vreo carte duhovniceasca. Citea putin si comenta tot putin dar interventia lui avea mereu efect (mangaietor si stenic) asupra noastra. Chiar si asupra celor care se declarau, cu incapatanare, atei sau agnostici.
In fine, ciudatenia lui cea mai mare era ca, in ciuda veseliei si seninatatii, cand citea din Scriptura... plangea. Citea ce citea si deodata nu se mai putea abtine si il podideau lacrimile, apoi plangea de-a binelea... Uneori avea un plans tacut, sugrumat...

Ei bine, acest om a fost unul dintre cei care m-au intors la credinta. Modul cum citea si cum comenta Scriptura ne facea sa renuntam la toate barierele noastre constiente sau latente. Pur si simplu el reusea sa ne deschida inima, asa incat uneori se lasa o atmosfera uluitoare, de mare pace si caldura sufleteasca. Simteai, participind acolo, ca esti cu adevarat iertat si intarit de Dumnezeu. Si nu te puteai supara pe nimeni din grup, orice ar fi povestit... Atmosfera de acceptare si sprijin era evidenta, aproape materiala - nu stiu cum sa spun...:)

Ce vreau sa zic cu evocarea asta?
Ca mi se pare foarte important, decisiv chiar, modul in care profesorul/invatatorul prezinta mesajul. Daca o face in duh potrivit, din inima infranta si smerita, cu o caldura si onestitate anume, atunci impactul asupra celorlalti este semnificativ. De piatra sa fii si tot te atinge!
Iar copiii sunt, in mod evident, foarte sensibili prin natura lor la onestitate si afectiune.
Daca, insa, omul e rece/detasat de miezul mesajului pe care ar voi sa-l transmita, atunci impactul scade sau poate genera efectul contrar scopului urmarit.

Cred ca invatatura crestina ar trebui raspandita de oameni cu adevarat pregatiti pentru asta. Nu neaparat care sa planga atunci cand citesc din Biblie sau cand intoneaza o cantare (in definitiv, acolo eram la balamuc! sau pe-aproape...), dar macar sa aiba o minima expresivitate emotionala consonanta cu Evanghelia, care sa deschida inima ascultatorului spre sentimentul de dragoste.
Pentru ca, dupa opinia mea (sa fiu iertat) credinta e o afacere a inimii, mai intai. Doar pe acest fundal vin firesc si celelalte. Si invers, cand inima se tulbura sau, vai, se impietreste - o iau razna si invatatura si toate faptele...

Ce profesori voim, deci, pentru ora de Religie? Cine le poate "evalua" inima, mai degraba decat cunostintele?...........

da sa fie profesori traitori,sufletisti,cu dragoste...dar si cu adevarul ortodoxiei, fara ecumenism

Numai că vorbim despre un proces care se petrece în şcoli.
Iar când spunem şcoală, zicem implicit multe influenţe şi presiuni, fireşti sau nefireşti, câtă vreme şcoala nu e ruptă de viaţa lumii.
Să vedem ce spun despre şcoală, despre cea românească mai intâi, doi psihologi şi profesori universitari clujeni dintre care unul a fost ministrul Educaţiei iar celălalt e un fost "copil minune" (fără nici o ironie) al şcolii...:)

http://economie.hotnews.ro/stiri-fin...explicatii.htm

Să dai sens vieţii tale, să te descoperi pe tine, să descoperi oamenii din jurul tău, să priveşti cu ochii minţii şi să dai culoare universului tău... Să mergi dincolo de cuvinte, să le descoperi taina... Să le acorzi libertatea să şi le dezvăluie singuri pe toate acestea. De asta au nevoie tinerii şi o cer. Ora de religie este singura în care nu ţi se impun anumite bariere, spre care tu nu ai voie să priveşti sau să le depăşeşti. Este ora de libertate, aici având şansa să descoperi şi să te descoperi pe sine, să fii descoperit de ceilalţi, în ideea unui parcurs cât mai lin în viaţă.

Iar nu pot sa citez. Nu inteleg ce se intampla.

Cristi, tu te referi aici la ora de religie? Nu-mi vine sa cred ce scrii tu.
Eu tocmai ca o vad mai severa si mai cu bariere, la fel ca si credinta in general si la biserica.
Poate poti sa explici putin ce-ai vrut sa spui.

Groaznic , dar atât de adevărat, tot timpul vezi numai lucrurile in gri si negru , bariere si obstacole peste tot :)


s

Te-am rugat sa explici putin la ce te referi in postarea ta. Poate am inteles eu ceva gresit.
Ai preferat sa ma critici. Dar da, este adevarat. Pentru mine este severa credinta.
Sunt niste reguli aspre si cand mai vezi si formularea canoanelor...
M-am invatat asa, le respect. Respect preotii.
Dar nu vad asa o veselie.
Ca in sufletul meu simt totusi si ceva pozitiv, este altceva. Vad si partea pozitiva.
Pai ce fac copiii la scoala cu profesorii...La biserica ii vad totusi mai respectuosi cu preotii. Este o diferenta.
Tu chiar vezi la fel la lucrurile?
Acum depinde si de om, de preot.

Cum spui tu ca ora de religie nu-ti impune bariere cand sunt atatea reguli aspre in credinta si este si asceza?
Eu nu stiu ce se invata totusi la ora de religie si cum, ca n-am facut asa ceva.
Am invatat credinta cum am putut, singura, de la unul si altul.

Uite iti pun aici o listuta cu lucruri care nu inseamna libertate si sa fii tu insuti:
- smerenie, cap plecat, sa vezi in toate numai pacatul
- imbracaminte speciala (basmaua)
- postul, asceza
- femeia are oprelisti
- femeia sta separat de barbat in biserica (chiar cei casatoriti)
Ma opresc aici.

Este un drum pe care daca il alegi, trebuie sa fii altfel. Sunt niste renuntari. Nu este o distractie.
Acum poate ca unii vad altfel lucrurile, mai ales calugarii/maicile.

Da, exista, sau asa ar trebui sa fie si o latura mai calda in credinta, si unde asa cum spui tu sa te poti pune in valoare, eventual sa fii tu insuti.
Este implicarea in social, iubirea aproapelui, samarineanul. Dar nu prea este...
Si mai este arta bisericeasca (pictura, muzica, scris). Dar si acolo nu este asa libertate ca in arta laica.

Si depinde si despre care tineri vorbim.
Eu ii vad altfel in viata de zi cu zi (pe majoritatea). Si nu mi-i imaginez in regulile astea severe.
Dar...sunt si unii, putini dupa parerea mea, care sunt altfel si pe care ii vad si in biserica, in credinta.

P.S. Imi place ce scrie Ioan67 aici.

Iar nu merge citarea.

Curios, şi mie îmi place tot mai mult ce postezi tu de-o vreme. Ce să fie, ce să fie?...:)

Si fara card cu cip, nu uita.

Firefoxu' bata-l vina.

"Sa fii tu insuti" cand esti plin de patimi nu e tot una cu "sa fii tu insuti".

Cand esti fudul si cu nasul pe sus te impiedici si de o scobitoare, o buna parte din "dificultatile" enumerate de tine sunt de tot rasul.

In schimb unele sunt serioase - de post se impiedica majoritatea (ca si tine) in rest - gesturile exterioare sunt cele mai usor de imbratisat.

Hehe..si inca cu cat entuziasm combina femeile baticul cu picioarele goale tinutele mulate si un strop de machiaj ..cine zice ca nu poti sa ai ce e mai bun din ambele lumi?

Lucrurile care nu se vad asa simplu in exterior sunt adevaratele provocari.

Biochimie. Sau poezie ?

Biologie, dupa cum scris este: "Căci trupul pofteşte împotriva duhului, iar duhul împotriva trupului; căci acestea se împotrivesc unul altuia"

Ca un bun cunoscator al ambelor, ar trebui sa va dati seama ca e vorba despre ... altceva.
Sa-i zicem, pentru inceput, atentie reciproca? ...:)

Bătrânețea...

Reumatismul?....:))
P.S. cred ca incep sa inteleg universul sophiei si asta imi place. E nitica autenticitate acolo, asumare, cautare si, in felul ei personal, purtare a crucii. Cum sa nu imi umple inima de multumire? ca orice semen care face asta imi reinvie si mie duhul asemanator, ma mangaie si ma intareste. Tot lucruri care aduc un strop de pace...

Desfranarea este una dintre cele mai rele patimi, aceasta putand sa-l lupte pe crestin aproape in orice situatie: in gand, in cuvant si in fapta; in manastire si in lume; in singuratate si in familie; la tinerete si la batranete.

??? Vezi bine ca este autenticitate ca la orisicine de altfel!
Fiecare om este o taina!

Lupta pe care o duci tu cu postul ,smerenia si infranarea este o lucrare personala adaptata la trairea si valorile personale.
Pt altii poate nu sunt atat de tragice si drastice insa ei au probleme in alte sectoare.
Unii tin post usor si cu anii dar nu pot sa se smereasca... Altora le este greu sa se infraneze trupeste insa fac un car de milostenie pt aproapele pt ca asa le este firea ... Si tot asa!

Treaba cu smerenia este cat de cat simpla si logica : gandeste-te la Iisus!
Imparatul cel bun ,numit si Cel milostiv -care s-a nascut intr-un grajd neavand nici cele mai elementare conditii ...care a spalat picioarele murdare ale ucenicilor fara greata ... care nu s-a impotrivit sa fie tratat cu josnicie de neamul caruia ii tratase bolnavii si chiar ii inviase mortii ...care nu s-a scarbit de ucenicii ce s-au lepadat de El...care umbla simplu si descult incat multi demnitari si bogati ai timpului nu dadeau nici 2 bani pe El.
Asta a venit sa ne invete Dumnezeu, smerenia, micimea voii personale ,capul plecat ,slujirea aproapelui ...

De ce facem smerenie? Pt ca dorim sa fim ca El ,sa ne asemanam , sa fim din aceiasi Liga.
O facem din dragoste ,din afinitate ; nu este o constrangere a eului ci o alegere voluntara pe care o facem constienti .

Iar nu merge citarea.

Libertatea, in sens crestin, nu inseamna neaparat "sa fii tu insuti". Ar fi o defintie confuza, fiindca "tu insuti" este un concept alunecos. Fiecare avem aur si avem zgura in noi, Sophia. "Tu insuti" ce inseamna: aurul din noi, sau zgura din noi ? Dumnezeu nu ne cheama sa fim noi insine, ci ne cheama, dimpotriva, sa ne schimbam. Ne cheama la transformarea in Cristos, care este convertirea. Sa fim fara grija: in aceasta scuturare de zgura la care suntem chemati, vom pastra pe deplin individualitatea noastra, dar ii vom da un sens nobil. Vedem bine cum in Carte scrie ca pescarul de pesti Petru si cu ceilalti 6 pescari devin pescari de oameni. Cum perceptorul de impozite Matei, atent la toate detaliile utile in munca lui de functionar si copoi fiscal de pana atunci, devine evanghelistul cel mai atent la cele mai mici detalii cu privire la Isus. Vedem cum artistul Luca parca zugraveste Faptele Apostolilor. Vedem cum o profesionista a amorului devine purtatoarea de mir care l-a iubit cel mai mult pe Isus. Si asa mai departe. Prin convertire, ramanem aceiasi, dar cu totul altfel orientati. Convertirea, pe latineste, inseamna rasucirea pe romaneste. Nu sa nu mai fim noi insine, ci sa fim tot noi, dar privind si mergand intr-o cu totul alta directie decat pana acum.

Cu fratietate in Domnul,
M.D.

Nu cu mine trebuie sa va razboiti.
Imaginati-va un pic ce le spuneti copiilor si adolescentilor la ora de religie.
Imaginati-va un pic cum inteleg ei preceptele, regulile si cum ii influenteaza.
Eu am pornit de la ceea ce spuneau unii legat de ora de religie si cat de usor vad ei credinta, fara ingradiri si cu multa libertate si etc.
Mai cititi textul lui Cristi.

Listuta pe care am pus-o eu nu este o prostie, este o realitate.
Sunt multi totusi cei care sunt deranjati de ea si de altele si de aceea nu sunt atrasi de credinta (ortodoxa).

Cred ca tinerilor si nu numai lor, trebuie sa li se explice pas cu pas credinta si concret, la obiect, nu cu filozofii.
Da, mai exista si alternativa invatarii pe de rost, dar nu mi se pare corecta si eficienta.

Mihnea, "tu insuti" inseamna pur si simplu "tu insuti", asa cum te-a facut Dumnezeu, cu bune si cu rele.
De exemplu femeia este vazuta intr-un fel in credinta.
Eu, sau Yasmina, sau sotia ta, sau oricare alta femeie este vazuta in credinta nu asa cum este ea, ci cum este modelul scris in Biblie - Eva.
Chit ca nu sutem de fapt asa. Fiecare din noi femeile este altfel.
Si totusi in credinta, la biserica noi trebuie sa nu mai fim noi, ci altcineva - femeia pacatoasa.
Indiferent de ceea ce facem in lume si cum suntem - noi suntem in credinta altcineva, adica Eva. Nu avem voie aia, aia, aia.

Alt exemplu - in realitate, acasa si peste tot suntem oameni buni, care ne iubim sotia/sotul, copiii etc., ii respectam. Suntem familii. Am primit taina cununiei.
In biserica trebuie sa lasam asta la o parte. Fiecare trebuie sa stea separat, sa fie straini. Alt barbat, alta femeie.
Dau acest exemplu pentru ca pentru mine este o experienta foarte recenta si din care inca nu mi-am revenit.
La noi in biserica, de o vreme (ca n-a fost asa intotdeauna), femeile stau intr-o parte si barbatii in alta. Cand este mai goala. Cand este plina se sta cum se poate.
Si ma stradui sa respect si eu regula. Dar pentru asta trebuie sa-l gonesc pe sotul meu, care ar sta langa mine si eu as sta cu el.
Deci eu dintr-o data nu mai trebuie sa fiu eu. Trebuie sa uit acolo si instantaneu, de iubire, de casatorie, de tot ceea ce sunt eu in viata, ca sa respect o regula.
Nu-mi este usor.
La fel si cu postul.
Sunt reguli. Le respecti. Dar nu mai esti tu.
Ne schimbam.
Vad femei care vin la biserica si se schimba imediat - pun basmaua, pleca privirea, vorbesc altfel, se poarta altfel.

Suntem nevoiti sa fim altfel, sa ne schimbam. La serviciu suntem intr-un fel, la biserica altfel, acasa altfel.

Iar nu merge citarea.

.............................:)
Oare?

Fă, domle, ceva! O petiţie, o răsturnare de guvern, o sudalmă/scuipat la presedinţie, o treabă.
Că doară ne pricepem, nu? Să "rezolvăm" problemele, vreau să zic.

In unele privinte, da.

Şi dincolo de ele?