Increderea in propria persoana
 

Doamne ajuta!

Ideea acestui topic o am in minte de ceva vreme insa unele postari citite astazi mi-au reinviat dorinta de-a discuta cu voi chestiunea increderii in propria persoana.
Fratele Saurian a postat urmatoarele:

Eu incerc sa ma lamuresc cat de mult se pliaza conceptele enumerate in citatul de mai sus (care concepte sunt perfect valabile, nu tagaduiesc acest lucru!) cu stilul de viata pe care il avem, majoritatea dintre noi, in ziua de azi. Va dau un exemplu pentru ca vorba lunga e saracia omului.
Acum cativa ani (studiam limba olandeza pe-atunci) am primit in clasa vizita unei consiliere al carei rol era sa ne-nvete pe noi cum sa ne alcatuim CV-ul, cum sa ne prezentam la interviul de angajare, ce haine sa purtam cand ne ducem la acest interviu, etc. In momentul in care mi-a venit randul, m-a rugat sa dau mana cu ea asa cum as face-o cu un angajator care ma intampina la un interviu; dupa ce-am dat mana cu ea mi-a spus ca senzatia pe care i-a lasat-o strangerea mea de mana a fost cea de "peste mort". :( Mi-a explicat mai apoi ca o strangere de mana viguroasa denota incredere in fortele proprii; o strangere de mana mai... moale... se traduce prin teama si nesiguranta, ceea ce, desigur, nici un angajator nu vrea sa simta la un candidat!

Societatea in care traim a evoluat de-asa natura ca numai cei puternici ajung sa "insemne" ceva, sa realizeze ceva. Nu poti arata ca esti slab chiar daca asta ti-e firea. Nu poti lasa pe cei din jur sa adulmece mirosul fricii pe care o simti pentru ca te vor ataca cu siguranta (la sensul figurat fireste). Nu mai traim vremuri in care melancolicii, sfiosii, timizii si blanzii sunt apreciati; din contra, colericii, indraznetii si cei cu nelimitata incredere in fortele proprii sunt "fruncea".

Mie mama mi-a spus intotdeauna: "capul plecat sabia nu-l taie". In zilele noastre nu ajungi sa-l pleci de tot ci numai la o simpla inclinare esti decapitat dpdv social.
Incearca sa gasesti un loc de parcare decent fiind rabdator, politicos si blajin din fire... poti sta linistit acasa. La rand la cinema trebuie sa dai din coate, altminteri ramai pe-afara; ca sa-ti faci loc in tramvai la fel, ca sa obtii un job asisderea.
Trebuie sa devenim musai rapace pentru a ne delimita cu precizie patratica in care ne putem manifesta? Cum impacam vorbele din carti, sfaturile Sfintilor Parinti, cuvintele Sfintei Evanghelii cu viata in contemporaneitate? Exista vreo cale prin care practica sa fie la fel de glorioasa precum suna teoria?


Post cu folos tuturor!

Sfintii Parinti recomanda neincrederea totata in propria persoana, si increderea totala doar in Dumnezeu.

Da, Bogdan, insa cum putem aplica acest indemn tinand cont de coordonatele sociale / culturale / economice in care traim?

Coralina, oamenii care traiesc in afara lui Dumnezeu, nu vad de la inceput oamenii minunati. Ei se rezuma doar la acte exterioare. Aceasta este societatea in care traim: e mai important sa cunoasc aceste trucuri, decat sa ma rog, pentru a reusi sa ma angajez. E mai bine si mai sanatos sa merg la psiholog, decat la un duhovnic. Si marturisirile pot continua pe multe pagini.

Eu am reusit sa am raspuns bun in viata, nu prin memorarea unor fraze, gesturi, ... ci prin increderea in lucrarea lui Dumnezeu.

"Prostul daca nu e si fudul parca nu e prost destul"
 

Coralina, mi-ai adus aminte de un curs la care am fost, si care se referea tocmai la "a te vinde cat mai bine", ceea ce implica madrie, incredere nelimitata in propriile forte, etc. Am invatat si eu sa strang mana ca in menghina, pentru a-l convinge pe cel din fata mea, ca am incredere in mine. Pentru a obtine un rezultat satisfacator, ni s-a spus sa exesam acasa, pe clanta usii. Incercati, e un execitiu bun! I-am spus profesoarei in pauza cat se bate cap in cap ceea ce invatam cu ceea ce am primit in cei 7 ani de acasa: "Prostul daca nu e si fudul parca nu e prost destul". A ras, dar nu stiu in ce masura a inteles.
Si atunci cum sa combinam educatia primita cu practica? Amintindu-ne ca Dumnezu e Cel Caruia ii apartin faptele noastre bune, nu noua; ca ideile bune de la Dumnezu vin si ca tot lui Dumnezeu avem sa-I multumim pentru toate: si ca am facut o scoala; si ca avem un grad oarecare de inteligenta; si ca am gasit acel loc de munca, etc. Intr-un cuvant smerenia fata de Dumnezeu, singura calitate pe care o avem sau o putem avea noi, oamenii de azi.

aici este esenta raspunsului la intrebarea ta.

suntem ceea ce suntem astazi,acum,doar prin voia lui Dumnezeu care ne-a luminat si ne-a indreptat pasii spre acel drum.

sa nu-L dezamagim purtandu-ne altfel decat suntem,caci masca poate cadea in orice clipa si ar fi tare neplacut.

viata insasi nu este o pajiste cu flori,ci o continua provocare de a deveni mai bun,de a te cunoaste pe tine insati,de a repara ceea ce nu merge sau merge prost - privind,fireste,din perspectiva ortodoxa.

ingrijorandu-ne pt.felul cum va decurge o anume situatie,nu cumva ne manifestam neincrederea in ajutorul Lui ?

...intelepti ca serpii si nevinovati ca porumbeii...

si mai stiu o vorba : ce-i al meu, e pus deoparte !

Un crestin cu traire autentica se descurca mult mai bine in societate decat oricare robotel occidental programat-antrenat dupa sabloanele ateiste...
Cum asa? Pai, cel ce-si stapaneste propriile simturi, ii stapaneste si pe ceilalti...care fac apel doar la o tehnica de suprafata, schimbarea in ceilalti nefiind in profunzime, ca la crestinul ortodox autentic.

In ce priveste INCREDERA IN SINE, pt un atei/pagani e MANDRIE! Caci ei se incred in EU-ul propriu.
Pt un crestin ortodox traitor, nu este mandrie! Dece? Pt ca-l are pe Hristos in el, si in Acela se increde, dupa spusa Sf Ap Pavel.... nu mai traiesc eu ci Hristos traieste in mine...ceva de genul asta... De aceea e difereanta intre cele doua afirmatii...

Inaintand pe calea duhovnicesca ortodoxa cu metanoia, schimbarea in profunzime a firii celei vechi in una cu adevarat vredinica de cel ce a sadit-o, devenim cu mult superiori semenilor de alta factura spirituala...

Si atunci daca vre-o dama olandeza mi-ar strange mana mai mult decat i-am strans-o eu, atunci o consider dominanta, mandra, care vrea sa ma depaseasca si atunci n-o bag in seama....
Caci aici e calea de mijloc sa nu strangi mana celuilalt mai tare decat ti-o strange acela. Daca-i moale, tot moale sa i-o dai, Daca-i tare, la fel de tare sa i-o strangi. Nici mai mult nici mai putin...

Societatea nu privilegiaza pe cei care au încredere în ei ci pe cei care au o aura de oameni de succes. Ei spun ca trebuie sa ai încredere în tine dar de fapt vor sa spuna altceva. Pofte lumesti, care trec o data cu lumea.

Încrederea în sine e o prostie din toate punctele de vedere, inclusiv din punctul de vedere al angajatorilor, fiindca de fapt e o forma de paranoia, de autoamagire.

Cât despre ce trebuie sa facem, Dumnezeu poarta cu acdevarat de grija de cei ce se încredinteaza Lui, dar atât timp cât mai ai încredere în tine vei avea necazuri fiindca calauzirea proprie creaza încurcaturi.

Exact ! Mulţi spun :"Căile Domnului sunt întortocheate"! Nu, căile noastre sunt întortocheate. Pasiunea asta de a te scărpina invers , intortochează calea omului zilelor noastre. Melanjul dintre credinţă şi lumesc e cel mai novice. Mă încredinţez ţie Doamne, dar lasă -mă să mă conduc singur ! Ţie iţi dau Doamne sufletul meu, dar lasă-mi mie trupul şi plăcerea lui ! Nu o să meargă niciodată amestecătura asta , complet nefericită.

tocmai pt.a crea si perfectiona oameni de succes,societatea zilelor noastre ne ofera retete cu ingrediente de succes care,la prima vedere,par inofensife dar,de fapt sunt nocive sufletului.
si as dori sa ma refer aici la tehnici de persuasiune,programare neuro-lingvistica,asa-zise "comori" de spiritualitate care indruma pe alei dosnice spiritualitatii pe cei care le urmeaza,desi se folosesc pt.inceput de percepte crestine,cunoscute majoritatii.
de ce? pt.ca nu doar promoveaza dezvoltarea increderii in propria persoana, ci ofera senzatia - destul de periculoasa - ca singuri putem detine si controla propria viata.
in opinia mea,toate aceste curente nu fac altceva decat sa transmita prin mesaje subliminale anumite informatii cu scop bine definit:revolta fata de societate,cultivarea mandriei ca forma sigura de succes iar mai apoi atragerea catre idei si conceptii straine crestinismului,a ortodoxiei.

ce se poate face? sa ramanem aceiasi,indiferent de situatie.

cu cat credinta noastra este mai puternica,cu atat se vor schimba cei cu care venim in contact.

iar din viata de zi cu zi,pot spune ca tocmai cel care acuza mai tare pe cineva,tocmai acela se va confrunta exact cu aceeasi situatie - din care va iesi mai mult sau mai putin sifonat.

Tarandu-ma si eu pe pamantul asta pe care a fost blestemat sarpele am ajuns iar pe forumul asta ortodox si am vazut ca sunt oameni care se intereseaza de cele bune.
Dupa parerea mea oamenii se impart in doua, cei "puternici" si cei "slabi". Anume sunt purenicii pamantului care merg dupa regula diavolului, si sunt cei slabi care nu reusesc sa vada de unde vin si unde merg, si aici intre cei slabi a hotarat Bunul Dumezeu sa-si faca lucrarea Sa caci din acestia slabi si nestiutori ridica si face tari si priceputi, dar mai sunt printre cei tari care lucreaza in slujba Domnului, chestia e ca acestia sunt mai rari, dupa parerea mea, dar Domnul ii stie pe fiecare. Asa batand eu la multe porti am ajuns la concluzia ca lucrarea mea fara ajutorul lui Dumnezeu nu valoreaza doi bani, ca nu sunt apreciat de lume, ca mandria imi zice ca vezi ca te faci de rusine,... si nu reusesc sa spun nici lucrurilor pe nume, ba chiar nici nu le stiu numele. asa ca cel mai simplu mi s-a parut dupa invatatura Sfantului Apostol Pavel ca doua lucruri sa credem despre noi: "Eu sunt cel dintai dintre pacatosi" si cand fac ceva in slujba Domnului: "Sluga netrebnica sunt" iar cu acestea am in vedere: pacaul meu e inaintea Domnului pururea, adica Domnului am gresit, chiar si atunci cand gresesc fratelui si mie, iar cand sunt sluga netrebnica, sunt sluga lui Dumnezeu cea de nici o treaba buna, astfel sunt sigur ca nu lucreaza in mine mandria si alte duhuri, dar asta terbuie sa cuget despre mine, si nu alta, ca pornind de aici ne va desoperi noua Duhul cum este cu celelalte ganduri.
Pornind de aici se vede clar cine slujeste diavolului si cine cine sunt cei slabi si neputinciosi care nu trebuie urgisiti ci trebuie miluiti, ca ridicandu-te intre oameni o sa vezi ca incep sa puna logica pe sema lor si uita ca de la Dumenzeu vine toata bunatatea, asa cum se intampla cu iubita noastra UE.... si altele asemenea, si aici e mai de ales "nebunia" decat sa slujesti lor.
Eu iubesc vederea dar vad ca sunt lmulti care se silesc sa-mi scoata ochii, eu iubesc auzul, dar multi sunt cei care vor sa-mi astupe urechile, sa fim cu luare animte ca necredinta asta ne aduce orbire si surzenie, ca sa fim in nesimtire si macare sarpelui ce umbla pe pamant...
Domnului fie slava in veci, Amin.

Să nu fii iubitor de tine însuţi , şi nu vei deveni urâtor de fraţi. Să nu fii egoist, şi vei deveni iubitor de Dumnezeu. Pe fiecare om trebuie să-l iubim cu sufletul nostru, însă doar în Dumnezeu să ne punem năejdea, şi Acestuia să-I slujim din toate puterile. Pentru că, atâta timp cât ne ţine Acela, şi prietenii noştri se îngrijesc de noi , şi vrăjmaşii noştri nu pot să ne vateme. Când însă ne părăseşte Acela, şi prietenii noştri îşi întorc faţa, şi vrăjmaşii primesc putere împotriva noastră. Iată ce înţelepciune se revarsă în câteva cuvinte de folos lăsate de Sfântul Nectarie al Pentapoliei.

Mandrie si indracire inseamna un om increzator in puterile sale; tot ce vine, e de la Dumnezeu sau diavol.

Te rog să mă ierţi daniel, pentru o mică corectură : nu ce vine , ci ce dorim noi a primi , prin voia noastră. Vrem să-L primim pe Dumnezeu sau pe diavol ? Alegerea ne aparţine în exclusivitate, sau mai pe româneşte putem spune > ce semănăm, aia culegem !

Sa-mi fie cu iertare insa nu sunt in totalitate de acord cu cele pe care le afirmati. Increderea in Dumnezeu este esentiala, e primara, e indispensabila si reprezinta o conditie necesara parcurgerii unui traseu spiritual calitativ in viata. Insa nici increderea in fortele proprii nu trebuie sa ne lipseasca; pornind la drum in tot ceea ce intreprind alaturi de Dumnezeu, cerandu-i ajutorul si binecuvantarea, inseamna ca unesc cele doua tipuri de incredere si savarsesc un lucru bun si bine placut Celui de Sus.

Personal vad increderea zero in fortele proprii ca pe o letargie, o stare de deprimare acuta si o nevalorificare a inzestrarilor ce ne-au fost oferite de bunul Dumnezeu. Am remarcat ca ati postat la un alt topic parerea dvs. despre ura de sine ca fiind iubire suprema de Dumnezeu. Lansand la o parte aspectul pur patologic al enuntului, cum imi pot permite sa urasc ceva ce insusi Dumnezeu a creat? Asta inseamna in mod automat sa dispretuiesc (nici nu indraznesc a scrie "sa urasc") lucrarea Duhului Sfant in fiinta mea. Imi pare rau, nu pot fi de acord cu asemenea afirmatii.

As dori sa detaliati, daca aveti bunavointa fireste, aspectele concrete ale opiniei exprimate de dvs. Cum s-ar traduce increderea zero in propria persoana in viata de zi cu zi? Cum ar trebui sa procedam, cum ne gasim un serviciu, (ne trebuie de fapt un serviciu sau nu?), cum ne descurcam in itele anevoioase ale traiului in contemporaneitate? Citindu-va postarile m-am gandit (sa-mi fie cu iertare daca va jignesc cumva) involuntar la sectantii (nu stiu exact care anume) care, grav bolnavi fiind, refuza transfuziile de sange pe motiv ca Dumnezeu ii va salva oricum. La auzul unor asemenea cazuri nedumerirea mea ajunge la stadiul de stupefactie... :(

Eu stiu o vorba din batrani: “Dumnezeu iti da, dar nu-ti baga in traista”. Foarte adevarata si folositoare este vorba asta! Asadar, daca nu pornim pe drumul vietii insufletiti de dragostea de Dumnezeu, cerandu-i in mod permanent ajutorul si vazand in toate faptele bune savarsite lucrarea Sa in / prin noi, nu avem sanse de reusita.
Si ca tot veni vorba de “vorbe” intelepte, mi-a spus cineva odata ca in viata trebuie sa-ti fii cel mai bun prieten pentru ca cei dragi (familie, amici) vin si pleaca insa cu tine insuti vei ramane mereu. Eu as refraza: sa-ti fie in viata Dumnezeu cel mai de incredere prieten, sa-ti pui nadejdea in El intotdeauna; dar si de tine insuti / insati sa-ti fie drag.

Imi cer iertare daca cele scrise ofenseaza in vreun fel. Recunosc ca sunt pe departe de-a fi sporita in credinta. Sunt un om care se nevoieste in felul lui si-si cauta calea-n viata. Insa mi se pare important sa ne exprimam opiniile in mod sincer, asa reusim sa avem “dialoguri” constructive.

Doamne ajuta!

Mesajul asta mi s-a parut dubios, de ce atâtea formule de politete? Asta dovedeste ca ai un complex de superioritate, cred, fata de mine.

Din nou, cred ca faci confuzie de termeni. Când spui încrederea în sine nu trebuie sa lipseasca vrei sa spui încrederea în propria reusita. Daca te referi la reusita în domeniul spiritual, evident nu trebuie sa lipseasca. Daca te referi la reusita în domeniul lumesc, cred ca nu trebuie sa-ti propui sa fii pregatita de insuccese dar nici sa-ti propui sa fii entuziasta fata de viitorul lumesc. Lasa lucrurile cum or fi, nu avem datorie fata de lume. Daca vine o nenorocire îti va da Dumnezeu taria s-o depasesti. Dar din nou, trebuie sa ai mentalitatea celui care a renuntat la toate, nu în sensul plecarii din lume ci în sensul de a fi gata de orice pierdere materiala si marginalizare sociala. Trebuie deci sa renuntti la constructia vietii tale de pâna acum (cum zice Ratatul) si sa pleci de la zero, cu încredere ca Dumnezeu nu te va lasa sa te sfarâmi. Adica sa traiesti raportându-te numai la Dumnezeu, nu la niste principii sau dorinte ale tale, sa-L lasi pe El sa-ti construiasca viata cum stie.

Increderea in propria persona o capeti cand stii ca poti. (de la a putea). Poti sa fii bun ,poti sa ajuti ,poti sa nu minti ,poti sa nu furi ,poti sa daruiesti ,poti sa nu ucizi ,poti sa iubesti ..

Frate Traditie1, daca in opinia ta din prea multa politete se ajunge la emiterea de mesaje dubioase, atunci eu una nu mai stiu ce sa spun. Imi pare rau, eu asa ma exprim; nu pentru a da altora vreo lectie sau a demonstra celorlalti cum si in ce fel sunt fata de ei. Ci pentru ca mi se pare de bun simt sa fim politicosi.

Doamne ajuta!

Parerea mea
 

Banuiesc , nu stiu sigur , m-am confruntat si ma confrunt si eu cu problema asta , dar acum am o idee .
Poatel ca neincrederea in sine despre care vorbeau Sf. Parintii se refera la cele directe ale mantuirii , adica la adevarurile de credinta , dogme , canoane , relatii sociale si cu Insusi Dumnezeu . Iar in restul , cum ar fi practicarea meseriei , fie ea care o fi , poate putem avea oarecare incredere in noi , pana la urma am invatat sa facem ceea ce facem si asta poate prin grija lui Dumnezeu si atunci este normal sa am incredere ca pot duce la bun sfarsit ceva .
Cel mai binew ar fi sa intrebam un preot , dar banuiesc ca unii vor spune ca putem avea incedere in noi si altii ca nu , depinde .

Pai hai sa ne gandim logic:
1. daca cineva conduce o masina, pai nu trebuie sa ai incredere in tine ca stii sa conduci? doar o conduci asa de-a nebunul? omori pe toti in cale?
2. daca te duci la serviciu, pai nu trebuie sa ai incredere ca stii ceea ce trebuie sa faci acolo? sau eu vreau sa fiu directoare, si deja pot fii, cind habar n-am cu ce se maninca?

Eu inteleg acest topic cu totul altfel: adica eu stiu ca trebuie sa ai incredere in tine cind spui ca stii sa faci ceva, insa daca se trateaza de a face ceva ( de ex: un pas in viata, ceva schimbari sau orice altceva de acest gen, atunci tu=eu si fiecare) trebuie sa ne incredem in Dumnezeu, nu sa luam in mina noastra, deoarece increderea ca Dumnezeu ne va ajuta este esenta. Deci in orice decizie, exista voia Domnului, in orice schimbare in viata noastra, in bine sau in rau, exista voia lui Dumnezeu.

Nimic nu este la intimplare.

Deci eu banuiesc ca la asta se refera acest topic.

Mai scrie si in Biblie, ca tu incepi ceva( ca persoana, om) apoi ceri ajutorul Domnului, nu ca tu esti in stare sa faci orice, daca Dumnezeu nu te ajuta.

Si aici mai trebuie mentionat ca increderea peste masura este un pacat de moarte:

Păcate împotriva Duhului Sfânt

Păcatele împotriva Duhului Sfânt sunt acelea care încalcă conştient şi îndărătnic legea lui Dumnezeu şi adevărurile Sfântului Duh. Ele se opun celor trei mari lucrări ale Harului Sfântului Duh: credinţa, nădejdea, dragostea.

• păcatele împotriva credinţei: indiferism religios, necredinţa, erezia, lepădarea de Biserică, superstiţia
• păcatele împotriva nădejdii: deznădejdea, încrederea peste măsură
• păcatele împotriva dragostei: nepocăinţa până la moarte, nesocotirea darurilor lui Dumnezeu şi a rolului Lui în viaţa noastră prin neacceptarea lucrărilor Sfintei Biserici.

Deci daca privim la al doilea punct, se intelege mai bine sensul acestui topic.

Pentru Biserica Ortodoxă, ceea ce se transmite nu este păcatul original în sine (păcatul original personal al lui Adam şi Eva), ci consecinţele păcatului în firea/natura umană - slăbiciunea, slăbănogeala, boala ei -, pentru că toţi suntem "din acelaşi sânge" (Fapte 17:26): "De aceea, precum printr-un om a intrat păcatul în lume şi prin păcat moartea, aşa şi moartea a trecut la toţi oamenii pentru că toţi am păcătuit în el" (Romani 5:12). Despre această stare de slăbănogeală a firii umane vorbeşte Apostolul Pavel în [COLOR=#000080]Epistola către Romani[/COLOR], capitolul 7.
Dumnezeu nu a creat păcatul şi nici nu-l doreşte, dar îl îngăduie pentru a nu afecta libertatea omului, libertate cu care l-a înzestrat alături de demnitate, încă de la creaţie. [COLOR=#000080]Demonii[/COLOR] s-au făcut demoni de bunăvoie şi nu prin voia lui Dumnezeu, ca de altfel mulţi oameni.
Tocmai pentru a nu crea confuzie în jurul noţiunii de "păcat originar", Sfinţii Părinţi şi teologii ortodocşi au preferat să folosească sintagma "păcatul ancestral" (gr. προπατορικό αμάρτημα).

Nu, nu-ti trebuie încredere pentru asta ci trebuie sa cunosti respectivele lucruri, sa fii obisnuita cu ele. Daca esti obisnuit cu ele ajungi sa le faci în cea mai mare parte involuntar.

Pai ca sa stii sa le faci, involuntar, ai nevoie sa ai incredere in tine ca esti capabil sa o faci, iar mai intai sa inveti sa le faci.

Este ceva prea relativ.

Fie ca ai încredere fie ca nu, nenorocile tot se întâmpla, deci încrederea nu te ajuta la ceva. E drept ca cei mai multi oameni au încredere în ei, dar nu asta îi fereste de nenorociri ci mila lui Dumnezeu. EL este Cel care tine toate, daca si-ar întoarce fata o secunda nu am putea nici sa miscam un deget.

Bineinteles, ca se intimpla nenorociri. Tot timpul.

Insa punctul meu de vedere era, ca trebuie sa ai incredere ca esti in stare sa faci, ceea ce vrei sa faci, apoi in rest, increderea in Bunul Duimnezeu ca te apara, ajuta si fereste de tot raul.
Deci misca ceva d ela tine, cu incredere ca Dumnezeu te ajuta, daca este un lucru bun.

Nu e de mirare ca in religiile orientale se pune accentul pe EU, pe SINE sau ATMAN. Caci sursa lor de inspiratie provine de la cel care s-a vrut pe sine mai presus decat toata existenta si mai presus decat Creatorul sau. Si uite-asa ca si-a facut cult propriu oficial...

In crestinism se pune mereu accentul pe celalalt, pe slujirea smerita a aproapelui, pe lepadarea de sine in scopul imitarii modelului Fiului.

Remarca: strangerea ferma de mana nu semnifica increderea in sine, ci sinceritatea atunci cand si spui zambind amabil: "Imi pare bine de cunostinta!"

Poti sa traduci, Florin?
Ce anume voiai sa spui?

[COLOR=red]Nu e de mirare ca in religiile orientale se pune accentul pe EU, pe SINE sau ATMAN. Caci sursa lor de inspiratie provine de la cel care s-a vrut pe sine mai presus decat toata existenta si mai presus decat Creatorul sau. Si uite-asa ca si-a facut cult propriu oficial...

In crestinism se pune mereu accentul pe celalalt, pe slujirea smerita a aproapelui, pe lepadarea de sine in scopul imitarii modelului Fiului.

Remarca: strangerea ferma de mana nu semnifica increderea in sine, ci sinceritatea atunci cand si spui zambind amabil: "Imi pare bine de cunostinta!" [/COLOR]

Pai asta încerc sa spun. Nu putem face nimic. Tot ce am facut a facut de fapt Dumnezeu prin noi. Iar în lucrurile bune initiativa noastra este gresita, fiindca binele nu este ce ni se pare noua ci ce stie Dumnezeu ca e bine.

Am citit, ca noi cu de la noi putere nu suntem in stare de nimic, si nu am face nimic, daca nu ne-ar ajuta Dumnezeu. Trebuie de aceea sa-I multumim lui Dumnezeu pentru toate calitatile pe care le avem, pentru capacitatea de a face anumite lucruri, printre care si munca pe care o depunem. In acest sens sa ne punem nadejdea in ajutorul lui Dumnezeu, nu sa avem incredere in fortele noastre, fara a ne gandi ca pe acestea de fapt de la Dumnezu le avem.
Nu este deci vorba de o neincredere destructiva in propria persoana, ci o cooptare a lui Dumnezeu in toate actiunile noastre. Sa nu zicem "Ajuta-ma, Doamne!", ci "Hai Doamne sa facem impreuna munca asta". In felul acesta Il facem pe Dumnezu partas la tot ce facem si atunci nu poate iesi nimic rau.

Foarte frumos spus, sint de acord cu tine, ca doar bine este stiut ca"un fir de par nu va cadea fara stirea si voia Domnului"!

Exista si riscul ca atunci cand omul nu mai are incredere in capacitatile sale, sa ajunga sa spuna - eu nu pot nimic, nu sunt bun la ceva si asa ajunge la nelucrare. Ori nelucrarea nu-i un lucru placut lui Dumnezeu.

Cred ca Bogdan se refera la activitatea spirituala. Ori acolo trebuie sa ascultam de Dumnezeu si de duhovnic, intrucat increderea in propriile forte ne poate duce in directia gresita.

Depinde de lucrare ! Sa avem incredere in capacitatile noastre , dar sa fim mai mereu constienti ca buna functionare a acestor capacitati este strans legata de felul in care decurge relatia noastra cu Dumnezeu . Deci , atentie in ce directie si in ce scop folosim aceste capacitati si mai ales pe cine slujim !

Iacata raspunsul la acest topic!

cand l-am intrebat pe duhovnicul meu cum e cu increderea in sine mi-a spus printre altele o anecdota...cica un budist un ortodox si un catolic se hotarasc sa vada a cui credinta este cea adevarata...ca sa faca asta iau o lumanare sa se roage pe rand sa se aprinda si sa vada cui i se indeplineste cererea...se roaga catolicul nimic, vine randul budistului, se roaga si el tot degeaba, vine randul ortodoxului incepe sa se roage si in timp ce se ruga socate o cutie de chibrituri si aprinde lumanarea.....cu alte cuvinte trebuie sa facem "ce este al nostru"...deci daca starea aia de letargie de care vorbeai o numim "incredere zero in fortele proprii" clar trebuie sa ne ferim de "increderea zero in fortele proprii" :)

In viata trebuie sa ne ferim de increderea amagitoare in Dumnezeu si increderea doar in noi insine. Se intampla sa ne dorim ca noi sa nu mai lucram nimic, ca totul sa vina de la Dumnezeu. Un preot a raspuns la acuzatia unei mame - ca fiul sau nu a luat un examen pentru ca el nu a citit acatistul: "Eu am citit, el n-a citit".

Pe de alta parte increderea doar in propriile puteri este trufie. De multe ori uitam de acest lucru: "Fara de Mine nu puteti sa faceti nimic".

Toate astea fac parte din calea de mijloc, adică : DREAPTA SOCOTEALĂ !

Pareri prea radicale si parca, fara continut ; " sa nu ai incredere in sine,. ..sa ai incredere totala in Dumnezeu..."
Cine a spus ca daca are si incredere in sine, are intru totul incredere in sine, sau cine spune ca ESTE posibil sa ai incredere doar in Dumnezeu. Noi vorbim, dar astfel de lucruri nu se realizeaza, daca ar fi sa incercam a constientiza amploarea lucrurilor interioare si exterioare, adevarul acestora din viata noastra care nu se manifesta chiar atat de simplu .
Eu ii dau dreptate lui Coralina si-mi pare cea mai echilibrata din ceea ce a incercat sa exprime despre acest subiect, tocmai pentru ca numai o fatarnicie ar putea pretinde ca avem incredere doar in Dumnezeu, si numai o idee nesanatoasa ar putea pretinde ca nu trebuie sa avem incredere in sine, deloc.
Sinele nostru constituie tocmai esenta pe care a oferit-o Dumnezeu fiintei noastre, esenta din care va sustrage raspunsul la felul cum ne-am administrat viata pe care ne-a daruit-o, de el depinde, de fapt, cat ne apropiem sau nu de Dumnezeu.
Nu ai cum sa pretinzi ca te lepezi de sine, ca nu ai incredere deloc in sine, insa te increzi in Dumnezeu, acest sine este tocmai spiritul nostru supus incercarii si frumusetii capabile de credinta, a crede fara el, fara increderea prealabila in calitatea lui, este ca si cum ar crede in Dumnezeu un lucru fara suflet, deci fara esenta.
Daca apropierea de Dumnezeu inseamna spiritualitate, atunci cu acest spirit al nostru incercam sa infaptuim apropierea, pe acest spirit incercam sa-l infrumusetam luand din el lucrurile bune si creand in jur lucruri frumoase.
Intotdeauna m-au deranjat exagerarile de gen ; " sa ne lepadam de toate placerile, sa ne lepadam de lume, sa ne lepadam in totalitate de sine....sa traim doar intru Domnul, sa iubim doar pe Domnul..." si altele care nu au relevanta si nici vre-o consistenta veridica in viata oamenilor doar exprimate atat de succint .
Par, mai degraba, expresii vagi ale unor aspiratii imposibil de intrupat, daca nu intelegem mai inainte de toate simplitatea si lucrurile ce pot fi infaptuite din jurul nostru.
Tocmai de aceia raman aproape mereu...atat de vagi.
Animalele nu au incredere in sine, nu au rationament si se manifesta absolut instinciv...sa inteleg ca si oameni trebuie sa se manifeste la fel, pentru a da dovada de " credinta " ?
Pentru mine, increderea in sine echivaleaza cu credinta in Dumnezeu, pentru ca numai intelegandu-te pe sine si respectandu-te indeajuns poti sa-ti coordonezi simtirile si fiinta spre ceva maret, respectiv spre credinta.
Daca pe tine te consideri un nimeni, un non sens, un gol imens de nimicnicie, o spurcaciune dezolanta...cu aceasta " consideratie " josnica vei incerca sa-L slavesti pe Dumnezeu, si tot astfel ii respecti lucrul Mainilor Sale. Astfel, nu mi se pare o atitudine in virtutea credintei, ci, mai degraba o oarecare amagire, tocmai de aceia ajunge , de multe ori, credinta sa fie inteleasca si intreprinsa gresit, sau, si gresit.
Prin urmare, increderea in sine nu reprezinta narcisism si nici mandrie, ci, mai degraba o necesitate direct proportionala cu credinta ce dorim sa o plamadim din noi, in functie de ceea ce este in jur...pentru Dumnezeu.

este obligatoriu sa ai incredere in tine altfel cazi in deznadejde si apoi in depresie. aceasta incredere in tine poate fi cultivata asa: doamne am incredere in mine datorita tie, vino si te salasluieste in mine si voi invinge peste tot(interviuri etc) si nu se mai pune problema de mandrie. mandrie este atunci cand te crezi tu foarte puternic si ai impresia ca nu ai nevoie de Dumnezeu, ptr ca esti tu tare.

Îngrijorarea prea mare şi teama de eşec pot fi datorate şi temperamentului persoanei respective (mai ales cel melancolic), nu neapărat neîncrederii în Dumnezeu.