Daca te plimbi prin Muzeul Taranului Roman sau prin cel al Satului, intalnesti aproape la tot pasul persoane care apreciaza obiectele din el ca dragute, nostime, interesante, uitand total de rostul lor. Nu mai este impresionat pentru ca ii lipsesc trimiterile. El nu mai are capacitate sa vada "dincolo" ci doar "aici". Asa ca se multumeste cu o poza langa diverse obiecte, fara sa le cunoasca semnificatia si rostul. Am inceput sa murim si sub acest aspect.

murim sub toate aspectele...

http://www.youtube.com/watch?v=ez_9TQG1I5E&feature=related

frumos clipul..

Asa este, destul de trist ce se intampla. Pe mine ma emotioneaza mult cand merg la Muzeul Taranului Roman pentru ca vad obiecte sau fotografii care vorbesc despre oameni autentici si despre un mod de viata bineplacut lui Dumnezeu, lucruri pe care le vedem din ce in ce mai rar in zilele noastre...

din ce in ce mai rar..:(

ce parere aveti despre muzeul mina minovici? in care sunt numai cadavre si fel de fel de copii morti, cu diverse malformatii... eu unul vreau sa ma duc acolo. e singurul loc unde am intrare gratuita pt ca sunt student la UMF. voi ce credeti, e ceva neortodox un asemenea muzeu?

Neortodox poate fi doar duhul din noi cu care alegem sa privim orice in jur si bune si rele.

Un cadvru nu este ceva neortodox daca alegem sa privim ca la ceva normal si care ne aminteste si de moartea noastra personala. Odata cind ne va veni ceasul si noi vom fi dusi la groapa. Calugarii se ingroapa intre ei, in unele locuri se si dezgroapa fratii , cu calm si trezvie curata oasele celor dragi si le depoziteaza pentru pastrare in catacombe.

Altceva este sa faci din mortaciuni , cadavre si crime un spectacol, filme si programe TV lucru foarte daunator sufletului deoarece duce la racire si departare de Adevar de Dumnezeu, cazind in imaginatie si aberatii

de aceea nici nu mai vine diavolul sub forma prigoanelor sa ne omoare fizic ca NU MAI ESTE NEVOIE.
Ne numim crestini dar cuvintul asta nu mai duce in el demult VIATA care o ducea acum 2000 de ani.

Asa este. Plimbam zilnic un trup si un suflet fara prea multa viata.

Suntem din ce in ce mai straini de adevaratele valori umane, desi acestea nu vor pieri niciodata.

Suntem din ce in ce mai departe de Dumnezeu, desi El va ramane neincetat la fel de aproape.

Suntem din ce in ce mai reci intre noi, desi oameni in a caror dragoste ar trebui sa ne verificam dragostea, vor exista mereu.

In fata Manastirii Humor ma durea inima ca nu pot plange pentru minunata lume crestina, ce nu mai are ecou in inimile noastre, ale celor destepti, culti, moderni, eleganti, civilizati... dar denaturati pana in maduva oaselor. Vai noua! Mai vai celor ce ne urmeaza!

Nu toti suntem asa;unii poate sunt mai apoape de Dumnezeu decat credeti dvs..Intotdeauna se vor gasi oameni care sa se jertfeasca pentru ceea ce cred.

Dureros este si faptul ca cei care sunt angajati ai muzeului stau langa usa de la intararea unei case fara sa te intampine, fara sa te aseze la masa cuvantului. Nu-ti vorbesc despre casa respectiva, despre obiceiuri ... nu pleci de acolo cu o lume in tine. Mai bine s-ar angaja niste paznici, daca doar la asta se rezuma prezenta lor acolo: nu fotografiati, nu atingeti ....

Sunt de acord cu tine, Costel. Insa, cu toate ca Muzeul Satului imi este foarte drag, totusi, chiar prin calitatea lui de muzeu este lipsit de o reala autenticitate. Nu plecam de acolo cu o lume in noi, ci doar cu o umbra a ei pentru ca, in realitate, locul in sine nu este viu, ci unul artificial.

Cu adevarat castigati suntem, atunci cand reusim sa ajungem in locuri "uitate de lume", care inca mai pastreaza vechile traditii: Muntii Apuseni, Marginimea Sibiului, Bucovina. Aici, cand vedem o batrana stand pe prispa casei, parca ne asteptam sa ne intampine chipul bunicii.

Exact Marius.
Daca aceste vestigii ar fi pastrate la locul lor de origine ar fi mai bine, am intelege mai bine functionalitatea lor, s-ar potrivi mai bine mediului.
Le-am trai altfel.
Satul s-a schimbat mult si au uitat si taranii de aceste lucruri de la Muzeul satului, mestesuguri, etc.
Ce sa vorbim de tors si tesut la razboi, cand astazi s-au pierdut meserii si meseriasi mai noi si mai uitili: croitori, cizmari, pielari, blanari, lenjerese, modiste, remaieze (pentru ciorapi de dama) instalatori, reparatori de orice lucruri.
Nu mai sunt, le aruncam si luam altele din magazin, bune rele, ne vin bine sau nu le folosim.
Nu mai iubim individualul, vechiul.
Cred ca tinerii din ziua de azi nici nu cunosc aceste meserii. Mai sunt fete care vor sa fie croitorese, sau care sa tricoteze, sa brodeze crucuilite sau goblenuri? Sa lucreze dantele?
Mai sunt cizmari sa mai lipeasca un toc, sau sa mai repare ceva la un pantof?
Cine mai vrea sa se faca meserias?
Haine si incaltari de gata, de lux, de marca, mobila IKEA, zugravim si facem lucruri in casa singuri (cum o fi) ca nu-s bani, aruncam ceea ce s-a defectat putin, sau s-a rupt.
Vrem numai nou, pe banda, rece, abstract, modele, fotbalisti si superstar.
Pentru ce sa invatam o meserie?
Pentru ce muzeu, mobila si cusaturi de mana?

Revenind la muzeu - la fel si cu animalele din gradina zoologica. Rupte din mediul lor nu le intelegem, nu stim cum traiesc ele de fapt si cum sunt.

Da, ai dreptate, cei de astazi nu mai pot prezenta satul decat la trecut: "in vechime asa se faceau lucrurile, in trecut asa se salutau taranii..." Sunt persoane care doar au citit despre viata satului, nu o mai traiesc.

Cata dreptate ai! Am citit ca monahii, cand ziceau Rugaciunea lui Iisus plangeau.

Insa eu nu pot! :( Si la moartea lu' bunicu (eu ii ziceam tatica pentru ca de mic m'a crescut) tot am plans putin. Eram foarte suparat, insa am plans foarte putin!

Sunt chiar asa de "piatra"?

De fiecare data cand mi'am pus intrebarea asta, mi s'a raspuns asa:

"Stie Domnul ce iti este mai de folos. Unora plansul, altora impietrirea.
Caci cei cu plansul mai mult se smeresc, pe cand tu, daca ai simti mai mult sau mai altfel poate foarte usor ai cadea in mandrie."

Eu credeam (si inca mai cred, in parte) ca "plansul", "lacrimile" nu tre' sa se manifeste la un barbat! Suntem barbati, nu femei! Deci il vedeam (si in parte inca il mai vad) ca o rusine!

Sa fie o rusine multimea lacrimilor Sfantului Siluan Athonitul ?!
Inaintea lui Dumnezeu, nu mai suntem barbati si femei, ci suflete neputincioase in a iubi deplin.

Darul lacrimilor este atat de mare, insa din ce in ce mai rar, caci inimile noastre au ajuns mandre si intarite in egoism.
Nu mai stim sa compatimim impreuna cu cei de langa noi, aflati in dureri.
Nu mai stim nici sa ne plangem delasarea, indiferenta, pacatele pe care le facem neincetat.

Trebuie sa plangem pentru neputinta de a intoarce lui Dumnezeu dragostea pe care ne'o poarta.

Sunt anumite lucruri si, intr-un final, trairi pe care pe care nu le putem intelege deplin, vizitand muzee sau prin lectura. Bogatia vietii o aflam acolo unde poate printr-o strangere de mana sau doar prin cateva cuvinte adresate noua, o persoana dintr-un loc in care ne aflam pentru prima data, ne face sa ne simtim si noi ai locului. Este mare lucru acesta. Taranul roman,departe de a avea studii in sociologie sau in stiintele comunicarii, pastreaza acest mare dar, acea deschidere fireasca, prin care vede pana si intr-un strain, un important partener de dialog.

Spunem ca neamul nostru s-a nascut crestin. Or, taranul roman, in nenumarate randuri, a facut si inca face dovada acestui fapt. De aceea chiar am putea afirma, preluand de la parintele Rafail, ca "ortodoxia este firea taranului". El il "omeneste" pe strain deoarece nu uita cuvintele Mantuitorului: "Iata, Eu stau la usa si bat", dar si "intrucat ati facut unuia dintr-acesti frati ai Mei, prea mici, Mie Mi-ati facut". Cat de minunat este ca atunci cand il urmam pe Hristos, intotdeauna ne apropiem si intre noi.

Ma bucur ca mai sunt persoane care vad si altceva in taran. Predomina foarte mult o alta caracterizare - taranul nu mai citeste nimic, marea lui preocupare e somnul, paraziteaza locul in care sta, lucrurile au evoluat atat de mult incat el este doar incompetent, ... lumea satului a devenit o lume de handicapati in care se proptesc unii de altii. De ce o astfel de caracterizare? Pentru ca ei sunt oameni de omenie, ca nu s-au instrainat de viata din Biserica, ca au in curte o poarta ce duce la vecin, ... in vreme ce noi, cei departe de felul de a fi al taranului, nu ne mai cunoastem rudele si ne-am obisnuit sa nu mai fim strigati pe nume.

Eu nu vad cum viata intr-un sat arhaic este invariabil mai buna decat cea intr-o metropola moderna. Ambele au avantaje si dezavantaje, dar eu tind spre cea de-a doua. Oricum, nu dati in mine, e doar o parere.

Dar daca as fi in situatia in care as prefera prima alternativa, intreaga vina pentru situatia actuala ar apartine societatii omenesti. Oamenii au ales sa abandoneze un trai si sa se apuce de altul.

Apoi, imi displace profund felul romantic in care taranul roman este descris. El nu e bun sau rau. Nu e o figura pe care s-o construim cum ne place sau dupa cum au preferat diversi autori romani sa-l descrie, transformand prostia in virtute, lipsa de initiativa in smerenie si asa mai departe. Exista tarani betivi, criminali, care injura ca la usa cortului, care asculta manele, in viata carora biserica e doar o alta activitate pe agenda saptamanala, precum mersul la carciuma. Ma uit in tara asta si mare mirare sa nu fie astia marjoritari. Si pentru fiecare Cosbuc ce-a vazut viata la tara ca fiind idilica, exista cate un Rebreanu sau Marin Preda sec.

Taranul roman ideal, da. Despre el putem sa indrugam ce vrem, sa-i punem calitati in carca cu nemiluita, dar asta nu-l face sa fie mai raspandit in lumea reala, nu-l face nici macar real.

Satul romanesc a fost constant intr-o continua schimbare, cu toate ca pana la comunism schimbarea asta s-a miscat foarte greu. Colectivizarea abuziva, venirea capitalismului peste o agricultura de subzistenta l-au lovit greu, el fiin obisnuit cu o evolutie lenta. Este, asadar, normal ca schimbarile care au loc sa ii faca pe unii sa-si doreasca revenirea la starea de dinainte. La fel cum si alti romanii debusolati dupa '89 isi doreau - si unii inca isi mai doresc - intoarcerea comunismului, macar in parte.

Dar viata nu e asa, e cruda si n-o intereseaza, nu se uita inapoi si merge numai inainte. Poate ca Moromete va ramane ingropat in literatura, iar satele romanesti vor deveni sate de intreprinzatori pusi pe profit, care nu-si mai construiesc casele din chirpici, nu mai cultiva porumb in nestire, nu mai joaca hore duminica. Bine sau rau? Nu sunt eu in masura sa judec. Dar asta se va intampla, odata si odata. Oamenii vor fi nevoiti sa se adapteze, daca nu o vor face vor muri de foame.

Si nu e vina guvernantilor, sau a lui Dumnezeu sau a mai stiu eu cui. Dupa mine, nu e nimeni de vina, asa functioneaza viata si trecerea timpului. Daca vreti neaparat un "vinovat", acela e tot romanul care in magazin stramba din nas cand vede vinete romanesti si le prefera pe cele din import. Noi, societatea. Personal, nu ma pot simti vinovat intr-o astfel de situatie, pentru ca de fiecare data as alege ce-i mai bun pentru mine.

(Va rog, nu degenerati intr-o discutie despre legumele de la tarani versus pepenii turcesti, nu asta e scopul exemplului meu - e pur ilustrativ.)

scrabble, atat timp cat intrand intr-o biserica la tara, toti oamenii ma salutau ca si cand mergeam cu ei la acea biserica de o viata, e semn ca sunt vii. Au capacitatea sa nu vada in tine un strain. Nu-ti stiu numele, dar dau mana cu tine. La acesti tarani am facut referire.

Modul in care defineste domnul Costion Nicolescu Muzeul Taranului Roman: "Muzeul nostru nu este unul descriptiv, unul ilustrativ si nici un muzeu in sensul muzeologiei clasice, care este, de obicei, descriptiva, ci este construit, asa cum spunea domnul Horia Bernea, ca o icoana a taranului roman. Diferenta dintre icoana si fotografie este ca icoana presupune o prezenta a spiritualului mult mai accentuata si implica un grad de sfintenie – nu poti sa pui pe oricine intr-o icoana – si de aceea este si mult mai greu de descris.

Daca taranul face posibil muzeul, atunci muzeul trebuie sa faca posibil accesul la taran, prin taran intelegind toata cultura taraneasca, deci un raspuns al unui neam la problemele de existenta, la problemele contactului cu divinitatea, cu lumea, modul in care raspunde el la acest dialog – sa-i spunem – existential pe parcursul istoriei sau al unei perioade anume.
Emblema noastra este taranul Tatomir, care poate fi vazut si la intrarea in muzeu. Este o fotografie facuta de Ernest Bernea si despre care domnul Horia Bernea spunea ca este foarte european – cu el te poti duce oriunde: are demnitate pe chip si in imbracaminte.

Spaima care exista astazi este ca muzeele sa nu devina un fel de cimitire frumoase. Or, aici totul e viu; in icoana, mortul nu e mort, e viu, asa cum spunea Horia Bernea". Costion NICOLESCU, director Galeria de arta taraneasca

Taranul este pentru omul de astazi greu de definit, asa cum greu de inteles sunt notiunile de om cumsecade, noblete, grija, ascultare, randuiala, cuvant dat.

Omul natural va fi pus in vitrina. Peste cativa ani vom putea vizita "Muzeul Oamenilor Naturali".
Iar vizitatorii se vor numi "oameni noi" sau "oameni moderni".

Normalul, naturalul, frumosul, odihnitorul ajunge la muzeu. Este trist ca viata ajunge in vitrina.
Vom da seama pentru ca ne e rusine sa fim naturali, sa fim noi insine, asa cum ne vrea si Dumnezeu.

Se va gasi cineva sa le vorbeasca acestor oameni din vitrina, semn ca nu a murit si ultimul om natural. Drama sta in faptul ca cel care le va grai, va fi considerat nebun.

Exista nu numai o tendinta de "muzeificare" a vietii de zi cu zi in cazul omului modern, ci si de "repaganizare" a ei.

Am avut ocazia sa merg acum ceva timp intr-un Mall din Bucuresti. Nu-mi este un "peisaj" prea familiar.

De aceea, poate, am si avut senzatia stranie ca lumea care misuna din magazin in magazin privea produsele expuse ca intr-un muzeu. Oamenii nu mai simt nevoia sa admire opere de arta, obiecte traditionale, cu incarcatura emotionala si spirituala, ci pantaloni, camasi, pantofi, ceasuri, bratari etc.

In ce priveste "repaganizarea", senzatia mi-a fost data de masinile expuse in magazin, aflate la inaltime, pe piedestal, ca niste noi idoli ai lumii de azi.