Intr-o duminica, cand se predicase despre iertare, veniti acasa, la un moment dat sotul meu ma intreaba ce e iertarea!! Hm, ar fi trebuit sa stiu!! Si stiu, teoretic!! practic, nu am stiut sa-i explic ce este. Cand consideram ca am iertat pe cineva?!

din "Jurnalul Fericirii".. parafrazare..

- Parinte, eu iert, dar nu pot uita!
- Mai fiule, tu iti dai seama ce zici?! Daca Hristos, la scaunul Spovedaniei, s-ar apleca spre tine si ti-ar zice: "Te iert, dar nu te pot uita!" ... cum ar fi?!
- ...

Pentru parintele Nicolae Steinhardt a ierta este in esenta un atribut dumnezeiesc ( iertarea omeneasca fiind o consecinta a prezentei harului divin in om). Parintele distinge patru feluri ale iertarii: 1. iertarea gresitilor nostri; 2. iertarea celor carora noi le-am gresit; 3. iertarea de sine; 4. iertarea pacatelor si greselilor de catre Dumnezeu. Sau altfel: primele trei - iertarea omeneasca, iar ultima iertarea dumnezeiasca. Referitor la cele trei feluri de iertare omeneasca parintele recomanda sa ni le insusim "netemator", iar in cea dumnezeiasca sa avem "nestramutata incredere".

Atunci cand simti ca nu ai ce ierta.:)

Vorbind in termeni mai tehnici, ea iertarea, este insasi "resetarea"neputintei noastre, neputinta, pierduta de sub control, ce naste mult prea vinovata si rarpandita, mandrie.

Pe cineva l-am iertat, atunci cand l-am nascut tainic in mine. Dar iertarea nu se termina la "nastere", ci ea trebuie sa insoteasca permanent cresterea omului iertat in mine. Altfel, el moare pentru mine si eu pentru Dumnezeu. Ravnesc la realitati de genul: mi-am ucis toti dusmanii, facandu-i prietenii mei, prin iertare.

O, Doamne ce bine ar fi sa ne ucidem dusmanii in felul asta si totusi suntem atat de aproape de acest deziderat si totusi in acelasi timp, atat de departe.

Porunca iubirii si a iertarii fata de semeni este asa de categorica pentru un crestin, incat Sfantul Apostol si Evanghelist Ioan spune: "Daca zice cineva: iubesc pe Dumnezeu, iar pe fratele sau il uraste, mincinos este." (I Ioan 4, 20).
Iubirea se manifesta nu printr-o atitudine rece si indiferenta fata de semeni, limitindu-se doar de a nu vatama persoana si drepturile acesteia, ci merge mai departe, printr-o intrajutorare benevola si jertfelnica.A iubi si a ierta pe un dusman nu este numai un simplu sfat, ci o porunca si o conditie a mintuirii crestinului, de prim ordin.
O , Doamne da-ne putere sa iertam.

Am inteles cat de important este chiar si pentru sanatate sa iertam dintr-o carte scrisa de un medic. Prima data am iertat din interes, caci aveam o problema grava de sanatate. De! Frica pazeste pepenii!

Apoi, mi-am dat seama ca nu e chiar atat de simplu sa ierti cu adevarat. Mi-a trebuit ceva timp sa-i tot spun duhovnicului ca ,,iar m-am gandit la pacatele altora" pana sa rezolv partial aceasta problema. De fapt cred ca asta facem cand refuzam sa iertam: ne gandim la pacatele altora, le contabilizam de parca ale noastre nu ne-ar fi suficiente.

Prin iertare, firul raului se rupe. Resentimentele dispar, iar persoana care a cazut in vreo ispita si ne-a gresit este privita cu mila asa cum samarineanul milostiv l-a privit pe robul cel cazut intre talhari. Iertarea se pare ca este in stransa legatura cu smerenia. Iar refuzul de a ierta se pare ca este o consecinta a mandriei. Cu cat ne smerim mai mult ne este mai usor sa iertam, caci Insusi Dumnezeu vine in ajutorul celor smeriti si cele ce par irealizabile se infaptuiesc. Numai Dumnezeu cred ca a dat atata putere unor martiri sa-i binecuvanteze pe calai. Deci cred ca nici sa-i iertam cu adevarat pe cei care ne gresesc nu suntem in stare singuri. Trebuie sa-L rugam pe Dumnezeu sa ne ajute.
Dumnezeu sa ne ajute sa iertam cu adevarat pe cei care ne gresesc, caci singuri nu putem face nimic!

A ierta cred ca inseamna a-l iubi pe aproapele tau ca pe tine insuti,adica daca te accepti pe tine asa cum esti.pacatos,urit,lacom, mindru,iubitor de placeri,birfitor..
..si cite altele pe care toti le avem si te iubesti cu toate acestea asa sa-l iubesti si pe celalalt.
Dar aici ar mai fi o problema.Cind omul pacatos incepe sa se smereasca si sa se curate de pacate,el uraste atit pacatul cit si pe cel prin care a venit ispita.Nu stiu deca am dreptate dar,daca atunci cind erai lumesc si iti iubeai pacatele iubeai si pe acei care erau asemenea tie,dupa ce te-ai pocait avind in fata persoana prin care iti venea ispita o respingi si o urasti caci nu vezi in ea decit oglinda propriei tale pacatosenii pe care acum o urasti.O alungi de teama ca ai putea sa te intorci la pacat.
Nu stiu daca m-am facut inteleasa!

iertam sau "ne furam caciula" ?
 

Ravna noastra de a ierta grabnic si viclenia diavolului ne pot crea probleme. Adica putem crede ca am iertat, fara a ne mai cerceta inima si fara a vedea cu adevarat daca am iertat.

Iertam cu adevarat sau doar tacem si ocolim "problema" ?!

Iertam atunci cand stam fata in fata cu cel/cea care ne-a gresit.. si inima noastra nu simte nici o miscare de mahnire, manie, ura sau tristete. Insasi antipatia este un semn al neiertarii, ascunse in inima noastra.

Iertarea este starea in fata "problemei" si privirea acesteia cu dragoste.

Credeti ca ati iertat deplin ? Intalniti-va cat mai des cu cei pe care i-ati iertat ! Atunci inima va da seama de iertarea sustinuta de minte.

Foarte frumos spus, si sunt de acord cu tine.

Imi amintesc de un citat gasit pe un blog: "Iertarea nu are nimic de a face cu meritul cuiva de-a fi iertat – este un act de dragoste, nu de dreptate", Peter Horrobin.

Ce e iertarea?

Se poate spune ca unii din noi iertam mai usor in vreme ce altii mai greu.
Putem sa spunem ca exista o inclinatie naturala de a ierta, un fel de inclinatie genetica?

Se spune ca bunul simt este nascut in om, de ce nu ar fi asa si cu bunatatea, dispozitia de a ierta.

Se poate spune ca daca unii pot sa ierte mai greu este din cauza ca ei mostenesc pacatele stramosilor si deci si neputinta de a ierta?

Putem sa spunem ca iertarea sau neiertarea este transmisibila genetic?

Sa ne aducem aminte de povestea biblica dintre Sara si Agar pe care Sara a izgonit-o si apoi in istoria civilizatiei umane au rezultat 2 popoare: arabii si evreii. Si iata ca nici in ziua de azi nu s-au iertat unii pe altii!

Ce parere aveti?

si apoi in ce-i priveste pe barbati ... bine se zice in popor ca mila barbatului e ca umbra c... (ma iertati de aluzie la aceasta expresie dar c... nu are umbra, stiti si voi).

oricum, putini sunt oamenii care pot sa nu tina minte raul, sa fie buni desi li s-a facut rau, sa faca parte dintre spiritele inalte, de ce oare? iertarea face parte din lucrurile inalte si inaltatoare.

in general oamenii frustrati iarta mai greu in vreme ce cei ce nu au si nu au avut niciodata complexe de nici o natura sunt senini, veseli si increzatori in fortele lor - deci in acest entuziasm, ei iarta tot si toate.

Dar poate ca ei sunt de Dumnezeu alesi sa fie asa pt. ca multi sunt chemati dar putini alesi, nu-i asa?

Si apoi cum ne-am permite noi sa nu iertam cand Dumnezeu ne iarta atatea?

Este legea cea mai sfanta si mai omeneasca si cea mai puternica dintre puteri;face bine celui ce o acorda si totodata, celui ce o primeste.Uneori nu este decat o fata a razbunarii.

Am întâlnit persoane cărora cerându-le iertare nu ţi-o acordă tocmai pentrucă ştiu că ţi-o doreşti atât de mult!Te pedepsesc cu neiertarea bucurându-se că suferi.Părerea mea că aceştia sun fii ai întunericului în care trăiesc şi în care îşi vor trăi şi veşnicia.

Teoretic este posibil ce spui.Am experimentat aceasta.Am inima plină de dragoste pentru ei dar,ori de câte ori încerc să mă apropii de ei mă alungă iar.Sunt doar un om obişnuit cu limite şi cu scăpări.
De când îi ocolesc mi-am găsit linişte şi nu mă mai tulbur.Politica lor este"cine este vinovat să plătească",nu iartă şi nu uită nimic.Blestemă,urăsc şi aşteaptă să vadă căzând capete şi se bucură când se întâmplă aşa.
Tot ce pot face este să mă rog pentru ei şi să mulţumesc lui Dumnezeu că mi-a dat această încercare a puterii de a ierta.

Parintele Nicolae Steinhardt
 

1. Iertarea gresitilor nostri e simpla, elementara si les*nicioasa. Omul de treaba iarta fara a se lasa prea mult ru*gat si de indata da glas magicei formule atat de proprie fiintei simtitoare si ganditoare: te iert, Dumnezeu sa ne ierte pe toti. El stie ca este de asemenea supus greselii si cunoaste, ori poarta din fire in adancul sinei sale, textul Sfantului Apostol Pavel: "Nu este drept unul; nu este cel ce intelege, nu este cel ce cauta pe Dumnezeu; toti s-au abatut, impreuna, netrebnici s-au facut; nu este cine sa faca binele, nici macar unul nu este."

Felul acesta direct, limpede si usor de iertare implica to*tusi doua adaosuri:
a) Nu putem ierta decat raul facut noua personal, nu al*tora. Cand un frate al nostru e nedreptatit, insultat, lovit, ocarat, inselat, nu avem nici o cadere a ierta, noi, pe fapta*sul raului. Cu atat mai putin cand nu mai e vorba de un in*divid, ci de un grup de oameni ori de o colectivitate intreaga. Daca o asemenea colectivitate ori o natiune ajunge a fi obiect de discriminari de orice natura, daca e prigonita, saracita, batjocorita, mintita, napastuita, impilata s.a.m.d., ne este oprit a ierta in numele ei, nu avem calitatea de a o face. Nicolae Iorga, nu numai neintrecut istoric, dar si cuge*tator adanc, era convins de lucrul acesta, afirmand si el ca fiecare poate ierta numai raul facut lui insusi, nu altuia ori altora.

b) Nu ajunge sa ierti, mai e neaparat nevoie sa si uiti. Iertarea neinsotita de uitare nu inseamna nimic, e vorba goa*la, vorbarie, flecareala, amagire si masca a tinerii de minte a raului. Am cunoscut un preot, om de mare isprava (mi-a fost candva duhovnic), parintele George Teodorescu din Bucuresti. Obisnuia sa spuna enoriasilor sai: "Vin la mine barbati ori femei si graiesc: de iertat il iert sau o iert, dar de uitat nu pot uita. Le raspund: zici ca ierti, dar ca nu poti uita. Prea bine. Ti-ar placea insa, dupa ce te voi fi spove*dit si-ti voi fi pus patrafirul pe cap si voi fi rostit: te iert si te dezleg, sa vezi ca sare Hristos de colo si-mi striga: l-oi fi iertand, Sfintia Ta, dar sa stii ca Eu unul nu-l uit. Aud?"

Ca uitarea e mai anevoioasa decat iertarea nu incape iarasi dubiu. E cu adevarat grea. Dar nu-i oare intreg crestinis*mul greu ? Cei care vin la Hristos neluand aminte la paharul pe care l-a baut (paharul amaraciunii, si pana la fund) si la botezul cu care S-a botezat (moartea pe cruce) dau dovada ca nu stiu carui Dumnezeu se inchina si in ce obste se afla. Desigur ca uitarea e grea, precum greu ii este oricui sa-si iubeasca vrajmasii, sa intinda obrazul stang dupa ce i-a fost lovit cel drept, sa nu pacatuiasca nu numai cu fapta, ci nici cu gandul, sa aduca la indeplinire toate atat de subtilele si radicalele porunci ale Predicii de pe Munte si, in general, tot ceea ce Domnul cere de la acei care tin si cuteaza sa se numeasca ucenicii Lui.

2. Iertarea celor carora noi le-am gresit pare a fi un pa*radox, de nu un sofism, si ar constitui o contradictie, o for*mulare absurda. Cum oare am ierta noi pe cel de catre noi vatamat ? Nu-i limpede ca lumina zilei ca lui ii incumba a ne ierta, eventual, pe noi ?

Si totusi, formularea nu e gresita ori fortata si nu incape indoiala ca de tot gingas ne este a ierta pe cei carora noi le-am gresit, adica pe acei carora le-am dezgolit si dezvaluit toata nimicnicia, slutenia sufleteasca, nerozia, rautatea, necinstea, salbaticia, perfidia, nestapanirea, josnicia, badarania ori ne*trebnicia noastra. Pe cei in prezenta carora ne-am desertat strafundurile tulburi ale subconstientului, ne-am dat arama pe fata si poalele peste cap, ne-am facut de basm, de ocara si de minune ii uram. Nu lor ne-am aratat cu infatisarea noas*tra cea mai murdara si mai ticaloasa ? Nu-i nevoie de prea rafinata psihologie pentru a intelege ca de mult mai multa rusine si ciuda avem parte cat priveste pe cei carora le-am gresit noi decat in privinta celor care ne-au gresit noua, care s-au compromis ei in prezenta noastra.

3. Grea este iertarea rubricata sub numarul 2, insa mai greu ne este a ne ierta pe noi insine. Iertarea aceasta de sine reprezinta probabil etapa care implica efortul cel mai pe*nibil si mai sustinut intru biruirea poftei de infrangere si de adapostire in deznadejde salasluitoare in tot omul pa*catos, prototip al defetistului integral.

Dupa ce ne-am cait amarnic, ne-am marturisit fara re*ticente, ne-am implinit canonul, am facut penitenta, ne-am cerut din inima, suflet si cuget iertare si am varsat lacrimi*le ispasirii, urmeaza ca, in deplina smerenie si nu fara cu*tremur, sa ne iertam pe noi insine. Psalmul 50, desigur, ne indeamna sa ne cunoastem faradelegea si vrea sa ne fie pa*catul nostru pururea in fata noastra. Iata un sfat admirabil. Dar pastrarea aceasta a pacatului in cugetul nostru sa nu inceapa a dospi si a se preface in izvor de inveninare si de cadere in obida, pentru care nu exista leac. Amintirea vie a pacatului poate fi salutara; nu-i mai putin adevarat ca poa*te declansa otravirea lenta a constiintei.

4. De aceea chiar, trecand la al patrulea aspect al iertarii, ne pomenim atat de putin pregatiti a crede ca Dumnezeu ne va ierta pacatele, oricat de sincera si de fierbinte ar fi cainta noastra. Dumnezeu, din fericire, e nespus mai bun decat noi si e intotdeauna dispus a ierta. Omului insa, prea putin in*clinat prin insasi firea lui cazuta a crede in bunatatea altora si prea putin pornit a se ierta si pe sine, ii trebuie un efort considerabil ca sa creada cu adevarat in posibilitatea sterge*rii depline a pacatelor sale.

Vechea perspectiva a talionului si a compensatiei mai dainuieste in cugetul sau, impotrivin-du-se invataturii lui Hristos, care nu pentru cei sanatosi, drepti si buni a venit in lume, ci pentru cei pacatosi. In Ve*chiul Testament, Dumnezeu i Se dezvaluie lui Moise numai ca legiuitor si aspru judecator; Hristos desavarseste reve*latia si ne descopera Sfanta Treime fauritoare, mantuitoare si mangaietoare, adica pe Dumnezeul indurarii. De nici un folos nu ne este a crede ca Hristos e Man*tuitorul daca nu credem tot atat de puternic, fiecare, ca si pentru mine a venit, ca sa ma mantuiasca pe mine, ca Man*tuitor al meu.

Unora li se pare, poate, ca pacatele savarsite de ei intrec, pana si capacitatea iertatoare a lui Dumnezeu. Intrucat gandul acesta isi are obarsia in teama de Domnul, in umi*linta, scrupul si delicatete a constiintei, e tamaduitor si bun. Daca insa e pricinuitor de indoiala in eficacitatea pocain*tei, in puterea si bunatatea lui Dumnezeu - ca pentru Iuda, si e deci tocmai al deznadejdii - se transforma in pacat a carui virulenta poate frange iubirea de oameni a Ziditoru*lui.

Pe de alta parte, mai inseamna a trece peste foarte pre*cisele cuvinte ale Sfantului Apostol Pavel de la I Cor. 6, 9-11, care dau categoric solutia problemei: "Nu stiti, oare, ca nedreptii nu vor mosteni Imparatia lui Dumnezeu ? Nu va amagiti: nici desfranatii, nici inchinatorii la idoli, nici adulterii, nici malahienii, nici sodomitii; nici furii, nici la*comii, nici betivii, nici batjocoritorii, nici rapitorii nu vor mosteni imparatia lui Dumnezeu. Si asa erati unii dintre voi." Pana aici textul e constatator si rece. Imediat insa to*nalitatea se schimba si apare fagaduinta iertarii daca s-a ivit cainta. Metanoia rastoarna situatia si deschide orizontul mantuirii: "Dar v-ati spalat, dar v-ati sfintit, dar v-ati in*dreptat in numele Domnului Iisus Hristos si in duhul Dum*nezeului nostru."

Poate ca e bine sa ne aducem cat mai des aminte de cuvan*tul Sfantului Isaac Sirul: "Nu huliti spunand ca Dumnezeu e drept!", cuvant la prima vedere paradoxal si scandalos, in fapt profund ortodox si adevarat si neavand de ce ne sminti. Caci daca Dumnezeu ne va judeca numai dupa dreptate, suntem cu totii pierduti, nici unul nu va iesi izbavit din-tr-o judecata exclusiv dreapta si contabila. Dumnezeu care - din dragoste pentru fapturile Sale - a fost drept, inga*duind sa moara pe cruce Acel Nevinovat, nu este, spre fe*ricirea si nadejdea noastra, drept in intelesul strasnic si neinduplecat al termenului.

Dumnezeul nostru - Sfanta Trei*me - e Dumnezeul milei, care e un sinonim al "nedreptatii", adica al unei dreptati mai adanci, mai cuprinzatoare, mai tainice, unei dreptati de ordin superior. in mila Sa nespu*sa, Dumnezeu (despre care s-a spus ca din douazeci si patru de ore sta pe tronul dreptatii numai una, iar celelalte le petrece pe tronul milostivirii) poate si voieste sa ne ierte si sa ne mantuiasca.

A ierta este in esenta un atribut dumnezeiesc (iertarea omeneasca aparand, in consecinta, ca inca o proba a pre*zentei suflului divin in faptura). Singur Hristos poate ca, dintr-o stersatura de burete, sa curete o intreaga tabla nea*gra plina de pacate, poate albi pelicula pe care s-au inregis*trat toate faptele si gandurile rele ale unei vieti omenesti. Straduindu-ne a ierta si invatandu-ne a practica si iertarea sub formele ei mai subtile (pe cei carora le-am gresit noi, pe noi insine dupa ce ne-am cait cu adevarat), ne apropiem de intelegerea iertarii divine.

Iertarea este dragoste care tot din ea de la un pas se poate transforma în ură -dar în timp se poate -A ierta e creștinește

Iertarea este insusirea care-l aseamana in modul cel mai inalt pe om cu Dumnezeu. Cand vorbesc de iertare, imi dau seama cat de departe sunt de Dumnezeu. De multe ori, in loc sa iert, ma aprind. E adevarat ca nu dureaza mult focul, dar nici nu trebuie, de vreme ce mistui relatia cu semenul meu. Nu-i usor sa ierti, dar iertand, faci usor trecerea la asemanarea cu Dumnezeu.

Ce e iertarea?.....ceva greu de facut....am gresit ....nu e ceva grav....as vrea sa-mi cer iertare si stiu ca o voi primii dar cu timpul cei care m-au iertat vor incepe sa ma ocoleasca....se vor departa de mine....cu zambetul pe buze....

Citat din Monahil Paulin despre Iertare
 

A ierta inseamna a iubi
[SIZE=2]O intreaga viata poate nu facem altceva decat sa invatam ce este iertarea. Pana si Dumnezeu, Cel Bun si Milostiv, invata si El sa ierte. De ce spun acest lucru, care poate sa provoace mirare? Voi da dreptate celui ce-mi va spune ca El, Dumnezeu fiind, nu are cum sa nu ierte. Dar tin sa spun ca nu e drept sa uitam ca omul a aparut numai fiindca Dumnezeu a vrut ca el sa apara. Iar perfectiunea iubirii din sanul Sfintei Treimi nu avea nevoie de iertare. Acolo unde iubirea nu e alterata, nu este nevoie de iertare. Caci Iubirea iarta doar ceea ce nu este Iubire. Iarta tot ceea ce nu tine de sine, tot ceea ce a iesit de la sine.[/SIZE]
[SIZE=2]Iertarea, nevoia ei, a aparut odata cu omul. Fiinta aceasta, creata din pamant si purtatoare de suflare divina, nu poate exista fara iertare. insasi numele omului este "iertare"...[/SIZE]
[SIZE=2]De la prima lui cadere si pana la ultima lui suflare, acesta este cuvantul de care atarna viata, dar mai ales vesnicia lui. Si tot pe el, pe om, spuneam ca invata omul sa-l ierte. Fara om, Dumnezeu ar fi doar Iubire. Dar pentru ca exista omul, El este Iubire si iertare.[/SIZE]
[SIZE=2]A iertat Dumnezeu atunci cand omul a ales pentru prima oara sa nu-L mai iubeasca. Si de atunci totul se rezuma la acest tainic si desavarsit act al iertarii. Adica al iubirii neconditionate.[/SIZE]
[SIZE=2]Omul L-a obligat pe Creatorul sau sa-l ierte. Altfel nu se putea. Altfel risca sa se intoarca in nefiinta din care a fost chemat la viata. Iar Dumnezeu, dintr-o iubire fara margini, a descoperit si iertarea. A primit-o, a acceptat-o si a daruit-o omului pentru vesnicie. Doar pentru ca acesta sa mai poata trai.[/SIZE]
[SIZE=2]Nu are rost sa ne inchipuim lumea fara iertarea divina. Atunci cand S-a hotarat sa il creeze pe om, Domnul a stiut ca, oarecum, trebuia sa adauge ceva si pentru Sine. De ce? Pentru ca El stia ca aceasta creatura a mainilor Lui va gresi. Stia ca va parasi Iubirea Lui si ca va cadea. Dar l-a iubit si asa. I-a iubit libertatea care se desprindea din libertatea Sa si care, prin pacat, se indrepta cu pasi repezi spre haul neantului. Nu l-a creat pentru a-l tine doar pentru Sine. Nu l-a legat de inima Sa si nu l-a obligat sa stea in bratele Iubirii Sale. L-a creat si l-a chemat la Sine. L-a iubit, dar nu l-a sufocat cu Iubirea Sa. L-a creat ca sa fie al Lui, dar nu ca sa-l posede ca pe un obiect.[/SIZE]
[SIZE=2]Si acest joc divin al iubirii are si alte valente! Dumnezeu a creat pe omul care avea sa-L puna pe Cruce pe Fiul lui Dumnezeu. A creat din iubire aceasta fiinta, desi stia ca-L va condamna la Cruce. Caci, la urma urmelor, Crucea nu e un accident, nu este ceva hotarat de om. De aceea si vorbim de nebunia celor ce nu iubesc Sfanta Cruce! De ce? Pentru ca Sfanta Treime a privit Crucea atunci cand a zidit pe om! Si, luand cu mainile Sale tarana din tarana, a facut omului mainile care vor pironi pe Hristos pe Cruce. Si facandu-i gura, a stiut ca doar asa va putea omul sa strige "Rastigneste-L!"[/SIZE]
[SIZE=2]Dar, cum totul este la Dumnezeu Iubire, atunci El a mers pana la capat cu actul crearii omului. Nu zic ca s-ar fi modificat ceva la Cel Atotputernic! Doar [/SIZE][SIZE=2]ca Iubirea invata cu rabdare sa ierte. Nu ne cere nimic in schimb. Nu vrea nimic pentru Sine. Iubirea era absoluta si desavarsita intre Persoanele Sfintei Treimi. Omul ar fi putut prea bine sa lipseasca inca o vesnicie de acum incolo. Dar Dumnezeu a vrut alaturi o fiinta care sa iubeasca cu Iubirea Sa. A vrut sa mai existe cineva aproape ca si El! Sa simta ceea ce simte El. Sa iubeasca asa cum iubeste El. Sa imbratiseze bucuria deplina asa cum si El o imbratiseaza...[/SIZE]
[SIZE=2]Si ar mai fi ceva... sa ierte asa cum doar El stie a ierta! [/SIZE][SIZE=2]Iertarea a aparut doar pentru ca omul ar fi murit fara ea. Dumnezeu Se ofera si in acest caz. Da absolut tot. Dar, din nou, nu atenteaza la libertatea omului. Caci acesta se usuca sufleteste, se intuneca si abia mai traieste fara aceasta iertare. Dar, in prea multe cazuri, omul nu cauta iertarea. Nu mai simte nevoia ei.[/SIZE]
[SIZE=2]Iar Dumnezeu nu are ce face. Vointa si puterea divina se opresc acolo unde incepe libertatea umana. Aici doar omul singur este stapan absolut. El porunceste si Dumnezeu respecta. Cu sfintenie si pentru vesnicie. Caci El nu poate si nici nu are pentru ce sa-Si ceara iertare. El doar iubeste. Deplin si neconditionat. Iar Iubirea niciodata nu are nevoie de iertare. Caci nu greseste. Nu cade si nici nu raneste. Doar se daruieste in mod plapand, suav si tot mai deplin. Ea este Lumina, iar aceasta nu greseste. Ea este Adevarul care nu poate sa cada. Ea este Viata, iar Viata este Dumnezeu. Numai Iubire...[/SIZE]

Citat din Monahil Paulin despre Iertare(2)
 

[SIZE=2]Dumnezeu nu ne ofera iertarea Sa precum un despot ascuns in ceruri de nepatruns. Nu ne-a privit niciodata de Sus, de la distanta. Ci inca din prima clipa S-a uitat in ochii nostri. A suflat duh de viata in noi si/ de atunci incoace, El rasufla langa noi. O clipa de ne-ar fi parasit, ne-ar fi inghitit neantul. Ne tine in mana Sa dreapta, chiar daca aceasta mana a Sa, din cauza aceleiasi libertati a omului, este condamnata sa se intinda pana in iad... Tot ca sa tina pe omul care a ales sa nu fie iertat. Nu ca nu ar vrea Dumnezeu, ci pentru ca el nu a vrut ca Dumnezeu sa vrea! Omul hotaraste voia Domnului![/SIZE]
[SIZE=2]Omul vrea sau nu vrea sa iubeasca si sa fie iubit, sa ierte si sa fie iertat. Iar Dumnezeu Se supune. Nu are nimic a reprosa cuiva. Nici macar omului... il respecta si Se respecta. Este riscul ranirii unei Iubiri care, dupa cum am mai spus, nu avea nevoie de om. Si este riscul deja implinit ca Iubirea sa ajunga in iad.[/SIZE]
[SIZE=2]De ce? Pentru ca omul a dus-o acolo. A tarat-o dupa sine cu lanturile libertatii sale prost intelese.[/SIZE]
[SIZE=2]Caci Dumnezeu S-a pogorat printre oameni. S-a facut Om. Hristos insusi a venit sa caute pe om. Sa-i arate in inima sa locul in care se afla iertarea. Dorinta de a fi iertat. Sa-i arate tocmai ce inseamna sa fii om. Vine sa respecte vointa omului pana la capat, dar sa-i arate din nou si ceea ce vrea Dumnezeu. Sa-i reaminteasca existenta Iubirii. Sa-l invite la libertatea cea adevarata. La propria libertate! S-a coborat ca sa-l ridice...[/SIZE]
[SIZE=2]Dumnezeu S-a facut Om ca omul sa devina dumnezeu. Dar pentru toate acestea era din nou nevoie de iertare. inapoi era iadul, cu toata ura lui. Iar in inima omului se cadea sa fie din nou raiul iertarii si al Iubirii.[/SIZE]
[SIZE=2]"Si ne iarta noua greselile noastre, precum si noi iertam gresitilor nostri..." [/SIZE][SIZE=2]Dumnezeu asculta de om. il urmeaza. Iarta dupa cum el iarta. Caci a coborat printre noi si a ramas extrem de singur. El si Crucea pe care a vazut-o in ochii primului om creat. Si atunci a cautat ca macar oamenii, in toata durerea si uitarea lor, sa se apropie unii de altii. Sa se ierte reciproc. Hristos S-a uitat pe Sine din nou. Nu a cerut nimic pentru Sine. Dar a indraznit sa ceara pentru omul cel de langa om. Caci pe el il vad. Pentru cel de alaturi nu e nevoie de ochii sufletului. Il ating si ma atinge. il vad si ma vede.[/SIZE]
[SIZE=2]Dar, dincolo de toate, il intristez si, inevitabil, ma intristeaza! ii gresesc si imi greseste. [/SIZE][SIZE=2]Hristos nu este un idealist. Nu Se hraneste cu vise imposibile. Stie ca omul este supus greselii. Ca ranirea aproapelui este prea des chiar un mod de a fi. Nu S-a mintit si nu ne-a mintit. Nici nu a spus: "Si ne iarta greselile noastre precum si Hristos ne iarta pe noi..." Nu ar fi drept! Ci a lasat absolut totul in mainile noastre! Sunt iertat daca iert. Dumnezeu ma iarta daca eu il iert pe celalalt. Altfel nici ca se poate![/SIZE]
[SIZE=2]Cel ce a stat pe nedrept pe Sfanta Cruce nu cere nimic in schimb. Nu vrea multumiri. Nu cerseste cuvinte de lauda. Nu face din acestea o conditie a [/SIZE][SIZE=2]fericirii si a mantuirii noastre! Se gandeste doar la noi. Se lasa pe Sine la discretia noastra. Se retrage cu multa smerenie. Lasa mantuirea celuilalt in mainile mele! Si a mea in mainile celuilalt! Iar El va face dupa cum hotaram noi. Nu ne cere sa murim pe Crucea Lui. Dar ne cere sa omoram egoismul nostru pe Crucea proprie! Ne cere sa nu ne comportam ca si cei ce L-au rastignit pe Cruce. Nu ne cere sa patimim pana la sange. Dar ne cere sa iertam din toata inima. Si, din pacate, tocmai aceasta ne este uneori cu mult mai greu...[/SIZE]
[SIZE=2]Nici nu a zis: "Iubiti-Ma asa cum si Eu v-am iubit pe voi!"... Iubirea nu bruscheaza. Nu ne cere si nu ne obliga. Ci spune doar atat: "Sa va iubiti unii pe altii asa cum Eu v-am iubit pe voi!" Ne-a aratat cum se iubeste. Ne-a invatat ca Tatal atat de mult ne-a iubit, incat pe Fiul Sau L-a dat Crucii, L-a dat patimilor si mortii. Si atat! Apoi Se retrage smerit undeva, in umbra noastra, inapoia inimilor noastre. Si nici nu a lasat multe porunci. Ci numai una: a iubirii reciproce. Si nu a pus multe conditii mantuirii noastre. Ci numai una: a iertarii reciproce. O porunca ca o rugaminte, ca o dorinta nascuta din prea multa iubire. Si o conditie ca un indemn parintesc, ca o mangaiere suava peste mult prea impietritele noastre inimi.[/SIZE]

Citat din Monahil Paulin despre Iertare(3)
 

[SIZE=2]Spun unii sfinti ca Hristos ne iubeste nu doar cu o iubire enorma. Nu se multumesc cu acest termen. Si spun ca ne doreste cu o iubire nebuna! Exact acesta este termenul! Cu acea iubire care nu precupeteste absolut nimic pentru a castiga atentia si incre[/SIZE][SIZE=2]derea celui iubit. Caruia i-a daruit cosmosul intreg cu toata splendoarea lui, incepand de la cel mai mic gandacel si pana la imensele galaxii ce ne inconjoara. Dar vazand indiferenta si nerecunostinta omului, S-a asezat de buna voie pe Cruce si a ramas acolo in, chip tainic, cu bratele larg deschise pana la sfarsitul veacurilor. Asteptand, implorand si dorind cu o nebuna dragoste pe om, inima lui, daruirea lui.[/SIZE]
[SIZE=2]Iar pe Crucea aceasta a spus Hristos: "Parinte, iarta-le lor, ca nu stiu ce fac!" [/SIZE][SIZE=2]A inteles, intr-un final, ca iertarea dintre oameni este probabil cea mai grea indatorire pe care le-a lasat-o. El nu a vrut sa fie asa. Parca nici nu a stiut ca fiinta aceasta creata de El nu va ierta exact dupa chipul si asemanarea Celui ce a iertat pe om chiar si inainte ca acesta sa-I greseasca. De aceea nici nu ne-a impovarat cu multe porunci...[/SIZE]
[SIZE=2]Doar una si este prea destul omului: sa ierte orice si oricat din iubire. Iar omul nu a iertat. Nici macar pe Hristos! Desi, paradoxal, El nici macar nu-i gresise cu nimic. insa omul, din reaua lui obisnuinta, L-a condamnat, L-a trimis pe Cruce. Iar Domnului nu I-a ramas decat sa-I ceara Tatalui sa-l ierte. Oricum. Dincolo de acea conditie ce aducea iertarea peste oameni doar daca ne iertam reciproc. Nu vrea sa moara inainte de a aduce peste oameni stergerea unei vini absolute: aceea de a-L ucide pe Cel ce a venit sa ne dea viata. Dar si de vina de a nu primi Iubirea si iertarea Lui, vina de a-I provoca prea multa suferinta...[/SIZE]
[SIZE=2]Atunci cand nu iubesti, intr-adevar nu stii ce faci. Nu intelegi rostul propriei existente si nu realizezi consecintele faptelor tale. Nu faci decat sa-ti ignori propriul suflet si sa anulezi legatura de apropiere iubitoare cu Dumnezeu si cu aproapele.[/SIZE]
[SIZE=2]Daca omul ar fi vrut sa-si ceara iertare, istoria omenirii ar fi fost cu totul diferita. Adam si Eva n-ar fi pierdut raiul, caci Dumnezeu era dispus sa ierte orice si oricat. Nu mancarea din pomul oprit i-a scos din rai, ci faptul ca n-au cerut iertarea Domnului! Si nici macar reciproc nu s-au iertat, ci s-au invinuit unul pe altul si amandoi pe diavol. Iar pe langa toate, Adam L-a invinuit si pe Dumnezeu! Un simplu: "Iarta-ne!" ar fi adus istoria la momentul anterior caderii. Dar aceasta divina formula a lipsit... Si aceasta lipsa L-a condamnat pe Hristos la Cruce. Caci Fiul Omului oricum ar fi venit printre oameni. Oricum S-ar fi intrupat. Dar suferinta Crucii numai omul a hotarat-o. Daca ar fi cerut iertarea divina, Hristos n-ar fi fost obligat sa patimeasca. Ar fi venit doar sa ne iubeasca deplin, sa ne desavarseasca in iubirea Sa. Dar asa, a patimit tocmai pentru ranile provocate fiintei noastre de moartea nascuta din neiertare...[/SIZE]
[SIZE=2]Insa omul a cazut. A murit. A ajuns in iadul in care nu mai exista iubire. In starea in care nu mai stie sa-si ceara iertare. Sufletul se impietrise in starea initiala, a lui Adam celui cazut. Asa se face ca Hristos Se pogoara la iad pentru a-i darui omului din nou iertarea. A iertat pe om fara ca acesta sa fi cerut si l-a chemat la iertare.[/SIZE]
[SIZE=2]Si pentru toate, repet, a pus o conditie simpla, la indemana oricui: sa ierte pe cel de langa el. Lui sa-i ceara ceea ce lui Dumnezeu ar trebui sa-I ceara... [/SIZE][SIZE=2]A iubi inseamna a ierta. Nu are rost sa ne amagim ca altfel stau lucrurile. Cunosc oameni care sunt in stare sa ierte absolut orice, mai putin o singura iertare... insa cel ce iarta cu masura, acela se minte pe sine insusi. Caci nu va fi iertat cu nicio masura. Si poate ca va reusi sa minta pe cei din jurul sau. Dar nu si pe Hristos! Cel ce a daruit tot nu accepta jumatati de masura. Macar in singura porunca pe care ne-a lasat-o![/SIZE]
[SIZE=2]Accepta sa nu stim a ne darui absolut tot ce avem celor ce nu au. Accepta sa ne fie greu a-L marturisi in orice clipa a existentei noastre. ingaduie sa ne mai eschivam de la datoria de a-I darui fiecare gand si fiecare fapta ce ne caracterizeaza. Mai trece cu vederea faptul ca postim de forma si ca mergem la Liturghie doar dupa ce ne-am luptat cu propria necredinta. Dar neiertarea tuturor, fara conditie si fara zabava, aceasta n-o intelege si n-o poate accepta. Caci, am mai spus, este semn al neiubirii. Iar El este doar Iubire![/SIZE]
[SIZE=2]Dostoievski aminteste cazul unui nobil rus care facea oricand apologia iubirii si a jertfei pentru aproapele. Acest nobil iubea pana la sublim omenirea in intregul ei. Cel putin asa credea! Se contopea cu ea si, macar verbal, se uita pe sine insusi in aceasta ideala iubire. Dar nu putea privi in ochi pe cel de langa el! Iubea omul in general, dar ura omul in sine. Si ce este inima celui ce iubeste o idee, dar [/SIZE][SIZE=2]uraste sau doar nu accepta fie si macar o singura persoana?[/SIZE]
[SIZE=2]A ierta inseamna a iubi. Caci nu poti iubi fara sa ierti. Iubirea aproapelui merge pana la uitarea sinelui. Merge pana la inima lui. Pana la a fi o singura inima. Si acolo unde doua sau trei inimi se unesc, acolo se vor auzi si se vor simti bataile inimii lui Hristos...[/SIZE]
[SIZE=2]Intrebat fiind cine este aproapele nostru, Domnul nu a dat niciun nume. Nici macar pe Sine nu S-a numit, desi asa ar fi fost normal. Pilda Samari-neanului milostiv nu ne lamureste complet. Ne lasa fericirea de a da noi nume celui cazut printre talhari, celui pe care l-am vindecat cu iubirea noastra. Un singur Nume conteaza si doar o singura fapta: Numele lui Hristos si iubirea aproapelui. Iertarea ce vine de la El si iertarea ce vine de la aproapele. Caci cel cazut intre talhari se va mantui si ne va mantui doar pentru ca cineva, oricare dintre noi, l-a considerat aproapele lui. Asa el ii va ierta pe talhari si va cobori peste noi iertarea lui Hristos doar pentru ca noi am iubit si am cautat sa fim iubiti.[/SIZE]
[SIZE=2]Iertarea ne invata sa iubim. Si sa fim iubiti de Hristos. O invatam cu rabdare si cu multa suferinta. Rupem din noi. Sfasiem acea parte din eu-ul propriu care refuza sa ierte si sa uite. Caci nu vom putea iubi pe Hristos daca exista in aceasta lume fie si un singur om pe care nu l-am iertat exact ca si pe noi insine. Hristos nu uraste absolut pe nimeni. Nici pe Turca-nu! Nici macar pe diavol. Iar in iad vor merge nu cei ce n-au fost iertati de catre Hristos, ci aceia care n-au iertat pe Hristos Cel din inima aproapelui.[/SIZE]
[SIZE=2]Nu exista tinere de minte a raului la Hristos. El nu-Si aminteste raul, asa cum nici soarele nu are umbra. Doar omul, atunci cand va fi in fata Lui, isi va aminti de raul din sine insusi. Si singur se va condamna la iad. La suferinta. Si atunci va fi uitat ca exista cuvantul "iertare". Va lipsi din inima lui acest cuvant. Iar aceasta ii va provoca multa durere, dar nu va sti de ce...[/SIZE]
[SIZE=2]Este timpul sa invatam iertarea. Cu rabdare si cu credinta. Totul e in mainile lui Hristos. Este timpul sa ne apropiem de El si de aproapele nostru. Altfel totul este inutil. Si mult prea banal. Mult prea insignifiant...[/SIZE]
[SIZE=2]Monahul Paulin[/SIZE]

Cuvintele Mantuitorului sunt clare: de veţi ierta oamenilor greşealele lor, ierta-va şi vouă Tatăl vostru Cel ceresc; iar de nu veţi ierta oamenilor greşealele lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greşealele voastre.

Cu judecata cu care judecaţi, veţi fi judecaţi, şi cu măsura cu care măsuraţi, vi se va măsura.

Poate ca sunt persoane pe care nu le putem ierta, iar vederea lor ne irita, nu ne face deloc placere, ne indispune.

Daca asta e masura cu care masuram, nu-L va indispune si pe Dumnezeu vederea noastra?

E bine sa le iertam si pe acestea , dar mult mai intelept ar fi sa evitam contactul direct cu cei ce ne tulbura , si mai ales sa ne stapanim GANDURILE !

Asa este. Dovedim intelepciune evitandu-i in vremea tulburarii noastre si neprimind gandurile dracesti invrajbitoare.
Bine ar fi sa intelegem ca neiertandu-i pe cei ce gresesc fata de noi, le suntem pe plac demonilor, implinindu-le voia.
Refuzand iertarea aproapelui nostru, respingem de fapt harul lui Hristos, ne privam de iertarea Lui, iesim din comuniunea cu El.


Iertati toate pacatele gresitilor vostri, ca si voua sa va ierte Tatal vostru.
"Infricosator este cuvantul Domnului - spune Cuviosul Isaia Pustnicul - ca de nu vezi inima ta curata fata de toti, sa nu ceri nimic de la Dumnezeu, caci ii aduci ocara, o data ce fiind pacatos si avand vreo suparare fata de omul asemenea tie spui Celui ce cunoaste inimile: Iarata-mi pacatele mele.

Unul ca acesta nu se roaga cu mintea, ci cu buzele intru nestiinta. Fiindca cel ce voieste cu adevarat sa se roage lui Dumnezeu cu mintea, in Duhul Sfant, si cu inima curata, isi cerceteaza, inainte de a se ruga, inima sa, de este impovarata de vreo grija fata de orice om, sau nu. Si daca nu o face, se amageste pe sine. Caci in acest caz, nu este cine sa-l asculte pe el, pentru ca nu mintea lui se roaga, ci implineste o obisnuinta a orelor de canon.

Dar cel ce voieste sa lucreze in chip curat, va cerceta mai intai mintea lui, ce are in ea. astfel, de zici: Miluieste-ma, miluieste si tu pe cel ce te roaga, si de zici: Iarta-ma, iarta si tu, nevrednicul.
Iar de zici: Nu-Ti aduce aminte de pacatele mele, nici tu sa nu refuzi sa ierti pacatele aproapelui tau. De n-ai ajuns sa faci acestea, in zadar te rogi" (Cuvantul XVIII - Despre iertarea raului, in Filocalia XII).

Iertandu-i pe cei ce ne fac rau si rugandu-ne cu inima curata pentru ei, ne asemanam intrucatva Mantuitorului nostru, Cel ce, chiar spanzurat pe Cruce fiind, Il ruga pe Tatal sa-i ierte pe rastignitorii Sai.

Iata un folositor indemn spre iertare al Cuviosului Isaia Pustnicul: "Ia aminte cu amanuntul la tine insuti, crezand ca ocarile si necinstirile ce ti se aduc pentru Domnul sunt un mare castig, ca suportarea lor cu toata inima si fara tulburare sunt un mare castig si mantuire pentru suflet.

Cugeta si zi: Se cuvine sa patimesc chiar mai mult pentru pacatele mele si ma bucur sa fiu invrednicit sa patimesc si sa suport pentru Hristos necazuri si necinstiri, ca prin oarecare coborare sa ma fac urmator al patimirii Dumnezeului meu.

Si de cate ori ti-aduci aminte de cei ce te-au necajit, roaga-te pentr ei din suflet ca pentru cei ce ti-au pricinuit cu adevarat mari castiguri sufletului, necartind deloc impotriva lor" (Cuvantul 27, in Filocalia XII).

.Teoretic e simplu , dar practic mult mai greu ! Oricum , de ne maniem , porunca avem sa " nu apuna soarele peste mania ta !".

cand uiti atunci inseamna ca ai iertat cu adevarat

Asa e Cristi. Uneori parca ne-ar fi mai usor sa mutam muntii din loc decat sa-l iertam pe cel ce ne-a gresit.
Suntem cu adevarat neputinciosi. Dar Hristos ne da puterea iertarii.
Nu cred ca omului i se va cere raspuns, in ziua Judecatii, pentru slabiciunea sa, ci pentru faptul ca nu I-a permis lui Hristos - Cel ce poate cate vrea - sa lucreze in el.

Nu de putine ori, se intampla sa reducem iertarea doar la relatia dintre mine si cel care mi-a gresit sau cel caruia i-am gresit, uitand ca gresim, mai intai de toate, inaintea lui Dumnezeu. In aceste cazuri, iertarea este ceva ce se petrece doar pe orizontala, intre mine si semen, fie ca nu ne putem cere iertare, fie ca asteptam sa ni se ceara iertare. Il excludem, chiar pe Cel cu care ar trebui sa incepem, pe Dumnezeu, si de aceea se intampla sa ne poticnim.

Cand gresim, sa cerem iertare mai intai de la Domnul, pentru a gasi putere spre o putea cere si semenului, iar cand ni se greseste, sa cerem de la El puterea de a ierta.

"Inainte de orice - spune Cuviosul Isaia Pustnicul - avem nevoie de smerita cugetare; sa fim totdeauna gata, la orice cuvant pe care il auzim, sau la orice lucru, sa spunem: iarta! Caci prin smerita cugetare se strica orice fapta a diavolului" (Cuvantul III, Filocalia XII)

"Cand se va arata in slava Sa, Imparatul imparatilor si Domnul domnilor, si se va arata vazut de tot neamul omenesc in marea Lui slava, avand semnele pe care le-a patimit pentru noi, iar tu te vei arata neavand patimile Lui in trupul tau, iti va spune: Nu te stiu pe tine.

Si vazand pe toti sfintii care au murit pentru numele Lui, avand semnul Lui, te vei rusina sa apari in fata lor. Cerceteaza viata tuturor sfintilor si ii vei afla pe ei ca pe cei ce au rabdat raul si nu l-au rasplatit cu rau.

Iar eu care am iubit toata odihna, ce voi spune in ziua aceea, vazand pe Prooroci si pe Apostoli si pe mucenici si pe ceilalti sfinti care, suferind raul de la altii, s-au aratat indelung rabdatori, neraspunzand raului cu rau, nici maniindu-se, stiind ca nu este voia omului, ci nedreptatea diavolului care i-a silit pe ei sa le faca lor acestea" (Cuviosul Isaia Pustnicul, Cuvantul XXII, Filocalia XII).

Cand vederea celui ce mi-a gresit nu ma mai tulbura, ci-mi provoaca bucurie, inseamna ca l-am iertat cu adevarat.
Doar iertandu-mi fratele ma mai pot bucura de el cum se cuvine; dar nu-l voi putea ierta de nu-mi voi calca in picioare orgoliul care ma impiedica sa iubesc.

Se cade sa ne amintim ca in spatele raului savarsit de fratele nostru e de fapt demonul - adevaratul dusman. Daca nu-l vom ierta, vom cadea si noi in plasa draceasa, permitand ispititorului sa ne dezbine.

Iertareaaduce asemanarea noastra cu Dumnezeu.

Daca ne este greu sa-l pomenim in rugaciune pe cel care ne-a gresit, inseamna ca nu l-am iertat. Iar daca ne mai bucuram de necazurile lui, e semn ca nu stim ce este iertarea.

Cat putem ierta?
 

"In ce situatii trebuie sa iertam? Poate fi iertat chiar totul? Ne confruntam adeseori cu aceste intrebari, iar raspunsul este relativ simplu: putem ierta absolut orice. Cu toate acestea, exista multe idei preconcepute sau mituri despre iertare."

Am primit un material interesant pe care doresc sa il postez spre folos si lamurire.

“A ierta inseamna a uita”
 

"Unii dintre noi cred ca iertarea inseamna a te preface ca nu s-a intamplat nimic, si a ingropa tot trecutul ca si cum nu s-ar fi intamplat nimic deosebit. Dar daca totusi s-a intamplat ceva? De multe ori ne place sa ne justificam si sa numim alb ceea ce este in realitate negru, dar acest mod de a privi lucrurile nu are nimic de-a face cu iertarea. A ierta nu inseamna a sterge cu buretele pacatul sau a diminua ceea ce s-a intamplat. Iertarea nu depreciaza raul sau suferinta pe care cineva ne-a cauzat-o, intamplarea in sine. Noi iertam persoana care a cauzat raul. Sfantul Ioan Hrisostom spune: Iubeste pacatosul, dar uraste pacatul.

Nu trebuie sa inchidem ochii la pacatele, ofensele sau faptele rautacioase care sunt indreptate impotriva noastra dintr-un fel de servilism sau din simpla dorinta de a salva o relatie. Prin urmare, este important sa distingem intre iertare si mustrare. Atunci cand mustram pe cineva, e bine sa spunem lucrurilor pe nume. Si aceasta nu e o chestiune de subiectivism, ci mai degraba descrierea unei situatii obiective in care este evident ca am fost raniti, tradati, sau dezamagiti de catre cineva."

“Nu te voi ierta pana cand nu iti vei cere scuze”
 

"Un alt mit este acela ca iertarea nu este posibila decat in cazul in care ne este ceruta. Dar nu e asa. Noi nu iertam de dragul celeilalte persoane – iertam pentru binele nostru, pentru a ne vindeca noi insine.

Ce reprezinta o ofensa? Este acea stare de antipatie fata de persoana care m-a ranit. Si acest sentiment traieste literalmente, fizic, in interiorul meu. In minte sau in inima – nu conteaza. Principalul fapt este ca port acest sentiment in interiorul meu.

Iertarea nu e conditionata de recunoasterea greselii de catre persoana care m-a ranit, nici de dorinta sa de a fi iertata. Iertarea depinde de mine, daca eu doresc sa port in continuare aceasta amaraciune in inima mea. Mai mult decat atat, aceasta aversiune nu este a sa, ci este ceva din mine; este furia, ura sau respingerea mea indreptata catre acea persoana.

Pentru inima si pentru sufletul meu, aceasta furie fata de celalalt este o povara grea. Atunci cand o persoana este incapabila sa ierte, practic se auto-distruge. Oamenii pot purta aceste resentimente ani si ani, crezand ca astfel sunt pedepsiti cei care le-au gresit, dar, in realitate, aceste resentimente sunt o arma indreptata impotriva lor insisi."

“Cei care iarta dau dovada de slabiciune”
 

"Se spune ca a ierta este un act de slabiciune iar cel care iarta este lipsit de verticalitate, de coloana vertebrala. Insa in fapt iertarea presupune o doza mare de curaj si tarie interioara. E nevoie de un efort interior pentru a elibera durerea pe care o alta persoana ne-a cauzat-o. Asa este, durerea persista deoarece uneori este imposibil de uitat. Bine, o mica urma a durerii poate ramane pentru toata viata, fara ca acest lucru sa anuleaze iertarea pe care am oferit-o, asa cum nu ne aducem aminte de cuiele pe care am calcat in copilarie, desi putem avea cicatricele toata viata.

Se poate sa nu mai simtim manie sau sa condamnam, se poate sa fi iertat de mult, dar o urma a acelui eveniment se poate sa mai existe si, ocazional, sa se faca simtita. Trebuie sa avem in vedere faptul ca iertarea nu inseamna intotdeauna stergerea durerii interioare. Daca exista inca o memorie a ceea ce s-a intamplat, sau unele dureri, acest lucru nu inseamna ca nu exista iertare. Iertarea – privita pur si simplu o decizie de genul gata, am iertat este imposibila. Fara sentimente si lucrare interioara, emotionala, iertarea nu este ceva real."

“Durerea va trece de la sine”
 

"Perspectiva potrivit careia atunci cand durerea dispare, totul va fi iertat in mod organic, firesc, fara implicarea mea este neadevarata. Nimic nu poate fi iertat de la sine.

Iertarea este o combinatie de vointa si emotie. Iau decizia in forul meu interior si apoi o duc la implinire folosindu-ma de emotii. Vedem asadar ca iertarea este un proces gradual si nu o chestiune rapida de genul: am iertat si am uitat. In unele cazuri este un proces de lunga durata care depinde de cat de mult am fost raniti. Si inca ceva: ideal este ca cel care iarta sa nu se astepte la reciprocitate. Si nici la o reconciliere automata sau o imbunatatire a comunicarii cu cealalta persoana.

Daca am iertat, nu inseamna neaparat ca relatia noastra va redeveni ca inainte, ca si cum nimic nu s-a petrecut. Uneori relatia se schimba – si se schimba radical.

Iertarea este darul pe care eu pot sa il ofer altcuiva. Si il ofer fara a astepta nimic in schimb. Dar oare asta ne dorim? Noi ne-am astepta ca celalalt sa se schimbe, sa-si remedieze greselile, sa se caiasca. Dar nu, aceste aspecte nu sunt obligatorii – desi pot aparea. Acceptandu-l pe celalalt asa cum este, iertarea noastra il va ajuta poate putin. Dar nu avem garantia ca se va schimba. Iertarea este un act de generozitate, dar si un risc; generozitate, pentru ca intr-adevar vine din suflet, dar riscant, pentru ca nu ai o garantie ca se va ajunge undeva. Efectul iertarii este necunoscut – atat pentru mine cat si pentru celalalt.

Atunci cand vorbim despre ofense, este important sa ne amintim ca esenta suferintei noastre legate de ele sunt asteptarile noastre nejustificate. Primul lucru pe care ar trebui sa il facem atunci cand simtim vreo durere interioara este sa ne intrebam: au fost asteptarile mele conforme cu realitatea?
Daca au fost, atunci putem incerca sa vedem ce a mers prost. Daca nu au fost, atunci problema ofensei este una mult mai putin sustenabila."