am citit acum cativa ani intr-un calendar de buzunar/carticica o vorba a unui avva din vechime care zicea ca este nebun cel care crede ca in afara de el si Dumnezeu mai exista si altcineva.

m-a intrigat f. mult zicerea asta si m-am gandit de multe ori daca nu cumva acel parinte a spus asta nu in sens metaforic, cum suntem tentati a crede, ci chiar in sens propriu. adica, poate fi universul material doar o proiectie infinita a noastra insine?... de unde si esenta poruncii de a ne iubi aproapele ca pe noi insine, pentru ca de fapt chiar suntem noi insine!?

bineinteles, aceasta teorie nu ar semnifica existenta egocentrica, ci pur si simplu existenta armonizata de catre Dumnezeu - care stim ca este Atotputernic - a unei multimi de universuri individuale.

sper ca ati inteles ce am vrut sa zic si n-o sa-mi spuneti ca am luat-o razna! :D

Mirela, cred ca avea in vedere sa nu-ti pierzi niciodata privirea in afara de tine. Era o invitatie in a crede ca cel care nu L-a descoperit pe Dumnezeu in el nu-L poate descoperi in ceilalti. Ajungand sa traiesti cu adevarat prezenta lui Dumnezeu in tine, vei iesi altfel in intampinarea celorlalti si numai asa vei accepta nepatimas existenta celorlalti.

multumesc, costel, de explicatii. da, probabil ca la asta se referea.

"este nebun cel care crede ca in afara de el si Dumnezeu mai exista si altcineva"

aici trebuie sa ne intrebam ce inseamna nebun, ce inseamna el shi Dumnezeu, shi unde anume mai exista shi altcineva... ca fara sa ne intrebam mult nu vom deslushi sensul dar degeaba cercetam ca ne ratacim, ca tot de la Dumnezeu primim raspuns....

shi cred ca Raspunsul la acest cuvant este in viitor dar shi in prezent, adica vrea sa spuna ca doar Lui Dumnezeu vom da socoteala pana la urma de faptele shi de toate clipele de acum... astfel ca acest Cuvant ne scoate in evidentza tzinta shi importantza Mantuirii adica luarea Crucii shi purtarii ei, pentru cel ce a voit sa-I urmeze... sau pentru cei ce-I urmeaza deja... astfel ca acel altcineva este acel intrus care naivul ucenic il ia drept Dumnezeu adica acel alt dumnezeu shi iata inceputul nebuniei... fiindca peste aceshtia se va arata mania geloziei Domnului... dupa Voia Lui, shi cel mai tarziu la judecata... daca nu cumva ai avut parte de multa milostivire pentru rugaciunile Preasfintei Nascatoare de Dumnezeu sau a sfintzilor, pentru staruintza shi rabdarea ta intru Hristos... :)

Acest avva din vechime era cu siguranta smerit caci se vedea numai pe sine si pactele lui inaintea lui Dumnezeu...si pe nimeni altcineva.
Eu asa interpretez...desi si cele postate mai sus sunt foarte interesante!

adica tu te referi aici la calcarea poruncii intai din Decalog? intr-adevar, e un mod de a da o explicatie la ceea ce zicea acel parinte, dar parca mai plauzibil mi se pare ca el vorbea de persoane obisnuite, nu de alti dumnezei.

Aceasta afirmatie corespunde starii sufletesti a vamesului din pilda cand nu se raporteaza la ceilalti- ca si cum acestia nu ar exista- nu se raporteaza la cei din jur ca sa-i judece, asemenea fariseului, din smerenie se raporteaza numai la Dumnezeu, iar in aceasta lumina- ca relatie- isi vede petele pacatelor.

Foarte interesanta ideea despre proiectia infinita a noastra insine(desi in mod sigur nu la asta se referea acel avva-care, apropo, are o viziune putin egoista gandindu-se permanent numai la propria mantuire-desi nu stiu cam la ce ar vrea Dumnezeu sa se gandeasca un om)... si eu m-am gandit de multe ori la semnficatia materiei...practic, cunoastem foarte putin despre ea...cu greu se poate da o definite clara, mai nou exista o teorie conform careia suntem facuti din spatiu si timp(:o!!!), deci habar nu avem daca nu cumva constiinta de sine ne determina sa ne cream un univers al nostru si o lume materiala(conceptiile budista)...oricum, asta face parte din intrebarile fara raspuns, fiind doar speculatii...

Imi aduc aminte de "iar cel care va cauta sa-si salveze sufletul, si-l va pierde"! Oare se refera la aceasta dorinta de a te mantui? Poate e vorba ca atunci cand o dai pe egoism si vrei sa te mantuiesti si asta este unicul tau scop, dai gres. Adica te indreapta practic inspre ideea ca mantuirea poate fi parte doar dintr-o abordare mai larga de iubire fata de creatia lui Dumnezeu.

Iar la partea a doua, da, si eu ma intreb de multe ori: ce suntem noi? Simt ca suntem ceva mult mai mult decat credem. Imi aduc aminte ca Domnul Iisus Hristos spunea ca un suflet de om este mai pretios decat toata lumea fizica pe care o vedem. Adica omul nu doar este cununa creatiei ci este si mai valoros decat restul creatiei. Practic este ultima veriga din creatie care da sens creatiei. Aici ma gandesc la o asemanare cu cladirea unei biserici si crucea care sta pe turla. Ganditi-va cum ar arata cladirea unei biserici fara crucea din varf? Ar mai avea sensul care i-a fost harazit - de a fi biserica? Nu. Ar fi o cladire fara noima. In momentul in care i se pune crucea pe turla totul capata sens. La fel si creatia daca ar fi lipsit omul nu ar fi avut nici o noima. La fel si omul daca-i lipseste "crucea din varf" - adica Dumnezeu din suflet - nu mai are nici o noima.

Frumos subiect, mirelat. Si ma bucur ca ne arati din gandurile tale (nu ai luat-o razna, m-am gandit si eu de multe ori la acest lucru: ca sunt doar eu si Dumnezeu).
Dar acest lucru nu inseamna ca suntem singuri in lume sau ca universul este proiectarea sinelui etc... Universul exista.
Dar noi nu avem viata si sens decat in relatie cu Dumnezeu, restul nu conteaza. Tot ce fac ar trebui sa fie doar spre slava lui Dumnezeu, toate gandurile ar trebui sa fie indreptate catre El.. universul dispare incet pe masura ce eu Il descopar pe Dumnezeu.
Si de fapt nu-l descopar pe Dumnezeu (pt ca sunt neputincioasa), ci Dumnezeu se face descoperit pe masura ce eu ma pregatesc pentru aceasta intalnire.
Cat despre iubirea aproapelui (ca de asta ma impiedicam si eu), aproapele il iubesti tot intru Dumnezeu. Nu stiu daca a fac inteleasa. Eu nu pot sa-mi iubesc aproapele cat timp sunt plina de patimi, ci tot pe mine ma iubesc. Dar daca Dumnezeu ne ajuta, ne curata si ne lumineaza, daca eu Il voi iubi pe Dumnezeu mai presus de orice, atunci iubirea aproapelui va fi o stare fireasca. Deci tot la Dumnezeu si mine se reduce si iubirea aproapelui, cred eu.
(Acum fac eforturi sa iert, sa tolerez etc.. este greu sa iubesc si ma gandesc ca daca incep cu iubirea aproapelui, este ca si cum as pune caruta inaintea boilor.. nu mai pot inainta.)

Nu mai exista altceva in afara de Dumnezeu.. (imi e greu sa adaug "si eu"). Eu exist in masura in care ma pot lasa in voia lui Dumnezeu (renuntand la "ale mele"/eul meu care este doar neant, nimicnicie..). Iar universul este doar un context.


(Sa stii ca am aflat si ideea "doar eu exist" (fara Dumnezeu) - am aflat-o la un prieten ateu. Intr-o vreme ii bantuia gandurile si mi-a explicat de multe ori ca lumea este extensia sinelui lui, ca lumea moare cu el etc... In general era un fel de justificare la "fa ce vrei". Intelegeam punctul lui de vedere, dar era atat de infricosator. Eu nu as suporta atata singuratate.)

Este o viziune proprie
 

Noi cu totii ne creem universul nostru.
Daca eu scriu acum inseamna ca exist.
Exista o vorba din Batrani care spune CUM ATI ASTARNI ASA DORMI: Acu trage-ti dv. concluzia:
Si nu ma refer la viata materiala

Mă gândeam uneori de ce oare apar sfinții în icoane ținând o cruce în mână... una din explicații mi se părea că ar fi aceea că în noi oamenii se pot sălăslui diavolii, iar crucea aceea îi "neutralizează" ca să zic așa :) prin ochii noștri..

Incontestabil, Sfanta Cruce are o putere exorcizanta, care vine de la Acela pe care oamenii au avut nebunia sa il tintuiasca pe ea.

Pe de alta parte, exista ceva nesanatos in a vedea in oameni, in aproapele nostru, niste posedati. Prefer in a-i considera, pana la proba contrarie, niste cautatori ai lui Dumnezeu, in mod mai mult sau mai putin constient.

Avva respectiv nu a vorbit metaforic.

Afirmatia sa ne arata ca acesta a atins un nivel profund al rugaciunii - adincimea unde ochiul launtric vede cum toate izvorasc din Dumnezeu.

Ca nimic nu poate exista in sine si prin sine. Ca toate, in mod esential, sunt tinute/ sustinute de Dumnezeu.

Ca realitatea Lui Dumnezeu este mai reala decat orice manifestare a formelor.

Caci forma este schimbatoare, insa Dumnezeu nu.

Aceasta vedere profunda nu poate fi atinsa fara o abordare apofatica a rugaciunii.


Lumea este o extensie a Lui Dumnezeu, intr-o perpetua fluctuatie.

Devine si a noastra in masura in care ne unim launtric cu Dumnezeu.

Primim Imparatia promisa, unde timpul nu mai curge.

Dar nu ma gândeam la posedați, în genul experiențelor descrise în pildele din Sf. Scriptura, de ex. Ci pur și simplu la patimi care ne stăpânesc. Și nu în special la alții, ci la noi înșine.

mulțumesc de postare, dar..
 

Asta din ce perspectiva este? Am uitat cu ce credint›ă te identifici..

Asa cum sunt formulate cele doua propozitii evident ca sunt din perspectiva crestina.

Ca Lumea este "o extensie" a Lui Dumnezeu prin Energiile Sale este unul din aspectele cheie crestine.

Daca Lumea ar fi complet independenta si autonoma, atunci Tatal nu ar mai putea fi numit Atotiitor. Ar fi un Creator separat de propria Creatie. Ar fi doar un datator de viata, intr-un moment de initiere, fara a mai fi un sustinator al ei.

Insa Dumnezeu nu este un dumnezeu izolat. Ci Atotprezent si Atotiitor.

Prin unirea launtrica cu Dumnezeune omul se "incopceste" (termen folosit de anumiti preoti) altfel cu Realitatea.

Prin Dumnezeu omul o experimenteaza altfel. Plenar si atemporal.