Suntem in contextul Postului Pastelui. Ar trebui sa ne pregatim pentru a-L primi pe Hristos, a muri pacatului impreuna cu El, a-L insoti in Ghetsemani si a plange langa El, a-I purta Crucea pana pe Golgota pana la despatimirea noastra si a astepta la intrarea in mormant Invierea Sa, nadajduind sa inviem si noi launtric. Ce facem din toate acestea? O sa ziceti ca nu traim in vremurile de atunci ca le-am face pe toate.

Si totusi, ce facem noi in vremurile de acum? Incercam sa facem cele 10 metanii pe rugaciunea Sfantului Efrem, mergem la slujbe, mai facem un parastas, etc. Greu nu e nici sa facem metanii, nici sa stam la slujbe, nici sa dam ceva de pomana. Ce mi se pare greu e sa cred si sa traiesc ceea ce spun in rugaciunea Sf. Efrem si sa ma schimbam launtric. La fel si cu Canonul cel Mare, il citim, ne emotionam, vedem nimicnicia noastra si apoi viata continua fara sa ne schimbam. Cum sa traim aceste rugaciuni ca sa ne si imbunatatim duhovniceste? Cum sa facem din gesturile noastre traditionale o adevarata transformare interioara?

Elena

Dar participarea la cat mai multe slujbe ale bisericii impreuna cu rugaciunea nu ar trebui sa ne schimbe launtric?
Nu sunt ele suficiente sa preintampinam pacatul?

Elena, cine nu se sprijina pe iubire in toate actele sale, nu ajunge la buna vietuire. Iubirea iti da credinta ca fiecare gest, cuvant e o modalitate de a te umple de viata dumnezeiasca. Sa ne aducem aminte de momentul in care Hristos ii spune lui Petru sa vina la El pe apa. Petru pentru o vreme merge pe apa. De ce? Pentru ca existenta lui devine un raspuns la chemarea Domnului. Noi nu ne schimbam, pentru ca nu ne daruim total lui. Hristos nu ne cere o parte din noi, ne vrea intregi. Ce sa facem? Sa ne rugam cu credinta ca Il avem in fata. Si atunci nu va mai fi pentru noi un strain sau o naluca (asa cum au crezut ucenicii).

Am mai vorbit noi la capitolul smerenie , Elena, ...pe care nu sti daca o ai decit cind o practici in lume, nu la Biserica si o pui la incercare nu cind ti-e bine si este confortabil ci cind esti INCOMODAT...atunci afli.... Acolo la Biserica doar INVATAM despre ea, si bine facem, insa practic, FIINTIAL vedem CINE SUNTEM CU ADEVARAT cind iesim pe strazile Berlinului sau pe unde om fi si ne ciocnim de acele "obstacole" numite aproapele nostru

Eu inteleg ce spui, mai ales cind esti inconjurat de oameni care nu impartasesc aceeasi credinta si s-ar putea ca gesturile tale sa nu fie intelese. INDRAZNESTE, si nu te mai gindi la acest aspect. Drumul fi manifestarile inimii sunt universale si vei fi inteleasa si de... papuasii din Noua Guinee.

Un Parinte la predica ne spune ca in aceasta perioada a Postului este important
sa constientizam cit mai des starea noastra de cadere, de pacatosenie si mai ales
cit de departe suntem de Imparatie. Toate acestea cu nadejdea ca poate intram intr-o
stare de Pocainta Adevarata.

Traian

mi-a placut f. mult acest cuvant al parintelui Benedict Ghius despre insingurare si comuniune:

"Unul din aceste bunuri spirituale manastiresti, care astazi a inceput sa circule des prin lume, e bunul insingurarii; caci manastirile, daca sunt ceva, inainte de toate sunt cetati de insingurare. [...]

Sunt luminisuri cu putinta si in cele mai complicate situatii.
Cu o trezie launtrica mereu gata, cu simtul grav al existentei, cu infocate strigari de rugaciuni, cu vointa nezdruncinata de a ramane credincios Marii Iubiri, cu smulgeri din foc si cu zvacniri de duh care dau bucurie ingerilor si cinstesc omenirea, mirenii au izbutit si izbutesc zilnic in felul lor cu Darul Duhului - acolo, la postul de incredere din lume, unde i-a randuit pronia, sa rezolve grozavul paradox evanghelic: a fi prezent in lume, fara a fi din lume - sa libereze heruvimul din ei, si insingurati cu duhul, sa traiasca in dragoste cu Dumnezeu. Au izbutit si izbutesc insigurarea nu numai oameni simpli, ci fruntasi, oameni de carte si chiar conducatori de popoare."

Putem face mii si mii de metanii, putem rosti mii si mii de rugaciuni, putem merge non stop la biserica, dar daca iubire si convingere nu avem , totu-i in zadar. Vezi tu Elena draga, nu cantitatea conteaza in crediinta noastra ci trairea, simtirea si lacrima ce vine din launtrul nostru. Hristos e in primul rand multa , multa iubire , adevar si lumina. De fapt acestea sunt elementele de baza, definitorii, care trebuie sa stea in credinta ce-o urmam. Altfel totul e in zadar. Schimbarea launtrica este continuua, arzand tot timpul in noi , pastrand flacara de veghe ce ne pastreaza pasii pe drumul lui Hristos. De nu ar fi asa, in caderile si ispitele ce vin de-a lungul vietii noastre, am fi pierduti si nu am avea puterea de a ne ridica si a continua drumul pe care am pornit. Schimbarea launtrica , in fapt, ea nu trebuie simtita , ci trebuie traita, hranita in permanenta , pentru a ne spori talantii ce ne-au fost dati cu atata dragoste si iubire. Cel ce-si inmulteste talantii, va fi cu siguranta vrednic sa vada lumina cea vesnica a Imparatiei Lui DUMNEZEU.

Asa cum spune Mantuitorul, viata vesnica inseamna a-L cunoaste pe Dumnezeu si pe Iisus Hristos, trimis de Tatal spre mantuirea intregii lumii. Cunoasterea aceasta se face in primul rand prin rugaciune, deci participarea la slujba şi rugaciunile personale sunt de mare folos. Apoi, lupta impotriva patimilorcare debuteaza cu un examen al constiintei, apoi continua cu spovedanie, impartasanie si cu rugaciune si trezvie.

Tot ce ni se intampla ne pune la incercare, ne descopera asa cum suntem, rai, patimasi...de acolo incepe lupta! Ma gandesc de multe ori ca suntem haotici si in viata duhovniceasca, suntem fara randuiala si de aceea de multe ori lucrurile nu avanseaza in directia binecuvantata.

Traim superifcial pentru ca adesea ne batem in piept ca suntem ortodocsi si avem impresia ca numele de ortodox in sine ne mantuieste...asta e dureros.

Foarte bine subliniat Iosif, ca de fiece data de altfel. Nu de lozincaraie intru ortodoxie duce spre sansa mantuirii, ci trairea intru invatatura si oranduiala ortodoxa ne indreapta pe drumul mantuirii. De altfel repet si accentuez, ortodoxia trebuie efectiv iubita si traita.

Costel, eu cred ca pana ajungem la iubire avem multa cale de strabatut. E bine daca tu esti deja acolo, eu sunt departe. Sf. Ioan Scararul pune iubirea pe a 27 sau 28-a treapta a scarii...iar eu sunt tot la primele trepte si cum mai urc una, cum ma dezechilibrez la a doua.

Asa e, Andrei. Eu ma gasesc repetenta la capitolul cu aproapele meu. Si daca n-am ajuns sa-mi iubesc aproapele, departe sunt si de iubirea de Dumnezeu. Grav, dar adevarat. Oare am ajuns sa fiu un loc de odihna pentru cel de langa mine? Oare merg spre fiecare om in acelasi mod, cu aceeasi deschidere de inima? Pai raspunsul e categoric NU. Si ce-i de facut? Cum sa dam roade de iubire?

Elena

Traian, frumos si adevarat spus. Crezi ca numai in Post ar trebui sa vedem asta, sau sa devina viata noastra un post continuu (aici nu vorbesc de schimbarea alimentelor, ca asta nu e post, e numai regim alimentar)?

Parintele Cleopa intrebat fiind cum sa ne rugam noi, mirenii, incepatorii - a raspuns zambind ca sa ne rugam dupa puteri.

E mai de folos o rugaciune simpla din inima decat rugaciuni ale sfintilor, care sunt - ale sfintilor.

Adica nu ma intelegeti gresit, nu consider ca rugaciunile respective nu sunt folositoare, dar cand te concentrezi asupra actului si nu asupra lui Hristos, te pierzi probabil.
Asa ca poate e bine sa alegem a ne ruga dupa putere, sa cerem dupa nevoia sufletului. Asa treapta cu treapta ne schimbam si pe dinauntru.

Nu poate nimeni incepe rugaciunea prin a cere intelepciunile pe care le cere Sfantul Efrem. Putem ajunge toti acolo, dar pana acolo sunt de trecut trepte.
Eu asa vad problema interiorizarii rugaciunii si a asimilarii starii de traire de la rugaicune.

Nu , nu te inteleg gresit. Este parerea ta si trebui respectata. Totusi sa nu uitam ca rugaciunile Sfintilor Parinti, Acatistele, Psaltira , in general, sunt de folos prin invatatura si hranirea noastra sufleteasca. Ele au o puternica incarcatura emotionala si sunt adevarate pilde pentru noi. Am constatat ca citite de multe ori la rand, le dai de intelesul lor adevarat, abia dupa cateva parcurgeri , iar Psaltira se lasa descifrata, inteleasa, in adevarul ei dupa multe citiri . Categoria rugaciunilor simple, directe intru cuvintele noastre , sunt de mare folos si exprima starea noastra sufleteasca si dragostea intru Dumnezeu. Oricum ar fi ea, rugaciunea ne mentine legatura permanent cu Bunul Dumnezeu si cu Sfintii bine placuti Lui, mijlocitori neobositi intru cele de folos noua.

Citeam ieri în cartea Monicăi Fermo "Metanii de dor" că ne trăim credinţa într-o stare de "călduţ", aceea care nu este recomandată în Scriptură. Ne simţim bine cu Dumnezeu, dar nu renunţăm la ambiţiile noastre lumeşti, ca şi când am putea sluji la doi domni...

Eu m-am simţit vizată, aducându-mi aminte de câte ori am simţit (cu înflăcărare) că nu îmi trebuie altceva în viaţă decât conştiinţa prezenţei lui Dumnezeu, şi de câte ori am uitat sau mi-am încălcat promisiunile, căzând în plictiseală, păcat, autosuficienţă...

Crede că este nevoie de timp să ne maturizăm în credinţă, tot timpul avem de luptat cu ispitele şi nu simţim mereu adierea Duhului la aceeaşi intensitate. Dar asta seamănă cu îndreptăţirea de sine... De ce nu pot să mă bucur mereu, să iubesc curat şi fără frică, să mă las mângâiată de darurile lui Dumnezeu?

Voi ce v-aţi răspunde la întrebarea: sunt eu căldicel sau dragostea pentru Hristos este fierbinte în inima mea?

Sa spun sincer, imi este teama sa imi pun aceasta intrebare deoarece nu am raspuns bun. Nadajduiesc ca pentru dorinta de a nu ma mai afla in starea de caldicel, sa-mi ajute Dumnezeu ca intr-o buna zi sa am dragoste fierbinte pentru El. Am citit undeva ca Parintii imbunatatiti sunt ispititi, pe cand noi suntem luptati de propriile patimi.

Am toata admiratia pentru cei ce au credinta puternica, dragoste fierbinte pentru Dumnezeu si nu mai cocheteaza cu compromisurile, sunt un model pentru mine si in acelasi timp realizez cat este de greu.

Am gasit acest model de traire, pe care doresc sa vi-l impartasesc si voua:

"Luni dimineata am vrut să stau de vorbă cu el, despre trăirea duhovnicească din această Sfântă Săptămână. Spre marea mea surprindere însă, când m-am apropiat, am observat cum plângea cu siroaie de lacrimi. Cei din cameră, la dorinta lui, îi rezervaseră un colt pe prici. Mi-a fost rusine că l-am deranjat si toată Săptămâna Patimilor n-am mai putut sta de vorbă cu el. Era retras în acest coltisor si plângea în continuu, privind cu ochii sufletului si simtind cu inima suferintele Fiului lui Dumnezeu răstignit pe cruce, pe Golgota. Îi impresionase pe toti cei din cameră într-atât, încât întreaga Săptămână Mare a fost una de doliu."
Continuare...
http://www.impantokratoros.gr/55CDFD9F.ro.aspx

Cand vom ajunge si noi la aceste lacrimi purificatoare?

Astazi la servici mi-am dat seama ca imi stresez colegii.
Am foarte mare exigente uneori sau de mai multe ori pe plan profesional.
Nu mi-a raspuns cineva la e-mail, mi-a sters un act normativ dintr-un tabel desi trebuia sa fie acolo, etc...Pentru unii lucrurile care mie mi se par banale cer un efort mai mare..pe care eu nu il constientizez intotdeauna (poate nu e vorba de desteptaciune dar au un stres asociat cu realizarea lucrului respectiv pe care eu nu il am). Unii sunt neatenti, nu citesc toate e-mailurile (mi se intampla si mie intr-o perioada sa ma intrebe sefa daca am vazut unele e-mailuri pe care fie nu le citeam, fie pt ca erau interpretate ca "de ignorat" intr-o perioada de stres din cauza tezei de master la care lucram).
Dar ma deranjeaza teribil cum vad ca nu avem rezultate..fie nu merge Internetul, fie lumea este plecata in delegatie, fie nu este intelegere, fie nu sunt bani si nu se pot plati unele servicii, etc.
Si cel mai rau este ca ajung sa ranesc verbal colegii, in contextul cand si eu am fost intr-o perioada in aceeasi situatie...Si nu pot evita sa nu-mi placa la servici...parca ma lupt cu morile de vant si mai e si vina mea ca nu sunt intelegatoare.
Ma deranjeaza mai mult lucrul nefacut decat buna intelegere intre colegi?...Altfel nu imi explic de ce sunt critica la adresa altora.

Tomita !
 

Tomita , sunt ispite , asa ne calim , ne trezim , caci altfel de ar merge totul lin si perfect , am dormita , ne-am plictisi , am lenevi , ne-am crede deasupra tuturor , deasupra lui Dumnezeu , ne-am trufi , am trai intr o betie a "inteligentei" noastre continuu .
Cel mai bine , si sa dai slava , ca nu esti multumita de ceea ce faci , dar sa incerci sa nu ranesti , pe cat posibil , pe colegul , prietenul , fratele tau , dar oricum sa nu apuna soarele peste mania ( supararea )ta . Un nu hotarat ranchiunei , caci aceasta ranchiuna usuca in timp sufletul , te macina definitiv , te sinucizi , lent dar sigur . In rest , sa multumesti ca n-ai ispite mai mari , si sa te bucuri ca le ai pe acestea , si ca nu ai fost uitata . . . , e semn bun . Exzisti . . . !:1:

Multe persoane deosebit de inteligente si creative pot fi si foarte neatente.
Atentia nu este un atuu al desteptaciunii sau al coeficientului de inteligenta,asa cum unele persoane care au obsesia controlului,ar dori sa creada.

Depinde cum esti si tu in relatia cu tine insati...Esti la fel de intransigenta si cu tine atunci cand gresesti sau uiti ceva?Daca ai o relatie mai blanda si relaxata cu tine,atunci ar trebui sa ai si vizavi de ceilalti aceiasi atitudine.
In cazul in care,esti la fel de critica si cu tine atunci cel putin esti sincera si esti doar obsedata de controlul asupra echilibrului.
Numai ca daca esti intelegatoare cu tine si dura cu greselile altora,este un aspect clasic cu care ne-am obisnuit toti:ipocrizia.

Pentru mine,conteaza foarte mult intelegerea si acceptarea la locul de munca,o atmosfera prieteneasca in devafoarea unei ostile,de continuua sicanare,razbunare si razboi al orgoliilor.
Dar,o sa mai treaca apa pe Dunare pana cand voi avea acea atmosfera mult visata la jobul meu.

Un verset foarte preferat de mine este Marcu 4,24:"Cu ce masura masurati cu aceeasi vi se va masura".

PS-daca ai suparat,mahnit sau ranit pe cineva,eu zic ca este destul de grav...Nu stiu ce inseamna cand zici"mi-am stresat colegii",dupa mine inteleg ca i-ai repezit,le-ai cerut socoteala si le-ai facut reprosuri pt lucruri pe care au uitat sa le faca,sau le-au facut in mod gresit.Esti investita cu aceasta autoritate peste altii,sau ai facut-o in mod gratuit"din dragoste pt lucrurile bine facute"??

Draga Tomita, stii cum e, unii de abia asteapta sa plece de la serviciu ca sa ajunga acasa, altii regreta ca trebuie sa plece de la serviciu ca sa mearga acasa. La mine in birou e urmatoarea vorba printre colegi: hai sa ne intelegem si sa facem ce depinde de noi pentru ca lumea sa se simta bine in orele astea pe care le petrecem impreuna! Nu stim noi ce ii asteapta pe unii acasa si sa isi faca nervi aiurea si din cauza colegilor de munca...
Pe de alta parte, daca esti sef, cu siguranta ca trebuie sa ii pui la punct pe oameni cand gresesc! Dar daca acestia iti sunt doar colegi, cred ca nu ar trebui sa faci exces de zel si sa le spui ce sa faca, sa nu se iste aiurea niste antipatii.

N-ai sa vezi sef iubit de toti , si apoi antipatia e relativa , se naste in mintea noastra , prin ganduri negative , si nu numai !