Buna sa va fie inima, tuturor!
Ce este frica de Dumnezeu? De ce ( motivul )ar trebui sa ne fie frica?
Sunt un om care de obicei se impiedica in foarte multe semne de intrebare, si nu intotdeauna in modul cel mai cuviincios sau intelept cu putinta.
Sper ca sa fi deschis topicul acolo unde trebuia.

Hmmm, deci, nimeni nu doreste sa ofere ceva lamuriri?:hmmm:

"FRICA DE DUMNEZEU ESTE INCEPUTUL INTELEPCIUNII"scrie in BIBLIE.Adica daca ne hotarim sa il iubim pe Dumnezeu ,trebuie sa ne ingrijim sa nu il suparam si pt asta trebuie sa facem voia lui ,respectind cele doua porunci din N.T.:1.SA iubeesti pe Domnul Dumnezeu din toata inima ta ,din tot sufletul tau si din tot cugetul tau ..si 2. sa iubesti pe aproapele tau ca pe tine insuti .Aceasta din urma inseamna intr-atit sa-l iubesti PE APROAPELE ,PRIETEN SAU DUSMAN,incit sa-i doresti mintuirea sufletului sau ,in primul rind ,si asta nu se poate face cu minciuni ecumeniste cum ca toti am fi una ,ci aratind ca adevarul ortodox este SINGURUL MINTUITOR DE SUFLETE .Iar cei care nu fac astfel ar trebui sa le fie foarte frica de faptul ca IL supara pe Dumnezeu,..mintind .:):)Apoi sa nu il suparam pe Dumnezeu cu pacatele noastre ,care prin spovedanie facuta cu smerenie si parere de rau si cu hotarirea de a nu mai pacatui ,sa ii dam posibilitatea lui Dumnezeu sa ne ierte ,caci pt aceasta posibilitate de a ne ierte in acest fel ,a murit EL pe cruce rastignit.Sa ne fie FRICA dace facem o spovedanie mindra ca sau superficiala ,ca IL suparam pe Domnul!

Voi fi carcotasa si voi intreba: 1 )cum este posibil sa te *hotarasti* sa il iubesti pe Dumnezeu? 2)De ce ne-ar fi frica ca il suparam, nu doar Dumnezeu este iubire si iertare? 3)De ce este nevoie de reguli ca sa iubesti? 4)Sa inteleg ca daca sunt respectate toate aceste reguli, inseamna ca nu imi va mai fi frica- atunci de ce si cei mai sfinti si cei mai intelepti obisnuiesc sa spuna ca lor nu le este frica de nimic decat de Dumnezeu?5) Si nu in ultimul rand, de ce sa iubesc sau sa am o relatie cu cineva doar din frica?
In ceea ce ma priveste, eu cred ca frica de Dumnezeu este un alt mod de a vorbi despre smerenie. Nu neaparat frica de a fi pedepsit, cat teama de a-ti fi scapat vreun pacat, vreo "jignire" adusa Domnului si sa fie pana la urma vorba de frica de a-l indeparta pe Dumnezeu de la tine.

1) Chipul lui Dumnezeu este in fiecare din noi, noi trebuie doar sa ne dam seama ca Iubirea, dragostea cea mai mare, nu o putem gasi decat de la Cel ce ne-a facut "dupa chipul si asemanarea Sa". Daca simtim ca trebuie sa ne "hotaram", este pentru ca nu vrem sa-L urmam cu adevarat, si nu-L cunoastem inca, adica nu-I simtim purtarea de grija ce-o are pentru noi in fiecare secunda, rabdarea Lui ca noi sa ne intoarcem modul de a gandi, spre Voia Sa... Si apoi, noua crestinilor (celor ortodocsi, cu precadere..), ne este mai usor sa-L gasim pe Domnul in interiorul nostru, din moment ce L-am primit in noi, prin Sf Taina a Botezului. Si cum sa nu-L iubim pe Iisus Hristos, Care si-a dat viata pe Cruce, pt toti oamenii de pe acest pamant, pt ca fiecare sa biruim, cu El, Fiul lui Dumnezeu, pacatul care ne robeste odata ce avem o fire cazuta... Iubindu-L pe Dumnezeu, adica slavind Sf Treime prin modul nostru de a ne trai viata, ajungem la Fericirea cea adevarata, care ne umple sufletele de lumina, pace, dragoste... Chiar ne trebuie asa mult sa ne hotaram...??
2) Ne este frica sa-L "suparam", din smerenie, cum ai zis si tu la sfarsit. De fapt, Dumnezeu nu se supara pe noi, ca nu prea este El suparacios... Dar cand nu respectam Poruncile, care sunt Legea Firii, si care ne duc la implinirea noastra ca oameni (prin pocainta si alegerea unui mod de viata crestin), suntem in afara Firescului, si Dumnezeu nu poate sa impiedice raul ce se abate asupra noastra, pt ca El ne vrea numai binele, insa Binele cel adevarat...
3) "Regulile" sunt de fapt Poruncile, pe care avem nevoie sa le implinim, pt ca altfel suntem impotriva Celui care ne-a dat noua viata, ca sa-L cunoastem pe El... Nu se poate ca atunci cand nu tinem Poruncile, sa nu se abata asupra noastra si "pedepsele", din acelasi motiv: pt ca numai Bunul Dumnezeu stie ce e bine pt noi, daca noi nu intelegem ca nu ne poate fi Bine fara El... Binele acesta cu majuscula, este raspunsul nevoii noastre de implinire spirituala, de desfatare a sufletului in Dragostea lui Dumnezeu.
4) Sfintilor nu le mai este frica decat de Dumnezeu, pentru ca ei ajungand la desavarsire, simt mereu Prezenta si Puterea inimaginabila a lui Dumnezeu... De aceea, noi trebuie sa ne smerim, pentru ca daca ne dorim o apropiere brusca de Dumnezeu, ar fi spre osanda noastra, ne-ar produce o frica foarte mare...
5) In relatia cu Dumnezeu, nu trebuie sa te apropii de El din frica... Frica asta de care vorbesti acum, la ultima intrebare, este cea pe care ne-o sugereaza diavolii, pt ca noi suntem revoltati pe Dumnezeu, din motive 1000, si ne fac sa credem ca Dumnezeu este rau, etc... De aceea Legea lui Dumnezeu se cheama Legea Libertatii, si printr-o relatie, cat mai apropiata, cu Domnul, fiecare om isi va dobandi libertatea adevarata, a duhului (adica acea parte a sufletului prin care stabilim relatia noastra - care trebuie sa fie duhovniceasca, nu sentimentala - cu Divinitatea), dupa cum si alegerea de a-L urma, nu poate fi facuta decat liber si cu sinceritate...
Eu ti-am raspuns dupa cum inteleg si eu aceasta frica de Dumnezeu, si am incercat sa te lamuresc - sper ca am reusit cat de cat, sau ca m-am facut inteleasa.
Ca o concluzie, cred ca ai subliniat bine ca de fapt ne este frica sa-L indepartam pe Dumnezeu de la noi, din moment ce simtim ca... "nicaieri nu-i mai bine decat Acasa"... :rolleyes:

Multumesc pentru raspunsuri, Dragomirna. Mai astept si alte interventii. :)

Putem întelege ce este frica de Dumnezeu daca ne gândim ce este netemerea de Dumnezeu:
-nepasare fata de poruncile divine
-încredere prea mare în mila divina si pacatuire deliberata
-multumire de sine

Frica de Dumnezeu e de fapt frica de iad. Cine n-o are e împietrit dar daca se straduie pentru poruncile divine va aparea.

http://www.crestinortodox.ro/Cuvinte-duhovnicesti/Frica_de_Dumnezeu_si_gandul_la_Judecata-28-20040.html

De ce o numim frica de Dumnezeu si nu frica de iad?
Nu este frica un mod josnic de a conditiona fiinta umana, atunci cand ii este dat liberul arbitru?

Nu este un mod josnic de a conditiona omul, pentru ca frica de Dumnezeu nu este precum sentimentul, autosugestionat, prin care ne ingrozim ca "daca nu credem in Dumnezeu ne va fi rau". Este o frica duhovniceasca, si care ne este daruita chiar de Dumnezeu, deoarece este o frica sfanta, pe care trebuie sa o avem mereu pt a reusi sa-I implinim Voia, cu smerenie. Tocmai prin liberul arbitru, trebuie sa intelegem aceasta frica de Dumnezeu, care ne aduce mai aproape de libertatea fata de tot ce ne leaga de dorintele indreptate spre lumea aceasta, adica mai aproape de Dumnezeu. Frica de iad, este altceva decat frica de Dumnezeu, este acea frica mai lumeasca. Nu trebuie sa confundam aceste doua tipuri de frica (desi sunt una in completarea celeilalte din ceea ce a spus Traditie), si nu trebuie sa asociem sentimentul de frica de care spuneam la inceput, cu o conditionare a omului in relatia cu Dumnezeu, pentru ca nu are sens cand este vorba mai intai de liberul arbitru...
Sper ca nu m-am exprimat prea complicat. :rolleyes:

Îti raspund cu cuvintele parintelui Sofronie Saharov:

Exista multe trepte si forme ale ei, dar noi ne vom opri mai întâi asupra uneia din ele, care în chip deosebit actioneaza pentru mântuirea noastra: "groaza" de a ne afla nevrednici de Dumnezeu, care ni s-a descoperit în Lumina neapusa. Cei ce sunt însemnati de aceast sfânta frica se elibereaza de orice alta teama pamânteasca. Parintii nostri, neînfricati slujitori ai Duhului, se îndepartau în pustietati si traiau cu fiarele salbatice, în conditii aspre, într-o saracie totala, care întrece închipuirile oamenilor contemporani. Si asta, pentru a putea fi liberi sa plânga, constienti fiind cât de departe sunt de Dumnezeul cel iubit. Nu este poate dat oricui a întelege pentru ce barbatii duhovnicesti, care au dispretuit toate cele din lumea aceasta, plâng tot atât de mult, daca nu chiar mai mult decât mamele deasupra mormintelor fiilor lor atât de scumpi inimilor lor. Acesti sihastri plâng când contempla în launtrul lor bezna întunecoasa; când vad radacinile adânci ale "cunoasterii raului", pe care nu le pot smulge cu propria lor putere…
...
În marea sa întristare de a-L fi pierdut pe Dumnezeu, sufletul se dezbraca de imaginile materiale si gândite; atunci mintea - duhul se apropie de hotarul de unde poate aparea Lumina. Dar aceasta granita poate ramânea netrecuta, daca mintea se va întoarce asupra ei…

...


La începutul pocaintei noastre, parca nu vedem nimic, în afara de iadul nostru launtric, dar în mod ciudat, Lumina nevazuta înca de noi patrunde deja înauntru ca o simtire vie a prezentei lui Dumnezeu. Daca noi ne vom tine, puternic, cu amândoua mâinile de marginea vesmântului lui Iisus Hristos, atunci minunea cresterii noatre în Dumnezeu se va intensifica mereu si va începe sa ni se descopere minunatul chip al lui Iisus si vom contempla în El Proiectul, dupa care noi, oamenii, am fost zamisliti înainte de facerea lumii. Pentru ca sa nu se mândreasca inima omului din cauza bogatiei darului, i se da de catre Providenta sa mearga pe urcusul abrupt spre aceasta cunostinta care oboseste si mintea si sufletul, si trupul. Din timp în timp, Dumnezeu îsi retrage mâna de la nevoitor si atunci duhul strain gaseste o ocazie sa clatine inima si gândul nostru. De aceea nu ne simtim niciodata într-o siguranta desavârsita si chiar în timpul marilor revarsari de mila din partea iubitului Dumnezeu nu ne "înaltam"

Deci frica de Dumnezeu este un sentiment de groaza pentru propria nevrednicie si necuratie si totodata lupta pentru poruncile divine.

Si nu este ceva imaginar, chiar suntem necurati. Deci cine are aceasta frica traieste ]n adevar, cine n-o are e mort sufleteste, traieste în multumire de sine dar sub el astepata focul iadului.

Pentru ca tocmai prin aceasta groaza / nemultumire de sine / ura de sine ne curatim de mândria adamico-luciferica si ea continua la nesfârsit, prin ea urcând spre asemanarea cu Dumnezeu care nu are limita.

eu cred ca mai degraba frica de Dumnezeu se refera la respectul pe care trebuie sa-l avem fata de Dumnezeu

În Vechiul Testament într-adevar frica de Dumnezeu înseamna respectul datorat Lui, care înclude si facerea voii Lui. E ceva formal, distant.

Dar în Legea noua frica de Dumnezeu e generata de atingerea Duhului Sfânt, e o vedere duhovniceasca, o cunoastere directa a lui Dumnezeu. În mod natural omul Îl concepe pe Dumnezeu dupa propria imaginatie, dar cei se straduie pentru poruncile divine fara îngaduinta fata de sine primesc lucrarea Duhului Care le arata întunericul launtric (multumirea de sine) si curatindu-se treptat de el ajung sa-L "vada" tot mai mult pe Dumnezeu, dupa cum zice Sfântul Siluan: "Smerenia e lumina în care vedem pe Dumnezeu-Lumina"..

Parintele Staniloae spune ca parintii duhovnicesti disting doua feluri de frica de Dumnezeu: frica de robi, adica frica de pedeapsa Lui si frica din iubire, adica frica de a nu ne lipsi de bunatatea Lui. Prima e a incepatorilor , a doua a celor progresati...In frica de a pacatui, care e una cu frica de Dumnezeu, nu avem constiinta unei primejdii imediate, ci a unei primejdii viitoare, a unui rau care ne va apasa existenta la infinit.

Foarte frumoase sunt citatele din Parintele Sofronie Saharov si ale Parintelui Siluan. Multumim ca ne-ai impartisit din acestea, Traditie, insa tot nu cred ca intre frica de Dumnezeu si frica de iad poate fi pus semnul egal, asa cum ai spus in prima interventie in topicul de fata, si nici macar nu cred ca aceasta prima idee a ta reiese din citatele pe care le-ai adus - foarte frumoase, repet - si pe care nu pot sa le contrazic in niciun fel. Poate ca cea de-a doua dintre aceste frici -cea de iad - vine ca adaos celei dintai si exista datorita slabiciunii omului, dar ma gandesc ca nu ar trebui ca aceasta sa ne domine si sa ne calauzeasca credinta.De aceea, imi permit sa spun ca subscriu la spusele lui Costel in ultima sa postare cand citeaza pe Parintele Staniloae, desi daca vorbim despre incepatori si despre progresati in ale credintei, eu fac parte din prima categorie.
In ceea ce priveste ultima postare a Dragomirnei, nu cred ca e "complicata" exprimarea ta, dar cred ca unele afirmatii au nevoie sa fie nuantate, pentru ca eu tot nu am priceput legatura- asa cum o explici tu- dintre frica de Dumnezeu si liberul arbitru. Eu o vad, dar in sensul pe care l-am precizat si la inceput. In plus, cred frica de Dumnezeu este un sentiment pios, al omului smerit care se teme sa il indeparteze pe Dumnezeu si care sa nu ii se mai asculte "glasul rugaciunii", tine de iubire,de credinta, de incredintare,de sentiment, pe cand liberul arbitru este un principiu al libertatii, care are ca sursa ratiunea. Insa si iubirea si credinta si frica de Dumnezeu inteleasa in spiritul celor de mai sus pe o parte, si ratiunea pe de alta parte, cred ca sunt conditii definitorii sine qua non ale crestinului.- asta o spune un om fara foarte multe lecturi din domeniu, cum am mai spus sunt un incepator, de aceea, astept sa ma contraziceti ca sa invat sau sa invatam impreuna.Am si deschis subiectul acesta pentru a aduce lumina asupra-i.

corectare: ...care se teme sa il indeparteze pe Dumnezeu si care se *teme* sa nu i se mai asculte "glasul rugaciunii"....

:) Eu te-am inteles pe tine, si in ce ai spus in ultima postare, respectiv in completarile cu care sunt de acord. Ai dreptate, trebuie sa fac unele afirmatii mai nuantate. In ce priveste legatura dintre frica de Dumnezeu si liberul arbitru, nu este asa dificil de inteles ca, aceasta frica lumeasca "sa nu cumva sa patim nu stiu ce" este o autosugestie, deci o alegere personala, intr-un sens mai adanc al termenilor de "frica" si "libertate" - dupa cum si tu ai spus ca "insa si iubirea si credinta si frica de Dumnezeu (inteleasa in spiritul celor de mai sus pe o parte), si ratiunea pe de alta parte, cred ca sunt conditii definitorii sine qua non ale crestinului", si prin conditii ale "crestinului" cred ca te-ai referit si la faptul ca trairea intru Hristos, pe care ne straduim noi sa o realizam din moment ce ne numim crestini si mai ales ortodocsi, presupune o anumita profunzime a spiritului, care este dimensiunea duhovniceasca a sufletului.

Frica de Dumnezeu este folosirea libertatii date intru respectarea poruncilor date , a ne incadra intru toate in limita celor date si pana la urma, urmei , insasi normele de convietuire si legistlatia intregii omeniri se bazeaza pe cele zece porunci fara de care libertatea devine haos si desartaciune. Frica de Dumnezeu este cea mai fireasca si sanatoasa dintre toate cele ce le stim pana acum si nici nu se-ntrevede vreo schimbare, pentru ca nici nu va sa fie vreodat. Daca ar fi vreodat sa dispara complet frica de Dumnezeu, atunci sa fim siguri ca si cei ce trebuiau sa o pastreze, vor disparea pana la ultimul, pentru totdeauna !

draga cristi poi cele 10 porunci nu sunt norme de convietzuire shi baza legislativa a gLumii... NU... poate fi interpretat shi asha ca s-or fi inspirat de la Domnul, dar ele, minunatele porunci sunt Domnul, shi calauza care te duce la lepadarea de gLume care pe vremuri era egiptul shi sodoma shi gomora shi babilonul shi ierusalimul stricat deci te face sa te calauzeshte cu afatul cel bun sa nu mai slujeshti idolilor, lacomiei, gLumii, shi sa te lepezi de sine ca sa ajungi la pamantul fagaduintzei pentru a putea vietzui sfant impreuna cu Hristos Domnul lundu-tzi crucea slujirii shi ascultarii adica a nepacatuirii ducand o viatza duhovniceasca fiind mort fatza de gLume... cu taate legile shi slava ei desharta... dar gLumea s-a strecurat shi intre noi deci trebuie sa fii atent shi la aproapele tau ortodox care inca nu a lepadat mancarea, tzigara shi desfranarea... adica cafeaua sevrajelor pentru a avea sange shi fortza ca sa lucreze la caramizile lui faraon...

"e prea mult sa dormi toata noaptea, e pre mult sa lucrezi toata ziua"
"Domnul iubeshte munca, dar nu asha sa fi luat de la sarbatori shi Duminica" (citate inexacte din memorie din CLD)

Ai exprimat mai bine decat mine, ceea ce vroiam si eu sa spun, despre legatura dintre libertatea omului si frica de Dumnezeu. Sper ca acum s-a lamurit si ecalt_de_lune.

eclat_de_lune* scz (apropos, frumos nick :rolleyes: )

Interesant subiect. Am citit cu atentie toate postarile cu interes pentru ca si eu acum traiesc o mare frica. Sunt intr-o perioada foarte grea din viata mea, in care, dupa multe evenimente tensionate si MULT stress la serviciu, am intrat intr-o stare de anxietate si depresie (diagnosticata clinic) pentru care am inceput tratament. Inainte de a face acest pas, am incercat pe propriile puteri, m-am rugat cat am putut de mult, am fost la Maslu, la biserici multe si am vb si cu un parinte duhovnic - el este de fapt chiar cel ce mi-a spus sa merg la medic si am luat aceasta ca pe o indrumare de la Duhul Sfant, prin parintele caruia ma spovedeam, ca trebuie sa accept acest ajutor.
Recunosc ca nu am credinta in asa fel incat prin ea sa imi vindec toate fricile. Credinta mea e slaba, rugaciunea e cum e ... ma rog la Dumnezeu sa ma intareasca in acestea.
Mi-e tare frica prin ceea ce fac/simt, sa nu il supar pe Dumnezeu. Dar nici nu stiu ce anume ar trebui sa fac sa nu il supar. Bine, acum sunt intr-un moment de criza si de multe, multe indoieli si intrebari, caracteristice cred eu si starii in care ma aflu.
Vreau sa va intreb insa: cum se poate face o astfel de "separare de lume" pentru a trai doar pentru Dumnezeu cand ai familie? Am sot (care nu este asa credincios, adica nici macar cat mine), am un baietel de un an jumate, am parinti, frati, traim toti impreuna, o izolare a mea i-ar tulbura cumplit. Oare prin aceasta nu fac si mai mare pacat?
Cum poate un om care traieste in lume, cu familie, serviciu etc sa mentina vie comuniunea cu Dumnezeu?
Iertati-ma daca mesajul meu pare prostesc sau aiurea ... am postat exact ce am scris, fara sa recitesc.

Ecaterina draga, multa ,multa nadejde in Bunul Dumneze si nu in ultimul rand, urmeaza sfaturile Parintelui Duhovnic si in paralel tratamentul medical. Sunt si astfel de momente in viata, pe care trebuie sa stim si sa vrem sa le trecem. Izolarea si deznadejdea nu sunt deloc bune, ci din potriva, pot accentua starea ta. Trebuî sa intelegi ca nu esti singura finta din lume cu astfel de simptome, ci din potriva. In primul rand trebuie sa fi o lupatatoare , iar dragostea in Bunul Dumnezeu sa nu piara nici o clipa. Rugaciunea este singura care ne tine aproape de El. Exista in astfel de momente grele, tendinta de a ne revolta impotriva a tot si a toate, pe fondul unei disperari accentuate, unde parca nimic si nimeni nu ne mai poate ajuta, unde pana si viata nu mai reprezinta nimic pentru noi. Vezi tu, este foarte important sa depasim aceasta etapa, facand o evaluare sincera cu noi insine, cu cea ce am facut bun si mai putin bun, sa cautam cauza sau cauzele ce ne-au impins spre suferinta noastra. Este foarte importanta aceasta proprie evaluare si de a incerca o indreptare acolo unde am gresit. In astfel de momente , sigur, cauti sa te retragi in propria carapace, este o reactie de autoaparare, dar care pe termen lung, aduce suferinta celor apropiati si accentuarea starii depresive. Suntem facuti sa traim impreuna si numai astfel trebui sa traim, mai ales ca tu ai un copil, de care trebui sa te bucuri si sa ai grija de el. Ce bucurie mai mare, este aceea de a fi mama! Sunt sigur ca vei trece peste aceste clipe neplacute, aproindu-te mai mult de Dumnezeu, Biserica si propia-ti familie.

Pt Ecaterina: Nu am propria familie, decat pe cea in care m-am nascut, dar sper ca pot sa-ti raspund cat de cat la obiect. In primul rand, cat de putina credinta ai, nu renunta la ea, si incearca sa te apropii si mai mult de Dumnezeu, dar intr-un mod mai putin stresant, incearca sa-ti dai seama ca ai nevoie de Dumnezeu in viata ta dar intr-un mod mai personal. Adica sa gasesti mangaiere in Rugaciunea (zilnica) in primul rand, liniste sufleteasca la fiecare Sf Liturghie la care mergi (si unde tb sa-l duci si pe copilasul tau si sa-l impartasesti - poate ca deja o faci, si atunci deja esti pe drumul cel bun!), sa mai citesti si cate o carte ortodoxa, din care nu se poate sa nu simti ca te hranesti cu ceea ce ese scris acolo spre folos tuturor credinciosilor, mai putin sau mai mult credinciosi. Iti recomand cartile Maicii Siluana - am tot facut reclama pe aici, dar nemascata... :p Eu chiar m-am folosit si ma folosesc f mult de sfaturile Maicii.
In sfarsit, nu-i deloc aiurea mesajul tau, cred ca sunt atat de multi oameni care trec prin ce treci si tu, eu personal cunosc destui... Si eu am trecut printr-o depresie, dar nu am fost diagnosticata decat dupa ce-am scapat de ea... - diagnosticul, desi tarziu, mi-a fost pus de un psiholog, deci a fost o boala si la mine. In fine, eu voiam sa spun ca am scapat de starile depresive (care au durat destul de mult, mai bine de un an de zile, si care erau provocate atat de stres cat si de diferite probleme care simteam ca ma depasesc) numai cu ajutorul lui Dumnezeu, si prin asta insemnand ca am inceput sa respect un anumit program de viata. O sa-ti dai seama la inceput ca este cam greu, daca nu imposibil, dar daca iti propui cu adevarat, vei reusi! Dar, in nici un caz nu trebuie sa te "izolezi" de cei din jur, pt ca atunci, pierzi sensul credintei... Pur si simplu fa un pic de loc si pt Dumnezeu, si o sa-i aduci si pe cei apropiati tie, un pic mai aproape de El, mai ales pe cei din propria familie. Trebuie sa ai incredere, si sa nu renunti!
Poate ca prin criza aceasta, Dumnezeu vrea sa-ti spuna ceva, si cu siguranta prin tine El vrea ca si familia ta sa cunoasca bucuria si pacea credintei, adica beneficiile reale ale credintei in Dumnezeu...
Sper ca-ti vor raspunde si persoane care au un pic mai multa experienta, si ca nu am fost "pe langa", in interventia mea. Roaga-te foarte mult la Maica Domnului, si te va ajuta sigur!! Si la Sf Nicolae poti sa te rogi, pt ca ii ajuta mereu pe tineri!

sa nu cumva sa-tzi fi insuflat dracul ca daca eshti pustnic atunc mai vrednic devi ca familist, sau daca est familist, atunci vrednicia o capetzi doar prin pustie, sau daca eshti impreuna cu cineva atunci sigur ca singur este ceea ce-tzi doreshti sau daca eshti singur atunci musai impreuna cu cineva este ceea ce ai nevoie...

lepadarea de gLume se face prin credintza in Dumnezeu shi plinirea poruncilor, acolo unde itzi traieshti viatza... caci trebuie sa te lepezi de gLume, de trup adica de lacomie, de sine adica de mandrie, shi sa-tzi iei crucea nu pentru slava de la oameni ci sa fugi de oameni... shi s-o duci pana la sfarshit, pana pe golgota... adica sa incepi sa traieshti Viatza sfanta shi sfintzina fara de pacat... unde Calea, Adevarul shi Viatza este Hristos... :)

Dragormirna, iti multumesc pentru raspunsul tau. Eu cred ca in cautarile mele sunt prea "disperata" cum s-ar spune. Nu am rabdare. Aici e marea mea piatra de incercare.
Da, imi duc baietelul si il impartasesc, am mai incerca sa il tin si la slujbe intregi dar e f greu, nu are decat un an jumate si alearga in toate partile, eu nu mai inteleg nimic cand sunt cu el.
In acest moment voi incerca doar sa nu deznadajduiesc si sa sper ca Dumnezeu ma iarta dupa orice cadere, atunci cand ma ridic.
Nadajduiesc ca am gasit un duhovnic bun si sper sa pot merge cat mai des (asta inseamna sa las copilul cu sotul si nu e usor ...) ca sa ma pot folosi.
Am sa incerc sa gasesc cartile de care zici. Pana acum eu am cumparat carti de la biserica dar sincera sa fiu unele m-au speriat rau de tot si m-au facut chiar sa cad in deznadejde simtind ca nu as fi putut niciodata sa fac ce scrie acolo. Cred ca am gresit cumparand ce am crezut eu si ne-intreband parintele. De acum incolo am sa il intreb.
Cum reusesc si eu sa spun o rugaciune cu mai multa simtire ma napadesc ganduri negre/rusinoase/rele/unele absolut ingrozitoare. Uneori lupta asta ma oboseste rau. De aia am si mers acum la medic pentru ca am simtit ca lupta a devenit de nesuportat si m-am gandit ca probabil perioada grea pe care am avut-o isi spune cuvantul si psihic sunt obosita si nu mai pot avea liniste nici (sau mai ales) in rugaciune.
Sa imi ajute Dumnezeu in cautarea mea! Si voua in toate.

Parerea mea e ca gresesti încredintându-te unui psihiatru. Nici duhovnicul nu trebuie sa gândeasca în locul tau (ci doar sa te îndrume) asa cum pretinde pshiatrul iar daca tratamentul înseamna medicatie e o aberatie, mintea nu e ceva material.

Trebuie sa-ti gasesti resursele în tine însati, sa distingi gândurile care te tulbura, sa constientizezi ca sunt doar niste gânduri si poate sa mergi la niste duhovnici ieromonahi (adica preoti de manastire).

Traditie, multumesc pentru raspunsul tau. Duhovnicul nu a gandit in locul meu, eu m-am dus acolo pentru indrumare si m-a indrumat. Asa cum ziceam, inainte sa merg L-am rugat pe Dumnezeu sa ma lumineze pe unde sa o iau. Si acesta este drumul pe care l-am ales, zic eu cu indrumarea lui Dumnezeu. Sincer eu reusesc sa comunic mai bine cu parinti care stiu ca au si ei viata de familie, stiu ce inseamna incercarile si responsabilitatile acesteia, toate incercarile astea. Nu am posibilitatea sa merg la manastiri, in parte datorita serviciului in parte datorita sotului care s-ar supara.
Nu m-am "incredintat" psihiatrului. Am mers la medic pentru o consultatie. Credinta mea este ca Dumnezeu ma ajuta, nu altceva. Dar oare nu lucreaza Dumnezeu prin instrumente de aici de pe pamant, prin oamenii de langa noi? Eu cred ca daca Dumnezeu i-a lasat pe lumea asta pe doctori au si ei un rost si ne pot ajuta. Psihiatrul nu incearca sa imi schimbe conceptii (de altfel nici nu am stat sa discutam acest aspect), eu am mers la el pentru starile pe care le aveam si care devenisera de nesuportat, el incearca sa repare niste dezechilibre chimice.
Nu incerc sa ma justific. Cu siguranta trairea voastra este mult mai adevarata in Duh si in Adevar decat a mea. Eu sunt in cel mai bun caz o "caldicica" dar nu pot judeca lucrurile decat prin prisma realitatilor mele, cele din viata mea.

Vsovi, iti multumesc si tie pentru mesaj dar te rog sa ma ierti, nu am inteles foarte bine ceea ce ai vrut sa imi transmiti ... .

Cristiboss, iti multumesc. Ma rog la Dumnezeu sa nu ma lase sa deznadajduiesc in cele mai grele lupte ale mele.

Cartile de care-ti ziceam sunt "Mestesugul bucuriei", si "Impreuna dumiriri pe Cale" - vol I si II. Mai era "Unde-ti este bucuria, omul lui Dumnezeu?", dar nu stiu sigur daca s-a editat. Insa volumele din "Impreuna dumiriri pe Cale" o sa le gasesti si pe site-ul Maicii, pe care poti sa-l si "rasfoiesti" de altfel, si o sa vezi ca mai sunt oameni in situatii asemanatoare cu a ta, sau cu diferite probleme, si care gasesc raspunsurile de care au nevoie, in credinta, asa cum o sa reusesti si tu. :rolleyes:
Aici este adresa site-ului: http://www.sfintii-arhangheli.ro/

Voiam sa-ti mai spun, in legatura cu psihiatrul, sunt de parere ca nu iti poate fi de mai mare ajutor decat ceea ce faci pana acum... "Dereglarile chimice" trebuie sa le cauti si in inima ta, si asta trebuie sa o faci impreuna cu Domnul... Dar nu te mai speria pt gandurile care iti vin, acum se da o lupta pt tine si de catre cel rau, deci nu te invinovati pt acele ganduri (pt ca s-ar putea ca multe sa nu fie de la tine) sau chiar sentimente si neputinte - dar spovedeste-le.
Sotul tau nu ar trebui sa se supere ca "incerci de toate" pe la manastiri, sau pt ca i se pare ca devii fanatica. Ar trebui sa se roage si el pt tine! Daca este mai reticent, asta e. Dar incearca sa nu il faci sa simta ca la un moment dat "religiozitatea" ta te va indeparta de dansul. Trebuie sa ai mai multa credinta-incredere in Dumnezeu, pt ca viata ne scapa de sub control mereu, mai ales cand nu credem ca singura nadejde este la Dumnezeu!
Domnul si sa-ti ajute sa depasesti criza asta!

http://www.sfintii-arhangheli.ro/- daca nu merge, incearca si copy-paste, sau scrie pe google "sfintii arhangheli".

Stimata doamna, parerea unui om care isi duce crucea tot in mijlocul lumii, la inceput de drum, este ca celui care are credinta in Dumnezeu nu trebuie sa ii fie frica de ce i se va intampla in lumea aceasta. Credinta si iubirea, spun eu, permit crestinului sa accepte voia Domnului si sa o indeplineasca. Eu imi spun deseori: ce vrea Domnul se va indeplini,pentru ca Domnul nu ne doreste raul depinde de noi, turnura sau incarcatura pozitiva/negativa pe care o capata evenimentele din viata noastra-. Exista deci,si o contributie a mea, si anume ca trebuie sa imi indeplinesc datoria mea de fiinta umana si de crestin, sa imi duc crucea si sa imi inmultesc talantii, cu alte cuvinte, in orice situatie m-as afla, consider ca trebuie sa dau tot ce am din mine spre rezolvarea acesteia, pentru ca mai tarziu sa nu ma uit cu regret in urma la jumatatile de masura- toate acestea in legatura cu frica /fricile dvs. Cred ca cel mai frumos lucru atunci cand crezi, atunci cand iubesti este acel sentiment ca esti in siguranta orice s-ar intampla. Incercati sa va ganditi la acest sentiment. E ca si cum ai inchide ochii si, desi , esti inconjurata de abisuri, capul tau se sprijina pe umarul lui Dumnezeu, iar ingerul tau pazitor ,cu aripile sale, te tine in brate si te mangaie ca si cum te-ar dezlega de cele mai adanci pacate. Alungati-va temerile gandindu-va la vremea cand erati copil. Si acum sunteti copilul lui Dumnezeu, si nu trebuie sa purtati frica de nimic, caci El are grija de toate. Noi doar trebuie sa Il ascultam. Atat doar pot sa va spun din nefericire.Cat despre chestiunea legata de separatia dintre Dumnezeu si familie nici nu cred ca exista asa ceva la un crestin. E pura demagogie a spune ca esti un credincios, dar ca in familia ta nu te poti manifesta ca atare- va rog sa ma iertati pt tonul acesta- faptele sunt cele care vorbesc despre credinta noastra. Comuniunea cu Dumnezeu se mentine vie prin familie, prin comportamentul pe care il puteti da exemplu copilului dumneavoastra si chiar sotului, prin felul in care le vorbiti sau colegilor,prin felul in care traiti intru credinta si iubire. Asa cred eu ca veti gasi seninatatea, pacea si linistea de care are nevoie sufletul. Faceti din credinta dvs un mod de a exista, de a fi. Toate acestea le spune cineva care "voieste multe, dar face si el putine".

Multumesc pentru apreciere. Este o incercare de traducere a semnificatiei numelui meu de botez.

Referitor tot la postul dnei Ecaterina, cateva sfaturi practice: nu ati putea sa va luati un concediu, sa va acordati ceva timp in care sa va reconsiderati prioritatile, sa va odihniti, sa petreceti ceva timp cu familia si sa va bucurati de minunile din lumea aceasta? Sa faceti o calatorie, un pelerinaj poate impreuna cu ai dvs?:)

1.HOTARIREA e de a fi crestin cu adevarat2.pt ca noi sintem pacatosi si mereu pacatuim chiar fara a ne da de multe ori seama de asta si IL putem supara pe Dumnezeu fara sa ne dam seama,sau chiar crezind ca facem bine!3.Iubirea este un dar de la Dumnezeu pe care EL ti-o DARUIESTE IN MASURA IN CARE AI BUNAVOUNTA SI INCERCI SA TE CURETI DE PACATE ,PRIN REGULILE STABILITE DE EL IN BISERICA LUI,spovadanie cu cainta si hotarirea de a nu mai pacatui4.frica DE Dumnezeu nu ar trebui sa AIBA UN FINAL IN ACEASTA LUME ,CIT TRAIM PT CA ,CU CIT OMUL SE SFINTESTE PRIN LEPADAREA DE PACATE ISI DA SEAMA ,PRIN APROPIEREA TOT MAI MULT DE DUMNEZEU,CIT DE PACATOS ESTE SI CIT DE MULT MAI ARE PINA LA PERFECTINEA LUI DUMNEZEU,de aceea sfintii devin tot mai smeriti pe masura ce se induhovnicesc.SMERENIA este si ea,ca si IUBIREA tot un dar de la Dumnezeu,care il obtin sfintii .
Daca frica are ca temei frica de iad ,atunci acea frica nu este din iubire fata de Dumnezeu.FRICA este acea teama de a nu-l supara pe DOMNUL ,care mie mi-a facut asa de mult bine.

Pentru raspunsul dvs cu nr 1, as putea spune ca o asemenea decizie nu se ia decat daca nu ai fost pana la un moment dat crestin si doresti sa te botezi, dar cei mai multi dintre noi sunt deja botezati si au avut parte si de o educatie ortodoxa, deci ca sa vb de o hotarare care implica alegere si deci ratiune, este nevoie de discernamant. Nu iti spui: "hai sa il iubesc si pe Dumnezeu, ca doar nu am nimic de pierdut!", cred ca a te limita doar la pariul lui Pascal, este o perspectiva care nu se potriveste ortodoxului, sau mai bine spus e o conditie necesara, dar nu suficienta.
Pentru raspunsul nr 3, cred ca nu sunt de acord cu spusele dvs, deoarece nu cred ca iubirea este un dar de la Dumnezeu pe care ti-o acorda doar daca ai bunavointa, Dumnezeu ne iubeste neconditionat -asta pe de o parte, si pe de alta parte: a sadit in noi toti samanta iubirii, suntem dupa chipul si asemanarea Sa, insa noi suntem cei care ingropam aceasta samanta de la El primita si data tuturor in mod egal. In rest, sunt in mare de acord cu dvs.

e vb de noi crestinii ortodocsi ,care iliubim cu ADEVARAT pe Dumnezeu cind se petrece in sufletul fiecaruia dintre noi acea metanoia,schimbare profunda ,fara de care noi zicem ca sintem crestini ,dar nu constientizam decit cu numele!
La pct.3 nu e vb de iubirea lui Dumnezeu fata de noi ci de iubirea nosta fata de Dumnezeu ,cre are mult de parcurs pina la aj sa-l iubim pe Dumnezeu asa cum trebuie ,dar asta doar sfintii reusesc.:)

Multumesc pentru raspunsuri, Sofia, tie ca si celorlalti.

Am deschis topicul acesta deoarece sintagma "frica de Dumnezeu" are sanse sa fie prost inteleasa. Mai ales de cei care sustin despre credinciosi, despre crestini, ca religia este doar apanajul si suportul celor slabi care au nevoie de credinta in ceva supranatural ca sa poata sa isi accepte conditia de muritori.- cunoasteti bineinteles argumentele nietzscheene-. Pana la urma, prin argumentele voastre, putem vedea ca nu este deloc astfel. Frica de Dumnezeu este o sintagma care da seama de multe intelesuri, dar care numai pt un crestin poate sa presupuna salvarea, nu prin mijloace josnice, prin utilizarea conditionarii josnice, ci prin cunoasterea de sine prin raportarea la Dumnezeu si la iubirea Sa din care suntem cu totii plamaditi.

Mie nu mi-e frica de Dumnezeu...N-are decat sa ma "trasneasca" daca are chef...:rolleyes: