O rugaciune pentru Nicolae, Ioan si familia
 

Pentru cine vrea sa faca o fapta buna, sa-i pomeansca in fiecare zi in rugaciunile personale si duminica la Sf. Liturghie sau si mai devreme, poate da un pomelnic pentru Ioan si familia.

Eventual daca Ioan ne spune si cum o cheama pe sotie si desigur, si copii Maria si Tudor.

Si doua vorbe de incurajare poate pe acest topic, n-ar strica.

Vrei să zici "Cezar", că șela-i numele de botez. Bine, mai are, da' să zică el, de vrea.

Ruxandra e soţia, eu Cezar Octavian.
Am aflat ce are Nicolae: alergie, manifesta pe aparatul respirator.
Treaba inspaimântatoare e ca se sufoca in propriile secretii... Horcaie intruna, medicatia pare fara efect... Ramane si enigma febrei... De azi diaree aproape continuu... iarasi, ca a mai avut acum vreo saptamana... I-au aparut rani dureroase pe fese, e foarte grava iritatia locala, plange aproape continuu iar asta ii sporeste dificultatea respiratorie si a luat deja o mina grava, exagerat de serioasa, i s-a modificat mimica fetei (i-au coborat comisurile buzelor, ochii au devenit oblici...), nu mai zambeste deloc orice tumbe ii facem...:(
Mi-e teama, oricat ar suna de ciudat, mai ales de ce se petrece cu nevasta-mea... O lasa nervii, sarmana... Asista neputincioasa, e un fel de tortura neincetata pentru ea...
Si totusi am simtamantul cert ca va trece totul cu bine. Nu stiu de ce, am o liniste si veselie interioara, foarte discreta/usoara, pe care o constat cu oarece mirare si nu-mi trece prin gand sa o cercetez... Are rostul ei.

Mulţumesc pentru sprijin,
Doamne ajută!

Tratament homeopat ați încercat? Apariția bolii coincide cu efectuarea vreunui vaccin?
Dacă considerați că merită să mai cereți o altă părere, vă pot face legătura cu un medic pediatru din București.

....)
Oh, suntem ... sufocati de doctori...:)
Mai bine un duhovnic de Ardeal, daca ai.....:)

Lasă că aveți duhovnici buni. :)

....:) https://m.youtube.com/?#/watch?v=kV0pgvNk6_E

Trebuie să ne gîndim la ei ca și cum ar fi familia noastră. Așa rugăciunea va fi mai de calitate.

Bebe e pe lapte praf? Dacă da, poate ar trebui încercată altă formulă.

Vezi bre sa nu aiba pneumonie atipica. Sa stii ca si pneumonia este o "alergie" la aer.
Fa-i un CT toracic( si nu radiografie
Eu anul trecut am avut pneumonie atipica, fara tuse, fara febra.Doar o durere
surda in partea dreapta a coastelor.Si a fost depistata la CT toraci si nu radiografie.

Stii , diagnostice de tipul are "alergie" sunt de genul "problema este ca este o problema" sau "problema este ca-l doare capul ".Pai da, pai da dar care sunt cauzele.
In plus, nu-s medic dar prezenta febrei indica o infectie in progres si nu alergia lui peste prajit.
Dupa mine , diagnosticul ala pus de "alergie" parca este pus de pe buda.Sa
scrie acolo ceva la diagnostic ca sa nu dea foaia goala de diagnostic.Probabil
ca se cupleaza cu faptul sa scrie ceva acolo la examen ca sa nu dea foaia goala la examen. :4:

Nu stiu, dar eu n-as aluneca pe pareri si probavbilitati, fiindca fiecare caz in parte are unicitatea sa. Fiul meu avea 4 ani si era... suspectat de orice, inclusiv de leucemie si de nu mai stiu cate alte boli extrem de rare. Simptomele principale: febra care nu scadea si durerea de cap uriasa, in momentul in care incerca sa se ridice de pe perna in pozitie verticala. A fost transferat si testat de la un spital la altul, uneori de profesori care conferentiau si prin Franta... Pana la urma, vindecarea s-a facut intr-un fel ciudat de firesc, aproape fara explicatie, astfel incat nimeni nu si-a putut atribui in mod deosebit meritul vindecarii.
Eu cred ca intotdeuna, indiferent ce cerem lui Dumnezeu, TREBUIE sa existe un pret. Sa nu ne prezentam la Dumnezeu ca niste cersetori, fara sa dorim sa lasam nimic de la noi. Asta se intampla mai pe la inceput, cand suntem slabi si naivi, dar cand am primit iertare, clementa si rezolvari de probleme, dupa care ne reluam patimile si metehnele, oare la ce sa ne asteptam?
Fratilor, toti avem probleme, mai mici, mai mari sau cu adevarat dramatice. Iar Cel ce le rezolva cel mai bine e Unul singur: Dumnezeu (si cei care-L slujesc). Nu stiu cum procedeaza fiecare. Eu in tineretile mele nu aveam un duhovnic si fagaduintele pe care le faceam, erau doar intre mine si Dumnezeu, fara intermediari. Acum nu mai merege asa... E neaparata nevoie de un duhovnic-indrumator. Acolo ne spovedim mai intai, dupa care nu plecam de-acolo pana nu ni se da un pret pe care sa-l platim, pentru rezolvarea problemei care ne apasa. Din acel moment, omul nu mai lucreaza singur, ci in comuniune cu duhovnicul pentrru care se roaga la randul lui, si nu uita sa aminteasca in final: "Pentru rugaciunile Parintelui-duhovnic X, oranduieste, Doamne cele bune si de folos!"
Cezare, nu mi-o lua in nume de rau, dar in locul tau, eu pentru viata copilului meu, n-as mai pune gura pe tigara niciodata in toata viata mea! Gandeste-te la asta!

Și aș inceta cu polemicile pe forum. Nu ți-ar strica să iei o pauză, Ioane. :)

“Domnul ceartă pe cel pe care-l iubeşte“ - http://www.cuvantul-ortodox.ro/2014/...-incercarilor/

Nu ne loveste Dumnezeu atat de greu, pentru niste biete porniri, chiar daca ele se repeta si se agraveaza in timp. Pentru asta, are El destule alte metode sa ne smereasca.
Tocmai am gasit o predica a ÎPS Teofan, cu privire la relatia „moderna” de familie. Nici n-avem idee ce inseamna pentru copii, astfel de slabiciuni ale parintilor!... Nu e nicio aluzie, ci doar o ipotetica consecinta, pentru cineva care si-ar dori sa fie si bun-crestin, si adancit in pacate strigatore la cer!...

[…] Dar, ca omul sa faca parte din Biserica si sa faca parte, nu doar asa prin botez sau pentru faptul ca s-a nascut intr-o familie crestina, ci sa faca parte in mod real, sau sa tinda spre aceasta realitate, crestinul, iubiti credinciosi, trebuie sa se umple de Duhul Sfant. Greu acest cuvant, dupa cuvantul Scripturii. Cine poate sa-l inteleaga, cine poate sa-l asculte? Dar aceasta este realitatea, nu putem fi crestini sau tinde spre acest statut, daca undeva inlauntrul nostru nu se creaza un locsor si pentru Duhul Sfant…
[…]
„Rusine este noua a grai” – spunea Sfantul Apostol Pavel pe vremea sa, despre multe pacate contra firii care se doresc acum a fi normale, a fi considerate ca acelasi lucru ca unirea sfanta, inclusiv trupeasca intre barbat si femeie, in sanul familiei binecuvantate de Dumnezeu…
[…]

sursa: http://www.ganduridinierusalim.com/i...a-firii-video/

Ioane, nu stiu ce alt cuvant sa iti spun decat sa incercati sa ramaneti cat mai mult unul langa altul. Ma refer la tine si la sotia ta. In general necazurile separa oamenii sau ii aduna mai mult.. Daca va aveti unul pe altul veti depasi si aceasta incercare.
Se va face bine copilasul aveti nadejde, frate!
Si eu sunt mama si cu toate acestea indraznesc sa spun ca nu iubim noi parintii proprii copii mai mult decat Maicuta Domnului. Nu te va lasa fara mangaiere. Fruntea sus!
Cel mai important este sa va ajutati, sprijiniti unul pe altul oricat de greu va este. cand unul nu mai poate..celalat sa se jertfeasca pentru amandoi..asa, veti birui!
Fruntea sus!
Bucurie!

Suge la sân. Mă rog, nici să sugă nu mai vrea ca înainte...:(
Soţia l-a alăptat pe Tudor până când micuţul de atunci ne-a chemat într-o zi şi ne-a zis, frângându-şi mâinile, cu ochii în lacrimi: "M-am hotărât să termin cu laptele ăsta. Trebuie să mă opresc..." Şi n-a mai supt de atunci. Avea 3 ani şi 6 luni...:)
Maria a fost înţărcată la 3 ani şi un pic. Ne gândeam ca Nicolae să rămână la sân măcar 2 ani, ca soţia să se întoarcă la serviciu (lucrează două ture succesive, din zori în noapte...).

Noi am mers mereu pe ideea de a lăsa lucrurile în firescul lor. Natural, copilul se hrăneşte de la sânul mamei. Apoi, am fost foarte atenţi la momentul înţărcatului deoarece ştim că e un moment cu urmări majore în psihologia viitorului om. Şi l-am lăsat pe copil să îşi aleagă momentul, explicîndu-i în prealabil ce înseamnă înţărcarea, ce implică ea, etc. etc. Astfel i-am obişnuit de mici să aibă încredere în discuţia cu semenii, atunci când au o problemă importantă de rezolvat. Asta, printre altele, pentru a prinde încredere să discute şi cu Omul, în baza experienţei cu oamenii...

Ambii băieţi au moştenit o înclinaţie către alergie de la mama lor. Când am mers cu Tudor, într-o noapte, a nu ştiu câta oară la urgenţe (el dezvoltase şi un astm), am dat în sfârşit de un medic care, de cum am intrat pe uşă ne-a zâmbit şi s-a aşezat cu gura până la urechi pe fotoliu... Mie nu îmi venea să cred, ne obişnuisem cu doctorii şi asistentele panicarde, care se repezeau deîndată asupra copilului... Apoi doctorul a scos ... o poză din buletin şi ne-a arătat un copil. Prima impresie a fost că e chiar ...Tudor. Dar nu era al nostru, ci era copilul doctorului!...:) Semănau leit.
Astfel am aflat de la dr. Craiu (să-l răsplătească Bunul Dumnezeu pentru câte tămăduiri miraculoase a făcut omul ăsta la viaţa lui, prin harul Domnului!) că Tudor făcea parte dintr-o tipologie aparte, destul de rară, predispusă la tulburări respiratorii şi la astm.
Şi ne-a învăţat ce avem de făcut şi în câţiva ani copilul s-a însănătoşit complet.

Deci se pare că Nicolae are aceeaşi problemă (oricum seamănă leit cu Tudor), aceeaşi sensibilitate care predispune la alergii de tot felul, inclusiv pe aparatul respirator.
dar pe dr. Craiu l-am pierdut, am auzit că ar fi plecat în Franţa sau Anglia, nu ştim prea bine...

Moşule, nu te supăra. Nu obişnuiesc să mă târguiesc cu Dumnezeu.
Am felul meu de a iubi pe Domnul. Şi de a-I cere...
Duhovnicul meu ştie mai bine, crede-mă.
Iar de fumat, o să fumez atât cât voi avea nevoie. Când nu voi mai avea, fii liniştit că nu voi mai fuma.

Adevărat este. Şi o face în multe şi nebănuite moduri, nu cum ni se pare nouă la prima vedere.
M-aş bucura, soră, să reflectaţi la deosebirea dintre cearta Părintelui şi anumite întâmplări neplăcute sau chiar tragice în care El nu are nici un amestec. Absolut nici unul!
Noi punem prea multe în cârca lui Dumnezeu, soră... Şi asta ne face în primul rând defavoarea că nici nu mai sesizăm când El intervine, în sfârşit cu adevărat, în viaţa noastră....

Mulţumesc soră, aşa gândeam şi noi...:)

E prea mult pentru o mamă şi soţie. Va ajunge la capătul puterilor şi se va prăbuşi, oricât ar fi de luptătoare. Să-ţi dea Dumnezeu putere ca să o susţii!

Evident. Am discutat asta de mii de ori... Şi degeaba. Trăieşte printre femeile de azi, dragă!...
Cum care femei?
Acestea, ale lumii moderne. Tot mai grăbite (mai nou şi-au luat role şi lemne d-alea cu roţi, nu le mai avantajează maşinile şi avioanele) şi mai puţin dispuse să asculte cuvântul înţelepciunii şi al rosturilor lucrurilor.

P.S. Să nu-mi spui iar că sunt misogin, că chiar arunc laptopu pă geam şi mă duc pă pustii....:)

Eu m-am gândit că e din pricină că nu vă ajungeţi cu banii. Dar să nu intrăm prea mult în amănunte.

Mizoginu-le!

E şi asta o problemă, însă e secundară. Am avut şi perioade când nu duceam lipsă de nimic, material, iar copiii nu au fost niciodată privaţi de strictul necesar - dimpotrivă, eu cred că am greşit oferindu-le prea mult şi prea fără efort. Însă am zis să-i răsfăţăm, un pic, că viaţa n-o să-i mai răsfeţe când vor fi măricei...
Nu, problema de fond nu a fost şi nu este cea a banilor, deşi uneori traversăm situaţii de criză. Şi cui nu i se întâmplă, câteodată?
E vorba despre duhul de sminteală care bântuie prin mai toate casele. Unul sau altul dintre soţi înclină urechea şi cugetarea la modelele distructive ale lumii de azi (e o presiune socială reală, care nu poate fi ignorată) şi atunci, câtă vreme celălalt rămâne ferm pe principiile vechi/tradiţionale, se iscă dezacorduri care nu sunt uşor de depăşit, uneori.

Deocamdată singura "victorie" a mea, ca soţ şi tată, este că toţi ai mei sunt prezenţi la biserică (chiar mai mult decât mine), participă cât pot mai bine la slujbe şi la alte activităţi, iau aminte la tot ce se întâmplă acolo iar Tudor a avansat mult de când studiază sistematic teologie şi de când e copil de Altar.
Am reuşit să cultiv asta în familia noastră şi e un bun început.
Însă viaţa de credinţă nu se reduce la atât. Dimpotrivă, abia începe...

Eu mă gândeam la pacea lui şi, implicit, a familiei. :)

Suferinţa, oricât s-ar sminti smintiţii, este Energia Vieţii Veşnice aşa cum pogoară în om.
Eu am aflat asta de mic, avînd în copilărie câteva suferinţe atroce. Fizice şi sufleteşti.
Din ele am crescut! Pe ele am devenit cine sunt azi, iar dacă azi nu sunt pe măsura ofertei lor minunate, e pentru că am fost cretin, nu creştin.
Cu adevărat nu mă tem de suferinţa pruncului Nicolae, ci o preamăresc. Îl văd pe Nicolae, pentru prima dată, luptîndu-se cu moartea. Îmi place că e dârz, că e grav, serios. Nu-i mai arde de glume. Mă priveşte cu ochii lui fenomenali şi nu clipeşte. Ce bărbăţie într-un pumn de om!
Sunt mândru de fiul meu.
Chiar dacă, sufocîndu-se, tinde mânuţele către maica lui şi imploră ajutorul, cu atât sunt mai mulţumit de pruncul nostru. Căci noi, noi cum suntem? Nu tindem şi noi mâinile către Maica noastră?...
Da, binecuvântată e suferinţa lui Nicolae! Şi tocmai înţelegînd asta, mă veselesc mai departe, dincolo de amărăciunea minţii mele de om prost.
Nu eu, ci sufletul meu, mai întâi, cunoaşte rostul acestei taine minunate a suferinţei. Iar el, sufletul, precum bag de seamă veseleşte mai departe şi cântă psalmi.
Ce avem noi, în definitiv, cu sufletul omului?...:)

.................................................. .................................................. .................................................. .................................................. ..........................

Ce înțelegi prin principii tradiţionale? Că pe mine, între altele, mă duce gândul la: femeia are grijă de ale casei, de copii şi de soţ, iar el se duce la vânătoare (sau la plug), de unde vine cu traista plină.

Asta da! Nu-i puţin lucru.

Nu dragă, confunzi epocile: asta e din epoca primitivă. Aia cu bărboşii care aduceau căprioara pe-un umăr sau alte bunuri provenite din jafuri prin triburile vecine.

La noi, tradiţional este că atunci când te duci la plug vii eventual cu câteva firimituri în traistă. Din ce ţi-a pus nevasta la plecare... Căci plugarul nu îşi umple traista decât hăt, departe în timp, dacă voieşte Domnul să rodească glia!
Deşi, în comunism, aşa era cum zici: pleca plugarul cu traista goală şi venea seara cu ea plină. Câte nu fura el, hăhă, pe la plug pacolo!!...

De fapt, tradional, la noi se duceau amândoi la muncă. Munceau cot la cot. Femeia avînd grijă şi de copii, măcar de avea doar ţânci, că dacă avea şi unii mai răsăriţi preluau aceştia grija pruncului.
Tot tradiţional, la noi aveau grijă împreună de copii. Atât acasă cât şi când ieşeau în lume.
Iarăşi tradiţional, femeia româncă se străduia să aibă grijă de toate nevoile soţului, iar el se îngrijea de toate nevoile soţiei şi ocrotea familia.

Nu ştiu din ce tradiţie vii tu, dar în aia care m-a făcut pe mine, aşa era.
Aşa au fost părinţii, bunicii şi strămoşii mei.

Aşa e. Bărbaţii e nişte porci. Taţii nişte pişoarce.
Dar avem răbdare. Ce putem face?

Tot aşa era şi la ai mei. Şi dacă e așa, atunci e bine.
Dar dacă tot te-am necăjit, măcar să o fac până la capăt (sper că nu). :)

Mi-a venit un gând - nu ştiu cât e de bun - apropo de ţigări, de fapt de vicii, în general. În cazul meu putem vorbi de cafea, sub a cărei influenţă mă aflu; şi probabil multe altele, pe care nu le conştientizez.

Orice viciu cred că seamănă cu o broască râioasă care s-a cocoţat insidios pe creştetul nostru, după ce în prealabil doar a intrat politicos în vorbă cu noi şi s-a oferit să ne ţină companie la drum o vreme (Era o poveste de genul ăsta, care probabil îmi mai locuieşte parţial mintea). Apoi ne-a rugat s-o ducem o bucată de drum în spate, iar după ce s-a văzut pe creştet, a început, pe nesimţite, să ne strecoare în creier mii de tentacule fine, controlându-ne gândirea în aşa fel încât să-i fim favorabili.

Aşa încât, atunci când un gând ne spune că ar fi bine să ne despărţim de această broască (pe care nu o văd decât ceilalţi, care sunt liberi de ea), o sumedenie de alte gânduri să-l contracareze, fie argumentându-i utilitatea (''un grup de cercetători a stabilit beneficiile cafelei...''), fie insinuând frica de moarte în cazul în care am omorî broasca, fie multe alte teorii, cu atât mai elaborate cu cât mintea parazitată este mai bogată şi mai inteligentă.
Mai mult decât atât, cu timpul ne-am ataşat chiar de ea, compania ei ne face plăcere.

Părerea mea e că tentaculele trebuie tăiate dintr-o dată, fără ezitare, aşa cum a zdrobit Hristos capul şarpelui (în filmul Patimile lui Hristos). Nu spun că trebuie să ne lipsim de orice precauţie sau de ajutorul doctorilor, atunci când este cazul, dar gândul renunţării la viciu trebuie să fie nemilos. Doar în felul ăsta putem redeveni liberi şi să ne încredinţăm din nou lui Dumnezeu. Cu cât amânăm, cu atât ''broasca'' va pătrunde şi mai adânc în mintea noastră, până la identificare.

Nu vreau să iei ca pe un sfat ce am scris mai sus; doar ca pe o reflecţie, pe care o împărtăşeşti sau nu.

O împărtăşesc şi mi se pare excelentă!...:)
E o metaforă foarte sugestivă şi îmi place cum ai exprimat-o.
Numai că, vai, e ... simplistă. Lucrurile sunt mult mai complicate, uneori.
Dar ea rămâne valabilă, în bună măsură, iar pentru unii poate fi cu adevărat foarte folositoare.
Una peste alta, frumoasă metaforă, mulţumesc că, cel puţin, mi-a mângâiat nevoia de înţelegere şi de frumuseţe...:)

1. Este cu totul adevărat că "un grup de cercetători a stabilit beneficiile cafelei". Adevărat e şi că s-a petrecut asta (grupul de cercetători chiar a existat şi chiar au stabilit nişte beneficii), precum tot adevărat e că substanţele şi ritualul cafelei au unele beneficii incontestabile. Mai mult, chiar, dacă reciteşti cartea "Stareţul meu, Gheron Iosif Isihastul", vei găsi acolo nişte adevăraţi împătimiţi ai cafelei. Pe lângă ei, tu eşti mic copil, frate...:) Deci relaxează-te şi nu te mai culpabiliza în detrimentul altor aspecte mai importante ale pocăinţei, eventual consultă-ţi medicul şi duhovnicul pe chestiunea asta..:)

2. Broasca de care vorbeşti este dorită de cel împătimit. Ea nu cobora pe creştetul omului dacă omul nu avea nevoie de ea, în rătăcirea lui dureroasă. Înainte de a coborî broasca şi de a introduce ace în creier, omul căuta un mijloc de a se lăsa pe mâna vreunui păienjen. Dar în lipsa acestuia, deh, mere şi-o broască.... (Apropos, broasca râioasă e dotată cu "mii de tentacule fine"? Măi, tu o confunzi cu microprocesoru de la laptopu ăla al tău!!!...:)))

3. În terapia adictului (ţi-o spune un adict şi un terapeut) este de folos uneori să oferi, cum bine ai făcut, o metaforă deschizătoare a unor noi înţelesuri, o metaforă cu rol de pildă. Există dealtfel, în istoria psihoterapiei, mii şi mii de metafore cu rol sanogen. Însă ele nu funcţionează decât în anumite condiţii (în primul rând în contextul relaţiei terapeutice!!) şi, din păcate, produc în cel vizat reacţii adverse. Aşa încât nu de puţine ori ne trezim că, voind să ajutăm pe cel căzut între spini, nu facem decât să îi sporim rănile... Prilej de amărăciune şi pentru noi (că doar aveam toată buna intenţie, nu?) şi pentru cel rănit, care se mai încarcă, iată, cu încă o amărăciune. Măcar că îşi dă seama, încă odată, de adevărul metaforei dar se vede silit să îşi continue calvarul. Intervine, aici, problema puterii. Împătimitul, oricât de bine îşi conştientizează patima, este lipsit de puterea de a o elimina.
Ce fac terapeuţii în acest caz?
Dacă sunt rigizi şi însetaţi de putere (fără măcar s-o bănuiască, în lipsa unei scrutări de sine eficiente şi eliberatoare), dau mai departe cu metaforele, până când pierd clientul într-un fel sau altul.
Dacă sunt flexibili şi inspiraţi, găsesc alte moduri de a se raporta la client. Aceste "alte moduri" ţin de tainele meseriei şi ale personalităţii terapeutului şi nu pot fi dezbătute aici. S-au scris mii de cărţi pe tema asta şi nu au loc aici şi nici nu ajută.
Un lucru e cert: suferinţa e o taină, adicţia la fel, iar cel chemat să intre într-o relaţie cu împătimitul trebuie să fie sigur că orice mişcare a lui e folositoare pentru client. Nu ne permitem să facem experienţe pe cel bolnav, noi ăştia, care ne voim folositori.
Sau, poate, ne permitem?...

Tocmai de aceea te-am rugat să n-o iei ca pe un sfat. Nu m-aş încumeta să mă pun cu mintea ta de terapeut şi adict, pe deasupra :)

Metafora poate fi utilă, însă, pentru o minte mai simplă, ca a mea. Funcţionează. Şi nu doar în privinţa viciilor, şi şi a fricilor care uneori mă parazitează.

În privinţa cafelei, fii liniştit, nu mă învinovăţesc peste măsură. Doar că uneori vrând să mă despart de ea, am constatat cât s-a lipit de mine.

Tentacule sau ace, cum vrei, ideea ai prins-o. Nu e o broască obişnuită; mai degrabă un monstru; sau un drac.

Sa pun si eu un sfat pe threadul asta.

La un moment dat in viata s-au adunat multe probleme. Multe. Si de sanatate, si multe altele incat ma intrebam ce sa fac cu toate ca nu prea reuseam sa le scot la capat si erau grele.

Si oarecum mi-a venit in gand ca atunci cand se inmultesc necazurile sa lupt si eu cu ele cu multa putere in rugaciune. Cat mai multa. Cresc necazurile, lupt si eu cu mare putere cu rugaciune.

Si asa au cedat necazurile usor usor, unul cate unul.
Si rugaciune catre Maica Domnului de la Ghighiu.

Cand se inmultesc necazurile, trebuiesc scoase armele prafuite, rugaciunea de ajutor catre Maica Domnului si catre Sfinti. Daca nu poti sa iesi dintr-un necaz, roaga un Sfant sa te ia de mana sa te scoata din problema.
Si bine ar fi sa facem rugaciune inainte de necaz, nu dupa ce ni se fura tot din casa..

Mda,ca de obicei ...
Poti sa-l stergi din partea mea,eu mi-am sters mesajul.


Ps- totusi mi-a sarit in ochi pasajul in care spuneai ca sotia lucreaza din zori in noapte,mai are si 4 copii de ingrijit, plus toanele tale...
Destul de mult de dus in spate.

Pana sa se lase de fumat, mai bine s-ar lasa de rautati...

După cum, simetric, nici tu nu eşti ce pari. Sau cine pari.
Orice ai face, ca să te ascunzi de tine şi de semeni.
Că de Dumnezeu nu poţi să te ascunzi...

Şi te-ai găsit tu, care nu ai nimic în comun cu treburile astea, sa socoteşti şi să evaluezi...
Vezi-ţi mai bine de câte ai tu de dus în spate. Mult mai puţin, se pare, dar infinit mai greu.