In ce consta mantuirea noastra
 

Avem o aplecare înăscută spre religie şi de mici copii la început, duşi de mânuţă de părinţi, iar apoi singuri bătătorim drumul spre biserică sau,încercaţi de loviturile vieţii intrăm întâmplător sau îndemnaţi de cineva într-un astfel de loc unde,găsim o linişte tulburătoare care ne chiamă mereu şi mereu să revenim în spaţiul sacru al lăcaşului de închinare,mai devreme sau mai târziu majoritatea dintre noi ne căutăm identitatea religioasă.
Fără a înţelege de ce ne simţim atraşi de credinţă ,mai târziu sau mai devreme vom şti că prin trăirea acesteia viaţa noastră pe acest pământ capătă un scop şi anume câştigarea mântuirii.
Mântuirea constă în revenirea la comunicarea cu Dumnezeu.
Această comunicare a pierdut-o întreg neamul omenesc prin păcatul strămoşesc.Tot neamul omenesc este o totalitate de fiinţe pierdute.Pieirea este soarta tuturor oamenilor;şi a celor buni şi a celor răi."Căci în păcate m-a născut maica mea.."Ps.5o
Coborau în iad după sfârşirea vieţii pe pământ, nu numai păcătoşii ci şi drepţii din Vechiul Testament.Acesta era preţul fiinţei umane decăzute.
Pentru restabilirea comunicării omului cu Dumnezeu,pentru mântuire era necesară răscumpărarea .
Rascumpărarea neamului omenesc nu a fost săvârşită de un înger, ea a fost săvârşită de însuşi Dumnezeu.
Toate faptele bune,omeneşti neputincioase care pogorau făptura omenească în iad au fost înlocuite cu o singură faptă bună credinţa în Domnul nostru Iisus Hristos.
Mântuirea nu se poate obţine decât prin -CREDINŢA ÎN DOMNUL NOSTRU IISUS HRISTOS.
Cu credinţa şi prin credinţă putem intra în comuniune cu Dumnezeu prin mijlocirea tainelor de el dăruite.
Gândire unora dintre atei sau sectanţi precum că ei fac fapta bună şi au o relaţie directă şi personală cu Dumnezeu este greşită iar unii ca aceştia nu se voi măntui în veci.

[SIZE=3]Sunt oameni care aduc cuvinte de hulă împotriva lui Dumnezeu şi a Fiului lui Dumnezeu.Unul ca acesta nu fură,nu ucide ci chiar face unele fapte bune,este aşa cum spune el sau alţii asemenea lui - un om minunat![/SIZE]
[SIZE=3]Cum poate Dumnezeu să nu-i dea mântuire???- zice el![/SIZE]
[SIZE=3]El zice aceasta deoarece nu cunoaşte creştinismul.[/SIZE]
[SIZE=3]Cel ce huleşte pe Dumnezeu nu se va mântui! Prin cuvintele şi prin faptele lor mulţi se leapăde în fiecare zi de Hristos.Acei care se joacă de-a cuvintele vor plânge veşnic![/SIZE]
[SIZE=3]Citiţi Noul Testament şi scrierile Sfinţilor Părinţi ai Bisericii Ortodoxe despre înţelegerea corectă a scripturii,despre ce fel de viaţă ce gânduri şi simţăminte îi sunt de cuviinţă unui creştin.[/SIZE]
[SIZE=3]Să-l cunoaştem pe Hristos şi creştinismul din credinţa vie,din trăirea credinţei zi cu zi şi din luarea crucii şi urmarea Lui suportând toate necazurile şi prigonirile cu bucurie până la sfârşi.[/SIZE]
[SIZE=3]Aceasta este calea spre mântuire a unui creştin trăitor.[/SIZE]
[SIZE=3]([SIZE=2]În aceste postări m-am folosit de cuvine ale sfântului ierarh Ignatie Brancianinov[/SIZE][/SIZE][SIZE=2])[/SIZE]

pasi pe calea spre Dumnezeu - Arhim.Sofronie
 

"In pragul coacerii tineretilor mele am savarsit un mare pacat:intr-o miscare nebuna a ignorantei mandriei,eu L-am “parasit” (pe Hristos) pentru un altul,un inchipuit Absolut Suprapersonal.Biruindu-mi bunul obicei de a ma ruga Dumnezeului copilariei mele,in ceasurile meditatiei nazuiam catre Fiinta absoluta.Ma sustrageam,precum mi se parea,de la tot ce este relativ,tot ce tine de felurite forme,vazute sau nevazute,simtite sau gandite.Ma duceam cu incapatanare in intunerecul necunoasterii,ca prin sustragere de la tot ce este trecator sa ajung la Ceea sau Cel ce transcede hotarele a tot ce este schimbacios,a tot ce se poate clatina.Se intampla ca cercam o oarecare “odihna”si ma indulceam,in chip nu simtitor sau trupesc,de aceasta stare.Intr-un avant si mai deplin catre atot-transcendenta Fiinta-Nefiinta de nenumit,imi vedeam propria minte ca lumina.(...)
Acea perioada a vietii mele,cineva ar putea-o vedea ca plina de inspiratie,insa eu,de departe nu cu bucurie imi amintesc de ea:am inteles ca ma dedam unei anumite “odihniri” care in realitate era o sinucidere in plan metafizic.(...)
Din aceasta stare mincinoasa eu niciodata nu as fi putut iesi cu propriile-mi puteri,dar Domnului I-a fost mila de mine si m-a prins,poate in ultima clipa.(...)
Porunca “a iubi pre Domnul cu toata fiinta,si pre aproapele ca insusi pre sine”(Lc.10:27),neasteptat s-a infatisat mintii mele in contextul sau evanghelic:contopirea fiintiala cu Dumnezeu se savarseste prin dragoste.Si astfel,ceea ce candva ma indepartase de la Evanghelie – “a iubi” imi aparuse atunci,in acel ceas ciudat intr-o straduta a Moscovei,ca un psihism ieftin – acum patrundea in inima mea si in minte ca lumina adevaratei cunoasteri:unirea fiintiala se savarseste in actul iubirii.Intelesul evanghelic al iubirii bate neasemuit mai departe decat intelegerea noastra psihica sau trupeasca.Dumnezeul copilariei mele se intorsese la mine in lumina intelegerii.
Viata crestina se intocmeste prin impletirea a doua voiri:cea Dumnezeiasca-vecinic una, si cea omeneasca-supusa clatinarilor.Dumnezeu se descopera omului prin multe si felurite cai.El nu silniceste voia oamenilor.Daca noi,cu dragoste vom primi apropierile Lui de noi,atunci El adesea va cerceta sufletul cu blandetea si smerenia Sa.Se poate intampla,precum poarta marturie intreaga istorie a credintei crestine,ca El sa se arate omului in Lumina mare.Sufletul,vazand pe Hristos in Lumina Iubirii Sale,este atras catre Dansul;el nu poate,nici voieste a se impotrivi acestei atrageri.Insa El este Foc care ne mistuie.Toata apropierea de El se insoteste de o dureroasa incordare.Este firesc firii noastre cazute sa ocoleasca durerea;si noi ne clatinam in hotararea noastra de a-I urma.Dar a ramane in afara Luminii sale devine de asemeni de nesuferit.Si astfel duhul era pus in fata a doua situatii:a ma smeri cu falsa smerenie,a ma amesteca cu realitatea ce ma inconjoara si a ma osandi stricaciunii – sau a primi infricosata chemare a lui Hristos.Cand am ales cea de-a doua hotarare,am renascut spre viata in Dumnezeul cel Viu.(...)
In viata fiecarui crestin,cresterea duhovniceasca ia ritmul sau secventa specifica,proprie acelei unice persoane.Dar temei a toate este unul si acelasi Duh (I Cor.12:4-11),prin urmare unul si acelasi tel final exprimat in poruncile lui Hristos care culmineaza cu:”Fiti dar voi desavarsiti,precum si Tatal vostru Cel din ceruri desavarsit este”(Mt.5:48).De unde urneaza ca ceea ce se intampla in calatoria unei persoane poate sa coincida cu experientele multor altora de aceeasi credinta,care s-au nevoit in epoci diferite,in conditii diferite nu numai launtric,ci si exterior.Una si aceeasi porunca a desavasirii a fost data pentru toate veacurile,tuturor oamenilor,indiferent de locul,cultura,nationalitatea sau orice altceva conditionat sau relativ.Cu alte cuvinte:poruncilor lui Dumnezeu le este propriu absolutul.
Viata duhovniceasca a unui crestin poarta un caracter deosebit de dinamic.Ea niciodata nu este statica:este nesfarsit de felurita in manifestarile ei.Pe de o parte aceasta ii vadeste bogatia,pe de alta-faptul ca noi nu am atins inca desavarsirea:in viata Dumnezeirii Insasi,Sfanta Treime,momentul dinamic si cel static se contopesc intru o unime de neinteles noua.Si in aceasta ”unime” se cuprinde adevarata neclatinare fagaduita tuturor celor ce vor fi adus adevarata pocainta.”


”Vom vedea pre Dumnezeu precum este” - Arhim.Sofronie

in drumul spre mantuire - Arhim.Sofronie
 

“Partea lucrarii lui Dumnezeu din viata noastra o numim Pronie.Aceasta Pronie nicicum nu se aseamana ursitei pagane.In unele momente de rascruce,cu adevarat noi insine alegem dintre posibilitatile ce ne stau inainte.Cand in fata ni se deschid felurite cai,atunci,fireste,trebuie hotarat sa ne indreptam catre Bunul cel de pe urma pe care il cautam.Aceasta alegere neaparat va trebui insotita de hotararea de a merge pana la jertfa.In astfel de cazuri,deosebit de limpede se vadeste libertatea noastra duhovniceasca.Cel mai adesea,din nefericire,oamenii se calauzesc de indemnuri vremelnice,abatandu-se de la calea de Dumnezeu aratata catre Imparatia Luminii.Astfel omul cade in cercul patimilor inselatoare care-l impiedica a zari doritele zori.Insa orice alegere va fi si ea numaidecat insotita de suferinte si de jertfe.Iar cand alegem voia lui Dumnezeu,toata jertfa ne va asemana cu Hristos:”Parinte,de voiesti,sa treaca paharul acesta de la Mine,insa nu voia Mea,ci a Ta sa fie”(Lc.22:42).
Noi toti,de nevoie,trebuie sa trecem prin taina mortii pentru o mai mare asemanare cu Hristos.Dincolo de acest prag necunoscut noua,Dumnezeu si Tatal nostru ne duce in taramul zilei neinserate.Iata nadejdea noastra in Hristos,care va fi,caci toate fagaduintele Sale sunt nemincinoase si nestramutate,precum a aratat-o experienta milenara a Bisericii noastre.

In Imparatia lui Dumnezeu-Tatal nimeni nu se inchide egoist inlauntrul sau.Sfanta iubire,toata dorirea si-o stramuta in cei iubiti.Intreaga lume,si a lui Dumnezeu,si cea facuta,o imbratiseaza in smerenie.Astfel,intreaga Fiinta devine continutul ei.In aceasta consta mare-cuviinta dragostei,bogatia ei nepretuita si fericirea de negrait.
Saracia insa si intunerecul iadului se cuprind in inchiderea in sine din iubire de sine.Culmea inchiderii in sine a mandriei se exprima ca ura de Dumnezeu.

Pana la a ni se ivi Dumnezeiasca Lumina,suntem ca orbii.In afara acestei Lumini,noi nu recunoastem pacatul;fara ea nu se deschide inaintea noastra caderea omului in adevaratele ei dimensiuni.Numai Duhul Sfant,cu venirea Sa,ne da putinta la inceput a vedea tragismul propriei noastre stari si,prin noi,a trai apoi marea drama a intregii istorii a omenirii.Urmarea caderii este o boala de nevindecat de catre doctorii pamantesti.A impaca cugetele inimii noastre cu duhul poruncilor lui Hristos - noi nu o putem face;de unde si dureroasa nevointa a luptei cu “legea pacatului” care ne ucide (Rom.7:23-25).
Pretioasa este aceasta perioada a vietii noastre,cu toate ca si chinuitoare:din toate partile suntem cuprinsi de patimi inflacarate care iau forma “aprinderii ispitelor”(1Pt.4:12).Dar intru ajutor ne vine Harul,care la inceput nu se vede ca Lumina,ci se simte ca o flacara cereasca ce mistuie in noi radacinile pacatului.
De cate ori sufletul meu,ca o mica faptura neputincioasa,atarna deasupra prapastiei cu o frica mare;nu o frica pamanteasca - nu nazuiam a prelungi la nesfarsit aceasta viata:groaza mea consta in faptul ca,dupa ce Dumnezeu facuse pogaramant pana la a veni la mine,eu vedeam cu ce rani eram intreg acoperit.Ma constientizam cu desavarsire nevrednic Imparatiei lui Dumnezeu.Nu sunt in putere a descrie acea mahnire care ma afunda intr-un lung si adanc plans.Desi fara de minte,totusi stiam ca ma aflu in mainile Facatorului meu despre Care este scris:”Infricosat lucru este a cadea in mainile Dumnezeului Celui Viu”(Evr.10:31).Imi era uneori greu pana la a nu mai putea rabda,si o data am incercat sa ma smulg din Sfintele Sale Maini (Io.10:28),insa toate incercarile se naruiau,caci nu aveam unde sa ma duc:nimic in lume nu ma atragea,nu imi putea implini duhul.
Domnul a zis:”Nu va temeti de cei ce ucid trupul…ci…temeti-va de Cela ce,dupa ce a ucis,are stapanire sa arunce in gheena.Asa zic voua,de Acela sa va temeti”(Lc.12:4-5).Domnul,Cela ce S-a dat pe Sine mortii pe cruce,nu spunea cuvinte desarte,fara insemnatate.Iar eu nicicum nu voiam sa le micsorez caracterul categoric.Si frica,frica de viata datatoare - nu se departa de la mine.Mai mult,ceva straniu se petrecea:de cum slabea aceasta,simteam launtric indepartarea de la mine a unei puteri vii - rugaciunea scadea,mintea se risipea,simtamantul lui Dumnezeu se pierdea intr-o ceata:cu duhul muream.De-abia mult mai tarziu aveam sa aflu ca ma povatuia Duhul lui Dumnezeu,iar chinul mi s-a preschimbat intr-un folos de nemasurat:cutremurul inaintea vesnicei pierzanii si plansul pocaintei - in chip tainic ma prefaceau intreg in “rugaciune”.Duhul meu,slobod,fara vreo straduinta a vointei,se inalta in contemplarea unor realitati pana atunci necunoscute:nesfarsitele prapastii ale fiintei,intunecatele salasuri ale iadului,dar si Cerul luminat de Lumina Nefacuta.
Binecuvantat fie Numele Lui in vecii vecilor.”

”Vom vedea pre Dumnezeu precum este” - Arhim.Sofronie

Dorina, eu am inceput sa am dorul de Dumnezeu prin clasa a XII a. Pana atunci nu-mi amintesc sa-I fii vorbit. Mi-as fi dorit sa-L stiu prezent si in jocurile mele, in plimbatul prin livada, in rugaciunile pentru copii... Insa, la cat de mic sunt in aceasta lupta cu pacatul, ma simt ca un copil. O fiinta neputincioasa in a reusi fara ajutorul Tatalui. Asa ca, de fiecare data cand ies din casa, ma simt copil, dar un copil care este tinut de mana de un Dumnezeu-Tata.

trei tipuri de bucurii
 

"Dacă citim viaţa Domnului nostru Iisus Hristos, putem să împărţim bucuriile Duhului Sfânt în trei grupe, şi anume:


Bucuriile Betleemului, pe care le simte creştinul ce merge la biserică, care se închină cu evlavie, ascultă Sfânta Liturghie, posteşte, face milostenie, se spovedeşte curat şi primeşte cu multă credinţă Preacuratele Taine. Acestea sunt cele mai obişnuite bucurii duhovniceşti, care se dobândesc destul de uşor, fără multă osteneală şi sunt de obşte pentru toţi creştinii dreptcredincioşi. Se întâlnesc în casa săracului, în coliba văduvei, în inima străinului, în orice familie de creştin. Le-am putea numi şi bucurii liturgice, euharistice, pentru că se nasc în Biserică, trăiesc prin Biserică şi ajung la desăvârşire în Biserică prin unirea cu Sfânta Împărtăşanie. Acestea sunt, deci, bucuriile tinereţii duhovniceşti, comune şi mirenilor, şi preoţilor şi călugărilor.



Bucuriile Taborului sunt mult mai înalte ca cele dintâi şi le simte numai cel lipsit de grijile lumii, care trăieşte în linişte, care a dobândit cea mai curată rugăciune, care are izvoare de lacrimi pentru păcatele sale şi iubeşte pe toţi oamenii deopotrivă. Aceste bucurii se câştigă cu multă osteneală, smerenie şi în timp îndelungat. Iar cine a ajuns acolo sus pe Tabor, cine şi-a înălţat mintea şi inima la Dumnezeu, acela este ca o făclie mereu aprinsă, care de-a pururi vede pe Dumnezeu înaintea feţei sale (Psalm 15, 8) şi poate striga cu Petru: Doamne, bine este nouă să fim aici... (Marcu 9, 5). Acestea sunt numite şi bucuriile desăvârşirii, pe care foarte puţini le pot dobândi, căci se nasc numai din linişte şi rugăciune.



Bucuriile Golgotei sunt şi mai înalte ca cele de până acum şi le pot simţi cei ce urcă muntele Golgota, cei ce duc cu multă răbdare crucea suferinţei, a bolilor îndelungate, a necazurilor pentru Hristos, a muceniciei, a jertfirii pentru aproapele pentru dreptate, care mor şi înviază cu Domnul. Acestea sunt numite şi bucuriile sângelui, ale jertfei, pentru că se nasc din sânge, din lacrimi şi suferinţă. Mari sunt aceste bucurii şi puţini sunt cei ce sunt vrednici să le poarte, pentru că fără multă suferinţă nu se pot câştiga de nimeni. (...)



Să primim ca pe un dar bucuriile cele duhovniceşti şi să le ascundem cu osârdie în inimile noastre. Cu osteneală se câştigă, cu multe ispite se păstrează, dar fără ele nu avem nădejdea mântuirii. Că cine face o faptă bună, cine se roagă sau face milostenie şi nu simte mângâiere duhovnicească, acela fără folos s-a ostenit şi este lipsit de nădejde.



Fiecare dintre noi să se ispitească pe ce treaptă a faptelor bune se află şi fiecare să râvnească spre bunătăţile cele mai alese, ca să fie mângâiat de Duhul Sfânt cu bucuriile cele mai înalte. Că bucuriile cele duhovniceşti se nasc unele pe altele, se cheamă unele pe altele şi se atrag unele spre altele, pentru ca bucuria noastră în Hristos să fie deplină."



(din „Predici la praznice împărăteşti", Arhimandrit Ioanichie Bălan, Editura Mănăstirea Sihăstria, 2008)

Păcat ca multe din predici, invaţaturi, rămân simple postări, simple cuvinte. Mult mai de folos e sentimentul copilului din noi ce-L tine in permanenţă pe Tatăl de mână, aşa cum cineva de aici spunea atat de simplu si atât de inălţator !

Cât de frumos ai spus şi cât de simplu! Am deschis aceast topic deoarece sunt mulţi (aşa cum am fost şi eu) care nu ştiu care este scopul vietii creştine.
Este uşor să dai citate greoaie care chiar dacă sunt pline de învăţături folositoare nu se lipesc de suflet aşa cum se lipeşte o trăire personală aşa cum este aceasta scrisă de tine.

raspuns
 

pe Dumnezeu il putem cunoaste din experientele proprii,din experientele semenilor nostri,din lectura... cred ca depinde de structura sufleteasca a fiecaruia dintre noi.

cat despre scopul vietii crestine,daca mi-ai fi pus asta intrebare acum 20 de ani,as fi raspuns ca implinirea poruncilor si o viata bine placuta Lui,conforma cu educatia ortodoxa.

astazi insa,pot afirma cu certitudine ca nu este suficient;il poti descoperi pe Dumnezeu in inima ta,dar trebuie sa stii sa-L si pastrezi acolo in ciuda tuturor greutatilor vietii;iar lucrul acesta l-am invatat pe parcurs,citind si incercand sa-mi corectez greselile;cu cat aflu mai mult,cu atat imi dau seama ca n-am facut decat primii pasi pe Cale.
personal,imi doresc sa cunosc nu numai trairile si convingerile fiecaruia,dar si lecturile care au zidit in sufletele lor simtamintele crestine.

cu riscul de a fi citata de n-ori si a ma supune comentariilor dezaprobatoare,postez cuvintele simple ale Sf.Serafim de Sarov privind scopul vietii crestine:

“Scopul vietii crestine este dobandirea Duhului lui Dumnezeu.
Daca,de pilda,rugaciunea si privegherea va da mai mult har,rugati-va si privegheati.Daca va da mai mult har postul,postiti.Daca milostenia va da mai mult har,atunci dati milostenie.La fel ganditi-va pentru fiecare alta virtute care se face intru Hristos.
Asa sa negutatoriti duhovniceste cu virtutile.Si dupa ce dobanditi in felul acesta harul Sfantului Duh,sa-l impartiti tuturor celor ce au nevoie de el,luand exemplu de la lumanarea aprinsa.Aceasta,desi arde cu lumina pamanteasca,aprinde de la ea si alte lumanari,lumineaza si alte locuri,fara ca lumina ei sa se micsoreze."
Doamne,ajuta!

Dumnezeu este iubire !

Mantuirea este dobandirea dragostei.

Iubind pe toti si pe toate, cu siguranta ne vom mantui. Nu avem nevoie de tratate, de studii arpofundate pentru "a-L gasi" pe Dumnezeu. Este nevoie doar de o inima curata de orice rautate. Iubim vecinii, iubim oamenii in autobuze, iubim colegii, iubim rudele, nu raspundem nimianui cu rau, si gata.. Dumnezeu se descopera in inima noastra.

Dragostea este calea pe care a mers Hristos. Aceeasi cale o avem si noi !

Mantuire, inseamna dragoste dar in acelasi timp si iertarea celor cre ne-au gresit, de cite ori? De 77 ori 7.

Doar ce am acultat predica unui Parinte american orthodox pe aceasta tema:

postez si linkul (in engleza)

http://ancientfaith.com/podcasts/hopko

ultima predica

The Names of Jesus

Ce spune acest Parinte:

Chemarea noastra este a IL iubi pe Dumnezeu din toata puterea noastra. Prin jertfa Mintuitorului pe cruce noi toti suntem mintuiti.
DAR primim noi mintuirea? IL primim noi pe Mintuitorul in viata noastra?
(faptele noastre ne stau marturie). Il iubim noi pe Mintuitorul? (am citit
undeva ca Il iubim pe Hristos in aceias masura in care ii iubim pe vrajmasi!); vom fi noi vreodata vrednici? ar insemna sa plingem neincetat
si sa il Slavim pe Domnul mai des decit respiram!

Parintele incheie predica cu exemplul Sf Macarie: se zice ca Sf Macarie
dupa ce a murit si a ajuns cu un picior in Rai a auzit un glas: Macarie
ai invins! era Neprietenul cu o ultima ispita (daca era un glas din adevar
trebuia sa sune: Macarie, Hristos din tine a invins). La care Macarie
se uita imprejur si raspunde: Nu inca! si dupa a ajuns si cu celalalt picior
in Rai.

Deci asta e important: Sa Il iubim pe Dumnezeu (cum? prin faptele noastre) si El are putere sa ne mintuiasca.

Doamne ajuta,
Traian

Da si aici:
http://www.crestinortodox.ro/Asculta...nta_3-439.html

Parintele Rafail Noica.

poi de exemplu atunci cand vine gandul nespus shi nalucifariferizabilSF shi dulce placut, asha pe fagashul lui Dumnezeu, adica spunandu-tzi ca nu e nimic daca curveshti, nu e pacat, nu se intampla nimic, nu vezi ca nu simtzi ca nu-i pacat, fiindca Dumnezeu surade... nu simtzi ce placere calda shi blanda simtzi... deci cand spune asha ca o dulceatza alintatoare de la Dumnezeu ca nu-i pacat... cand te vrajeshte shi sigur ajungi beat de fericire sa crezi ca nu-i pacat... atunci ar trebui sa itzi dai seama ca itzi graieshte proorocul mincinos... ca sa:

crezi necredintza shi sa nu crezi credintza,

ca sa potzi visa la:

-ce fain ar fi daca... ar fi parca... shi deja simtzi ca parca ce fain ar fi daca...
-ce nasol ar fi daca... ar fi parca... shi deja simtzi ca parca ce nasol ar fi daca...

shi astfel ai ajuns sa crezi necredintza shi sa nu crezi credintza...

caci spun ei ca nu-i pacat shi merg de se mintuie de broblemele de saracie din bobor, de nemultzumire shi nedreptate la BARUL cu bara shi streep de avocatzi shi rezistentzi la beuturn caci s-au obijnuit sa se vindece prin nepasare shi aratarea propriei goliciuni shi astfel "Dumnezeu a sadit biserica shi dracul barul" spre mantuirea omului... cum ne spune CLD.

iar omul shi l-a strans in casa lui, BAR-ul caci fiecare casa are: bar, bordel, cinema, macelarie, shi depozit de mancare shi de haine shi de cartzi shi de mashini shi e shi atelier de reparatzii shi intretzinere corporala shi muzeu... shi frizerie manichiura pedichiura shi vopsitorie shi manjeala ca totzi sa ne unim in femeia straina, in femeia goliciunilor... femeia straina shi ispititoare asha ca o fecioara... straina.

iar omului ii umbla astea prin el fermecandu-l crezand ca nu pacatuieshte din pricina ochilor cei dulci,

BA-i pacat! Ba-i pacat!
moarte, moarte, moarte.... imediat, imediat, imediat!

Dragostea nu se trufeşte ,nu caută ale sale,dragostea nu se mânie,nu pizmuieşte,nu ţine minte răul ,nu se bucură de nedreptate ci se bucură de adevăr...şi de-aş avea toată ştiinţa lumii,şi de-aş cunoaşte toate tainele şi de-aş avea credinţă încât să mut şi munţii din loc iar dragoste nu am nimic nu-mi foloseşte.(citat din memorie).
Iată aşadar că prin Legea cea Nouă pe care ne-a adus-o Iisus Hristos prin moarta şi învierea sa ni s-a oferit şansa mântuirii dându-ne porunca iubirii care cuprinde toate virtuţile, de aceia consider că într-adevăr creştinii au şansa de a se mântui prin dragoste.

Citat:
În prealabil postat de patinina34 http://www.crestinortodox.ro/forumac...s/viewpost.gif
Mantuire, inseamna dragoste dar in acelasi timp si iertarea celor cre ne-au gresit, de cite ori? De 77 ori 7.


poi ei ar fi trebuit sa ierte de cel putzin 7 ori pe fratele lor cand le va fi greshit fratele lor, dar au cerut ucenicii sa le inmultzeasca credintza,
shi atunci Domnul le-a inmultzit: iertatzi de 70 x cate 7...

ma gandesc ca de 70 x cate 7 pe un singur frate... ca despre un singur frate era vorba acolo... deci daca iar itzi vine gandul rau shi iar il scrii la catastif pe fratele care tzi-a greshit iar trebuie sa iertzi shi sa shterigi, shi daca iar itzi vine gandul rau shi barfeshti shi iar il scri la cronici, la catastif, iar trebuie sa iertzi shi sa-l shtergi de la catastiful greshelilor... shi tot asha.

caci a spus CLD cum trebuie sa facem cu fratele care tzi-a greshit:
"sa-l iertam pentru noi shi sa-l iubim pentru el"

Întâmplările bune şi cele rele
 

- Orişice lucru pe care îl simţim,faptă sau cuvânt este o arătare a ceia ce este înlăuntrul nostru atunci când aceasta nu este o întâmplare ci este o lucrare continuă.
- Fie bune su rele ,întâmplările vin peste cineva spre îndemn sau încercare spre a fi povăţuit sau răsplătit.Cele ce vin spre încercare sunt socotite de către oameni rele;iar cele ce vin spre povăţuire şi răsplătire sun atât bune cât şi rele.
Nimic nu se petrece întâmplător căci nici un bine şi nici un rău nu i se întâmplă omului în chip întâmplător.
Există un înger păzitor cu fiecare dintre noi căruia nimic nu-i scapă şi care mereu este în preajma noastră.
- Rugăciunea înfocată,îmbinată cu o vieţuire potrivită poate schimba natura întâmplărilor şi poate duce la îmbunătăţirea acestora întărind totodată pe omul credincios şi bun ,în timp ce omul rău care s-a rupt de Dumnezeu este dus în direcţia opusă (adică spre cele rele).
Aşadar nimic nu este întâmplător şi nimc nu este fără Dumnezeu.
Fericit este omul care pentru orişice întâmplare bună sau rea din viaţa sa caută pricina şi rădăcina acestora numai în Dumnezeu.
- Cine vrea să se facă nebun pentru Hristos şi să fie înţelept în ochii lui Dumnezeu trebuie să dispreţuiasă cele lumeşti chiar dacă trăieşte în lume şi să ascundă de lume osteneala sa.
- Nu este rugăciune atât de grabnic auzită ca aceia în care omul cere să se împace cu cei mânioşi pe el căci atunci când se învinuieşte pe sint însuşi această rugăciune este grabnic auzită.
Când te socoteşti pe tine mai ticălos decât cei care te prigonesc şi te ocărăsc ,când eşti în ochii tăi urâciune şi tot urâciune socoteşti şi slava oamenilor atunci să fii sigur că mergi pe calea cea bună şi că eşti unit cu Dumnezeu.
Iar atunci când eşti departe de aceste lucruri şi când constaţi că te supără numai gândul la ocări atunci nu esti pe calea cea bună ci eşti în minciună şi în neadevăr.

[COLOR=darkred]Am postat aceastea pentru a vedea fiecare din cei care încercăm să mergem pe cale dacă suntem pe drumul cel bun şi cam pe unde ne aflăm pe anevoiosul drum către mântuire.[/COLOR]

In postările de pe acest topic mă folosec de următoarea bibliografie;
- Isaac Sirul -Cuvinte către singuratici;
- Stareţii -despre vremurile de pe urmă;
- Mântuirea păcătoşilor.
- Nicolaie Steinhardt -Jurnalul fericiriii

Cuvintele tale mi-au patruns in suflet. Cautarea lui Dumnezeu e si cel mai minunat lucru si cel mai greu...Nu cred ca exista bucurie si liniste mai adevarata ca atunci cand Il simti chiar si pentru o clipa...Dar cata lupta si cata suferinta...Iti multumesc pentru gandurile tale simple si clare...
Primul sfant pe care l-am "citit" a fost Serafim de Sarov....a urmat apoi Sf Siluan Athonitul...Iti doresc Sarbatori fericite !

Cat adevar... Adesea ne pierdem in amanunte si uitam esenta Ortodoxiei. Iubirea! Pentru ca ortodoxia toata poate fi cuprinsa intr-un singur cuvant, Dragoste! Cum frumos ai spus windorin. Mai mult decat atat, cautand noi insine sa ne punem la punct devenim cu voie sau fara voie lumina pentru cei ce sunt inca in intuneric. Nu stiu in ce consta mantuirea insa stiu ca ea este a fost si va fi un dar. Tot ce pot eu face este sa incerc sa ma fac vrednica (atat cat imi sta in putere ca om pacatos) de el. Restul? Mila Domnului...

Mantuirea - salvarea de chinurile iadului, iata ce-si doreste orice crestin. E un dar pe care mi-l doresc si vi-l doresc. E unicul lucru cu adevarat necesar.

Calatoria pe drumul mantuirii poate fi asemuit cu vietuirea intr-o gradina in care avem la dispozitie o floare si o buruiana, ambele uriase.Lucratorul intelept uda cu grija floarea si infometeaza buruiana pentru a putea salva floarea sau chiar pentru a dezradacina buruiana.

In aceste vremuri, trebuie sa ne cultivam discernamantul pentru a nu iubi deopotriva si floarea si buruiana. Prin buruiana inteleg tot ce aduce moarte duhovniceasca: pacat, patimi, erezii, supunerea fata de antihrist, tacere vinovata, sminteli etc. Caci daca-i oferi milostenie unui orb si ii spui multe vorbe frumoase, dar nu-i spui ca, daca mai face un pas, cade intr-o groapa adanca, dragostea aceasta nu e dragoste. Parintele care isi iubeste copilul il sfatuieste si chiar il cearta la timp.

Prin floare, inteleg voia lui Dumnezeu exprimata in poruncile evanghelice.