Iubirea prin ura de sine
 

Parintele arhimandrit Sofronie spune ca noi nu ne nastem cu dragostea, trebuie s-o dobândim iar dobândirea dragostei este lucrul cel mai anevoios pentru ca, asa cum spune Mântuitorul, iubirea consta în fapte.

Dobândirea dragostei fata de Dumnezeu se realizeaza prin ura de sine, prin nemultumirea pentru propriul caracter nerecunoscator si tradator fata de Daruitorul de bunatatati. De fapt toate virtutile sunt opusul unor patimi sau defecte iar iubirea e opusul nepasarii ancestrale a urmasilor lui Adam.

Schimbând putin subiectul, parintele spune ca vederea pacatului este o trezire din somnul de veacuri. În mod asemanator începutul smereniei si al iubirii e o trezire din mândria si nepasarea care caracterizeaza pe toti oamenii în mod natural.

Dobandirea dragostei, cred ca nu are nimic in comun cu ura, este un proces de continua purificare personala din punct de vedere sufletesc.
Eu cred ca ura, apartine unei alte categorii de sentimente.

Daca tu te urasti pe tine esti depresat, deci nu stai bine.
Nu poti iubi patima, deoarece stii ca este ceva daunator, insa nu urasti, deoarece sulfetul trebuie sa fie cuprins de iubire, nu de ura, nu de patima - care vine tot din ura sau mandrie - pacate mari, nu?

Cred ca fiecare crestin are o chemare, cind va ajunge la acel moment, va renunta la cele netrebuincioase pentru sufletul sau, in modul ca asa se va desavarsi in iubire, insa fara ura, cu ratiune si convingere ca aceasta este calea buna pentru sufletul ei/lui la momentul respectiv in viata.

Ura de sine nu implica depresie ci, paradoxal, o bucurie (dupa cum spune Scararul în capitolul despre plâns) împletita cu durerea pentru propria necuratie. Aceasta bucurie e datorata faptului ca sufletul recunoaste ca prin acest proces de auto-condamnare sufletul înviaza la conditia de copil al lui Dumnezeu, de fiu ascultator si recunoscator care beneficiaza de iertarea si mila Lui si de viata vesnica fericita. Dar aceasta ura nu e un produs al autosugestiei sau al miscarilor voluntare a mintii omului ci e rezultatul unei imulinari duhovnicesti.

Deci ura de sine nu e totuna cu ura patimasa, e de fapt o nemultumire acuta de sine. Ideea e e ca iubirea nu se dobândeste pe cai pozitive, adica nu e ceva adaugat ci pe cai negative, prin lepadarea a ceva.

Mai degrabă , este recunoaşterea nimicimii noastre ! Gândul la moarte ne ţine in trezie, dispreţuind cele preţuite de alţii şi preţuind cele dispreţuite de ei. Este cea ce ne separă , ne diferenţiază faţă de ce făr de credinţă, faţă de atei sau alte religii. Ura faţă de patimă este singura ură cu folos, e ura ce naşte adevărata iubire, iubirea în şi cu Hristos.

De acord cu cele spuse până aici dar cum rămâne cu porunca "Iubeşte-l pe aproapele tău ca pe tine însuţi?"
Să urâm păcatul din aproapele nostru la fel cum urâm propiul păcat?Adevărul este că oamenii îşi iubesc păcatele şi iubesc în aproapele lor păcatele pe care le au şi ei.Cel iubitor de plăceri îl caută pe cel care iubeşte plăcerile,cel băutor pe cel care iubeşte băutura,cel fumător pe cel care fumează şi examplele ar putea continua multe la număr ca şi viciile.
O vorbă din popor spune "cine se aseamănă se adună" şi bine ar fi să fie aceasta valabilă şi între oamenii care merg pe cărarea îngustă a credinţei.
Dar ce caută ura între oamenic care au drept unic scop în viaţă mântuirea?

Trupul si sufletul nostru , al muritorilor sunt prea slabe pentru asa o povara.Iubirea este un sentiment divin, propovaduit de Domnul Iisus Hristos si ne straduim sa-l dobandim si noi pana la capatul vietii.Ai dreptate Alin.Ura de sine este de cele mai multe ori o grea povara, scufunda inima in piept si se aseaza ca o piatra funerara pe orice bucurie, si cu mare efort , cu multa si indelungata experienta duhovniceasca, se ajunge la acea dragoste sfanta pentru "aproapele".

Păi Dorina dragă, de nu ne-am "iubi" păcatele nu le-am mai săvârşi, cu voie sau fără voie. Chestia cu "fără voie", este destul de relativă, ca să spun aşa. Omul prin parşivitatea lui ascunsă , "fără voie", înclină mai tot timpul în a crede, deci în a se păcăli pe el insuşi, că multe le face fără voie. Mai la tot pasul , auzi şi citeşti, inclusiv aici pe forum, de neputinţa noastră . Cu asta ne-am cam spălat pe mâini . Nu? Păi cum pot spune , să-mi iubesc aproapele ca pe mine insumi, când eu păcătuiesc, deci implicit, imi "iubesc", imi accept păcatul şi dau neputincios din umeri ? Deci zicala că "spune-mi cu cine eşti prieten, ca să-ţi spun cine eşti !", are un mare sâmbure de adevăr. Un adevăr ce face ca un păcat sau mai multe să se mărească, precum bulgărele de zăpadă ce se rostogoleşte in nea, neaua find de data asta, timpul ce trece nemilos , peste neândreptarea noastră. Lucrurile trebuie privite clar şi obiectiv, fără a teoretiza ci punând degetul pe rană. Soluţia ideală : să cauţi tot timpul în a te inconjura şi a avea în preajmă, oameni de calitate, de bun simţ, buni creştini, care să reprezinte un model , cât de cât , mai în toate. Este soluţia ideală, dar in viaţă nu totdeauna poţi să alegi , dar în nici un caz, să nu-ţi doreşti să ai în preajmă pe cei ce " te consolează", in aşa zisele neputinţe şi greşeli.

[SIZE=4]Semnificaţia acestei virtuţi o înţelegem în legătură cu Taina Euharistiei. Mântuitorul spune: Că într-atât a iubit Dumnezeu lumea, încât…[/SIZE]
[SIZE=4] Cel mai clar moment al descoperirii lui Dumnezeu faţă de lume e acela când Fiul lui Dumnezeu Se dăruieşte pe Sine lumii, Se jertfeşte. În Evanghelia după Ioan, Mântuitorul spune că îndreptându-Se spre Patimă, Se îndreaptă spre preamărirea Sa. [/SIZE]
[SIZE=4] Dumnezeu e atât de mare, încât nu-Şi poate manifesta măreţia în sus, ci numai în jos, în chenoză. Sfântului Apostol Pavel Dumnezeu îi spune că puterea Sa se desăvârşeşte în slăbiciunea. Scara de măsură a iubirii merge în sus, şi nu în sus (?). Cu cât iubirea e mai mare, cu atât se realizează o coborâre mai adâncă. Din multa Sa iubire pentru noi, Fiul lui Dumnezeu S-a pogorât până la iad (care e refuzul iubirii lui Dumnezeu din partea omului).[/SIZE]
[SIZE=4] Dumnezeu Se ocupă cu predilecţie de necazuri şi de durere, ca să le asume, Tot ceea ce avem noi rău este pentru El scopul predilect al atenţiei Sale. Aceasta e lecţia pe care ne-o dă coborârea la iad a Mântuitorului. Iadul e o întreagă „industrie” a existenţei umane. Oamenii produc cu predilecţie iadul, iar Dumnezeu îl asumă cu predilecţie. Iar prin aceasta, Dumnezeu nu vrea să ne încurajeze să continuăm a face răul, ci ne arată măreţia iubirii Sale.[/SIZE]
[SIZE=4] Pretutindeni unde omul are un eşec, Dumnezeu l-a asumat; şi aceasta pentru a-l ridica pe om la viaţă.[/SIZE]
[SIZE=4] Mormântul lui Hristos e pretutindeni unde ceva moare, acolo unde noi Îi întoarcem spatele şi suntem indiferenţi. Hristos a luat asupra Sa moartea, pentru că noi an ales moartea. Dar, important e să avem în vedere că Dumnezeu face aceste lucruri nu pentru a ne îndemna la păcat.[/SIZE]
[SIZE=4] Nu e condiţie umană pe care El să nu o asume. Tot ceea ce face Biserica nu e decât să identifice această logică şi să facă schimbul. Schimbul e al morţii cu viaţa. Problema e că noi nu primi darului lui Dumnezeu. Nu acceptăm ca cineva să moară în locul nostru şi noi să trăim; şi aceasta pentru că nu credem că acest lucru e posibil.[/SIZE]
[SIZE=4] A iubi înseamnă „a frânge” şi „a vărsa”, nu pe altul, ci pe tine. Încorporarea în Hristos înseamnă să ne umplem de prezenţa lui Hristos şi să o revărsăm şi celorlalţi.[/SIZE]
[SIZE=4] Dacă avem în vedere convorbirea Mântuitorului cu femeia samarineancă, totul se bazează pe iubire, e vorba de o întâlnire foarte intimă (pornind de la a bea apă din ulciorul ei şi până la a pătrunde în intimităţile ei). În calitate de im, Mântuitorul îi cere apă, îi cere găleata pentru a o goli şi a o umple cu apa cea vie. Această găleată e inima noastră, pe care dacă o golim, Dumnezeu o umple cu iubirea Lui.[/SIZE]
[SIZE=4] A iubi pe Dumnezeu înseamnă a primi de la El. înseamnă receptivitatea faţă de voia Lui. Iar a iubi pe ceilalţi înseamnă a ne dărui celorlalţi. Sfânta Euharistie înseamnă a primi de la Dumnezeu iubirea Lui. Dar dacă nu revărsăm această iubire spre alţii, ceea ce primim de la El este blocat.[/SIZE]
[SIZE=4] Noi murim pentru că nu suntem capabili să dăruim. Viaţa bălteşte în noi; suntem tot timpul obsedaţi de ceea ce primim. Şi aceasta pentru că ne e frică să nu pierdem ceea ce avem sau celălalt să ne refuze. [/SIZE]
[SIZE=4] Creştinismul ne învaţă arta de a pierde, Mântuitorul a întrebat: Ce facem noi în plus? Când iubim cu resturi, atunci nu iubim. Sfântul Evanghelist Ioan spune că Hristos i-a iubit pe ai Săi până la sfârşit. Creştinismul e un fel de negativ al logicii lumii acesteia asupra supravieţuirii.[/SIZE]
[SIZE=4]Toţi oamenii care au trăit cu adevărat în creştinism s-au comportat în felul acesta. Dar nu toţi oamenii pot trăi la aceleaşi măsuri, fiecare la măsura sa. Nu poate face un mirean căsătorit ceea ce face un monah. Dar aici nu e vorba de egoism. Important e ca şi mireanul să-şi iubească soţia şi copiii pe care i-a dăruit Dumnezeu fără resturi. [/SIZE]
[SIZE=4]Observaţie. Mila – există o înţelegere a milei prin faptul de a-l privi pe cel nevoiaş de sus. În acest caz, e o diferenţa între milă şi iubire. Dar dacă mila înseamnă asumarea condiţiei celuilalt, aceasta e iubirea. [/SIZE]
[SIZE=4] Această iubire autentică are nişte trăsături, cu ajutorul cărora putem şti dacă o avem sau nu. Faţă de Dumnezeu e receptivă, iar faţă de aproapele e dăruitoare (oferitoare).[/SIZE]
[SIZE=4] A doua trăsătură e caracterul necondiţionat.[/SIZE]
[SIZE=4] A treia – e universală; iubirea nu e selectivă. Nu există cineva pe care să-l excludem din iubirea noastră. Oricine intră în orizontul acţiunii mele, poate primi iubirea noastră.[/SIZE]
[SIZE=4] În acelaşi timp, iubirea e şi specifică – nu poţi iubi în mod abstract; poţi iubi doar în nişte moduri foarte concrete.[/SIZE]
[SIZE=4] În I Cor. 13, Sfântul Apostol Pavel începe cu nişte lucruri remarcabile (credinţa de a muta munţii, a da trupul să fie ars etc.), dar care pot să nu însemne iubirea. Apoi, când vorbeşte de iubire, arată nişte lucruri foarte comune, obişnuite, care se petrec în fiecare moment (de exemplu: în familie, la bucătărie).[/SIZE]
[SIZE=4] Problema e că noi vrem să facem lucruri excepţionale, dar dispreţuim calea. Iubirea ne duce la veşnicie, e veşnicie. Dar nimeni nu ajunge la veşnicie, dacă nu foloseşte timpul pe care-l are. În aceasta constă iubirea: în cât timp ne sacrificăm pentru ea.[/SIZE]
[SIZE=4] Posibilităţile pe care le avem trebuie să le materializăm în acele acţiuni care ne împletesc viaţa. Noi petrecem mult mai mult timp cu profesiunea noastră (de exemplu), decât cu ceilalţi (mai ales cu cei cu care ne împărtăşim din Acelaşi Potir)[/SIZE]
[SIZE=4]-> dacă nu vrem să pierdem vremea împreună, să nu ne aşteptăm a fi împreună dincolo.[/SIZE]
[SIZE=4] Mai putem vorbi de încă două trăsături foarte importante:[/SIZE]
[SIZE=4] Iubirea iartă totul; şi totuşi nu există judecată mai înfricoşătoare decât a iubirii. Judecata lui Dumnezeu e Judecata Iubirii. În faţa iubirii, nu ne putem ascunde, nu ne putem justifica. Nu există posibilitatea de a ne ascunde de cel care ne iubeşte. Ce să-I spunem lui Dumnezeu pentru faptul că nu binevoim a-I da relele noastre? Avem un Împărat a cărui preocupare e să mângâie. Cu ce ne vom putea apăra?[/SIZE]
[SIZE=4] Maxima iubire e maxima judecată. Dumnezeu e drept pentru că ne dă tot ceea ce se poate dărui.[/SIZE]
[SIZE=4] Lucrul acesta e valabil şi în relaţiile dintre oameni. În viaţa aceasta, trebuie să ne temem de un singur lucru: să nu ajungem la imposibilitatea de a iubi.[/SIZE]
[SIZE=4][/SIZE]

iertare de greseala
 

[SIZE=4]Scara de măsură a iubirii merge în sus, şi nu în sus (?).[/SIZE]
[SIZE=4]Scara de masura a Iubirii merege in sus, si nu in jos, omul tinde spre Dumnezeu - Rugaciunea este expresia dragotei noastre fata de Dumnezeu!!!! [/SIZE]

Dar eu nu mă pot iubi pe mine.Cum pot iubi pe aproapele care mă mai şi supără? Eu nu iubesc pe Dumnezeu deşi îmi place să cred că îl iubesc.Dacă pe aproapele meu pe care îl văd nu-l pot iubi cum pot a-l iubi pe Dumnezeu pe care nu-l văd?
Câţi sunt acei care se lasă pe ei ca să ajute pe altul.Eu una nu!
Mă bucur când aud că unii fac fapta bună şi aş dori să o pot face şi eu dar,neputâd s-o fac devin nesimţitor la suferinţa aproapelui spunându-mi "dar eu nu sunt amărât,de ce nu-i pasă nimănui?
Credinţa noastră ortodoxă oferă omului toate mijloacel spre a deveni bun şi iubitor dar câţi sunt dispuşi să devină astfel?
Cred că atunci când Dumnezeu ne va judeca va avea valoare doar iubirea pe care am putut-o dărui.

Arhimandritul Sofronie Saharov spune ca atunci "cand ne uram pe noi insine pentru raul care traieste in noi , atunci ni se deschid netarmuritele zari ale iubirii ce s-a poruncit noua:in afara de Hristos, niciodata nu vom imbratisa intreaga lume in flacara de viata facatoare a harului ce se pogoara de sus; nu vom zari dimensiunile fiintiale ale celei de a doua porunci:Sa iubesti pre aproapele tau ca insuti pre tine cf.Mt.22,37-40.
Personal, cred ca nu voi reusi sa fac loc in sufletul meu unei asemenea iubiri pe care sa o pot pastra pana la capatul vietii.Deseori sunt in mare pericol de a nu ma iubi si de a nu iubi pe aproapele.Tot parintele Sofronie insa,spune :"Crestinul descopera prezent in sine, si vadit si ascuns, tot raul inluntrul sau, cel putin ca potential, si se vede pe sine cu adevarat mai rau decat toti si decat totul."
Dar cred ca sunt departe de a-mi da seama de starea tragica in care ma gasesc uneori.

Atâta timp cât conştiinţa te mustră, e semn bun, e semn al legăturii neântrerupte cu Dumnezeu. Adormirea şi liniştirea nefirească, e semn de-ngrijorare !

Crestinul nu lupta sa-si omoare poftele, mania sau ura.. ci doar sa le schimbe directia, sa le reorienteze. Sa'l pofteasca pe Dumnezeu si cele sfinte, sa se manie pe pacatul din el si din cei din jur, sa urasca raul si toate neputintele personale.

Asa cred ca e si cu ura de sine. Evanghelia spune "nimeni, niciodata, nu si'a urat trupul sau", deci nu poate fi vorba de o ura inteleasa in termenii general folositi. Este vorba de o ura sfanta, o ura duhovniceasca, care ajuta sufletul sa nu se lege de sine mai mult decat trebuie.

Frumos spune parintele. Si eu cred ca abia ura de sine ne umple de dragoste jertfelnica fata de Dumnezeu si fata de aproapele. Atunci cand nu ne mai luat pe noi in calcul, abia atunci va lucra in noi puterea dragostei lui Dumnezeu.

Teoria joaca de multe ori feste. Nu orice ura e rea iar ura de sine nu înseamna sa-ti doresti raul ci sa te consideri foarte rau, vrednic de iad si sa fii îngrozit de propria necuratie în fata lui Dumnezeu.

Bine punctat. Exista doua manifestari ale sentimentului de ura: una distructiva si una ziditoare.
Ura ca patima este distrugatoare.
Ura ca virtute este ziditoare si datatoare de har.

[quote=Traditie1;123960]Dobândirea dragostei fata de Dumnezeu se realizeaza prin ura de sine, prin nemultumirea pentru propriul caracter nerecunoscator si tradator fata de Daruitorul de bunatatati. De fapt toate virtutile sunt opusul unor patimi sau defecte iar iubirea e opusul nepasarii ancestrale a urmasilor lui Adam. [quote]

Mantuitorul ne spune sa ne iubim aproapele ca pe noi insine. Mai degraba, dobandirea dragostei fata de Dumnezeu se realizeaza prin adevarata iubire de sine, cea nepatimasa.

Postul, infranarea, evitarea ispitelor, gandul smerit, nu trebuie sa fie rodul urii noastre fata de noi insine. La ce ne vor folosi toate acestea daca nu le lucram din dragoste, ci din ura de sine?

De fapt , asta te tine in trezie !

"Mantuitorul ne spune sa ne iubim aproapele ca pe noi insine. Mai degraba, dobandirea dragostei fata de Dumnezeu se realizeaza prin adevarata iubire de sine, cea nepatimasa.

Postul, infranarea, evitarea ispitelor, gandul smerit, nu trebuie sa fie rodul urii noastre fata de noi insine. La ce ne vor folosi toate acestea daca nu le lucram din dragoste, ci din ura de sine?"


Impartasesc si eu aceste lucruri ... Nu exista ura ziditoare. Ura este distructiva, oricum m-as uita la ea.

Poate ca mesajul devine mai corect daca in loc de ura de sine, am accepta smerenia. Iar aceasta, din punctul meu de vedere, nu inseamna dispret fata de propria persoana, nu inseamna lipsa de demnitate si de statura verticala. Smerenia nu inseamna umilinta, nu inseamna negarea fiintei noastre ... Inseamna pur si simplu dependenta totala de Dumnezeu.

Atunci cand Dumnezeu este pe primul loc in viata noastra, atunci cand depindem de El si de cuvantaul sau in toate deciziile pe care le luam, cand fiecare zi o traim incercand sa nu uitam ca El este punctul nostru de referinta, cand facem toate lucrurile ca si cum le-am face pentru Domnul ... atunci doar putem recunoaste starea de smerenie ...

Moartea sinelui nu inseamna distrugerea sa ... ci acceptarea nevoii si dependentei de Dumnezeu ...

"Postul, infranarea, evitarea ispitelor, gandul smerit, nu trebuie sa fie rodul urii noastre fata de noi insine. La ce ne vor folosi toate acestea daca nu le lucram din dragoste, ci din ura de sine?"

Asa este.....Dumnezeu nu vrea sa ne uram pe noi insine , ci doar sa detestam pacatele si sa le evitam....Fiind forma perfecta a iubirii, Domnul nu poate aprecia ura....Dumnezeu sa ne ajute si sa gresim cat mai putin !

Mi se pare o afirmatie TOTAL ERONATA!Priviti copiii ! Cand sunt mici, ei nu au sentimente negative -frica,invidie,rautate,ura,etc.Ei au doar o dragoste imensa pe care o emana in jurul lor prin tot ce fac.Ar trebui sa fim mai atenti la copii!Sa invatam de la ei.Un copil cand a invatat ce inseamna expresia "te iubesc", el spune "te iubesc" si mamei si pisicii si postasului si bunici si vecinei si jucariei preferate si porumbelului,etc..Copiii sunt singurii plini de iubire.Greseala adultului este tocmai ca "indruma" copilul spre sentimente negative,cultivandu-le cu perseverenta frica( cainele musca, vine bau-bau,etc), distantarea fatza de iubire prin sentimentul de superioritate vis-a-vis de anumite persoane de exemplu(diferente sociale) care curand nasc alte sentimente negative :mandria,sfidarea,ignoranta,etc..
Lupta consta in a redobandi starea de dragoste universala cu care ne-am nascut!

...poate de aceea sta scris in Scriptura ca pana ce nu vom fi aidoma lor(a copiilor) nu vom putea pasi in imparatia cerurilor....

Nu m-am gandit la asta cand am facut comentariul ,dar ai perfecta dreptate...E clar ca la asta face referire Scriptura.Trebuie sa redevenim curati la suflet si plini doar de iubire ca si copiii.

Copiii nu au sentimente negative dar nici iubire; ei sunt egoişti, pe măsura formării conştiinţei lor. Nu este nimic în om care să preceadă conştiinţa iar conştiinţa se formează treptat pe măsura experienţelor. Cu toţii am fost copii şi ne putem aminti ce gândeam, a inventa că copiii ar avea virtuţi este irealist.


Teama de Dumnezeu este o manifestare corectă a respectului faţă de El. Numai împietrirea excesivă face pe unii să-L perceapă pe Dumnezeu ca pe un om, când El este infinit de mare. Cum zicea tot arhimandritul Sofronie, nu am primit poruncă să-L iubim pe Dumnezeu ca pe aproapele nostru nici pe aproapele din toate puterile noastre. Pe Dumnezeu Îl iubim prin supunere (a tuturor manifestărilor) şi teamă fiindcă este Stăpânul. Pe aproapele îl iubim dorindu-i binele în aceeaşi măsură ca nouă înşine.


Ura de sine este urmarea unei inspiraţii divine. Paradoxal, cu cât suntem mai departe de Dumnezeu cu atât suntem mai mulţumiţi de sine şi cu cât ne apropiem de El cu atât nemulţumirea de sine creşte, ajungând la ură de sine.

În mod natural, noi credem că totul e bine şi frumos, Dumnezeu e un fel de servitor din umbră care ne va face toate poftele şi totul va fi bine în viitorul nostru.

Dar cine se străduie să-I fie plăcut, va simţi, pe măsura străduinţei sale, adevărul, prin darul iluminării harice. Iar adevărul este că suntem extrem de depărtaţi de Dumnezeu, extrem de scufundaţi în egoism. Şi răspunsul sănătos la cunoaşterea acestei depărtări este ura de sine. Nu o ură distructivă, dimpotrivă, o acuzare de sine menită să ne repună în iubirea lui Dumnezeu, deci ceva spre binele nostru.

Trăirea în adevăr este ceva ce survine extrem de rar pentru că puţini sunt cei ce îşi asumă "nebunia" de a lăsa toate pentru Dumnezeu şi astfel puţini pot primi vindecarea înţelegerii. Începutul înţelegerii răutăţii noastre este un moment de cotitură în viaţa noastră, mai important poate decât convertirea sau orice alt eveniment. Este o renaştere în iubire, în adevărata recunoştinţă şi adevăratul respect pentru Dumnezeu.

Pacatul rastoarna sensuri si perverteste realitati. Asa se face ca omul care se iubeste pe sine, de fapt face dovada urii de sine, deoarece efectele iubirii egoiste ii aduc multa vatamare. Omul care se uraste pe sine, omul smerit, care nu-si acorda siesi multa importanta, lucreaza de fapt iubirea de sine cea ziditoare.

Este de fapt un alt fel de a spune "oricine se inalta pe sine se va smeri, iar cel ce se smereste pe sine se va inalta".

Cand o sa ai propriul copil, eu te rog sa-l studiezi bine pana in jurul varstei de 3 ani.Si vei observa in ce stare de iubire s-a nascut.

Eu nu vorbeam despre copiii mari,cei care-si pot aduce aminte copilaria.Nu degeaba nu avem amintiri decat dupa varsta de 3 ani.Te-ai gandit de ce?

Poate teama sa nu-L superi,pentru ca EL nu merita sa sufere din cauza ta,pentru ca e atat de bun si iubitor.Nicidecum TEAMA de a nu Se razbuna pe tine!

Nici o forma de respect nu se castiga prin TEAMA!

1. URA niciodata NU POATE FI urmare a UNEI INSPIRATII DIVINE! Ura este opusul iubirii.

2.Nu exista URA CONSTRUCTIVA.Ura prin insasi natura ei,prin cauza care o produce si efectul ei, este totalmente NEGATIVA.

3. Jertfa de sine nu este totuna cu ura de sine!

1.Vindecarea intelegerii o au toate oitele ratacite care s-au intors la turma.

2.Iar o renastere in iubire,traim de fiecare data cand ne impartasim cu Hristos.

Melissa, cred ca Traditie 1 are dreptate in ce priveste copiii mici. Copiii mici sunt de un egocentrism crancen. Si eforturile parintilor in perioada copilariei mici sunt tocmai in sensul facilitarii deschiderii copiilor catre ceilalti.
Nu e chiar asa.. a un copil mic emana iubire in toate partile. Ai mei emana in egala masura pumni si palme.. Cate conflicte nu am aplanat la "nisip" pt ca toti copiii vor galetusa roz etc.. In timp elaborezi strategii, in functie de situatie, sa se paruiasca mai putin cu alti copii.

Cat despre copilul care spune "te iubesc" la tot pasul.. aceasta face fiul meu cel mare si consider ca este.. obositor. Mi se pare ca nu intelege sensul iubirii si mai bine tace decat sa vorbeasca lucruri neintelese si nesustinute de fapte (stiu, sunt o mama rea.. nu o spun in gluma). Degeaba copilul spune "te iubesc mami", daca ii spui de 50 de ori sa ridice creioanele de pe covor si se face ca nu aude sau nu e vorba despre el. Eu ma straduiesc (nu stiu inca cu cat succes) sa-mi invat copilul ca iubirea este jertfa, nu un sentiment caldut. Si in nici un caz.. cuvinte.

Vreau doar sa-ti spun ca eu reactiile foarte firesti de altfel, de la nisip si ploile de palme si pumnisori,bataia pe galetusa roz, le pun pe seama instinctelor primare cu care ne nastem..Instinctul de conservare,de autoaparare de fapt, este nativ si nu exclude iubirea...

Dar poate no, sunt eu mai iubirista,vorba lui MariS ...si la mine multe-s roz ca galetusa..:-))
:53:

Dacă nu ai amintiri, înseamnă că nu ai existat în acea perioadă ca ființă conștientă. Dacă nu ai existat ca ființă conștientă nu ai nici cum să ai iubire. Iubirea e un act rațional.

Oricum, tu nu precizezi la ce fel de iubire te referi. Prin iubire se înțelege și altruismul, și atracția egoistă spre altă persoană sau afectivitatea interesată (ceea ce se observă la copii, care de fapt vor să obțină atenție).

Orice copil e un narcisist, obișnuit să creadă că e centrul lumii datorită atenției acordate de părinți. De fapt narcisiștii patologici adulți sunt niște oameni rămași la nivelul de dezvoltare emoțională infantilă.



Este iresponsabil ceea ce spui. Tu crezi că te poți juca cu Dumnezeu, ceea ce e complet fals, din cel puțin trei motive:

1. Așa cum am spus, Dumnezeu este Stăpânul. Tu aplici porunca a doua (să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți) lui Dumnezeu, când de fapt ar trebui să aplici porunca întâi (să iubești pe Dumnezeu din toată inima ta (să nu iubești alte lucruri) şi din tot sufletul tău şi din toată puterea ta (ascultare totală prin fapte) şi din tot cugetul tău). Cum ziceam, Îl faci pe Dumnezeu om, sau te pui pe tine la nivelul Lui.

2. Orice păcat e rău nu numai prin aceea că ne strică relația cu Dumnezeu ci și prin faptul că omoară sufletul. Prin fiecare călcare a conștiinței aceasta moare câte puțin, după cum spun Părinții (de pildă ava Dorotei).

3. Orice faptă făcută pentru noi e egoistă și ea ne face mai egoiști. Iar egoiștii nu vor intra în împărăția iubirii.

Omul care nu vrea să renunțe la voia proprie nu vrea nici să se smerească și își maschează egoismul sub masca discursului despre o iubire sentimentală, teoretică care de fapt nu există în realitate sau a discursului despre un 'Dumnezeu' - păpușă, o extensie a imaginației noastre pe care o manevrăm după bunul plac.

Dimpotrivă, cel care caută să se supună lui Dumnezeu suferă prin aceasta o restrângere a egoului, o curățare a minții de fantasme și teorii. Există deci două tendințe: una prin care omul caută să se conformeze lui Dumnezeu și una prin care omul caută să-l conformeze pe Dumnezeu imaginației și poftelor sale.


Apoi, ceea ce zici tu este un caz clasic de înșelare. Unii Părinți au spus că încrederea prea mare în Dumnezeu este de fapt ceea ce în Scriptură e numită hula (păcatul) împotriva Duhului Sfânt, care nu se iartă niciodată. Nu se iartă nu pentru că Dumnezeu nu ar fi milostiv ci pentru că acest tip de atitudine dezrădăcinează definitv dorința de pocăință, de întoarcere de la viața lumească la Dumnezeu. Faptul că nu pricepi niște lucruri poate fi tocmai din pricina acestei atrofieri duhovnicești.


Cred că ai uitat că pe alt topic susțineai pedeapsa cu moartea, răzbunarea.
Și în mod evident nu înțelegi ce nenorocire este iubirea lumească de sine, cea pentru care trebuie să ne urâm.

Iubirea este un act emotional. Ratiunea nu are ce cauta in iubire.Ratiunea apartine mintii ,iar iubirea apartine inimii.

Aici gresesti, atribuindu-mi o vina pe care chiar nu o am.Crede-ma ca ii dau Domnului locul care I se cuvine.Daca ma adresez Lui intr-un mod familiar,nu inseamna ca-L minimalizez,din contra, IL ADOR!

Chiar si faptul ca ii spui lui Dumnezeu Stapan,arata relatia rece si plina de temeri pe care o ai cu El.Eu prefer sa-i spun Tata! Si sa ma supun Lui ca unui Tata iubitor ce este, nu ca unui Stapan,care ma poate si trage pe roata daca-L supar si nu-L ascult!

Chiar si a manca,nu? De aceea,cred ca tu te-ai hotarat sa traiesti cu lumina,nu?! Daca gresesc,corecteaza-ma te rog..

Oi fi atrofiata duhovniceste,nu zic ca nu..dar totusi nu atat de tare incat sa nu sesizez ca faci o confuzie aici:
Hula impotriva Duhului Sfant, despre care vorbesti mai sus, este increderea pe care o are un om ca poate pacatui la nesfarsit, ca Dumnezeu e bun si-l iarta mereu, nicidecum nu reprezinta increderea imensa de a-si lasa viata in mainil Lui( si in care ma regasesc total)..

Citeste mai bine si citeste toate postarile mele despre pedeapsa cu moartea.

Si nici cand am febra 40, n-am sa spun ca am avut o inspiratie divina cand am sustinut ca as condamna la moarte anumite categorii de criminali.Inspiratia divina a venit ulterior,cand am batut in retragere...

Nu trebuie sa ne uram.Suntem creatie divina.Vrei sa uram lucrarea Lui???
Repet,jertfa de sine nu este totuna cu ura..


No,cam atat:18:

PS- daca am fi colegi de serviciu,sigur ne-am intelege bine..:48:,desi aici e clar ca nu ne pasalim..

Dihotomii fără sens. După tine afecțiunea poate exista fără rațiune, ceea ce e absurd.

Iubirea cerută de Domnul se manifestă prin fapte, nu prin sentimente:
Cel ce are poruncile Mele şi le păzeşte, acela este care Mă iubeşte.

Iubirea emoțională este de fapt o patimă. Și bețivul iubește băutura, desfrânatul curvia etc.



Ți se pare că-l iubești pe Dumnezeu fiindcă te crezi bună. Teoriile tale sunt opuse felului cum vorbeau Sfinții ortodocși dar sunt asemănătoare înșelaților catolici, care de asemeni credeau că dau pe afară de câtă iubire au în ei. Sfinții ortodocși toți tremurau de frica lui Dumnezeu pentru că aveau smerenie. Omul mândru are impresia că e bun, dar de fapt e doar închipuirea lui de sine.

Sfântul Siluan spune că smerenia e lumina în care Îl vedem pe Dumnezeu. Atât timp cât cugetul e umflat de mândrie, el nu crede cu adevărat în Dumnezeu și nu simte nevoia să se conformeze voinței Lui dar se euforizează pătimaș pentru imaginara iubire pe care ar avea-o pentru El. Smerenia e o mare taină iar calea către ea e ura de sine. Trebuie să conștientizăm răutatea care se află în noi, mândria, egoismul și atunci vor începe să ni se deschidă ochii.


Ura de sine pe care trebuie să o avem este poruncită de Hristos:

Cine ţine la sufletul lui îl va pierde, iar cine-şi pierde sufletul lui pentru Mine îl va găsi. (Mt 10, 39)

Dacă vine cineva la Mine şi nu urăşte pe tatăl său şi pe mamă şi pe femeie şi pe copii şi pe fraţi şi pe surori, chiar şi sufletul său însuşi, nu poate să fie ucenicul Meu. (Lc 14, 26)

Topicul acesta l-am creat pornind de la un capitol din cartea arhimandritului Sofronie, capitol pe care îl poți citi aici, ca să te lămurești mai bine despre ce e vorba:
http://www.crestinortodox.ro/sfaturi...ine-68665.html

. . . fapte . . .fapte . . .fapte ! ! ! Atata timp cat ora de postare coincide cu Sfanta Liturghie , mai ales ca astazi praznuim " Buna Vestire ", mai putem vorbi de fapte ! Era un thread pe aici , unde se spunea ca suntem cei mai tari in teorii , dar practica ne omoara ! Credinta in Dumnezeu si participarea la cultul divin , in special la Sfanta Liturghie , sunt pentru fiecare madular viu al Bisericii , doua relatii inseparabile . Era un alt thread cu indreptatirea de sine . . . , mult adevar , caci de Bisrica am cam uitat , si culmea azi de Buna Vestire ! Suntem mari teoreticieni , dar cu asta nu ne vom mantui in veci !

Iubirea nu are nimic de-a face cu ratiunea.Dar n-ai sa intelegi asta pentru ca probabil niciodata nu te-ai uitat in ochii unui batran boschetar sa simti afectiune pentru sufletul lui napastuit,atat de tare incat sa-l strangi in brate si sa vrei sa-l iei la tine acasa..Fara urma de ratiune acest impuls,pentru ca este venit din INIMA, nicidecum din ratiune!...

"Iubirea" venita din ratiune,nu este iubire, este INTERES!

Spui "Cel ce are poruncile Mele şi le păzeşte, acela este care Mă iubeşte.",dar intelegi ce vrei,ce-ti place tie, adica"Iubirea cerută de Domnul se manifestă prin fapte, nu prin sentimente", ignorand evidenta :CA ACESTE FAPTE SUNT O CONSECINTA A SENTIMENTELOR DE IUBIRE PENTRU EL,EVIDENT !

Daca eu il iubesc pe tatal meu pamantesc,il ascult,nu intru incaltata in sufragerie,ca nu-i place, nu las becul aprins la baie,ca-l enerveaza,nu ies seara dupa ora 20, ca nu mai poate dormi din cauza mea,etc..( am dat exemplu fictiv).Deci daca il ascult si ii am grija de "poruncile" lui, inseamna ca-l iubesc.Evident, ca daca mi-ar cere sa fac asta vecinul de la parter,n-as face-o!
Sesizezi diferenta?


Nu mi se pare ca-l iubesc pe Dumnezeu,chiar IL IUBESC!

Nu ma cred buna..hohohooo,mai am pana ma cred eu buna,pentru ca atata timp cat inca "mai trec pe rosu", mai am mult de strunit la mine....dar oricum,am inteles ideea ta : tu te vei mantui, eu nu! ok..eu ma bucur pentru tine!

Daca tot mi-ai dat linkul acesta,trebuia sa stii ca voi observa ca ai scos din text,exact ce ti-a convenit tie.Trebuia sa lasi asa:

"Dumnezeu dragoste este"; El este "Lumina, si nici un intunerec intru el este" (1 Ioan 4, 8; 1, 5). Dragostea lui Hristos, prin firea ei este Foc de , aruncat din prin venirea (cf. Lc. 12, 49).

Dragostea aceasta este viata nefacuta a lui Dumnezeu insusi. In limitele fiintarii noastre pamantesti, ea mistuie in noi tot ce ii este strain si totodata ne umple de energia unei alte fiintari, de negandit pana atunci. Neaparat trebuie sa ne umbreze puterea de Sus, care sa ne invredniceasca a cunoaste acea Dragoste .

Fara o astfel de experienta nimenea dintre oameni nu este in putere a intelege poruncile aparent paradoxale ale Evangheliei: "Iubiti pre vrajmasii vostri, binecuvantati pre cei ce va blastama, bine faceti celora ce urasc pre voi" (Mt. 5, 44); si in acelasi timp: "De vine catre Mine cineva si nu uraste pre tatal sau, si pre muma, si pre muiere, si pre copii, si pre frati, si pre surori, inca si sufletul sau (viata sa), nu poate ucenic al Meu sa fie" (Lc. 14, 26).

Văd că-ți imaginezi despre mine că aș fi un soi de monstru, care nu simte nimic pentru alții. Felul ăsta de a demoniza pe alții dovedește cât de departe ești de înțelegerea altora.

Sentimentele de milă pe care le simțim devin de cele mai multe ori un prilej de încântare de sine, de mândrie în care ne bălăcim cu desfătare, crezându-ne plini de bunătate.


Deci ție ți se pare că niște senzații fără fapte și însoțite de închipuire de sine sunt iubire și că ele sunt superioare faptelor. Eu am o părere opusă.


Cine-L iubește pe Dumnezeu se smerește și se supune Lui. Restul sunt impresiile noastre iluzorii. Smerenia poate începe chiar prin renunțarea la iluzia că-l iubim pe Dumnezeu. Încearcă să înțelegi ce spun: mândria este cea care ne face să credem că suntem buni, că iubim etc.

Și impresia că nu te crezi bună tot închipuire de sine e. Mândria are nenumărate fețe și de aceea virtutea principală e smerenia.

Referirea la persoană arată slăbiciune. Aici discutăm principii. Și da, cred că cine nu se smerește și nu își taie voia nu se mântuiește.



Am scos din text ceea ce mi s-a părut util. Nu înghit la pachet întreg conținutul unei scrieri. Și nu repet lucruri arhicunoscute. Oricine înțelege că Dumnezeu e bunătate, că bunătatea e mântuitoare. Dar de aici până la vorbi abstract și obsesiv despre iubire în timp ce faptele noastre dovedesc egoismul, e cale lungă.

De principii avem noi nevoie ? Cu " principii " si cu forta pumnului in gura , nicicand nu ne vom mantui ! :68:

Am facut niste bolduiri in text.Imi vine sa rad da`mi vine si sa plang...

Incerc sa fiu telegrafica,urmarind ideile evidentiate in ordine:
- eu iti spun ca iubirea vine din inima si nu din ratiune,incercand sa-ti dau un exemplu concret ca sa te dezmeticesti odata si tu te victimizezi acum,spunand ca te demonizez???Pai este frumos ce faci?

- sentimentele de afectiune sunt pornite din iubire si NU AU NIMIC COMUN CU MILA...In exemplul dat de mine, NU era vorba de MILA, CI DE AFECTIUNE! Nici macar asta nu poti intelege..

-intre IUBIRE si FAPTE, NU EXISTA un raport de INFERIORITATE/SUPERIORITATE cum crezi tu,ci de CORESPONDENTA!Sunt legate,nu le poti desparti. Faci fapte pe masura iubirii pe care o ai in tine! Iubirea genereaza faptele,nu faptele iubirea!

-gogomania asta "Smerenia poate începe chiar prin renunțarea la iluzia că-l iubim pe Dumnezeu.",nici n-o comentez...Dar ma intreb,cum de-ti trece prin cap asa ceva?

-impresia ca nu ma cred buna,tot inchipuire de sine e?:-))) Ce tare..Crezi ca-s plina de impresii..Pai daca eu spun clar, ca inca "trec pe rosu", adica nu ma opresc la "semaforul" ortodox de multe ori,cateodata cu buna stiinta chiar,tu imi spui ca am impresii si figuri in cap?:-))Pai mai Traditie,mi-ai spus ca ma cred buna,si n-o fost bine...Acum spun eu ca nu sunt buna,si tat nu-i bine...Amu cum o fi bine?:-))

-tu ai scos din text ceea ce ti s-a parut util, dar nu te-ai gandit ca intreg contextul INSEMNA ALTCEVA????

-vorbesc abstract si obsesiv despre iubire?? ..:-))...No bine ca vorbesti tu concret si detasat despre ura...

Tu ai zis că eu nu am simțit niciodată milă. Ați imagina astfel de lucruri despre alții arată că nu mai ai contact cu realitatea. Iar tonul tău condescent de asemeni arată superioritatea imaginară care crezi că te caracterizează.



E ceva foarte logic, mă mir că nu înțelegi lucruri simple. Ai impresia că ai avea iubire dar de fapt e închipuirea de sine. Și eu aveam impresia că-l iubesc pe Dumnezeu, sau pe oameni. Atunci când începem să ne smerim, aceste iluzii se spulberă, ajungem să ne cunoaștem, să vedem că de fapt suntem duși în eroare de niște gânduri, semănate de draci probabil. Obiectivul demonilor este să ne aducă la mândrie, știind că prin asta ne facem neplăcuți lui Dumnezeu. Impresia cuiva că ar avea iubire față de Dumnezeu nu este decât proiecția încântării de sine. Natura sentimentelor noastre nu este tocmai cea care ne apare la prima vedere.


Eu ți-am arătat că închipuirea de sine are multe aspecte. Sf. Ioan Scărarul spunea că slava deșartă (același lucru cu închipuirea de sine) batjocorește totul, adică omul găsește prilej de a se înălța din orice lucru.


Poate ți se pare ție că înseamnă altceva.


Și ca o concluzie: smerenia înseamnă conștientizarea iluziilor pe care le avem despre noi înșine. Mândria, părerea de sine ne împiedică să începem dobândirea reală a virtuților, creându-ne senzația că deja le și avem.

Participarea la slujbe, respectarea a tot felul de ritualuri, pravile de rugăciune și alte reguli dă o siguranță iluzorie a mântuirii.

Iar încercarea ta de a mă pune la punct e semnul unei tendințe negative de a controla oamenii. Învață să respecți libertatea celorlalți.

"Ura de sine" poate fi o binecuvantare de la Dumnezeu pentru ca te ajuta nesperat de mult sa-L chemi mereu, mereu in ajutor pe Dumnezeu, iti da lacrimi de pocainta, iti da dorinta de rugaciune si alte asemenea mijloace binecuvantate. Insa, daca ura de sine devine un mijloc prea puternic, pe care nu-l mai poti controla in niciun fel, care ajunge sa te impiedice sa faci lucruri folositoare(?) pentru suflet sau sa-ti traiesti viata curat si simplu (sunt cazuri in care ura de sine te poate face sa nu poti sta intre semeni, sa nu poti merge firesc pe strada etc.), atunci devine un mijloc fara masura, o exagerare care te tulbura si te rupe de un mod de viata simplu si curat. Nu stiu cum e mai bine. Numai Dumnezeu ne poate ajuta sa dobandim cele folositoare si numai El stie si intelege cum putem sa le dobandim.

Doamne ajuta-ne si da-ne toate lucrurile de care avem nevoie, indiferent cat de grele sau usoare sunt ele de dus!

Asa ceva nu am gandit,nu am spus,nu am insinuat.Dar daca imi dai tu un copy-paste ,am sa te cred.Dar grija mare, sa NU IMI DAI PASAJUL DESPRE AFECTIVITATE,pentru ca repet inca o data,NU VOBEAM DE MILA.Sau tu fata de un batran boschetar nu-ti poti imagina alt sentiment decat de mila???

Sigur ca da..Siguranta asta de sine, ca toti suntem pe aratura si numai tu esti pe drumul catre mantuire,arata clar "smerenie"...

Aici spui tare bine:

..Deoarece Cristi isi expunea parerea,la fel ca tine sau ca mine..

Evident, există, ca în orice, excese. Noi trebuie să controlăm întreaga noastră viață interioară, toate gândurile, sentimentele, pornirile. Experiența arătată că sunt gânduri aparent pozitive, cu efect devastator. În general, tot ceea ce se însușește printr-o acceptare voluntară, fie el gând sau experiență senzorială, are toate șansele să fie demonic și distructiv. Lucrurile care vin de la Dumnezeu, inclusi ura de sine corectă, acționează fără aplecarea voinței noastre spre ele.

Diavolul dă tot felul de gânduri și sentimente aparent bune, de falsă iubire, falsă smerenie etc. Prin ele ne înalță de fapt în mândrie, scopul lui.

Deci ura de sine nu trebuie să fie practicată de noi prin autosugestie sau acceptarea unor gânduri. Este vorba de o conștientizare a răutății din noi, nu de ceva faptic.