Interviu cu CristianR
 

În primul rând mulțumesc, Cristian, pentru că ai acceptat invitația mea.

Voi începe cu două întrebări de încălzire:

1. Ce ai vrea să cunoască prietenii tăi despre tine? Cine este CristianR?

2. Cum ai descoperit forumul crestinortodox.ro. Ce te-a determinat să devii membru al forumului?

Sunt un om cu o viață mai curând banală, care simte că dedică, încă, prea mult timp pentru traiul zilnic (lucrez ca tehnoredactor) și prea puțin pentru viața adevărată, din care gust din când în când, atunci când însetez mai tare.

Forumul l-am descoperit în urmă cu aprox. 12 ani, ca o anexă a saitului crestinortodox.ro, unde găsisem resurse de interes pentru viața spirituală. M-a bucurat să descopăr aici o comunitate vie, foarte activă atunci, de oameni asemenea mie, având aceleași căutări, cu aceeași preocupare de a da vieții un sens mai înalt, cu o dorință de a-L cunoaște pe Dumnezeu și de a-și acorda viața cu voia Lui; unii cu mai multe ezitări, nelămuriri, alții cu prea multe certitudini pentru gustul meu, dând naștere fie unor dialoguri în care ne completam unii pe alții, fie la polemici care, atunci când au fost purtate cu sinceritate și prețuire pentru celălalt, au fost la fel de ziditoare.

1. Cum a fost copilăria ta și adolescența?
2. De-a lungul timpului ai avut mai multe conturi pe forum... ce te-a determinat să pleci și ce să te întorci?

Care erau celelalte nickname-uri ?

Când mă gândesc la copilărie, gândul mă duce cu nostalgie fie la Onești – un oraș tânăr, curat, așezat între dealuri și înconjurat de patru râuri –, fie la satele bunicilor din județele Vaslui-Iași, unde îmi petreceam vacanțele împreună cu fratele și surorile mele. Am fost binecuvântat cu părinți și bunici iubitori, bucurându-mă și de bunătatea celorlalte rude - unchi, mătuși, o mulțime de veri. Pe toți i-am primit în inima mea, simțind în același timp că și eu sunt bine primit în ale lor. De asemenea, locurile acelea de la țară, cu drumuri de pământ, prăfuite, cu pajiști, dealuri, păduri și pâraie, case modeste și curate de lut - la toate mă gândesc cu dor. Tot acolo mi-au fost semănate în suflet primele semințe ale credinței, căci bunicii erau "pocăiți", mergeam în fiecare duminică la "adunare", unde atmosfera era una de evlavie autentică, frățietate și bucurie nedisimulată a întâlnirii.

Am fost un copil sensibil, sfios și emotiv, căruia i-a plăcut școala, preferând în gimnaziu matematica – și datorită unui profesor rar, care mi-a acordat atenție deosebită. Asta după ce ne-am mutat la București, într-un cartier muncitoresc, pe care nu l-am putut iubi la fel ca pe orășelul lăsat în urmă.

Adolescența a venit cu un soi de criză existențială, o primă răscolire a conștiinței în formare, un prim moment în care începeam să-mi pun marile întrebări: de unde venim și către ce ne îndreptăm, pentru ce exist, sunt un produs al hazardului, cum pot găsi sens în viață ș.a.m.d. Tot în vremea aceea m-am îndrăgostit pentru prima dată, fără a fi capabil, însă, de a trezi același sentiment de cealaltă parte.
Am cunoscut, în schimb, prietenia, împărtășită mai ales cu colegi, învățând împreună să gândim în lungi discuții pseudo-filozofice.

Cât privește forumul, am avut un singur pseudonim înainte (N.Priceputu), iar când l-am schimbat cu cel actual – cred că prin 2014 – a fost din considerație pentru o bună parte dintre utilizatori, care nu se sfiau să-și dezvăluie numele de botez. O lungă pauză am luat cam din 2017 până recent, iar aici motivele au fost legate de viața personală, care la un moment dat mi-a cerut mult mai multă implicare și atenție. M-am luat cu grijile vieții, păstrând inclusiv cu Biserica o legătură tot mai subțire, de rutină duminicală… până la un moment dat, când un cuvânt simplu al preotului – o chemare la liturghiile din zori în timpul Postului – mi-a adus aminte de bucuria pe care o simțisem anterior cu astfel de prilejuri.

Acela a fost momentul în care am regăsit și interesul pentru forum, pe care l-am regăsit mult mai sărac, cu doar câțiva “ultimi mohicani” care îmi pare că fac mari eforturi să nu-l lase să moară.

Tare, l-ai cunoscut personal pe părintele Galeriu(cel bătrân) dar pe fiul ?

De unde ai fascinaţia pt el ?

L-ai cunoscut pe pr Sofian Boghiu ?

Forumul e mult mai sărac şi fiindcă s-au banat, blocat destui, chiar mă întrebam de pildă ce o fi făcut aubergine să fie blocat sau ă.

O parte din cei blocaţi erau ca nişte catalizatori care aprindeau forumul şi menţineau vie discuţia, plecând ei au plecat şi cei care în contrapartidă aveau opinii contrare, unii erau fermentul dialogului.

Nu aș fi vrut să intervin - poate inoportun, dar nu pot să nu remarc, Cristian, că scrii cu duh de pace și cu delicatețe, având ochiul cel bun care pe toate le vede bune. Dumnezeu să îți ajute să le păstrezi și să-i molipsești și pe cei din jur!

Discuţia devine tot mai interesantă....

1. Cum s-a petrecut desprinderea de mediul neoprotestant?
2. În ce măsură poate fi folositor forumul și în ce măsură dăunător?

Desprinderea de mediul neoprotestant a fost lentă (fără a fi nici acum totală, pentru că n-am încetat să-mi iubesc părinții, bunicii, frații), trecând mai întâi prin răcirea credinței de copil, până la necredință odată cu intrarea în adolescență. Întâi de toate, asta s-a întâmplat pentru că părinții mei, odată cu plecarea la oraș n-au mai practicat-o, chiar dacă sufletele lor au rămas marcate de educația și credința pe care le primiseră la rândul lor în copilărie și pe care aveau să le regăsească mai târziu.

Așa încât, între credința bunicilor și cea actuală distanța este cea dintre copilărie și maturitate, eu decizându-mă să îmbrățișez Ortodoxia la 23 de ani, când am primit și botezul. Asupra acestui punct de cotitură al vieții, însă, voi poposi un pic atunci când/dacă mă vei întreba. Acolo ar începe să fie vorba și despre Părintele Galeriu. Deocamdată vreau să merg pe mâna ta, fiind eu însumi curios unde vom ajunge. (Pe seraficul părinte Sofian am fost binecuvântat doar să-l văd, însă n-a fost puțin lucru, pentru că mi-a fost dat să văd și prin el ceva din lumina Dumnezeirii reflectată pe chipul un om).

Cât privește forumul, cred că marea lui calitate este că oferă un spațiu de întâlnire a celor care împărtășim o credință comună, dându-ne ocazia să o exprimăm, să o articulăm, să o lămurim... și chiar să ne întâlnim într-o dragoste frățească de care mulți nu avem parte în parohiile pe care le frecventăm. Discuțiile, chiar și polemice, cred că pot fi un ferment pentru sporirea și adâncirea credinței fiecăruia dintre noi, cu condiția să avem inima deschisă.

Dăunător...? Poate numai dacă, la un moment dat, duhul postărilor devine, pe ne-simțite, unul străin de al lui Hristos. Dacă în loc să aducă pace va semăna neliniște, în loc de claritate – confuzie și aberații, în loc de îngăduință – intoleranță … în loc de dragoste – ură. Mă gândesc că, pentru cineva care se află la începutul căutării și vrea să se lămurească în privința credinței creștine de la cei cu care ar urma să se înfrățească, intrarea într-un astfel de spațiu ar putea să-l facă să iasă repede, închizând cu grijă ușa după sine. Mă tem că, așa cum se prezintă acum, forumul nu este departe de acea stare.

Ai anticipat corect că o să te întreb despre întâlnirea cu spiritualitatea ortodoxă, dar înainte de asta poposim un pic în perioada de necredință, corespunzătoare adolescenței plus niște ani, nu mulți... cine sau ce te-a influențat în vremea aceea? Cum îți imaginai viitorul? Ce te făcea fericit?

Îmi amintesc că, în vremea liceului, probabil nu mult timp după ce făcusem cunoștință cu teoria evoluționistă – ale cărei multe neajunsuri le constatasem încă de la început – am făcut un scurt eseu, stângaci – cum altfel –, în care îmi explicam mie însumi felul în care omul “primitiv” ar fi recurs la religie din frica față de catastrofele naturale și nevoia de protecție. Poate că-mi scăpau atunci efectul copleșitor al unor manifestări magnifice ale naturii, care provoacă în inima omului un cutremur sacru și chiar adorație față de Cel care poate fi ghicit în spatele lor. Încercam să înțeleg, dar teoriile așa-zis științifice nu mă puteau mulțumi, având mari neajunsuri, primul dintre ele – și cel mai flagrant – pe care l-am sesizat în clasa a 9-a, fiind apariția vieții de la sine, din hazard; cu alte cuvinte, a sensului din nonsens…

Dincolo de astfel de întrebări existențiale, își căutau răspuns în mine și cele sufletești, axiologice și sentimentale. De la un prieten am auzit de triada platonică bine-adevăr-frumos, însușită nu direct de la autorul care a consacrat-o, ci probabil de la Marin Preda, ale cărui cărți am început să le citesc pe nerăsuflate, începând cu ultimul lui roman, Cel mai iubit dintre pământeni, care se încheia cu fraza “Căci dacă dragoste nu e, nimic nu e…”, de mare impact între adolescenții care eram și despre care abia mai târziu aveam să aflu că este a Sf. Ap. Pavel. Având parte de prieteni cu gust pentru poezie și filozofie, în discuțiile noastre de prin Grădina Icoanei, acasă la vreunul dintre noi ori chiar la petreceri, îi descopeream împreună pe Blaga, Nichita Stănescu, Eliade, mai târziu Cioran… Explorările muzicale mergeau, la rândul lor, de la folk și rock până la Beethoven, Rahmaninov, Saint-Saens ș.a.

Nu știu dacă toate astea îmi aduceau fericire, dar bucuria unei împreună-căutări, a scufundărilor în profunzimile gândului și inimii – da, de asta aveam parte.

În ce mă privește, nu prea făceam proiecții asupra viitorului. Cred că asta mă caracterizează și nu e un lucru bun, pentru că am lăsat întâmplarea să joace un rol prea mare în viața mea.

A urmat armata, o experiență care avea să-mi lase coșmaruri pentru câțiva ani după, nu atât din cauza zilelor de pericol real în situație de luptă pe care le-am trăit vremea Revoluției, cât a mediului în general ostil și vulgar în care fusesem silit să trăiesc.

Au urmat, însă, anii ’90, ca o primăvară a spiritului, când, descătușați de comunism, ca niște ieșiți din morminte, mulți au putut să scrie/ să se exprime liber, cu sete. Au început să răsară, ca ghioceii din zăpadă, toate spiritele latente care nu putuseră până atunci să se manifeste, ori să o facă doar în cercuri mici. Odată cu editurile Humanitas și Anastasia (precedată de Harisma, a prietenilor Rodion Galeriu și Sorin Dumitrescu), puzderie de titluri care mai de care mai interesante au invadat librăriile, menite să adape o sete care, la rândul ei, fusese trezită (sau măcar întreținută) de apariții publice ale gânditorilor și teologilor mulți dintre ei necunoscuți până la acea dată.

După ce am sorbit câteva cărți de-ale lui Cioran, care deși nu dădeau răspunsurile de care aveam nevoie, puneau întrebări foarte bune, pregătind terenul pentru Țuțea și alți scriitori credincioși ori teologi care aveau să urmeze. Probabil că punctul de cotitură spre credință mi l-a pricinuit cartea publicată de Sorin Dumitrescu, 7 dimineți cu Părintele Stăniloae, prin care aveam să descopăr pentru prima dată Ortodoxia din interiorul ei, reușind să răspundă cu simplitate și convivialitate la chestiuni foarte profunde. Ulterior am început să deschid ochii, bineînțeles, către toate cărțile Părintelui Stăniloae și către altele publicate de Anastasia.

De acum înainte simțeam nevoia să mă definesc în calitate de creștin și, încă nedecis cu privire la calea pe care să o aleg, căci îmi dădeam seama că Ortodoxia nu este trăită la toate nivelurile așa cum se prezenta la vârf, dar căutând totodată să-mi fac o idee și despre monahism, am întreprins, de unul singur, un pelerinaj la mânăstirile din Bucovina, unde am aflat pentru prima dată de părintele Cleopa și chiar l-am văzut și ascultat de câteva ori. Mai întâi, a trecut pe lângă mine fără să știu cine este, însoțit de un ucenic. L-am simțit, cred, înainte să-l văd și, întorcându-mă, l-am văzut cumva într-o lumină. Era primul la care simțeam/vedeam asta. Discursul său însă, repetat în fiecare seară cam fără schimbări, îmi trezea mai mult frica decât dragostea (poate așa și trebuie, la început), iar viziunea pe care o găseam îngustă, cu privire la limitele Bisericii, m-a pus pe gânduri, întorcându-mă de acolo destul de descumpănit, căci nu puteam să-mi închipui că dragostea părinților și bunicilor mei, evlavia sinceră a celor din urmă, ar putea să nu fie primite de Hristos.

O alegere, însă, se impunea, căci eram nebotezat și voiam să pun început vieții de creștin. Figura luminoasă și deschiderea către toți pe care o practica Părintele Galeriu aveau să mă ajute și pe mine să-mi deschid cu totul inima către Biserică. Dar despre asta... în episodul următor.

Înainte de a te ruga să ne povesteşti despre descoperirea spiritualității ortodoxe şi etapele convertirii, vreau să-mi exprim aprecierea atât pentru conținut cât şi în privința calității exprimării, e o adevărată delectare lectura râspunsurilor tale!

Aprecierile voastre mă bucură și un pic mă miră, având în vedere că, deși îmi face plăcere să scriu, nu sunt, totuși, un bun povestitor. A avut forumul ăsta parte de oameni mult mai talentați, iar unii – nu dau nume – sunt încă activi. Sper că le va veni și lor, cât de curând, rândul să fie chemați la acest soi de spovedanie publică. Iar în ceea ce te privește, Mihai, deja mă gândesc la un topic de genul "Întrebări pentru Mihailc", la care să contribuie toți cei pe care îi vei fi "descusut" până atunci, și nu numai.

Îmi cer scuze pe inactivitatea din ultimele zile, o să trec direct la întrebare:

Ce ai descrie un om bun? Cum devine cineva om bun (dacă n-a fost aşa mai-înainte)? Putem oare deveni omeni buni prin exercițiu ascetic (educarea voinței)?

Cred că eu eram dator cu o continuare la cele de mai înainte, însă n-am reușit să găsesc vreme, aflându-mă într-o perioadă tare aglomerată cu munca. Sper să-mi organizez mai bine timpul de acum înainte și să continui povestirea.

Cât privește omul bun... Chiar dacă o să răspund din Carte, e un lucru de care sunt convins: "Bun este unul Dumnezeu". Și nouă ne-a fost dat să-i cunoaștem bunătatea desăvârșită în Hristos. Orice om poate deveni bun dacă dorește să I se asemene, lucru care devine posibil numai într-o relație de iubire. Sau de cunoaștere și unire prin iubirea de El. Cred că este singurul mod prin care putem deveni ceea ce nu suntem încă.

Cred că oricine poate deveni bun, adică un om căruia îi este drag să vadă oameni, să descopere în ei poate o fărâmă de dragoste, de disponibilitate pentru altul, de răspuns la această bucurie a întâlnirii tale cu el. Din bucurie, care-ți vine din descoperirea chipului lui Hristos pe care îl întrezărești în celălalt, poate veni și disponibilitatea de a oferi ajutor, de a mângâia, la limită chiar de a te jertfi pentru el.

De la conștiința că suntem toți alcătuiți după chipul lui Dumnezeu cred că trebuie să pornim, știind că ce este dumnezeiesc nu piere niciodată.
O mică lumină mai pâlpâie chiar și în cel mai alienat om. Tu poți să o întrezărești acolo cu cine știe ce prilej, chiar dacă te vei simți neputincios să o sporești. Iarăși iubirea – numai dacă ai puterea de a iubi un păcătos oricât de mare, putere care nu poate veni decât de la Hristos, asta ar putea fi pentru el o șansă reală de a-și regăsi calea spre lumină.

Deci aș spune că omul bun este omul cu inima curată, care i-a făcut în ea loc lui Hristos, pe care L-a auzit atunci când i-a bătut la ușă și i-a răspuns. Și i-a bătut fie printr-un om sărman, cu o suferință reală – care poate fi generată nu neapărat de constrângeri materiale, ci și sufletești ori spirituale -, fie prin auzirea unui cuvânt dumnezeiesc - al Evangheliei, mai ales -, fie prin întâlnirea cu un om prin care harul Său se manifestă în mod simțit. Poate și prin alte moduri. Adevărul este că El este cel care ne caută; noi suntem cei care trebuie să răspundă.

Asceza, da. Însă nu luată separat, ca lucru bun în sine, căci nu este de folos decât dacă vine din această iubire de Hristos și din dorința unei uniri tot mai adânci cu El. Adică nu asceza este cea care te face om bun - ea poate eșua dramatic, te poate chiar înrăi ori să te piardă într-o luptă amară, neliniștită, cu tot ce ar putea să-ți aducă o cât de mică plăcere, chiar nevinovată, și, mai mult, să ajungi să-i osândești și pe cei care nu consimt la această metodă de chinuire la fel ca tine.

Cred că adevărata asceză nu osândește nimic, ci doar învață să se bucure de lucrurile simple și să-L guste pe Dumnezeu din toate bunătățile pe care ni le-a dăruit, dar fără voluptate, adică a căuta nu plăcerea simțurilor, ci mai curând o bucurie duhovnicească ce poate transfigura plăcerea. Pentru că mâncând mai puțin, foamea te va învăța să te bucuri de lucrurile simple, precum o bucată de pâine caldă, iar gustarea unui fruct te poate duce cu gândul la pomii din Grădina Raiului. Cred, totodată, că, dacă iei cu mulțumire și cu rugăciune din toate câte le-a rânduit Biserica, orice masă îți poate înălța inima și gândul la Dumnezeu.

Asceza este, mai ales, o unire cu Hristos - și o cunoaștere a Lui - prin jertfă. Este a gusta puțin din Crucea Lui, răstignindu-ne și noi un pic, nu pentru mântuirea cuiva, ci doar ca să ne regăsim pe noi înșine cei adevărați. Este o modalitate concretă de a-L cunoaște și de a te uni cu El dincolo de cuvinte. Și cunoscându-L, luăm contact cu adâncul, cu sinea noastră profundă, cu Hristos-Chipul.

Important este să nu rămânem nicio clipă singuri, fără El, în tot ceea ce facem, fie că mâncăm, fie că bem ori... că facem copii. Toate astea sunt binecuvântate, numai păcatul trebuie evitat, ca singurul care ne desparte de iubirea Sa.

Intrarea în Biserica ortodoxă prin convertire la orice vârstă transformă cu adevărat persoanele implicate în oameni esențialmente buni? (aici exclud politețea și amabilitatea conjuncturală, care sunt mai degrabă forme de comportament care susțin o viață socială suportabilă)

Cred că mai ales implicarea în viața duhovnicească a Bisericii, cu dorința sinceră de a-L cunoaște pe Hristos în propria-ți inimă și viață, mai mult decât convertirea ca atare. Pentru că sunt și ortodocși din naștere care pot ajunge la un moment de trezire, de conștientizare, de ieșire din rutină și apucare pe o cale de viețuire autentică.

Și mai cred că omul devine cu atât mai bun cu cât se dedică mai mult celorlalți, până la uitare de sine. Unii fac lucrul ăsta în familie, iubindu-și copiii și dăruindu-le lor timpul, munca, eforturile. Fără a uita să fie buni și cu ceilalți, care trebuie văzuți tot ca frați, copii ori părinți. Alții, care n-au avut parte de copii/ familie, pot găsi modalități de a se dărui, fie printr-o profesie care este prin natura ei generoasă (preot, medic, profesor, artist ș.a.), fie prin voluntariat (cam rar în Biserica noastră). Dacă a fi bun este totodată o modalitate de a-L cunoaște pe Dumnezeu, cred că ea este accesibilă oricui, fără a ține cont de granițele religiei.

În ce mă privește, eu constat cu tristețe că n-am devenit mai bun în cei peste 30 de ani de când m-am convertit, însă nu pentru că Biserica n-ar fi oferit suficiente oportunități ori mijloace de a o face, ci doar pentru că n-am prea lucrat.

Dar deși nu cred că omul poate deveni mai bun doar în Ortodoxie, cred totuși că aceasta poate oferi resurse duhovnicești inepuizabile - căci sursa este chiar Duhul Sfânt - și foarte adânci, complete. Este mediul în care sufletul meu se regăsește cel mai bine; îmi regăsesc de fiecare dată matca, parcă mă întorc Acasă de fiecare dată când reaprofundez legătura cu Biserica.

Cum ai simțit experiența botezului la maturitate? Când și în ce condiții ai luat hotărârea? Cine te-a călăuzit? Ce obstacole ai întâmpinat?

Deja de când am început pelerinajul la mânăstirile din Bucovina, chemarea spre botez, de a cărui necesitate devenisem treptat conștient, începuse să se interiorizeze, să treacă de la minte la inimă, devenind treptat o necesitate. Citisem deja Jurnalul Fericirii al lui Steinhardt, cu minunata descriere a revărsării de har pe care avea să o resimtă imediat după botez, poate și catehismul Viu este Dumnezeu, scris de niște teologi francezi și tradus de părintele Galeriu, dar și alte cărți care mi-au mișcat sufletul în această direcție.

Spre capătul pelerinajului aflându-mă la Sihăstria și exprimându-mi dorința de a fi botezat, am fost sfătuit să mă adresez părintelui Ioanichie Bălan, care, la rândul lui, m-a trimis spre Mânăstirea Polovragi, la niște ucenici de-ai săi. Picioarele, însă, m-au purtat spre casă, însoțit, totuși, de îndoiala că nu fac bine, că îngerul care mă călăuzea ar fi dorit să-mi continui periplul duhovnicesc în acea zonă binecuvântată.

În București, aveam să ajung la Antim, introdus de un fost coleg de școală care devenise profesor de teologie între timp, cu strânse conexiuni în mediul bisericesc bucureștean. Atmosfera foarte mundană pe care am aflat-o în chilia de la Antim unde am fost prezentat unor persoane din mediul teologic și monahal care-l includeau pe diaconul profesor P.I. David, ce avea un discurs în care se regăseau glume/ aluzii imorale, ură față de "sectanți", în special față de un pastor pe care-l cunoșteam și respectam, condimentat cu o ipocrită preocupare pentru aspecte bisericești, avea să mă pună încă o dată pe gânduri, îngreunându-mi alegerea, pentru că nu aflasem nici aici ceea ce căutam.

Nu mai știu de la cine am auzit prima dată de părintele Galeriu. Poate cu ocazia celebrului Tatăl Nostru de la Revoluție, care avea să fie reluat de Vali Sterian în cântecul “Vino, Doamne!”; ori poate de la dezbaterile televizate de care fremăta la acea vreme văzduhul mediatic. Cert este că, după ce am mai făcut un popas pe la Biserica Icoanei unde slujea un preot deosebit, am ajuns, într-o seară, la Sf. Silvestru, unde am aflat trei preoți rostind, cu rândul, un acatist, iar unul dintre ei avea să-mi atragă atenția mai întâi prin glasul puternic, profund și pătrunzător, apoi prin înfățișare – păr sur până la umeri, barbă lungă, bogată – care, la fel ca și vocea, exprima o credință profundă venită dintr-un suflet a cărui flacără se simțea mistuitoare. Personalitatea lui excepțională emana putere și căldură în același timp. Aveam să descopăr curând un preot desăvârșit și un om atent nu doar la fiecare cuvânt pe care-l rostea, ci și la fiecare om care-I intersecta câmpul vizual, bucurându-se de fiecare persoană din biserică și întâmpinându-I pe toți cu dragoste nedisimulată, chiar dacă se numărau cu miile cei care căutau să primească măcar o binecuvântare de la el.

A fost, bineînțeles, suficient să-l văd o dată ca să mă decid să-I cer să mă boteze. Lucru pe care l-am făcut în timpul unei liturghii, căutându-l la altar. Nu era nevoie de vorbe multe, înțelegea totul într-o clipă. Îmi amintesc cum, lăsându-mă să aștept câteva minute, m-a pus să îngenunchez în fața icoanei Mântuitorului și să rostesc Rugăciunea Inimii – aceea care-l însoțea permanent și care, cu siguranță, este în bună măsură explicația pentru extraordinara putere duhovnicească ce-l însoțea.

A săvârșit Dumnezeu minuni în viața ta? (în sensul de intervenții divine cu caracter evident supranatural)
Ai fost martor la minuni împlinite altora?

Te-ai și spovedit la părintele Galeriu ca fiu duhovnicesc ?

Câți ani avea pr Galeriu când te-a botezat, prin ce an l-ai cunoscut ?

Pe cine îl simți ca fiind urmașul părintelui Galeriu în misiune ?

La prima întrebare pot răspunde destul de ușor: Nu.

Nici martor la minuni n-aș putea spune că am fost, însă la unele semne dumnezeiești da: La sfârșitul unei Liturghii, părintele Galeriu ținând un cuvânt în fața altarului, este împins violent de o femeie foarte tulburată, aflată sub evidenta influență a diavolului, care parcă striga prin gura ei acuzații de genul "Fariseilor!" și altele pe care nu le-am reținut. Părintele, având cca 80 de ani, fiind surprins, se clatină și cade, dar se ridică repede, cu un zâmbet dumnezeiesc și un chip transfigurat de o lumină ireală, îndemnându-ne să nu ne tulburăm.

Un alt episod avându-l tot pe Părinte ca protagonist a fost în timpul unei predici, când toți cei care-l priveam i-am putut vedea fruntea înroșindu-se treptat, marcată de un semn în formă de cruce, care avea să persiste câteva secunde bune.

De altfel, în apropierea Părintelui se petreceau și multe alte manifestări ale harului, fără a fi neapărat minuni evidente.

Un fapt care cred iarăși că poate fi socotit ca o minune s-a petrecut cu bunica mea care, având o durere de umăr/braț ce o chinuia de ceva vreme, nemaisuportând durerea, a strigat către Dumnezeu: "Doamne, asta-i mâna (cu durerea). Vindec-o!" Și din acel moment durerea a lăsat-o.

Din păcate, nu m-am folosit de Părinte ca fiu duhovnicesc, mulțumindu-mă cu spovedaniile generale pe care le făcea. Fiind foarte mulți cei care îl căutau, seara - ori chiar noaptea târziu - ne adunam cu zecile în jurul său, unde rostea molitva și alte rugăciuni de la spovedanie - într-un fel care-ți pătrundea sufletul și te marca pentru totdeauna - după care-i invita pe cei care au ceva special pe suflet să se mărturisească.

L-am cunoscut în '93, când avea 75 de ani.

A avut patru băieți, dintre care unul i-a semănat într-o oarecare măsură, fiind singurul care a urmat Teologia, dar a profesat ca dentist (Rodion). La rândul lui, acesta a vut un fiu, Cristian Galeriu, care este acum paroh la Sf. Silvestru, ca urmaș al Părintelui, dar fără a avea același duh. Însă la aceeași biserică este un preot mai tânăr, pe nume Adrian, la care simt un duh de rugăciune, smerenie, autenticitate și blândețe, care poate fi socotit un continuator în duh al Părintelui, cel puțin la acea parohie.

Cred că misiunea Părintelui, era mai ales aceea de a fi un preot al neamului, un duhovnic al tuturor, care realiza punți, unea, aducea oamenii în dialog, îndeosebi religia/credința cu știința. O făcea cu multă energie, cu ardoare, cu dragoste, dar și cu multă inteligență și deschidere, într-un mod în care nu cred că o mai face cineva acum.

Așa mi se părea și mie, nefiind bucureștean și nici cunoscându-i, doar urmărind interviuri cu cei doi, parcă ultimul e din filmul omului modernist, iar primul e din filmul celălalt în care temporiza puțin tumultul unei capitale agitate, parcă făcea să stea timpul în loc câteodată.

Asta se constată din păcate, nu mai e un echivalent al pr Sofian Boghiu, al pr. Constantin Sârbu.

Cum a primit familia ta biologică vestea convertirii la o tradiție creștină considerată (în mediile neoprotestante) profund contaminată de practici și învățături străine de spiritualitatea originară a Bibliei? Pe ce criterii ți-ai ales partenera de viață? În ce fel ți-a influențat viața de cuplu alegerile pe partea duhovnicească?

Ai mai cunoscut preoți care să-și asume misiunea de duhovnic al neamului ?

Cum au decurs interacțiunile cu părintele Ioanichie Bălan, sau a fost doar una singură ?

Cum ți se pare Sihăstria din zilele noastre, față de cea din 1993 ?

Deși aveau într-adevăr rezerve față de Ortodoxie, mare parte din învățătura lor de credință constând tocmai în critica celei ortodoxe, au avut suficientă deschidere încât să meargă cu mine chiar la botez. Discutasem cu ei, le împărtășisem preocupările și căutările mele spirituale, iar lucrurile pe care le descoperisem despre creștinismul originar în catehism, cărți teologice și Filocalie erau diferite de ceea ce respingeau ei în practica populară. Teama lor, în special a mamei, era că aș fi putut alege viața monahală.

Mama citise și ea Jurnalul Fericirii al lui Steinhardt, iar pastorul Wurmbrandt, foarte prezent în unele emisiuni TV din anii '90, care propovăduia un creștinism universal ce dorea să treacă dincolo de delimitările confesionale, era foarte respectat de ei.

Tot în acea vreme am cunoscut-o și pe cea care avea să-mi devină ulterior soție. Era o persoană de o sensibilitate deosebită – care ulterior aveam să constat că are și un revers, aducându-I multă suferință – și, ca atare, capabilă de a atinge profunzimi sufletești inaccesibile în mod obișnuit. Toată înfățișarea ei părea să reflecte această delicatețe sufletească, iar comunicarea noastră a plecat chiar de la fotografiile pe care le făcusem cu ocazia pelerinajului la mânăstirile din Bucovina și a continuat cu discuții pe marginea lecturilor spirituale, descoperindu-l împreună pe Părintele Stăniloae, îndeosebi în scrierile și interviurile sale care-L revelau pe Dumnezeu ca Iubire, cu priceperea sa nemaiîntâlnită de a transpune relația din sânul Sfintei Treimi în relațiile din familia “treimică” umană (soț-soție-copii).

Așa încât, o covârșitoare influență asupra vieții duhovnicești a avut-o însăși căsătoria, pe care o vedeam ca pe o oportunitate foarte concretă – un mod de întrupare a iubirii – de a pune în practică credința și iubirea din cărți, de a te supune încercărilor mai curând decât a rămâne spectator la propria viață, de a te arunca în apă cu noțiuni doar teoretice despre înot, dar cu nădejdea că Dumnezeu va găsi modalități de a te învăța ori de a te scoate atunci când te vei scufunda.

Lucrurile aveau să devină complicate destul de curând, treptat descoperind fiecare că năzuințele unuia nu se suprapuneau total, că trebuia să ne acomodăm fiecare la nevoile celuilalt, să învățăm și să renunțăm.

Parcursul duhovnicesc, prin urmare, a fost nu doar influențat, ci pur și simplu împletit al unuia cu al celuilalt, și cu siguranță diferit decât dacă am fi rămas singuri. O mare ispită în căsnicie este să dai vina pe celălalt pentru nerealizările personale, însă când gândești la rece, îți dai seama că singur ai fi realizat și mai puțin, iar renunțările pe care le-ai făcut de dragul celuilalt sunt cu siguranță de preferat ratărilor de care ai fi fost singur responsabil.

Poate sunt prea vag, însă, deși cred că mărturiile din viața noastră pot fi de folos altora, nu vreau să intru în amănunte prea personale.

Pentru Iorest: Nu știu dacă era o misiune asumată de duhovnic al neamului; era doar unul dintre cei mari, dar probabil cu cea mai mare implicare socială. Mai erau și Teofil Părăian, care ținea multe prelegeri pentru studenți, la solicitarea ASCOR, iar duhovnici de anvergură erau părintele Cleopa - care cu siguranță poate fi socotit un duhovnic al neamului –, părintele Arsenie Papacioc, Iustin Pârvu, Adrian Făgețeanu, părintele Sofian Boghiu, dar și alții.

Sorin Dumitrescu realizase în vremea aceea un calendar cu doisprezece mari duhovnici ai neamului, toți chipuri de lumină, parte a unei generații care trecuse prin experiențele extrem de dure, la limită, ale închisorilor comuniste, însoțind suferința cu rugăciunea, cărora li se datorează, cred, sporul de har care a făcut din ei o generație de duhovnici irepetabilă, prin bunătatea lor parcă Dumnezeu răzbunând, peste timp, urâțenia și răutatea îngrozitoare aduse de comuniști.

Nu am interacționat personal cu vreunul din cei pomenți mai sus, iar cu părintele Ioanichie a fost, într-adevăr, o singură interacțiune. N-am mai fost la Sihăstria, nu știu cum a evoluat, iar în '93 am cunoscut-o doar ca unul din mulțimea de sute de pelerini care o luau cu asalt, făcând-o un loc aglomerat, pe care călugării îl administrau cât puteau de bine. M-a impresionat, spre exemplu, că de Înălțare toți pelerinii - de ordinul sutelor - au fost invitați la masă, în serii de aprox. o sută de oameni.

Arc peste timp cum a evoluat ASCOR-ul față de anii 90, ce au pierdut sau au generațiile de acum față de atunci ?

De ce nu se mai simte entuziasmul extraordinar pentru ortodoxie al anilor 90 și foamea de descoperiri duhovnicești cercetând mănăstirile și sfintele Biserici ?

Pe de o parte, cred că foamea de care spui era întreținută tocmai de marii duhovnici, suflete vii, cu viața transfigurată de credință și de aceea cu puterea de a-i transfigura pe alții.

Pe de altă parte, era și noutatea. Mulți, mai ales tinerii, descopereau pentru prima dată Biserica, aveau nevoie de răspunsuri pentru viață, de sens, pe care-l găseau din plin acum. Pe unii dintre ascoriștii de atunci (eu nu m-am numărat printre ei) îi văd în biserica pe care o frecventez cel mai des, în familii frumoase, iubitoare, având acum copii de vârsta pe care o aveau ei atunci și pe care au reușit să-i crească în credință, lucru pe care mi-l explic și prin cultivarea legăturii cu duhovnicul.

Cred că și ASCOR-ul actual mai mișcă, știu că s-au mai făcut tabere la Oașa, spre exemplu, însă energia de atunci nu o mai are. Poate și faptul că tinerii de acum au avut ocazia să afle tot ce-i interesa în materie de credință la orele de Religie, și acum să creadă că nu mai e nimic de descoperit. La asta se adaugă cu siguranță și inflația modalităților de distragere a minții, care ne mențin în stratul superficial al conștiinței, tot mai puțin dispuși de a face sondări profunde în sufletul nostru.

CristianR: care este locul care ți s-a lipit cel mai tare de inimă (în pelerinajele tale) și de ce?

Cred că Mânăstirea Neamț. Când am pornit spre ea, de la Târgu Neamț, pronia a făcut să întâlnesc un călugăr care parcurgea același drum, întorcându-se la mânăstire după ce rezolvase probabil niște treburi administrative în oraș. Era unul dintre călugării cu vocație, cu o evlavie neprefăcută și care, ajungând la mânăstire, avea să se ocupe și de cazarea mea într-o chilie, el fiind arhondar la acel moment. M-a impresionat, mai târziu, felul în care l-am văzut slujind într-o capelă aflată între chilii, purtând camilafcă și un veșmânt larg, făcând mișcări ample, hieratice. Mărturisindu-i căutarea în care mă aflam, m-a tratat cu multă atenție și bunătate. Se numea Irinarh - un nume pe care nu-l mai întâlnisem până atunci și cred că de aceea l-am reținut.

Însă ceea ce m-a marcat a fost întregul spațiu natural din jurul mânăstirii, pe care l-am simțit de la prima vedere duhovnicesc, transfigurat de rugăciunile de secole ale pustnicilor și călugărilor. Era de o frumusețe transparentă, parcă, pentru Dumnezeire, nu puteai, aflându-te acolo, să nu-L simți pe Dumnezeu aproape.

De acolo aveam să descopăr, la capătul unui drum de poveste de cca. 8 km printr-o zonă împădurită, Schitul Icoana Nouă, unde se puneau bazele unei biserici pe care aveam să o regăsesc peste ani desăvârșită.

Care este diferența dintre turist și pelerin?

Cred că, spre deosebire de turist, pelerinul este conștient că lumea nu este profană în totalitate și caută să identifice, să vadă, să pipăie... să cunoască atât cât poate el sacrul din lume, acele 'portaluri' către lumea spirituală, nevăzută.

Caută eternitatea în mijlocul temporalității și ceea ce este netrecător în mijlocul celor trecătoare, vizitând locuri sfințite de rugăciunile înaintașilor, de prezența sfinților, în care până și materia se poate transfigura, devenind transparentă, prin har, pentru lumea nevăzută.

Ochii turistului sunt ațintiți către lumea profană, închiși pentru sacru, motiv pentru care, chiar atunci când merge la mânăstiri, o face din curiozitate, din interes cultural, istoric - uneori chiar gastronomic -, căutând să-și îmbogățească experiențele pe orizontală, în orizontul închis, chiar dacă imens, al materialității și temporalității.

Mulțumesc mult, (și) în numele celor care frecventează/vor frecventa acest topic.

Acum o să te rog să-mi dai un top trei autori moderni care ți-au influențat benefic viața și câteva cuvinte despre fiecare în parte (cum ți-au influențat viața?)

Greu de ales doar trei, pentru că îmi dau seama că aproape fiecare carte citită a adus un spor de înțelegere și, prin asta, o ajustare a parcursului vieții mele lăuntrice.

1. Cred totuși că pe primul loc ar fi Dumitru Stăniloae, a cărui primă carte citită și deja menționată anterior – 7 Dimineți cu Părintele Stăniloae (interviuri de Sorin Dumitrescu) – a fost o revelație, pentru că a marcat începutul răspunsurilor fundamentale, după ce până atunci acumulasem mai degrabă întrebări. Aveau să urmeze multe altele, între care Sfânta Treime sau La început a fost Iubirea, Iisus Hristos sau restaurarea omului, Tratatul de Ascetică și Mistică, Teologia Dogmatică, Filocalia. Tot prin el aveam să aflu despre marii teologi din diaspora rusă (Losski, Evdokimov, Schmemann, Berdiaev), publicați ulterior de Sorin Dumitrescu la Anastasia.

2. Nicolae Steinhardt cu al său Jurnal al fericirii a contat probabil la fel de mult în decizia de a apuca pe calea spre Hristos, pentru că, după cum știe oricine a citit această carte, acolo nu este literatură, ci viață reală, devenire, credință încercată, cruce. Esențială îmi pare afirmația sa că Hristos n-a venit să aducă o religie nouă, ci "un mod de viață" care derivă din urmarea Lui.

3. Viktor Frankl, psihiatrul vienez care a supraviețuit lagărului nazist și i-a ajutat și pe alții să o facă, printr-o reașezare a conștiinței de la întrebarea "ce mai pot aștepta de la viață?" la "ce așteaptă viața de la mine?", "pentru ce mă aflu în aceste împrejurări concrete de viață, ce le pot oferi celorlalți?". Un om care a găsit sensul transcendent al vieții, unul profund creștin, care poate fi aflat doar prin des-centrarea din propriul eu și regăsirea adevăratului Centru, Acela care dă și sensul fiecărei ființe. N-am redat aici întocmai cuvintele lui Frankl, ci mai degrabă rodul lor în conștiința mea, dar semnificația este aceeași.


Să sperăm că întreprinderea ta va aduce roade, cât de mici, și că vor accepta și alții să-și părăsească puțin zona de confort ca să devină pentru puțin timp protagoniști și mărturisitori.

Dacă primele două locuri sunt oarecum normale pentru un creștin-ortodox dornic să-și cultive credința, prezența lui Viktor Frankl pe locul trei poate fi surprinzătoare. Eu știu că părintele Galeriu a avut un dialog epistolar cu dânsul în limba germană care s-a întins pe mai mulți ani, intuiesc că pe filera asta ai ajuns să-l cercetezi.

Când/în ce împrejurări ai descoperit opera lui Viktor Frankl și de ce aceasta este relevantă inclusiv pentru credincioșii ortodocși?

Părintele făcea dese referiri la Frankl, dar și la alți oameni de știință care parcurgeau drumul de la periferie spre centru, de la revelația naturală la cea supranaturală, atestând faptul că onestitatea ne poate direcționa pe toți către Adevărul unic, indiferent de punctul de plecare.

Cred că ceea ce are în comun psihiatrul vienez cu ceilalți doi autori menționați de mine mai sus este autenticitatea, faptul că opera lui se identifică cu propria viață, că este un om care - fără a fi formal creștin - a trecut prin cruce și a dobândit o viață nouă, cu și mai mult sens decât găsise înainte de a trece prin lagăr, unul transcendent. Și nu doar pentru sine, el devenind un misionar al sensului, al vieții creative ce are capacitatea de a-i vindeca pe mulți de deznădejde, prin dăruire până la uitare de sine.

Dacă Platon și alți înțelepți greci au putut fi considerați creștini avant la lettre de către Părinții Bisericii (fiind pictați și pe exteriorul bisericii de la Sucevița), de ce n-am recunoaște și altora – fie oameni de știință ori artiști adogmatici – posibilitatea de a-L cunoaște și mărturisi pe Dumnezeu, fiecare în felul lui? Muzica, spre exemplu – care prin natura ei depășește orice graniță conceptuală –, este considerată de unii ca o formă de rugăciune, un dialog fără cuvinte cu Dumnezeu. Poate că autenticitatea tocmai asta înseamnă: un loc de întâlnire a Dumnezeirii, care poate fi aflat în tot ceea ce înseamnă spirit, lumină, adevăr, iubire.

Având în vedere că Frankl a dezvoltat ceea ce se cheamă “logoterapie” (vindecarea prin aflarea sensului în viața proprie), cuvântul-cheie care face legătura între Frankl, Platon și credința creștină cred că este “Logos”, cu polivalența lui semantică: Cuvânt, Rațiune, Sens.

Cum se face că cei mai mulți ortodocși sunt nepracticanți? Se poate vorbi de nevoia de a reconverti ortodocșii nominali la propria credință?

Mi-am pus de multe ori această întrebare și nu m-am putut opri la un singur răspuns. Trecând peste faptul că pentru cei mai mulți apartenența la Biserică derivă din nașterea într-o familie creștin-ortodoxă, ea rămânând la nivelul de tradiție, o explicație ar putea fi faptul că, pur și simplu, a o practica serios este de-a dreptul greu; mai greu decât în cazul altor confesiuni creștine: posturi lungi și severe, spovedanii răscolitoare, inconfortabile, slujbe lungi, obositoare - chiar plictisitoare dacă nu faci efortul de a le pătrunde înțelesurile. Iar asta nu este deloc ușor, pentru că acestea sunt oferite mai ales simbolic, în vreme ce noi, oameni ai secolului XXI, suntem trecuți prin școli care ne învață să ne raportăm la lume rațional, analitic, la nivel conștient, pierzând legătura lăuntrică cu straturile profunde ale conștiinței, ale inconștientului colectiv, pe care aceste ritualuri au capacitatea de a o reface.

Sunt mulți cei pe care i-am auzit că se poticnesc de faptul că, intrând la o slujbă ortodoxă, nu pricep nimic. Chiar dacă liturghia este abundentă în versete biblice și gesturi cu semnificații profund ancorate în Evanghelii, Epistole, cărțile sapiențiale, Psalmi, descifrarea lor se dovedește a fi tare anevoioasă, o piatră de poticnire pentru neinițiați.

Poate că tocmai asta a devenit Ortodoxia - o religie pentru inițiați, un drum anevoios pe care iubitorii de drumeții alpine îl adoră, dar pe care și cei nepregătiți doresc sau se simt datori să o apuce, cu speranța unei răsplăți viitoare, ori doar pentru a puncta, sacralizând, marile momente ale vieții: nașterea, nunta, moartea – în care toți simțim că avem nevoie de asistență divină.

Cei mai mulți cred că se simt neajutorați în fața practicii ortodoxe, neștiind prea clar cu ce sunt datori, ce se așteaptă de la ei, cum să înțeleagă, să discearnă în noianul de opinii care se revendică de la ortodoxie.

Cateheza ajută, anii de studiu a religiei în școală a făcut ca în biserici să putem azi vedea și tineri, unii dintre ei cu o bună înțelegere a credinței. În programul unor biserici este inclusă, de asemenea, și cateheză, deci cei doritori ar avea de unde se adăpa. Legătura personală cu duhovnicul este, iarăși, foarte importantă – fără ea este foarte probabil să te îndepărtezi de Cale.

Poate că avem nevoie de regăsirea simplității și a clarității credinței. Întoarcerea la tipul de cateheză practicat în primele veacuri creștine de către Sfinții Părinți, respectiv studiul Noului Testament ar putea aduce limpezime și unitate, totodată, inclusiv interconfesională.