cea mai frumoasa ascultare
 

As dori sa ne impartasim din experientele care ne-au marcat , care ne-au placut din discutiile cu parintii din manastiri sau viata de acolo.


Era o vreme cand mergeam mai des la manastiri, si intr-o periaoda de intrebari din viata mea. Am ales sa ma duc la o manastire si sa hotarasc acolo impreuna cu Dumnezeu , atat cat puteam eu sa inteleg si sa fac.


Nu am ajuns la manastirea la care imi propusesem sa ajung , era o zona care nu o cunosteam deloc si am ramas la prima manastire gasita. :4:

Dupa spovedanie, Sfanta Impartasanie, discutii cu parintele si slujba a urmat si masa. La masa m-am asezat unde am apucat si imi asteptam mancarea (cu rabdare in trup cu nerabdare in minte :9:), cand am vazut ca veneau si restul parintilor la masa, asezandu-se langa mine si in fata mea. ( se lua masa cu parintii, nu separat).

Nu vroiam sa ii deranjez deci ma rezumam la a copia gesturile parintilor, fara intrebari si vorbe. Pana la urma parintele din fata mea a vorbit cu mine, i-am povestit de unde sunt, mi-a zis ca facuse armata acolo si altele, cand eu nedumrit il intreb :

- Parinte putem incepe sa mancam sau il asteptam pe parintele staret?
Eram nedumerit pt ca o parte din monahi incepusera sa manance iar altii asteptau. Iar gandul meu tot la mancare. :10:

Parintele bland, si cu o anumita simpatie ce i-am simtit-o din prima clipa imi raspunse:
-Il asteptam pe parintele staret , trebuie sa vina acum.



Aparu si parintele si dupa o rugaciune scurta si un “clinchet in pahar” incepusem sa mancam si noi restul. A fost cea mai frumoasa ascultare, pentru un moment am simtit ca ma primisera in obstea lor si cred ca si credeau ca am sa raman.
Am plecat pentru ca simteam ca le tulbur vietuirea, insa imbogatit de momente dragi si uimit de dragostea si usurinta de a ma primi si trata ca pe unul de-al lor.



La manastiri faci destul de des ascultari, dar niciodata nu o traisem si nu o primisem cu atata dragoste.

Frumoase aceste mici detalii din viata oamenilor duhovnicesti.
Sfantul este sfant pana in cele mai mici detalii si gesturi ale sale, trupesti si sufletesti.

Eram la Manastirea Turnu, Valcea. Aveam nevoie sa raman peste noapte. Vad doi calugari, imbracati identic, fara nici un detaliu care sa'i deosebeasca. Merg sa iau binecuvantare si sa intreb de pot ramane peste noapte. Iau binecuvantare de la primul, apoi ma inclin in fata celui de'al doilea. Atunci, acela imi spune: "Daca ai luat binecuvantare de la parintele staret, este de ajuns." Abia atunci am inteles ca primul calugar era staretul. Atat m'a bucurat smerenia aceluia si portul identic cu al celorlalti calugari, incat am prins drag de acel loc.

Slava lui Dumnezeu pentru calugarii si crestinii ce inca il mai poarta in inimile lor pe Hristos (iubind si smerindu'se).

mi-a placut mult istorisirea ta windorin.
speram sa scrie mai multi.

Din respect pentru cel ce iti croieste o ascultare , si pentru dorinta de schimbare prin ascultare...se poate spune ca o primesti cu dragoste

De regula , insa, ascultarile inteapa, si chiar dor, deoarece ne lovesc in ceea ce nu vrem sa renuntam, obiceiurile rele, iar acestea dupa cum stim cu totii nu ies cu dragoste din noi ci cu "urlete si tipete dind din miini si din picioare ca niste copii obraznici"

...nu fac referire numai la ascultare minastireasca ci toate felurile de ascultari, in casa, in scoli, in armata, la servici...toate au rolul de a ne indrepta si a educa in noi diverse calitati pozitive, crestinesti.

Foarte interesant si frumos topic.
Mi-au placut istoriisirile voastre Dorin si Podoloski.

Imi amintesc de vremea cind mergeam des la manastire.
Eram copil pe atuncea.
Eu mergeam ca si in vacanta pentru 2-3 saptamini , pe vremea aia.

A fost perioada, cea mai impresionanta din viata mea, cind acesti calugari m-au invatat cum sa ma rog si cum sa postesc.

Poate aveam vre-o 10-11 ani.
Tatal meu imi spunea casa:trebuie s amaninci carne ca sa cresti si sa ai putere sa inveti la scoala.
La manastire, in schimb, mi se spunea diferit, total opusa invatattura. Ei nu aveau carne acolo.

Aveam doi verisori calugari acolo, deci mergeam ca si in vizita la verii mei, desi, eu cautam pe ei ca veri de sange, imi amintesc ca staretul de acolo, avea o haina lunga, la fel ca a verisorilor mei, eu in nestiinta mea de copil, nimeream mereu sa-l iau de mana pe staret, saracul, insa el imi spunea ca ei toti sint verisorii mei...
Apoi verisorii adevarati, cei de sange, imi spneau sa ascult de orice calugar de acolo, deoarece ei sint frati cu mine.
Era asa de greu pentru mine sa inteleg, cind fratii mei erau acasa ramasi...la oras.
Ziua mergeam la cules de flori medicinale: musetel, alte flori.
La manacare, eram intotdeauna, asezata pe un scaun mai inalt, insa asta pentru ca nu eram prea inalta si nu reuseam sa ajung la masa.
Atunci mi s-a spus asa: vezi, scaunaul asta inalt care este doar pentru tine?
Asa vei sta mereu la masa, daca te rogi si postesti. Pe scaunul cel inalt!
Imi amintesc cum fugeam - oriunde m-as fii gasit, cind trageau clopotele pentru rugaciune. Era regula pentru ei, insa am insusit-o si eu, pentru ca asa mi s-a spus.
Ma puneam si eu acolo in genunchi si mi-au dat carti, din care eu trebuia s areci rugaciunile care mi-au fost destinate si indicate mie de catre staretul manastirii.
Ceea ce m-a impresionat la modul rpofund si placut, si de fapt asta repet toata viata mea de atunci, era acea ascultare, acea supunere, incit eu desi eram galagioasa de felul meu, acolo, spre surprinderea mea, eram tacuta, silentioasa.
Mi se infiltrase in mintea mea de copil, acea atitudine, de supunere.

In tinerete am mers in pelerinaj pe la multe manastiri. Eram elev. Pe deasupra si mult prea increazator ca am raspunsuri la toate. Am intrat in manastirea de la Putna. Am fost primiti de un monah tanar. Eu aveam alta imagine despre monahi. Ii vedeam ca fiind invechiti in zile. Acesta era foarte tanar. Mi-a fost greu sa-l asimilez ca fiind monah. In drum spre muzeul de acolo ne intreaba ce inseamna pentru noi frumosul. Eu fara retineri am raspuns: ceea ce este placut ochilor. La acest raspuns, el mi-a zis: dar daca ochiul tau este intinat?

Asa am invatat, pe cand eram elev, ca nu e de ajuns sa ai ochii deschisi ca sa vezi. Pentru a vedea, e nevoie de mai mult. E nevoie de lepadarea pacatului. Il pomenesc si acum ca pe "monahul tanar", chiar daca au trecut multi ani de atunci.

Pentru o mai buna intelegere:

Eu am sperat ca rugandu-ma, eu voi ajunge sefa mare , in viata mea.

Nu radeti!Asa am inteles eu atunci.

Sa stau pe scaunul cel mai inalt mereu...
Si ma sarguiam la rugaciune ca sa ajung sefa in viata mea...
Dupa citiva ani, pentru ca intre timp nimeni nu mi-a explicat nimic legat de acel scun inalt, am inteles sensul real: era pentru sufletul meu.

Rar mai găseşti pe forumul acesta topicuri aşa de odihnitoare. Cred că a greşit iniţiatorul topicului cu numele pe care l-a pus. Ar fi mai potrivit cred: "Întâmplări frumoase cu călugări" sau ceva de gen.

Să povestesc şi eu o întâmplare, două ce mie mi-au rămas adânc sădite în inimă.

La începutul întoarcerii mele spre Hristos doream f mult să mă călugăresc. Aşteptam să termin facultatea şi apoi m-aş fi dus la mănăstire. La un moment dat la noi, în Bistriţa, s-a organizat o conferinţă LTCOR în care era invitat un călugăr. M-am dus ceva mai devreme la acea locaţie şi DUmnezeu a făcut în aşa fel încât să îl întălnesc pe acel părinte când nu era venit nimeni altcineva. Trebuie să menţionez că era pentru prima oară în viaţa mea când puteam să vorbesc cu un călugăr şi să nu fie din aceia cerşetori. Mă uitam pe afiş care era pus pe un gărduleţ ce înconjura clădirea unde se ţinea conferinţa. Călugărul ăsta era tare "şmeche". Eu mă fac că mă uit pe afiş că mi-era ruşine să vorbesc cu acest părinte iar acest părinte se făcea şi sfinţia sa că citeşte acel afiş. La un moment dat citind amândoi afişul îmi fac curaj şi îl întreb: "Părinte, dintotdeauna aţi fost mai bun?" Părintele îmi spune: "Eu nu sunt bun, singur Dumnezeu e bun" Vreau să vă spun că am rămas fără glas. Adică se smerise atât de natural ( mă refer că vorbea aşa de natural şi simplu ) şi mai ales că citisem n cărţi cu părinţi care spuneau că sunt mari păcătoşi. Exemplul viu m-a lăsat fără cuvinte dar Duhul Sfânt a fost cu mine şi mi-a insuflat cuvânt "înclinaţie spre Dumnezeu". Şi am întrebat dacă de mic a avut înclinaţie spre Dumnezeu şi mi-a spus că da, m-a întrebat dacă vreau să mă călugăresc şi eu dar au venit şi alţii şi în fine... ERam f ruşinos. La conferinţe se întâmpla să vorbească de schitul la care era stareţ. Când povestea îmi venea să mă duc să mă călugăresc la părintele acesta. Aşa frumos povestea... şi luptele şi tot. Odată îmi venea să plâng că nu mă pot duce în acel moment să mă călugăresc la acea mănăstire. Şi nu am vizitat niciodată acea mănăstire... nici până acum din păcate. Poate mă va învrednici Dumnezeu în viitorul apropiat.



A doua poveste a fost la Petru Vodă. Era prima oară că mergeam acolo şi eram în mâinile dracilor. Eram obsedat de o fată de pe internet şi eram sigur că trebuie să fim împreună. Când am ajuns la mănăstire mă simţeam în plus. Primul părinte cu care m-am întâlnit în biserică să-l întreb de cazare m-a cam certat că nu se discută aşa ceva în mănăstire şi mi-a spus unde să mă duc să întreb de cazare. La cazare sora Mihaela era dispărută şi nu venea. Era primul meu pelerinaj pe care îl făceam singur şi toată viaţa mea nu m-am dus singur fără părinţi deci a fost un şoc f mare pentru mine. S-a rezolvat cu cazarea dar nu aveam linişte şi am început să întâlnesc şi cu răutatea oamenilor de la mănăstire. Prietena ce m-a îndreptat spre Păr Iustin Pârvu să îi povestesc problemele mele nu mi-a spus că acolo sunt şmecherii, că nu se ţine rândul, că se intră prin spate etc. La un moment dat fiind distrus m-am dus la cimitir, la mormântul păr Gheorghe Calciu Dumitreasa, să plâng acolo. Şi am plâns tare de tot. Ce mai... dintotdeauna sunt mai plângăcios şi atunci a fost un şoc destul de mare faptul că totul era prost. La un moment dat ce se întâmplă? Nişte călugări de abia terminau de reparat podul ce lega dealul cimitirului cu cel al mănăstirii. ŞI la un moment dat un călugăr mai bătrân ( vreo 50 de ani cred că avea ) începe să tămâieze podul. Şi cum cânta "Sfinte Dumnezeule..." parcă o făcea mai mult în glumă. Că râdeau călugăraşii. La un moment dat mai vine un călugăr cam de aceeaşi vârstă şi îl fugăreşte pe primul cu un băţ în mână. Mi s-a părut foarte frumoasă faza şi am râs tare de tot. Din păcate nu ştiu cine au fost acei părinţi că acum dacă mi-aş aminti cum arăta ar fi bine că îi cunosc acum. Oricum mi-a plăcut această fugărire de copii între doi oameni bătrâni. Parcă arăta ceea ce spunea Hristos că dacă nu avem suflet de copil nu putem intra în împărăţia Lui.

....ce frumos!
 

Va multumesc tuturor pentru tot ce ati postat aici.
Cineva avea dreptate...acest topic chiar este foarte odihnitor.


PS:...mai vreau...

Si cum s-a sfarsit povestea cu fata?

Adevarat este ca doar Dumnezeu cunoaste inimile oamenilor.

Eram intr'un pelerinaj. Manastiri, rugaciuni, Sfinte Moaste, discutii lungi. Eram un grup mare. Ispitele nu lipseau la nici un pas. Un baiat, din cei cativa din grup, imi era antipatic. Fara vreun motiv anume, fara ceva concret, nu imi era simpatic. Multi altii imi pareau mai buni decat el; si eu insumi eram vazut de mine mai bun ca el. Il vedeam artificial, plictisitor, mult prea modern si fara o vedere profunda a lucrurilor. Au trecut cateva zile bune. Urma sa ne impartasim. In seara din'nainte am hotarat sa facem cu totii Canonul de Impartasanie, citind fiecare cate o rugaciune. Dintre toti, acel baiat a fost singurul care a plans neincetat, de la inceputul si pana la sfarsitul rugaciunilor. Mi'a fost rusine de mine.

Ce frumos, nu pentru ca ti-a fost rusine, ci de acel baiat, si lectia primita. Si mie mi s-au intamplat lucruri asemanatoare, dar m-am bucurat.

sunt particele din sufletul nostru.

eu unul le recitesc de cateva ori , asa de mult imi plac.
de obicei nu citesc posturile lungi, ci doar imi trec privirea, insa de data asta, le recitesc cu toata atentia.

Mica mea lectie, nu este nici despre viata traita in manastire si nici legata de vreo discutie cu parinti duhovnici.
E doar o simpla ascultare pe care am facut-o in urma cu aproximativ 6 luni de zile, ca urmare a discutiilor pe privat cu un membru al forumului.
In una dintre postarile mele am folosit un cuvant neadecvat, care cu sinceritate marturisesc, imi intrase in uz, aproape ca un tic verbal.
[SIZE=2]De obicei sfaturile sunt date de către cei înţelepţi celor mai puţin înţelepţi, si cum mai intotdeauna intelepciunea se doreste a fi direct proportionala cu varsta, sfaturile vin de la cei varstnici catre cei mai tineri.
In cazul meu lucrurile s-au petrecut invers.. sfatul si atentionarea veneau de la o persoana cu mult, mult mai tanara decat mine.
Au fost fractiuni de secunda cand mandria ( inamicul ce duce lupta atat de stransa cu noi, clipa de clipa) ma facea sa ma simt jignita...
Am realizat insa ca sfaturile acelui membru sunt f bune, si din acel moment am decis, ca macar ptr acea persoana, daca nu ptr alte convingeri, sa nu mai folosesc acel cuvant nesuferit.Si de fiecare data cand imi venea pe buze, aveam in fata, chipul acelei persoane si duhul bland cu care m-a mustrat.
Din aceasta intamplare, am invatat ca adevarata înţelepţiune se poate dobandi[/SIZE][SIZE=2] facand ascultare chiar si de cei mai tineri decat noi. [/SIZE]

Da, minunat lucru este acela ca nu stim cine pe cine invata. Nici cand si cum.

[COLOR=darkred]Istoria Susanei[/COLOR] (carte a Vechiului Testament) are doar un singur capitol. Merita citita. Se vede cat de adevarat este faptul ca nu varsta conteaza, ci intelepciunea si curatenie inimii, prin care vorbeste Dumnezeu. Puneti mana pe Biblie (sau click pe link) si lectura placuta.

sora Maria
 

Pelerinajele sunt mereu pricini de noi si noi intamplari vrednice de Pateric. Eram la Manastirea Sihastria, in drum spre cimitirul manastirii. Linistea, pacea si tacerea graitoare de acolo o pot intelege doar cei ce au pasit pe acele carari batute de marii parinti de odinioara, cat si de cei de astazi.

Ajuns in fata cimitirului, privesc pustietatea locului si frumusetea crucilor simple, de lemn. Mormintele nu sunt din piatra, ci sapata in pamant. Ce fericiti adormiti, intorsi in cele din care au fost luati, spre deosebire de instaritii adormiti ce zac in cripte de beton. Merg pana in spatele cimitirului si ma asez pe o banca. Crucea cea mare, de lemn, din mijlocul cimitirului parca anunta tuturor celor adormiti Invierea. Dar nu sunt singur...

In partea dreapta, pe o bancuta, o femeie imbracata in negru statea tacuta. Nu era maica, caci hainele erau de mirean, insa negre. Langa ea, o punga de plastic adapostea cele aduse cu ea. Imi placea ce vedeam, cum o batrana priveste mormintele si sta singura printre ele. La un moment dat, din punga de plastic scoate Ceaslovul, ingenuncheaza pe bancuta, aplecata cu trupul peste genunchi, si isi incepe canonul de seara.

Atat m'a bucurat aceasta, incat am vrut sa ma pomeneasca si pe mine. Stiind ca atunci cand mergi la oameni mari, pentru cuvant sau rugaciune, ei te trimit intotdeauna la altii, am zis totusi sa incerc. Imi scriu numele pe o foita si merg spre batrana. Auzind dorinta de a ma pomeni si pe mine, ca urma sa plec la drum, ea imi spuse: "Mergi la biserica manastirii, ca preotii de acolo pomenesc mereu, ei au mare har." Neinsistand, am bagat hartiuta in buzunar. In acel moment, observ in punga de pe banca doua volume de Filocalie. Bucurie. Spre a nu ma mahni, a inceput insa sa'mi vorbeasca.

"Eu abia reusesc sa imi fac al meu canon, caci este nevoie de multa rugaciune. Toata natura sufera si are nevoie de rugaciune. Sa nu ganditi ca in lume nu exista mantuire, sa faca omul rugaciune acolo unde l'a pus Dumnezeu, pana ce ii va randui altceva. Iar in Biserica sa nu va miscati de colo pana colo, ci sa stati neclintiti intr'un loc."

In cateva fraze batrana a raspuns la doua mari framantari, una a mea si alta a prietenului care ma insotea. Fara a spune un cuvant, batrana mi'a raspuns la ceea ce aveam in gand. Am plecat bucuros, dar nu putin speriat de raspunsul la ceea ce aveam in minte. Ajuns mai jos, intalnesc un calugar. Intreb: "Cine este batrana din cimitir?"

"Aaa, aceea este sora Maria, ucenica Parintelui Paisie Olaru!"

In primul rand vreau sa iti multumesc ca ai deschis acest topic. E atat de multa pace aici. Daca imi permiti as vrea sa scriu si eu un strop din viata mea.
Acum 2 ani cand s-a mutat la Domnul Protos Teofan Merla, duhovnicul si omul care m-a salvat de la multe in viata asta.. la ultima noastra intalnire mi-a descris (printre alte povete) cu amanunt inmormantarea sa. Bineinteles ca atunci nu am inteles mare lucru.. Apoi, a sosit ceasul, am fost sunata sa vin ca ma asteapta in mijocul bisericii. Chiar asa s-a exprimat parintele Daniel cand m-a chemat. Am plecat, spre Cetatuia cu inima grea.. stand acolo langa sicriu mi-am amintit cuvintele ultimei intrevederi. Am privit in jur..am vazut locul unde stateam..strana..icoana Stapanei..si abia in acea clipa am inteles!! dar..aveam un necaz...o durere...parintele mi-a cerut ca pe o ultima ascultare sa ii citesc la Psaltire. Mi-a spus asa: 2 am jenica langa Maica Domnului, 2 am.. sa imi citesti auzi? Sa imi citesti la Psaltire. Cum stateam acolo lipta de perete ma gandeam cum sa spun eu calugarilor ca trebuie sa implinesc acesta ascultare? Am inceput sa plang..a trecut o noapte..o zi...iar noapte..plageam si nu indrazneam sa spun nimenui. In a doua noapte, cand ramasesem foarte putini in biserica pe la ora 3 dimineata, numai ce vad ca vine calugarul Ghenadie la mine si-mi spune. Te rog vino si citeste si tu macar o catisma, eu merg pana la chilie si revin imediat.. A fost ultima ascultare pe care mi-a dat-o Batranul..

Multumesc windorin si eu o cunosc pe Maria... Iti multumesc ca mi-ai amintit de ea. :6:

Ma bucur mult sa stiu ca nu sunt singurul care o tine minte.
Pace si bucurie.

Lectii din acestea am primit si eu destule in viata ,nu neaparat de la cei credinciosi ci de la cei despre care imi facusem o impresie gresita.
Multumesc lui Dumnezeu ca m-a ajutat prin sf.Spovedanie .
Si un indemn pe viitor la mai multa smerenie din partea mea.

Cu adevarat este odihnitor acest topic...

Eu am sa va povestesc o intamplare din decembrie 2008, cand faceam un pelerinaj cu sotia mea gravida in luna a treia.

Ajunsi la Manastirea Agapia, ne-am hotarat sa mergem si la Agapia Veche, adica sa urcam pe jos pana acolo pentru ca era zapada. Am luat intr-o plasa cate ceva si am pornit catre acea manastire.

Nu sunt prea iscusit sa descriu peisajul, dar era ceva de vis. Drumul era printr-o padure de brazi, inlati de abia reuseai sa le vezi varful si totul era acoperit de o zapada stralucitoare.
Am ajuns la manastire si ne-am indreptat catre bisericuta manastirii. Acolo, la intrare, am intalnit o maicuta, foarte batrana dupa chipul cel afisa, i-am dat plasa ce o carasem de jos si un acatist, dupa care am intrat sa ne inchinam.

Cand am ispravit rugaciunea si admirarea picturii, am iesit in pridvor si ma uitam la o pictura a Sfantului Arhanghel Mihail, iar sotia mea a cumparat cate ceva. Maicuta a venit la mine si mi-a dat o cruciulita si o iconita pentru masina, ca sa ne protejeze. Am ramas mut, tocmai ce ma gandeam sa-mi iau ceva pentru masina, ca nu aveam nici una nici alta. I-am multumit si ne pregateam sa plecam. Nici nu am facut vreo 5 metri si ne vorbeam , ca abia asteptam sa ajungem jos si sa mancam, ca ne razbise foamea. Atunci maicuta striga dupa noi si ne cheama la masa. Ne-am uitat unul la altul si am zis sa mergem , pentru mine a fost prima oara cand am mancat intr-o manastire.

Am ajuns la trapeza si am observat ca maicutele au pus masa doar pentru noi, ele trebaluind prin bucatarie. In timp ce mancam , sotia mi-a povestit de legenda manastirii (cum a fost surpata vechea biserica) si am zis sa mergem sa vedem locul respectiv, ce era mai la deal si avea o cruce imprejmuita de un gard.

Si o luam noi asa, usurel, la deal si observam un caine alb destul de voinic ca vine dupa noi. Tacut, a facut cativa pasi cu noi dupa care vad ca o ia in directia din care veneau niste caini latrand. Noi nu le-am dat importanta, cu toate ca erau slobozi si intre noi si ei era distanta de vreo 200 de metri (ne despartea o vale). Ma gandeam eu asa in mintea mea cum sa ne aparam daca vin spre noi si ma mai tot uitam la ei. Sotia mea era senina si increzatoare, incat nu ma puteam trezi eu cu motive de panica. Am ajuns la locul cu pricina, am stat un pic si ne pornim inapoi catre manastire. Acum imi era clar , cainele care plecase cu noi s-a dus la ceilalti si i-a linistit si acum se intorcea impreuna cu noi la manastire. A ajuns langa noi chiar cand am intrat prin poarta din spate a manstirii si ne-a condus dupa aceia prin manastire pana la iesire. Nu l-am auzit latrand, nici nu se gudura pe langa noi, ci parca isi ducea o misiune. La plecare l-am mangaiat cu oarecare frica pe cap si s-a intors in treaba lui.

Sincer va spun ca in toate pelerinajele noastre, am vazut minuni.

In ultima, cand ne-am intors de la Petru Voda, am gasit dimineata masina pe pana. Era un cauciuc ce avea probleme dar nu-i dadusem atentie. La inceput am crezut ca e lucrearea vreunui vecin, dar la vulcanizare am vazut ce putea sa se intample pe drum.

Ascultarea e in felul urmator: Calatoreste cu gandul la Dumnezeu si Dumnezeu va avea grija de tine!

Doamne ajuta!

Eram intr-un pelerinaj cu Tavi (baiatul meu care e mai inalt decat mine..:5:) de 4 zile. Ne-am oprit la Tarcau. Curent electric nu era sau aveau un genetrator parca..nu imi amintesc exact insa stiu ca era o bezna cand am ajuns.. ca Tavi nu a vrut sa ramana in chilie a mers cu noi la vecernie+ priveghere. Peste noapte a adormit in biserica.. Cand s-a terminat slujba (pe la 3 dimineata) s-a trezit deodata spunand, mama vreau si eu litie. A doua zi era sarbatoare si se facuse litie (probabil prin somn..asa a mai auzit cate ceva din slujba) Cum ramasesem ultima (asteptam sa se trezeasca nu a mai ramas nicio bucata de litie pe masa. Nu stiam ce sa fac.. deodata vad un calugar batran, schiop si foarte f. slab ca vine spre noi si imi intinde o bucata de prescura. Zambeste si ii spune lui Tavi, uite, ia bucata mea de paine ca ai stat in biserica pana acum.. s-a intors spre mine si a spus simplu, iarta-ma! Am inghetat! Niciodata nu am simtit ca atunci taria si puterea cuvantului "iarta-ma". Desi am mai mers la Tarcau niciodata nu l-am revazut pe batran. Stiu ca multi traiesc in pustie si vin doar la sarbatori ca sa se imparatseasca ...cine stie..

Am uitat...asta s-a intamplat acum 12 ani.

In lumea de astazi, lume coplesita de fascinatia strazilor, a reclamelor, coplesita de exterioritate, uita de cei care traiesc in "tara intelesurilor". Redau o vorba de duh a unui parinte pe care l-am intalnit la Schitul Crasna (Prahova): "pazeste-ti urechile, ca sa nu aduni in tine razboaie".

Intr-o noapte, m-a rugat maica stareta a unei manastiri, impreuna cu maica economa, sa merg impreuna cu acestea la padure, cam pe la 11-12 noaptea, aproape de marginea padurii, unde acestea aveau o casuta parasita si plantati cativa meri pe langa ea. M-au rugat sa merg ca sa alungam ursul ce facea ravagii si rupea crengile pentru mere. Eram, sau cel putin ma consideram destul de puternica pentru a face acest lucru.
Am mers si mi s-a spus sa bat toaca (se afla si o toaca acolo, prinsa de doi copaci ), continuu, pentru a speria ursii daca acestia sunt cumva prin preajma, iar sfintiile lor urma sa cerceteze terenul. Am inceput sa bat toaca, in jurul meu totul era bezna, se auzeau frunze fosnind, vantul adiind...si atat. Nu mai era nici urma de maici, ele plecasera, lasandu-ma pe mine sa bat toaca continuu... Bateam puternic, bateam de-acum cu teama...ma cuprinsese cumplit frica, atunci cand mi-am dat seama ca sunt singura. Imi era frica sa ma opresc, dar nici nu mai puteam bate, imi intepenisera mainile pe toaca.Imi era frica sa nu vina ursul, daca se face liniste .
Pana la urma, m-am oprit si cu pieptul batand cu putere, cu o teama de , parca dadea sa-mi explodeze in piept, am plecat...am plecat spre camera. Nu le-am spus nimic acelor maici pentru ca m-au lasat singura.

Ory, pentru aceste "experiente" eu [COLOR=Red]te apreciez[/COLOR] ca nu ti-ai pierdut credinta!!
Ele, maicile au "castigat" o noapte linistita..insa tu ai primit o experienta dura (e adevarat) si o credinta puternica!
Maica Domnului sa va aibe in paza. Si pe tine si familia ta.

Multumesc, Costel, pentru vorba asta inteleapta. Mi s-a facut dor de Crasna!

Ascultarea primită era să fac 34 de dulămi până la Adormirea Maicii Domnului.Am primit materialul.Nu l-am măsurat.Era o vară cu temperaturi de 4o grade,matreialul negru,maşinile se încingeau,şi fierul de călcat dogorea.Am lucrat zi şi noapte două săptămâni.
Cănd mai aveam 4 de făcut am constatat că nu îmi ajunge matrialul.Nu stăteam prea bine cu banii.Nu am spus nimănui,am mers şi am cumpărat matreial şi ce mai trebuia ca să pot termina ascultarea.
De ocupată ce am fost nu am avut timp să mă spovedesc şi împărtăşesc.L-am sunat pe stareţ spunându-i.Era deja târziu.S-a oferit să vină acasă să facă aceasta.Am refuzat nefiind pregătită.Seara era priveghere pentru Adormirea Maicii Domnului.Voiam tare mult să ajung dar,creştinii cu care de obicei mergeam nu m-au pus la socoteală cu un loc în maşină.A rămas să mă descurc cum voi putea.
Cu bagajul greu după mine am luat o cursă care mă lăsa la vreun km de mănăstire având de urcat un deal abrupt ţinându-mă de tufe căci plouase în ajun.Am ajuns în cele de urmă plină de noroi şi obosită.Atâta de transpirată şi murdară eram că nu puteam intra in biserică să mă închin.M-am aşezat pe o piatră şi am izbucnit în plâns departe de locul unde se ţinea slujba.Nu ştiu de unde a apărut un călugăr care cu vocea blăndă m-a întrbat de ce plâng.I-am povestit printre lacrimi,într-o suflare tot năduful.A luat sacoşa cu dulămi mirându-se cum am putut să o car eu fiind o presoană firavă. Mi-a adus un vas cu apă caldă,un prosop curat şi a vrut să mă spele pe picioare şi să-mi creţe încălţămintea.Am refizat.Gestul acestui călugăr a făcut să dispară toată supărarea mea iar bucuria harul şi liniştea pe care le-am avut în suflet cât a ţinut sărbătoarea nu le pot descrie în cuvinte.

Scurta lectie despre smerenie.

Eram la facultate, vorbind cu un bun coleg despre rugaciune. La un moment dat, eu spun: "Eu si rugaciunea, nu prea avem multe in comun. Mai mult chin decat reusita." La care el imi spune: "Nu mai spune asa, caci asta nu este smerenie, ci multa mandrie ascunsa. Smerenia este tacere. A spune despre tine ca nu ai rugaciune este mandrie."

Si mi'am dat seama ca are dreptate. Tare m'am bucurat pentru cat ajutor mi'a venit prin el.
Rugaciunea este rugaciune oricum ar fi facuta, chiar daca este si numai o incercare spre rugaciune.

Cei care zic despre ei cam asa: "Eu nu sunt frumoasa, eu sunt ultimul om, eu nu am rugaciune, eu sunt prost." Iar daca le spui tu astea, se aprind ca un foc de paie asupra ta. Cu toate ca eu insumi nu puteam sa'i accept pe cei care ziceau despre ei tot felul de cuvinte "smeritoare", iar in fapta se vede altceva, in cazul meu nu ma puteam vedea.

Mi-a plăcut mult aceast topic.Prea multe ascultări nu am făcut căci sunt om lumesc şi rebel,mândru dar, tare aş vrea să mai vină fraţi într-u credinţă să povestească lucruri de care să ne folosim.Să nu lăsăm să moară aceast topic.Putem învăţa atâtea unii de la alţii!!
Şi ascultarea de părinţi,de soţ (soţie) de fraţi mai tari în crdinţă,de şefi(patroni) este tot ascultare!Nu ştiu dacă toate ascultările sunt însă bune...
Trecem printr-o perioadă mai dificlă (cu ajutorul lui Dumnezeu o vom depăşi). Mi s-a propus să merg la măn. la Pertru Vodă.Îmi doream mult să ajung.Spunândi-i soţului,m-a întrbat câţi bani sunt necesari şi a hotărât "...nu,de data asta nu sunt de acord să mergi mai aşteaptă o lună".Am făcut ascultare căci aşa face o femeie creştină.:32:
Am trecut pe la bisericăîn aceiaşi zi. Fata care are grijă de bis.mi-a spus că vrea să cumpere două vaze mari la iconostasul Maicii Domnului.Negăsind prin apropiere m-am oferit să caut eu prin oraş.Când veneam cu ele la bis.fiind foarte cald şi vazele grele nu ştiu cum m-am îmiedicat şi am căzut.Vazele s-au spart.Fiind greşeala mea le-am plătit căci aşa era cinstit.
Mâhnită oarecum mi-am spus:dacă mergeam la măn.cu banii aceştia mă foloseam.
Oare a fost bună ascultarea pe care am făcut-o căci frumoasă nu a fost câtuşi de puţin?!?!

Intr'o zi am iesit din casa sa il iau pe un prieten la mine.
Am mers pe trotuar si am ajuns la locul de intalnire, in statia unui autobuz.

Il vad scuturandu'se pe pantalon.
Intreb ce a patit, iar el imi spune ca astepta in statie si un sofer parcat acolo a dat cu spatele si a intrat in el.
Lovindu'l cu spatele, l'a daramat pe jos si acum se scutura de praf.
Ramas uimit de cele spuse (dupa ce ca parcase in statie, mai si lovise un om ce astepta acolo), am intrebat ce a facut soferul.
Mi'a zis ca nici nu a mai coborat. A plecat speriat.
Si zice: "Saracul, nu m'a vazut, cred ca tot el s'a speriat mai mult."

Si acest prieten a schiopatat pana la mine acasa, de un picior, cautand totusi sa ascunda de mine durerea.
Si eu m'am facut ca nu vad, spre a nu ii lua pacea pe care o avea pe chip.

Mare este dragostea unora... si rabdarea !

Fratilor cred ca e cel mai odihnitor topic ce am citit pina acum. Multumesc tuturor celor ce ati povestit, de la toti m-am folosit si mi s-a odihnit sufletul.
Am sa va povestesc si eu cite ceva, daca tot stam la gura sobei...Eu am crescut printre calugari si am fost crescut duhovniceste tot de un calugar. Bunica mea mi-a pus primele caramizi, era un calugar batrin de la o schit f f retras de linga Alba care venea la bunica mea, noi mici fiind, de cite ori trecea prin Bucuresti (cam data pe an). Era un calugar simplu, cam de 75 de ani, putin gingav, dar era un mare rugator si i-a ajutat pe multi cu rugaciunile lui. Cind bunica mea ii pregatea odaia cea mai buna, si ii schimba asternuturile el ii zicea "Asa sa-ti astearna, Marie, Dumnezeu, cum imi asterni tu mie". Dimineata cind noi intram in camera sa, patul era neatins, el dormise pe jos. Cind ai mei au ajuns pe la el, s-au mirat de cit de retras era locul unde vietuia, singur, sus pe munte, incojurat de brati si animale salbatice. Cu multa simplitate spunea ca mai trece ursul pe la el si ii mai da si lui cite ceva de mincare...Acum nu mai stiu daca mai traieste...

Cind am crescut am inceput vacantele si concediile sa le petrec pe la manastiri...ascultarile care imi placeau cel mai mult erau cele legate de biserica: curatenie, ordine, diverse treburi in si in jurul bisericii dar parca nici una nu se compara cu ascultarea de Paraclisier - cel care il ajuta pe preot la slujba....cind stai in Sf ALtar in timpul rugaciunilor preotului de la Proscomidie sau din timpul SF Liturghie, te simti atit de mic de-ti vine sa te ascunzi sub un scaun, parca tot cerul este prezent acolo..iar acest lucru la manastire il simti si mai intens. Slujba de noapte la manastire coboara cerul pe pamint, de fapt aceasta este care ii tine pe calugari "in forma" ca sa zic asa.

O buna prietena, maicuta acum, mi-a povestit ca la inceputul venirii ei in manastire, a avut ascultare sa mearga toata vara la fin, acolo fiind zona de munte urcau cam 1 ora pina la locul unde se facea finul, iar brazdele erau numai "sus-jos". Ea fiind fata de oras, neobisnuita cu aceste activitati, dupa vreo 2 luni de mers la fin simtea ca nu mai poate. Intr-o zi cind urcau la fin, i se facuse cam rau, o durea inima, se inrosise toata si a ramas mai in urma cu alta sora. Mai avea cu ele si cite o galeata de vreo 7-8 kg cu mincare...Cind simteau ca nu mai pot s-a apropiat de ele un parinte batrin, le-a luat galetile si apoi cald si parinteste a inceput sa le vorbeasca "cind sunteti tulburate sau obosite sufleteste sa mergeti pe munte, chiar daca nu va rugati, caci pe munte Domnul s-a schimbat la fata, de pe munte s-a inaltat la Cer, iar muntii acestia ai nostri sunt sfintiti de multimile de calugari si pustnici care s-au nevoit aici". Pe nesimtite au ajuns la locul unde trebuiau sa faca finul, dar cind au ajuns acolo au simtit ca nu le mai durea nimic si simteau o mare putere in ele. Cind au coborit de pe munte s-a apropiat o femeie de ele si le-a dat un buchet de flori rosii, f frumoase, zimbind, fara sa le spuna nimic.....

Adevarat cuvantul batranului. Cata odihna simte sufletul pe munte.
Parca abia de acolo se vede cu adevarat lumea si toate ale ei. Ramase departe, inerte in agitatia si zgomotul lor.