Te indrepti spre Dumnezeu sau spre idolul tau?
 

Acesta e titlul unui capitol din cartea Adame, unde esti? de arhim Simeon Kraiopoulos. Am mai citit de el Te cunosti pe tine insuti?, care mi s-a parut deosebit de profunda.
Iata ce scrie mai departe (infricosator!):
"Din momentul in care au pacatuit protoparintii, i s-a intamplat omului acest mare rau, adica, a devenit propriul sau idol, s-a intors catre sine si a facut din sine un dumnezeu.[...] In vremurile noastre, acest rau, aparut in Rai, a reusit sa ajunga la culmea cea mai inalta, adica, la intoarcerea omului spre sine insusi.Aceasta inseamna patima, si se numeste egoism. Aceasta este nazuinta [oamenilor], sa dune bunuri pentru multi ani si sa spuna: "Suflete ai multe bunatati stranse pentru multi ani, mananca, bea si veseleste-te!. Acesta este oful fiecarui om. [era din predica la Parabola bogatului nemilostiv]
Omul nu se misca in ascuns, maladiv, egoist, decat atunci cand se preocupa de bunuri materiale: sa dobandeasca casa, masini, bani, sa aiba de toate, sa manance, sa bea, sa se veseleasca. Poate ca gresesc, dar, in zilele noastre, grija pe care o au crestinii, cei care o au, pentru progresul lor duhovnicesc, pentru propasirea lor spirituala, miscare si efortul lor au acelasi caracter egoist.
Adica, chiar si in eforturile duhovnicesti slujeste acest dumnezeu, sinele propriu, propriul egoism. Astfel, nu dobandeste nici odihna, nici progresul duhovnicesc. Cand se hraneste cu sine insusi-pentru ca este ca si cum ar manca cineva din propria sa fiinta- cum poate sa aiba odihna, sa gaseasca rezolvarea, sa gaseasca pacea?"

Foarte interesant subiect. Si cred ca este foarte adevarat ce ai spus. M-am intrebat si eu daca dorinta mea de a cunoaste adevarul este de dragul adevarului sau din drag de mine.
Este usor sa recunosti ca esti pacatos daca bei, fumezi, inseli etc.. foarte greu poti intelege cand te inseli pe tine.

Da, exact asta am vrut sa spun!

Da, e foarte adevarat ca omul a devenit o fiinta extrem de egoista. Eu am incercat sa ma rog, si mi-a venit sa plang... apoi mi-am dat seama ca de fapt eu nu plang pentru ca Il iubesc cu adevarat pe Dumnezeu ci pentru ca mi-e mila de persoana mea, ca sunt pacatoasa si ca ma va judeca... si nu pentru ca imi pare rau de ce am facut.. m-am gandit la durerea persoanelor pe care le-am judecat si m-am oprit din plans, brusc! m-am gandit la durerea lui Dumnezeu ca eu nu vreau sa ma indrept, si nu am varsat o lacrima. Asa ca desteapta de mine, imi plangeam intr-un mod cu totul egoist, de mila. Nu ca L-as fi iubit pe Dumnezeu cu ADEVARAT, nu ca m-ar fi durut de aproape... :102:
Sunt o ipocrita :46:

Cum zice Iisus: "Oricine voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie. "

Stiti ce ma gandesc eu acum? Ca numai sfintii ajung in rai... ca numai ei au indeplinit tot ce era de indeplinit. E imposibil ca un om care respecta toate poruncile lui Dumnezeu sa nu devina sfant, pentru ca Dumnezeu nu da duhul cu masura. Mi-e groaza... cateodata ma intreb de ce sunt atat de egoista?
Si cand ma gandesc cat rau fac cei care ii sfatuiesc pe unii "iubiti-va pe voi insiva", ca daca nu te iubesti pe tine, cine sa te mai iubeasca.
Raspuns: Dumnezeu!

Monica, mi-ai dat serios de gandit.

Frumos subiect, Monica!
Și tânguirile lui ”Zoridezi” sunt de folos adaos.

Când am început să mă rog cu adevărat, citeam îndelung Psalmul 142 și plângeam de mila păcatelor mele. Ceream iertare și-mi dădeam seama că sunt cu adevărat pământ uscat...

”Cred, Doamne! Ajută necredinței mele!”

Denădejdia . . .
 

Din prea multă "filozofie", se cade uşor în deznădejdie şi se trece tot atât de uşor de la iubire la ură.

Am citit mai demult Razboiul nevazut de Sf Nicodim Aghioritul, in care, undeva la inceput , spune: primul lucru pe care trebuie sa il faci este sa cunosti nimicnicia ta, apoi ne spune cum sa facem sa dobandim neincrederea in noi insine. si desigur, deplina incredere in Dumnezeu.
totusi, inteleg Parintii prin "ura de sine", prin dispretul fata de noi insine?
cu siguranta nu e vorba de dispretul de sine bolnavicios, care de fapt reprezinta tot o modalitate de atasare de egoul nostru, ura bolnavicioasa pentru sinele nostru care vine din nemultumirea pentru ceea ce suntem, ceea ce facem , modul cum ne raportam la ceilalti.

Porunca Mantuitorului nostru "iubeste pe aproapele tau ca pe tine insuti".
In cealalta carte de care pomeneam, Te cunosti pe tine insuti?, S. Kraiopoulos face mai multe precizari, foarte pertinente.

o persoana capabila de iubire pentru fratii sai e aceea care nu se ataseaza de ei, are o personalitate distincta, iar Harul lui Dumnezeu e cel care "limpezeste"personalitatea omului, facandu-l unic, dar si parte componenta, in comuniune cu omenirea. omul care se raporteaza corect la Dumnezeu e cel care este impacat cu sinele sau cel mai profund, care nu se ataseaza bolnavicios de oameni, nici de el insusi. un om ca acesta este capabil de a actiona liber, din dragoste pentru Dumnezeu si pentru oameni.

Atasarea bolnavicioasa se refera la tendinta unei persoane de a cauta mereu aprobarea si sprijinul celorlalti, mergand pana la identificarea cu celalalt, cu problemele lui, cu sentimentele lui. Ajunge sa nu mai stie ce simte, sa nu aiba o personalitate distincta. Iar lucrul acesta se poate intampla fara ca persoana in cauza sa isi dea seama. (nu am cartea la indemana si nu pot explica prea bine, din pacate).

Mă întreb câţi din cei căsătoriţi se raportează corect la Dumnezeu . Mai clar Monica, viaţa în doi, această Sfântă Taină înseamnă mult mai mult decât ai citit tu în acea carte .Ea are valabilitate doar în anumite situaţii şi mai ales pentru cei ce au îmbrăţişat viaţa monahală.

Cristi, eu nu m-am referit neaparat la atasarea de sot sau sotie, ci la tendinta unor oameni de a se atasa in mod bolnavicios de altii, fie acestia rudele, duhovnicul, sau altcineva...

Eu inteleg putin altfel din ce spune Monica, si anume: sa nu-L tradam pe Dumnezeu, doar pentru ca persoana pe care o iubim, e de alta parere. Sa stam drepti in fata lui Dumnezeu si sa ne raportam la El; in felul acesta ii vom iubi si pe ceilalti intr-un mod corect si vom ramane noi insine nealterati.

Aceasta este o forma subtila de idolatrie. Daca paganii se inchina in mod vadit creaturii si nu Creatorului, nici noi, crestinii, nu suntem intru totul feriti de acest pericol. In acest sens, nu vad nicio diferenta intre un pagan si un crestin care se considera masura tuturor lucrurilor. De fapt, singura cale mantuitoare pe care crestinul o poate urma, consta in dobandirea masurii potrivit careia, toate gandurile si insasi viata lui, se cer dupa cruce, se cer jertfite, inmormantate si inviate.

Un alt mare pericol, asupra caruia multi Sfinti Parinti ne atrag atentia, este incercarea de a defini dumnezeirea prin concepte. De multe ori tocmai din aceste concepte ne faurim idoli.

Dupa Sfantul Dionisie Areopagitul cel acre si-a eliberat mintea de orice concept sau definitie- adica a ajuns la rugaciunea curata daca tinem cont de asceza- reuseste sa scape de idolatrie, caci cuvintele sau conceptele ne pot deveni idoli.

Ne indragostim mai usor de noi decat de Dumnezeu, pentru ca petrecem mai mult timp cu noi decat cu Dumnezeu. Si asa nu-i greu sa ne explicam de ce omul ajunge sa raspunda cu usurinta poftelor sale si nu vointei dumnezeiesti.

Că ne "îndrăgostim"de noi Costele, n-ar fi bai, căci noi ai cui suntem, nu tot ai Lui ? Să ne îndrăgostim de chipul şi asemănarea noastră ce sunt chipul şi asemănarea Lui ! Problema nu este pe atât de simplă, pur declarativă , ci îmbracă multe aspecte , care au la bază voia liberă dată. Atunci când voia noastră se intersectează cu voia lui Dumnezeu, totul e OK ! . Aici în astă zonă, trebuie să medităm şi să ne străduim cel mai mult.