Omul este cu adevarat smerit cand nu este constient de smerenia lui. In clipa cand devine constient de smerenia sa, totul se naruie deoarece, de bucurie ca, iata, este smerit, omul ajunge sa se mandreasca, iar mandria este pacat de moarte. Nu trebuie sa ne autoevaluam daca suntem smeriti sau nu. De smerenia noastra, daca exista, isi dau seama altii. Pentru noi conteaza sa fim cu inimele la Dumnezeu, asa murdari si pacatosi cun suntem.

De pe 7 ianuarie de de cand s-a postat acest topic vad ca nimeni n-a mai adaugat ceva!
Asta da smerenie:rolleyes:

Adevarul este ca suntem departe de a fi smeriti. Citind viata Sf. Ierah Nifon, am inteles ca smerenia de fapt este porunca de la Dumnezeu, pentru cei pe care tot El i-a curatat de pacate. Ori, cum noi inca ne mai complacem in a avea pacate, cum sa ne smerim? Iar curatirea definitiva de pacate doar Dumnezeu o poate face. Sf. Ierarh Nifon povesteste, cu a trebuit sa-si goleasca stomacul plin de pacate la groapa de gunoi, cum inima lui cea veche a fost inlocuita de una noua. Nu noi ne curatam de pacate, ci Dumnezeu. Pentru acest lucru trebuie sa fim constienti de fapul ca noi doar pe cele rele stim sa le lucram, iar pe cele bune de la Dumnezeu le avem, fapt pentru care nu avem de ce ne mandri.
Doamne, cand va veni acea clipa cand ne vei curati si pe noi de pacate? Caci multe pacate avem. In primul rand eu, pacatoasa.

Ancah, te rog sa ma ierti dar nu cred ca trebuie sa ne punem cenusa in cap. In mod sigur suntem cu totii pacatosi, insa gradul de pacatosenie, in raport cu altii, noi nu-l putem cunoaste, de aceea, declarandu-ne ca fiind cei mai pacatosi dintre toti suna mai curand a fatarnicie. Te rog inca o data sa ma ierti daca te-am necajit cumva.

Smerenia e odihna adevarata a sufletului, care a scapat de nemultumiri pentru neimplinirea poftelor lui de mandrie, de placeri si de dusmaniile ce ii vin de aci. El nu trebuie sa lupte cu altii pentru satisfacerea poftei sale mereu mai mari, ci traieste in nesfarsirea lui Dumnezeu, pentru care nu trebuie sa se lupte cu semenii, ci doar cu poftele proprii, care mereu il nelinistesc. El lupta pentru liniste prin liniste. Unde e mandrie, e tulburarea ambitiilor, unde e smerenie, e odihna in Dumnezeu, avand in El totul. Nu eu am sa lupt pentru lucruri trecatoare, ci Dumnezeu mi le da pe cele netrecatoare, dar si pe cele trecatoare, in mica masura in care am nevoie de ele. (Filocalia IX)

fatzarnicie fatza de cine shi fatza de ce? :)

fata de cei din jur sau, mai grav fata de sine

Nu era fatarnicie, ci o scuza fata de cei, care se considera virtuosi, nu pacatosi. Numindu-ma pe mine, i-am pus pe ei mai sus, ca sa nu se considere cumva jigniti.
Dar acum stiu cu certitudine, ca aportul nostru personal consta din fapte rele, iar ca cele bune de la Dumnezeu vin.
Nu m-ai necajit, e bine totusi ca am clarificat. Nu sunt smerita, chiar daca imi doresc sa fiu.

Ma bucur ca nu te-ai suparat si ai inteles exact ce am vrut sa spun. Si eu sunt departe, foarte departe de a fi smerit desi mi-as dori atat de mult sa gust macar o picatura din fericirea amereniei "odihna adevarata a sufletului" asa cum atat de frumos spunea costel putin mai sus. Ma simt ca un cersetor care viseaza sa fie imparat.

Of, Costele cat adevar ! Sufletul e trist si nu are odihna si toate se rasfrang inevitabil asupra trupului, cel ce este templul sufletului. Ce bine ar fi sa dam sufletului linistea de care aminteai. Tavalugul ispitelor si a pacatelor ce vin si cad peste noi , zdruncina si secatuiesc sufletul, insasi fiinta noastra. Ce minunat ar fi ca ea smerenia sa fie intru noi, macar o clipa sa gustam din ea.

SMERENIA o putem obtine numai daca noi ne nevoim sa conlucram cu harul lui DUMNEZEU ,care este in noi ,in acest fel dam posibilitatea dezvoltarii Harului din noi.Daca raminem ,din lene ,la un nivel duhovnicesc mic, Harul nu poate se se dezvolte si atunci ,normal ca nici smerenia,acest mare HAR al lui Dumnezeu nu poate sa se dezvolte in noi.

Iata cum definea Sf. Ioan Gura de Aur aceasta virtute: "Smerenia nu înseamna ca un pacatos sa se socoteasca pe sine cu adevarat pacatos, ci aceea este smerenie, când cineva se stie pe sine ca a facut multe si mari fapte bune si totusi, nu cugeta lucruri înalte despre sine, ci zice ca Pavel: cu nimica pe mine nu ma stiu vinovat, însa aceasta nu ma îndrepteaza pe mine. Si iarasi: Iisus Hristos a venit pe lume ca sa mântuiasca pe cei pacatosi, dintre care cel dintâi sunt eu. Aceea este smerenie, când cineva cu faptele sale bune este mai presus de toti si totusi, se înjoseste înlauntrul sau. Trairea smereniei nu are loc când te socotesti pacatos, fiind pacatos. Trairea smereniei se gaseste la cel care, desi are în el însusi constiinta ca a împlinit multe si mari fapte bune, nu îsi închipuie nimic mai mare în privinta sa".

georgeval: cand vom ajunge sa facem acele fapte bune, e bine sa nu ne mandrim cu ele. Asa e. Dar suntem noi desavarsiti ca Sf. Pavel?
Mie im place cat de explicit e in acest sens Sf. Nifon:

"Se vedea ca si cum ingerul i-a despicat pieptul si i-ar fi scos inima inaintea tuturor. A aruncat-o la pamant si i-a pus alta in loc.

- Mergi acum pe drum, i-a poruncit ingerul. Negrii vor fi neputinciosi la trecerea ta si nu se va atinge de tine nici unul. Atunci multimea a rugat pe inger:

- Fa si cu noi, rugamu-te, cum ai facut cu el, ca sa putem merge fara impiedicare pe acest drum.

- Cereti si voi acest lucru de la Domnul cu rugaciune si cu post, si fiti siguri ca veti primi. Daca nu o cereti, nu o veti lua. Si daca nu o luati, nu puteti trece pe acest drum. Si sa stiti ca acesta este singurul drum care duce la viata. Vedeti, acesta care a luat inima infranta si smerita, de multi ani cere de la Dumnezeu si abia acum a dobandit-o. Uitati-va la el cum merge!

Intorcandu-si privirile, il vad strabatand drumul fara nici o impidicare. A ajuns la prima straja alcatuita din doi negri, care cum l-au vazut, si-au scos sabiile impotriva lui. Dar mainile lor dintr-o data au intepenit si el a trecut netulburat. A ajuns la a doua garda, pe care a trecut-o in acelasi chip. Tot asa si cu a treia si cu a patra si cu toate celelalte.

Dupa putin timp a ajuns la un loc unde era adunata o multime mare de negri. Cum l-au vazut, toti s-au repezit asupra lui ca sa-l loveasca, dar au ramas inlemniti si neputinciosi.

Erau asa de multi, incat fericitul Nifon, negasind nici un loc de trecere, a inceput pe unii sa-i impunga si peste altii sa calce, ca sa-si deschida drum. "Cine a adunat aici atatia blestemati, ca sa ne inchida calea si sa nu mergem la viata?" a strigat el. Si pe cand toti il priveau cu admiratie, a strabatut drumul pana la capat.

Cand a disparut vedenia si Nifon si-a venit in sine, era nedumerit ce sa insemneze toate acestea. Dar Duhul Sfant i-a luminat mintea si l-a ajutat sa inteleaga. "Vrei sa intelegi ceea ce ai vazut? Ia aminte: calea pe care ai strabatut-o este calea cea stramta si ingusta. Negrii, sunt viclenii draci care stau impotriva tuturor celor ce vor sa treaca. Apoi trebuie sa mai stii, ca nimeni nu poate sa strabata aceasta cale, daca nu a cerut si nu a primit inima infranta si smerita. Tu ai cerut-o si ai primit-o. De acum nu te vei mai teme de frica de noapte, de sageata ce zboara ziua si de lucrul care vine din intuneric, pentru ca Cel Preainalt este scaparea ta. Ia, aminte, insa, ca mare ispita va veni asupra ta; dar nu te va birui pentru ca Eu sunt cu tine". Acestea i le-a zis Duhul lui Dumnezeu si l-a lasat. Apoi cuviosul a simtit o tainica si negraita mireasma, care l-a invaluit.

Inima omeneasca, a zis el intru sine, nu-si poate inchipui cu ce se aseamana dulceata miresmei Sfantului Duh. Intrece orice bucurie si fericire. Niciodata n-as vrea sa mai gust din placerile si dulcetile lumii.

Parasind aceste cugetari, iarasi s-a pornit asupra sa, zicand: "Vai de mine pacatosul, raul, nelegiuitul, vicleanul, blestematul! Vai de mine ca si pe draci i-am intrecut cu pacatele mele! Ce sa fac sa ma izbavesc de cei ce lucreaza faradelegea? Vai de mine ca ma aflu in latura si in umbra mortii...

Totdeauna obisnuia sa zica "Vai de mine, pacatosul!" Cand mergea la biserica, dupa slujba se inchina toturor cu multa smerenie, iar el isi pleca privirea, ca sa nu vada pe cineva care i se inchina lui; asa de mult usa slava omeneasca. De multe ori l-am auzit, zice ieromonahul Petru, ucenicul si scriitorul vietii lui, rugandu-se cu suspinuri si zicand: "Doamne, sa nu ma slaveasca oamenii, nici nu-i lasa sa ma respecte sa sa ma cinsteasca. Ci daruieste-mi slava care ramane in vesnicie. Pentru ca numai atunci se va odihni duhul meu, cand se va desfata langa Tine".

Adeseori mergand la biserica, se tanguia, zicand: "Ai venit aici, ticalosule, sa murdaresti pe acesti oameni sfinti? Vai de tine, intinatule! La vedere te arati om, dar cu viata si cu faptele esti ca un diavol viclean!" Si adauga: "Dumnezeule, miluieste-ma ca n-am facut nici un bine spre placerea Ta!"

Cu aceste ganduri isi calca in picioare iubirea de sine si se socotea ca este pamant sub picioarele fratilor. "Nifone, isi zicea adesea intru sine, praful pe care-l scutura fratii de pe sandale este mai de pret decat tine, pentru ca acela provine de sub picioare sfinte, pe cand tu, ticalosule, ai intrecut si pe draci cu ticalosia. O, vai de tine in ziua judecatii!"

Ticalosindu-se astfel pe sine, cinstea si slujea pe Dumnezeu cu o minunata evlavie. Cand dadea un ban sau altceva vreunui sarac, zicea: Ale Tale dintru ale Tale, Tie Iti aducem Doamne, de toate si pentru toate! Apoi isi pleca capul, inchinandu-se cersetorului cu frica si cutremur, si adauga: "Nu-i destul ca vine Hristos la picioarele noastre ca sa cerseasca? Trebuie oare sa ne mai roage, sa ne implore, sa ni se inchine? Nicidecum! Ci, potrivit cu poruncile Lui, noi cei dintai trebuie sa-l mangaiem, sa avem mila de El. Fericit este cel ce se grijeste de Hristos!"

Toata viata si-a petrecut-o in adanca smerenie. Daca vreodata se intampla sa cada in vreo greseala, alerga indata la biserica sa se spovedeasca, rugandu-se lui Dumnezeu cu suspinuri ca sa-l ierte. Obisnuia sa zica: "De vreme ce omul pacatuieste zilnic, de aceea trebuie sa se si pocaiasca. Astfel, ceea ce satana construieste, noi vom darama".

Mai avem pana a avea constiinta de a fi implinit multe si mari fapte bune...
Dupa parerea mea, atitudinea Sf. Nifon este demna de urmat, chiar daca nu vom fi in stare sa o urmam intru totul. Totul e sa cerem smerenie si sa facem ceva in acesta privinta. Si mai ales sa nu ne mandrim, ca am fi facut ceva bun...

Asa este Anca, insa trebuie sa tindem sa ajungem asemenea sfintilor. Un alt Sfant Parinte m-a uimit prin urmatoarele cuvinte: "CAINTA TE RIDICA, LACRIMILE BAT LA PORTILE RAIULUI, IAR SMERENIA LE DESCHIDE"(SFANTUL IOAN SCARARUL)

Asa cum bucatele fara sare nu au gust asa virtutile fara smerenie nu au valoare. Cel cu adevarat smerit nu cauta cu mintea sa chipuri de a se smeri, ci este cu adevarat smerit cu inima. Una este sa te smeresti singur (blamandu-te, prihanindu-te pe tine insuti) si alta sa rabzi ocara fratelui. Smerenia adevarata se arata in fapta nu in cuvinte! Una este blandetea si alta smerenia.

nu cumva este fatzarnicia fatza de fatzarnicie? dobandind cea mai inshelatoare fatzarnicie, aia care pare nefatzarnicie dar nu fatza de Hristos ci fatza de fatzarnicie... ??????

iar smerenia, nu poate aparea decat dupa pocaintza, dupa ajungerea la vietziure in dreapta credintza, pana atunci e laudaroshenie, ca doar cel curat, cel nevinovat, cel bun, cel cinstit, se poate smeri, deci doar la Dumnezeu shi la sfintzi putem vorbi despre smerenie... la noi eventual, daca am avea-o am putea vorbi despre o neindrazneala a nerushinarii adica defapt o incercare de a ne opune la sporirea diavoleasca atunci am putea spune ca mergem sa cautam inceputul smereniei dar doar daca avem shi o deschidere spre ascultarea Bisericii Ortodoxe... ??????:(:(

Una este sa rabzi ocara de la unul pe care il iubesti si alta de la cel pe care nu il suporti. Daca iti greseste acela pe care il ai la inima spui, ei lasa a trecut. Dar de iti va gresi celalalt indata vei gasi motive sa il ranesti sufleteste indreptatindu-te pe tine in fata lui.;)

Smerenia - Nu am nimic al meu care sa nu-mi fie dat. Smerit devii fara sa-ti propui; ajungi la smerenie prin ascultare.

Oricat bine credem ca am facut pana acum, NIMIC n-am facut, caci Cel Preainalt se va uita la ceea ce am mai fi putut face si n-am facut...:(
Ca sa nu mai spun ca si Binele pe care credem ca l-am facut, de multe ori e Stramb:(
...si iar ne intoarcem la NIMIC...NIMICURI suntem!

Vsovi, cred ca este foarte intereasanta ideea ta "nu cumva este fatzarnicia fatza de fatzarnicie? dobandind cea mai inshelatoare fatzarnicie, aia care pare nefatzarnicie dar nu fatza de Hristos ci fatza de fatzarnicie..." . Din pacate, nu am reusit sa decriptez adancurile ei. La prima vedere pare un joc de cuvinte. Sunt convins ca nu este asa. Te rog sa detaliezi. In formularea ta, logica discursului pare sa duca la o concluzie contrara celei pe care o sustii tu, adica, fatarnicia fata de fatarnicie ar conduce, in conditii normale, la nefatarnicie dar tu folosesti sintagma "inselatoare fatarnicie" ceea ce este cu totul altceva. Cred ca imi scapa ceva in intelegerea ideilor exprimate de tine de aceea revin cu rugamintea sa faci unele detalieri pentru clarificare. Multumesc.

Cata dreptate ai alynnna!... Aici este una dintre marile noastre probleme.

costel si C-tin, va multumesc. Cel putin pe mine m-ati ajutat mult sa-mi indentific pacatoasele dimensiuni.

adrian sau nairda,

poi Hristos cand se refera la farisei shi iudei drept fatzarnicule, este in ideea ca aceia in loc sa asculte shi sa respecte porunca din adancul inimii, cinstitzi shi sinceri, o faceau, o faceau in folosul fetzei lor pe lanaga ca o faceau fara dragoste, fara adevaratele sensuri shi rosturi ale poruncilor, deci le faceau de spoiala. Shi ala este sensul fatzarniciei, adica nesinceritate shi ascultare defectuasa fatza de Dumnezeu cand e vorba de un sarac, un strain, un aproape etc... dar eu ma refeream la ce se incetatzeneshte in firea noastra ca noi in loc sa fim nefatzarnici fatza de Hristos, devenim nefatzarnici tocmai fatza de fatzarnicie, astfel ca dand socoteala la fatzarnicia lumeasca din noi care este o stapana blestemata, dobandim prefacuta nefatzarnicie care este cea mai vicleana fatzarnicie ca ishi zice shi ii pare nefatzarnicie, dar asta nu provine din ascultarea de Dumnezeu shi a poruncilor sale, ci din chipul lumesc, deci este fatzarnicia rezultata din nefatzarnicia fatza de fatzarnicie, adica nevrand sa aratam ca fatzarnicii ne fatzarnicim in asha hal incat pare nefatzarnicie... dar noi tot fatzarnicie facem, ca nu tzinem seama de dragoste shi de porunci shi de Hristos, ci de cum ne inchipuim ca arata fatza noastra in ochii oamenilor, dar nu ne pasa de cum e in ochii lor ci doar de aia care ne-o inchipuim noi ca e in ochii lor, in fine defapt ramanand fideli defapt dorintzei de a lua slava/lauda de la oameni, dar facand cat de mult putem in noi ca sa nu se vada shi sa nu para ca asta facem, deci neprefacuta prefacatorie... adica actoria perfecta, adica acela ce te convinge perfect in film ca nu se preface, ca nu e film shi ca e real ce se intampla acolo, dar filmul acum e in fatzarnicia ta proprie. :(:(??????:|

Oglinda noastra sunt ceilalti. In ei ne oglindim si ne vedem pe noi insine, iar ei vad murdariile noastre si ne spala prin pilda lor. Greu este a rabda hula si injuria de la unul pe care nu il avem la inima. Atunci se vede cu adevarat rabdarea. Conditia dobandirii smereniei este recunoasterea patimilor. Taindu-le incepem sa lucram smerenia.

Multumesc vsovi, multumesc tare mult. Acum am inteles mesajul tau.
Adrian

Nu trebuie sa supraapreciem aceasta "oglinda". Cred ca, daca ne raportam la poruncile divine, avem mai putine sanse de a gresi. Sfintii Parinti vorbesc si despre curajul de a ne asuma smerenia, despre curajul de a fi buni crestini, chiar daca, uneori, cei din jur gresesc. Fireste ca lupta cu patimile e absolut necesara. Daca am scapat de mandrie, ne putem ruga pentru cel care ne-a jignit. Daca am scapat de lacomie, putem considera ca un obiect care tocmai ni s-a furat l-am dat de pomana.

Acolo unde lipseste smerenia lipseste si cunoasterea lui Dumnezeu. Un om mandru nu-L poate cunoaste pe Dumnezeu mai ales in imprejurarile concrete ale vietii. Un om smerit, se micsoreaza pe sine fara a se anula, descoperindu-L astfel pe Dumnezeu.

:)Cel smerit si-a transformat trupul in biserica si inima in clopot. Chiar de va tacea, ecoul lui il va trada de departe.:)

Iubirea lui Dumnezeu este nemasurata, dar doar cel smerit o afla! Smerenia este calitatea care induioseaza cel mai mult inima lui Dumnezeu! E incredibil ce forta este smerenia, cat de datatoare de iertare si bucurie este!

A avea smerenie inseamna a avea curaj sa privim adevarul despre noi asa cum este si a nadajdui in mila lui Dumnezeu!

Desigur. De aceea, Dumnezeu pe cei pe care-i iubeste ii cearta.prin boli sau prin necazuri pana ii ajuta sa obtina pocainta si smerenia. Smerenia este o comoară care se castiga cu greu, dar se poate pierde intr-o clipa. Mentinerea smereniei este posibila numai cu ajutorul lui Dumnezeu. De aceea, smerenia este chiar un dar al lui Dumnezeu.

iosif: A avea smerenie inseamna a avea curaj sa privim adevarul despre noi asa cum este

Presupun, frate Iosif, ca te referi la adevarul in ceea ce priveste pacatele noastre. Cand spun acest lucru ma gandesc la Sf. Efrem Sirul, care, pentru ca se credea un pacatos, nu accepta sa fie preot. acest lucru i l-a spus Sf. Vasile, care a replicat, ca ar vrea sa aibe pacatele Sf. Efrem.
Un alt exemplu este cel al Sf. Nifon, care se considera cel mai pacatos, desi tot Cerul vorbea despre smerenia lui.

Deci smerenie inseamna a ne aduce tot timpul aminte de pacatosenia noastra, si sa-i lasam pe altii sa ne vada smerenia, daca o avem. Poate ca iti trebuie curaj sa-ti vezi partile rele. Sau poate onestitate fata de tine insusi si dorinta de a fi placut lui Dumnezeu.

A cere smerenie de la Domnul dar a nu accepta pe cel pe care El il trimite sa te invete smerenia se numeste rugaciune in desert.:)

Pilda de smerenie in cazul Maicii Domnului: "FIE MIE DUPA CUVANTUL TAU".

Sau poate ca intelepciunea urmeaza smereniei?!?

Dumnezeu este prezent in sufletele smerite, asa cum a binevoit a se intrupa din Fecioara Maria - pilda de smerenie.

Eu cred ca ai voie sa reactionezi in doua situatii: cand e vorba de adevarul de credinta, si cand aproapele tau e jignit, nedreptatit. Atunci nu trebuie sa rabzi. Dar cand tu insuti primesti ocara de la cineva, spune "Sa-ti fie gura aurita!" si e destul.

ancah, mi-a placut raspunsul tau pe care dealtfel abia acum l-am vazut. Dar, nu sunt de acord cu tine aici:
si cand aproapele tau e jignit, nedreptatit. Atunci nu trebuie sa rabzi.
stii de ce? Pentru ca pr.Paisie Aghioritul spune asa: Nu lua tu cununa celui ce Domnul i-a pregatit-o prin fratele (mustrare, jignire, nedreptatire) ptr. ca Eu sunt cu el.:)
Iata ce spune pr. Rafail Noica: de veti avea pe Hristos in inimile voastre unii se va vor iubi altii va vor uri:)

Alina, in raspunsul meu m-am inspirat din cele spuse de Sf. Ioan Gura de Aur referitor la manie, cel mai tiran locuitor al sufletului nostru. Acesta spune: trebuie sa rabdam o nedreptate cand ni se face noua, dar nu cand se face altuia. Cum? Sa nu ne maniem cand nu suntem ascultati; sa analizam greselile noastre, care se rasfrang asupra altora. Si mai zice: sa dea Domnul sa fie multi si in tot locul cei care starnesc mania, ca sa putem exersa si sa putem invata sa induram patima aceasta mai intai fata de familie. Daca ii biruim pe ai lor, ii vom birui si pe adevaratii adversari.
Cand iti vezi copilul furios, aminteste-i de propriile lui greseli.
Concluzioneaza: sa nu ne aparam pe noi insine, dar sa nu ramanem indiferenti, cand vedem pe altul suferind langa noi.

Sfantul Antonie spune: "Am vazut toate cursele vrajmasului intinse pe pamant si suspinand am zis: Oare cine poate sa le treaca pe acestea ? Si am auzit un glas zicandu-mi: smerenia". Si pentru ca smerenia il curata pe om de toate patimile si-l pazeste nevatamat de loviturile vrajmasului, pentru ca da "tarie inimii" lui si, supunandu-i sufletul lui Dumnezeu, i le supune pe toate, ea il face pe om fara frica si netulburat, aducandu-i pacea sufleteasca. Astfel, Sfantul Isaac Sirul scrie: "Cel smerit nu este niciodata intetit, grabit si tulburat, in el nu sunt ganduri infierbantate si usuratice. In toata vremea se afla intr-o odihna lipsita de incordare. De s-ar ciocni cerul cu pamantul, el nu s-ar teme. Dar nu tot cel linistit este si smerit in cugetare, insa tot cel smerit cu cugetul este si linistit. (...) Cel smerit cu cugetul este in toata vremea in odihna, pentru ca nu e ceva care sa-l tulbure sau sa-i inspaimante cugetarea". Smerenia il face pe om sa primeasca fara nici o tulburare orice incercare si orice necaz.

Sfantului Maxim Marturisitorul: "dragostea imprastie... inchipuirea de sine". Se cuvine ca omul sa mearga pana la a se socoti pe sine insusi mai prejos decat toti, cum invata Avva Dorotei: "A se socoti mai prejos de toti se opune mandriei celei dintai. Caci cum se poate socoti pe sine mai mare decat fratele sau, sau inalta in ceva, sau defaima, sau dispretui pe cineva, cel ce se socoteste pe sine mai prejos de toti".