O lume a imaginilor, o lume a cuvintelor, a lume a cosmetizarilor de tot felul. Tendinta de a trai intr-un univers creat de propriile dorinte, de propriile nevoie, de temerile noastre nu este o experienta noua a omenirii. Adam a fugit de adevarul din el insusi atunci cand a cazut in pacat, aruncand vina pe Eva. Acelasi gest se repeta la infinit in umanitatea cazuta, in fiecare dintre noi.

Hristos insa aduce mantuirea si in aceasta problema. Desi nu a gresit cu nimic, nu arunca vina asupra nimanui, ci isi asuma judecata nedreapta care i se face si ia asupra Sa toata vina, toate pacatele noastre pentru care noi meritam pedeapsa. O asuma El ca noi sa putem sa traim in libertate. Prin Evanghelia Mantuitorului nostru Iisus Hristos primim lumina de care avem nevoie pentru a strabate acest drum greu dar frumos spre libertate.

Lumina aceasta nu poate lumina decat inlauntrul nostru, pentru ca acolo se afla imparatia lui Dumnezeu. Acolo inlauntrul nostru Il intalnim si traim cu Dumnezeu, de aceea Imparatia cerurile este, dupa cuvantul lui Hristos, inlauntrul nostru, adica in inima noastra.

Dar noi nu primim aceasta lumina pentru ca ne este teama sa ne descoperim in fata lui Dumnezeu. Este o teama draceasca! Suntem atat de orbi incat nu intelegem ca ne ascundem fara sa putem a ne ascunde! E stupid! Ne ascundem de Dumnezeul Care le stie pe toate, Atotstiutorul! Suntem ridicoli! De cine fugim? De adevarul din noi? De cine ne este teama? De Cel pe Care nu-L cunoastem, dar despre Care auzim ca este Iubire si Adevar?

Ne complacem in a lustrui pana la stralucire carapacea, ne zdrobim pentru toate ale trupului sa dam IMPRESIE buna! Traim din impresii si nu din adevar! Ne este frica de noi insine si de ceea ce se afla in inima noastra! Ne e teama de ceea ce noi insine am lasat sa intre inlauntrul nostru! Da, ne este teama, pentru ca asta are diavolul de daruit: frica, groaza, neliniste, neimplinire, golul sufletesc, fuga de noi insine, lasitatea.

De unde aceasta teama de a infrunta realitatea interioara? De ce nu reusim sa foram in interiorul nostru si sa scoatem afara toata mizeria, toata slabiciunea, toata murdaria si rautatea care ne-au umplut camarile inimii?

Si daca incepem sa ne curatim inimile oare ce castig vom avea? Cum incepem curatirea interioara? De unde stim ca e nevoie de curatire interioara?

Oare fuga aceasta de adevar poate exista la infinit? De ce nu se schimba multe lucruri de pe acesta lume? Oare nu din ignorarea adevarului?

ISPITA DE A IGNORA adevarul E F. MARETOTDEAUNA,DAR ADEVARUL MAI POATE FI IGNORAT SI DIN NESTIINTA,CARE SI EA E UNPACATproblema este ca nu ne facem timp sa ne analizam interiorul nostru,sa ne cunoastem mai bine pe noi insine ca atunci ne vedem pacatele ,le spovedim si ne mai curatim cit de cit de murdaria din noi.Dar scopul TV-ului ,si chiar al internetului asta e :SA NU CUMVA AVEM TIMPE DE ASA CEVA, Noi nu ne dam seama cit de scurt este timpul pe care ne-a fost dat as-l traim,adica TIMPUL MINTUIRII NOASTREsi apoi avem multe regrete ,unii,ca l-am pierdut cu asazisele distractii ale acesei lumi,care reprezinta un puternic punct de atractie pt. noi,fiind si noi din pamint.Adevarul e ca cine nu gusta un pic macar in aceasta lume imparatia cerurilor nu poate sa o guste nici dc aj acolo,ca nu s-a invatat cu ea de aci ,din lumea asta si nici dincolo nu o va intelege.
Stim ca avem nevoie de curatire interioara dc NE RUGAM LA DUMNEZEU SA NE ARATE PACATELEsi el ni le va arata ASA INCIT SA LE PUTEM SPOVEDI ,IAR PRIN impartasanie NE CURATIM SI PRIMIM PURTERE sa le invingem si sa nu le mai repetam Este o lupta la care se adauga pe linga rugaciune si postul si rugaciunea duhovnicului pt.noi.Nu se schimba ac lume decit in tau ,din pacate pt.ca lumea acorda prea mare bombadamentului prin mijloacele mass media.Daca am ignora aceste informatii si in loc sa ne pierdem timpul citidu-le sau ascultidu-le sau vizualizindu-le deci dc am fi selectivi vom avea surpriza sa constatam ca ne simtimmult mai bine.![am vb din unghiul meu de comportament,desi mai pierd vremea pe internet].

LUMINA CARE INLATURA INTUNERICUL ,DIN FIECARE DINTRE NOI ESTE SFINTA IMPARTASANIE,daca facem spovedanie sincera si cu dorinta realade anu mai pacatui.Dar oare toti avem aceasta dorinta!? de a nu mai pacatui? Oare nu tocmai frica ca nu dorim sa ne lasam de pacat ne impiedica de a beneficia de toate avantajele lasate de DUMNEZEU IN BISERICA ORTODOXA!?cACI DUPA IMPARTASANIE NOI NE RUGAMsa nu-mi fie mie spre osinda SFINTELEacestea,pt ca sint nevrednic,ci spre curatirea si sfintirea sufletuluisi a trupului si spre arvunirea vietii si a imparatiei ce va sa fie
Intr-o carte am citit ca un inainte vazator cu duhul avazut intimp ce se impartaseau pe uniii-a vazut luminati si pe altii intunecati,deci mare grija.Apoi sa nu uitam sa cerem ajutor MAICII DOMNULUIcEEA CE ESTI STRALUCITA,CU STRLUCIREA CEA GINDITA A NASTERII DE DUMNEZEU,NASCATOARE DE DUMNEZEU,CEEA CE ESTI MAI PRESUS DE LUMINA,SUFLETUL MEU CEL INTUNECAT,LUMINEAZA-L SI-L STRALUCESTE,IMPUTININD INTUNERICUL SI NOAPTEA PACATULUI SI CATRE RAZA POCAINTEI POVARUIESE-MA.din carte CANOANELE MAICII DOMNULUI.

Of ! Draga Iosif ce bine ai punctat problema, incat ce s-ar mai putea adauga, decat neputinta noastra izvorata din putreziciunea interioara, unde diavolul asa cum ai spus, a instalat frica, lasitatea, nelinistea. Asta ii este si scopul, de a deztabiliza finta noastra, de a o face neputincioasa, de a o injosi , de a o subjuga si in final de a o distruge. Ne "fardam"viata noastra in loc sa ne privim direct in fata, ne ascundem dupa cuvinte, jucam cu totii intr o piesa de teatru de prost gust, pe care noi o concepem, noi o regizam, noi o jucam. Toate acestea se petrec pe fondul indepartarii de Dumnezeu, de adevarata credinta. Ne rugam din ce in ce mai putin si nu ne rugam cu sufletul si inima ci mai mult cu gura si atat. Nu constientizam ca asta lume este trecatoare, pregatindu-ne pentru cea vesnica. Nu ne pregatim sufletul ci il lasam prada celor de aici. Amanam , amanam mult prea mul pocainta noastra . Masca pe care o purtam, pentru a ascunde neputintele noastre, este o simpla si murdara pacaleala. Ne pacalim de fapt pe noi insine si unul pe altul. Atata timp cat nu urmam exemplul si calea Mantuitorului nostru, totul e-n zadar, afundandu-ne pe un drum ce nu duce nicaieri si mai ales in Rai. Aici trebuie inteles ca acest "nicaieri", reprezinta iadul, far de speranta, far de iubire, far de lumina , far de nimic, o singuratate continuua si vesnica.

"o lume a imaginilor , o lume a cuvintelor "si a zambetelor false asi mai adauga ...

De unde stim ca e nevoie de curatire interioara ?

Pai eu zic sa citim cu atentie ce inseamna roada Duhului :
dragostea , bucuria ,pacea ,indelunga rabdarea , bunatatea , facerea de bine credinta , blandetea , infranarea , curatia .

Trebuie sa citim cu atentie fiecare "cuvant "(iar cuvinte) si sa reflectam daca in viata noastra , pe acestea le semanam sau altele !

Cand am bucurat ultima data pe cineva ?
Cand am iubit ultima oara(in spiritul credintei ) pe cineva ?
Cand am facut pace ultima data ?
Cand am avut rabdare ?
Cand , cand si iar cand ...? Chiar serios , ne intrebam vreodata ?

Si cand "lucram ceva" sa ne intrebam in care din acestea ne-am incadrat , ar fi o solutie . Poate......... nicaieri !

Caci de ura , de ranire , de dezbinat de "uitare " de aproapele stiu cei mai multi .
Sa facem lucruri care sant placute in fata lui Dumnezeu , ce cer un pic de , cum se zice "calca-ti o data pe inima si iarta , iarta tu primul " !

Sa ne ajute Dumnezeu !
maria

Si mai era ceva :
polemica o sa existe mereu din pacate , pentru ca e greu sa renuntam la placerile trupesti sau sa le diminuam cumva .

Si tot ce se aude pe aici ma tot ingadeste .
Trebuie sa tin post , n-am voie la mare :) ; trebuie sa ma rog sa am grija de altii ,
sa-l pun pe aproapele in fata mea , un fel de sacrificiu ...si asa mai departe .

Ce zici Cristi ?
Tie nu-ti scapa nimic , chiar ca ma amuza cumva .:D
Eu am humor , tu ?
Daca nu , treci cu vederea ,te rog .:)

maria

Cate de multe imi propun si cat de putine realizez , Maria. Sti cand plec de acasa, dimineata, imi propun si vreau sa-mi impun, sa fiu mult mai calm, mai bun, mai smerit si cat merg cu metroul ma gandesc la rugaciunile zilnice si imi spun in gand, TREBUIE , ASA O SA FAC, AJUTA-MA DOAMNE ,etc. Sa sti, Maria, ca si atunci cand gresesc il am pe Dumnezeu in inima si in suflet. Constientizez instantaneu ca am gresit sau ca tind sa pacatuesc. Nu exista secunda sa nu-L am pe DUMNEZEU in mine. Orice as face, indiferent, mintea si sufletul este cu El. E o stare continua, draga Maria, o legatura neantrerupta, chiar in caderile mele mai mici sau mai mari. Am obosit, Maria, trebuie sa ma retrag pentru ca peste nici 4 ore plec in cotidian , intru in hora zilei de maine. In cea ce priveste umorul, il am peste masura . . . .! DOAMNE AJUTA ! +

O Doamne... daca as reusi sa schimb ceva in mine, as schimba sentimentul de nemultumire fata de sotul meu, care desi ma asteapta cu masa pusa, eu vad doar ca au ramas vase in chiuveta… As schimba frustarea pe care o simt cand cei din jur ma cearta.. .As schimba singuratatea in rugaciune si lacrima in virtute, as schimba iubirea fata de semen in fapta… si fapta in tacere…as schimba suferinta in bucurie si durerea bolii in rabdare… Doamne cate nu as vrea sa schimb.. privesc Iosif in sufletul meu si gasesc acolo o rana sangeranda, gasesc acolo un Hristos lacrimand ptr ca eu!! L-am parasit… Vorbeai de adevar, de teama de al marturisi..dar bunul meu Iosif, uneori adevarul este refuzat tocmai pentru ca este ADEVAR. Uneori e lasitate, alteori este necessitate…
Necesitatea curatirii, intrebai tu, eu as indrazni sa spun ca este Indispensabila. Nu poti merge mai departe daca nu te “impaci” cu trecutul. Nu poti cladi o noua viata pe o temelie de nisip. Am atat de multe de schimbat in mine, incerc crede-ma dar…plang si spun Dumnezeule milostiv fii mie pacatoasa…..

Daca pui la rind timpul petrecut prin forumuri ti-ar ajunge timpul sa speli tu si vasele vecinilor...:D
Se pare ca incet, incet iese arama pe fata.

Multumesc Ina, asa este, ai dreptate sunt un om tare rau. te rog ajuta-ma tu sa devin bun. cat despre timp, sa iti spun un mic secret: sunt la serviciu:) Mai lucrez, mai arunc o privire pe forum.:rolleyes:
oricum iti multumesc:p

Ptr. Cristi

Imi place tare mult cum scrii Cristi !
Spuneai ca si privat esti implinit , ma bucur sa vad ca mai sant oameni cu pace in suflet .Poate ca te-ai molipsit cind ai citit , sau auzit "Pacea mea v-o dau voua !" .
Ultima fraza nu mai era necesara :), pricepem mai mult .

Eu sant mereu vorba cantecului "rade plangand , plange razand , viata o ia in saga " ,
dar nu din cauza de indragostit , Doamne fereste !
Din cauza ca imi dau seama ca nu sant nici cat un varf de ac in universul asta , n-am nici o putere , cum sa schimb ceva , ce nu se lasa schimbat ?

Unii vorbesc de virusul de pe strada , eu vorbesc de cel din mine si din cei dragi mie ! Sant un neputincios Doamne , asa asi stiga .
Nu-mi ramane decat sa le las pe toate sa vina si sa treaca cum vrea Dumnezeu .
M-am predat !


maria

lumea va fi mereu aceeasi, se schimba doar ochii cu care o privim.

iar daca te referi la latura pragmatica, subscriu la vorbele lui JFK : "Nu intreba ce poate face tara pentru tine, ci ce poti face tu pentru ea." citat aproximativ. personal eu traduc asta prin: ofera tot ce poti mai bun, si nu te indoi ca vei si primi pe masura.

un fel de a-ti justifica bunastarea?:D

Recitind cele scrise de tine Iosif, mi-am amintit de o vorba pe care mi-a spus bunul meu parinte Teofan acum multi ani:
Daca am putea vedea cele dinlauntru ale omului asa cum vedem un izvor secat, am spune: Iata in acest trup a fost candva un suflet... la fel de "simpul si firesc" cum spunem, aici a fost un izvor care a secat..

nu frate, sa stii ca eu intotdeauna am lucrat la fel de constiincios si pe bani multi, si pe bani putini. era un fel de a spune sa fi la fel de bun, fara sa te astepti la ceva anume si fara sa te indoiesti ca vei primi ceea ce ai nevoie.

apropo, "bunastarea" mea cred ca multi de-aici nu si-ar prea dori-o :p... totul este relativ.

Mare dreptate ai Mirela,"lumea va fi mereu aceiasi,se schimba ochii care o priveste".
Imi amintesc,cand eram la liceu,abia ca aveam bani de maxi-taxi,iar uneori adunam o suta de lei cu o suta de lei ca sa-mi pot cumpara o eugenie de la chioscul apropiat...si eram fericita,nu de ceea ce dobandeam,ci de starea generala in care ma aflam la acea varsta(20 de ani,fiindca am reluat liceul mai tarziu,dupa o intrerupere).
Apoi anii au trecut,multe lucruri s-au schimbat,bine-nteles cu initiativa mea,si am ajuns sa am bani nu sa-mi cumpar o eugenie ci o fabrica de eugenii,poate,insa pacea si linistea aceia inocenta pe care am simtit-o atunci cand adunam leut cu leut n-am mai simtit-o niciodata.Este normal ca lucrurile sa-si parcurga traseul lor firesc,este tot atat de normal ca noi sa actionam in acest sens al evolutiei,dar tot atat de firesc este si sentimentul nostalgiei care ne impresoara pe fiecare dintre noi,la un moment dat.
Acum sunt o simpla familista cu caminul ei cu tot,si cu un statut de bugetar...si sunt multumita!!!

Multumirea de sine pana la urma urmei nu este o virtute ci din potriva. Multumirea de sine ne limiteaza , ne angradeste , ne face egoisti. Un singur exemplu sa dau : pot fi eu oare multumit cand cel de langa mine sufera ?

draga cristi, cred ca altceva a vrut sa spuna ory cand a zis ca e multumita! :)

Draga Mirela, nu te contrazic, m-am referit mai mult in general. Oricum sentimentul de multumire, de satisfactie , de bine , etc , este extrem de relativ si neproductiv. Starea de bine este foarte inselatoare , oprindu-ne din drumul nostru, plafonandu-ne. E greu de explicat, dar cred ca intelegi unde vreau eu sa bat.

Iosif,ai evidentiat foarte bine ceea ce cred eu ca reprezinta dusmanul nostru de temut:noi insine.Mie imi este mult mai frica de mine,decat de orice altceva, deoarece stiu ca pot alege ceea ce e bine si totusi nu o fac.Stiu ca pot sa-mi curat sufletul de mizerie,dar sunt lasa,slaba si lenesa.Am dreptul sa leapad toate cele lumesti,dar ceva ma retine si continui sa traiesc acelasi mod superficial de viata.
"Sarguieste-te sa intri in camara ta cea din launtru si vei vedea camara cereasca."(Sfantul Isaac Sirul).Aceasta camara exista cu siguranta in noi,dar,din pacate,este acoperita de mizerie si praf.

Frate Iosif, intrebi de cine fugim; as zice ca mai degraba fugim de ceva anume.
Atunci cand omul se hotaraste pentru credinta intru Hristos, isi ia niste responsabilitati. El trebuie odata cu credinta sa schimbe multe lucruri din viata sa, sa-si schimbe comportamentul, sa isi schimbe modul de gandire, atitudinea fata de sine si fata de ceilalti. Este o hotarare grea, caci incet,incet acel om se transforma, incat oamenii, prietenii nu-l mai recunosc ca fiind unul de-al lor, "caci noi nu suntem din lume". Se schimba si persoana: din cea carnala devine om evlavios, preocupat de cele duhovnicesti, cu dorinta fierbinte de a se curati de pacate, de patimi.
Da, dar cine vrea sa se lipseasca de placerile de tot felul si cat de greu se realizeaza acest lucru?!?
De aceea as zice mai degraba ca teama izvoraste din frica de schimbare a unor rutine, de ajustare a noastra si de inlocuire a unei gandiri egoiste cu una altruista. Cine sa-l mai recunoasca pe cel vechi in cel nou? Cine sa-l accepte pe cel nou, daca nu incepem chiar noi sa o facem.

Exist intr-adevar si o frica de adevarul din noi. Acest adevar este dupa parerea mea, invatatura crestina din biblie si Sfintii Parinti, care stau la indemana ca indreptar pentru deciziile si faptele noastre. Frica consta din teama de a nu fi priviti de ceilalti ca fiind "inapoiati", de a nu primi reprosui ca nu gandim si ca folosim adevaruri perimate, etc. Daca ne facem insa un obicei din a cerceta acest "indreptar" in orice situatie ivita, atunci putem fi ceva mai siguri ca nu gresim, chiar daca nu vom ajunge fara greseala niciodata. Patericul mie personal imi e de mare folos in acest sens. Nu este greu; cu timpul devine un automatism, iar satisfactiile mari. Astfel ajungem la alte motive de bucurie si alte cauze de intristare; in loc de ras incepem a ne dori lacrimi. Lumea larga devine mica in comaratie cu universul interior. Obiectele nu mai au aceeasi valoare, putandu-ne lipsi de ele. In schimb acumulam alte valori inestimabile. Cata bogatie!

Este poate si o frica a unui nou inceput, a unui drum necunoscut, a drumului spre pocainta. Mai este frica de a nu reusi sa te adaptezi si sa faci fata noului drum, care nu este usor de parcurs. Dar atunci cand ceea ce iti doresti sa realizezi, pui dragoste, multa dragoste, nimic nu-ti mai sta in cale si acea frica de inceput, dispare incet, incet, in locul ei venind rodul implinirii , satisfactia victoriei cu tine insuti. Incepem sa avem alte repere , iar cele din trecutul nostru, devin ridicole si fara de folos. Ma uit in urma si ma minunez de multe ori de schimbarea produsa cu mine insumi dandu-mi seama cati ani am irosit cu lucruri inutile si fara de folos, cat de cramponat eram de cele materiale. Poate si sant sigur ca nu sant nici la jumatatea drumului pe care mi l-am propus. Probabil si mai mult ca sigur la varsta care sant, nu voi reusi sa parcurg tot drumul, dar . . . .De asta imi este frica cel mai mult.

Cristi, unii parcurg intr-un an cati altii in zece. Nu iti fie teama de timp, alaturi de Dumnezeu deja am inceput sa traim in vesnicie! Sa iti fie teama de timp atunci cand nu esti impreuna cu Dumnezeu! INsa cu El, timpul deja nu mai este o problema asa de mare! E poate teama de a nu cadea cumva din credinta, din apropierea aceasta continua de El.

Anca, fugim de cineva si acel cineva suntem noi! In momentul in care ne cunoastem pe noi insine si ne recunoastem starea in spovedanie, atunci traim din adevar, din smerenie si din credinta! E un inceput nou

Ce ma bucur ca te aud din nou, frate Iosif.Ma bucur mult, sincer. Ai dreptate, timpul este putin important cat esti langa EL. Timpul este o conventie creata pana la urma de noi aici in asta lume, el disparand definitiv pana la urma. Da ai mare dreptate, frica caderii noastre este mult mai reala. Trebuie sa stam cu mintea treaza si sufletul deschis Lui , sa nu "atipim"niciodata .

Trebuie sa stim cu totii ca oamenii smeriti sunt oameni curajosi, cei carora nu le este teama sa vada si sa recunoasca si sa inceapa sa isi trateze bolile sufletesti. Sunt oameni cu bun simt, oameni care isi vad limtele, le accepta si incearca sa se incadreze acolo le este locul, nu pentru ca sunt autosuficienti, ci pentru ca isi inteleg chemarea si nu viseaza la alte lucruri decat cele pentru care au fost chemati.

Suntem prea mici sa cuprindem toate aceste taine, dar prea rai si indaratnici, prea mincionosi cu noi insine pentru ca sa putem deschide usa inimii si sa ne hotaram pentru Dumnezeu si pentru darurile Sale.

Frate Iosif, oare smerenia este inceputul sau constituie finalitatea? Cum este cea mai mare virtute, cand am ajuns la smerenie, nu mai avem pacate ci numai virtuti.Oare am inteles gresit?
Nu prea m-am lamurit cu fuga de sine. Daca eu nu stiu ce pacate am, nu am de ce fugi de mine, caci ma conider "virtuos", chiar daca ma innec in propriile mele pacate. Iar atunci cand aflu de pacatele mele, iar nu am cum fugi, caci intelegand ca sunt in pacat, voi avea dorinta si de indreptare. De aceea cred, ca in primul rand fugim de o schimbare a vietii noastre, adica schimbarea de la pacat la virtute.

Eu ma tem cel mai tare de mine insumi!! Sunt atat de slaba si nemernica ca ma "aplec" dupa cum ma bate vantul. Nu ma tem de vremuri, de secte, de masoni, ma tem de mine si de slabiciunile mele. Sunt atat de multe ca "celelalte" nici nu isi mai bat capul cu mine:( Doamne Dumnezeule fereste-ma de mine insumi si nu ma lasa sa pier.

Anca, orice om are habar de starea lui de pacatosenie, constiinta nu doarme! In sufletul fiecaruia se naste la un moment dat apasarea pacatelor, in viata fiecaruia se vede la un moment dat intristarea si dezbinarea pe care o aduce pacatul, e imposibil sa nu vezi. Si in momentul acela cand omul se gandeste catusi de putin la pacatele sale, ar trebui trebui sa se smereasca si sa mearga sa caute iertarea lui Dumnezeu si povatuirea Lui care vine prin Sfanta Biserica. Acesta este un prim pas spre smerenie!

Smerenia are si ea diferite grade, crestem si in smerenie. Smerenia nu este o virtute pe care o atingem doar la sfarsit. Unii pot dobandi smerenia de la inceput si prin aceasta cresc si in celelalte virtuti.

Fuga de noi insine inseamna a nesocoti glasul constiintei, a ignora starea noastra de pacat, a neglija starea noastra sufleteasca si a ne gandi doar la trup.

Multumesc, Iosif, acum inteleg la ce te referi. Intr.adevar orice om ar trebui sa aiba habar de starea lui de pacatosie, dar de unde sa stie,cand el nu stie ce e acela pacat, iar de constiinta nu asculta,caci i-a innabusit glasul de atatea ori, incat nu-l mai aude. Pacatul si patimile ne fac surzi si orbi. Totusi e nevoie de ajutorul de la Dunezeu pentru a ne vedea pacatele, nu? Iar frica trebuie sa ne fie numai de Dumnezeu.

Pai tocmai din cauza fricii de adevarul din noi, facem sa se stinga acel glas al constiintei care ne marturiseste adevarul. si astfel ne facem si mai rau! Putini sunt oamneii care raman sinceri cu ei insisi!

Ca sa-ti fie frica de ceva, cineva, trebuie sa crezi. Iar ca sa ajungi sa vezi si in adancul tau, nu doar in jurul tau, iti trebuie alti ochi. Exista o duminica sub denumirea "Duminica infricosatei judecati". Cred ca cei care se vor infricosa vor fi cei in care Hristos nu se regaseste. Daca am accepta ca exista o frica, ea s-ar traduce printr-o permanenta luare aminte la el, pentru a nu vietui in eroare. Pentru ca nu faci anumite lucruri de teama sa nu fii pedepsit, ci din iubire. Il iubesti si doresti sa fii cat mai asemanator cu el. Alfel, sa faci ca sa nu fii pedepsit, adevarul ramane distant si strain.

imi place f mult topicul asta si deasemenea imi place dragostea dintre voi cu care vorbiti ,citindu-va postarile am simtit o mare liniste si caldura dar am si eu o intrebare :ce se intampla cand cunoastem care sunt pacatele si ce trebuie sa facem pt schimbare dar nu avem putere ,nu putem sa iesim din acelea si sa ne schimbam,dar totusi stim ce e de facut at ce facem?

Dan, eu vorbesc de o teama pe care fiecare dintre noi am simtit-o la un moment dat. Ne era teama pentru ceea ce am facut, pentru ca suntem rai, pentru ca suntem necredinciosi. Dumnezeu ne randuieste astfel de momente in care sa ne simtim slabiciunea, neputinta. Nu e nevoie sa crezi ca sa iti fie frica de tine insuti!

Iosif, credinta implica relatia. Chiar si in cazul nostru este nevoie sa crezi. Sa crezi macar ca poti ajunge altceva, ca ceea ce esti nu-i finalitatea. Daca nu cred ca pot ajunge altceva, atunci de ce sa-mi mai fie frica de mine?

Da, insa pentru multi e doar o credinta de moment, nu o credinta reala. Nu mi-ar fi teama pentru ceea ce fac daca nu cred intr-o eventuala rasplata, asa e. Si totusi la un moment dat omul se indoieste de tot ceea ce crede. Si daca un necredincios se indoieste de necredinta lui, atunci face loc adevarului. Facand pentru o clipa loc adevarului se confrunta cu el insusi, fie si doar pentru o clipa, si atunci se sperie si prefera lucrurile frumoase despre el insusi, cele mai multe din ele construite de propria imaginatie.

Si totusi cati au curajul sa se puna cu sinceritatea fata-n fata cu Evanghelia si cu invatatura Bisericii? Stiu ca daca noi insine ne-am judeca in lumina adevarului adus de Hristos, atunci Dumnezeu nu ne-ar mai judeca.