Nevoia de a crede
 

Omul ca şi fiinţă are pentru a trăi mai multe necesităţi care pornesc din instinct şi pentru care acesta îşi consuma cea mai mare parte din viaţă.
Muncim pentru a ne construi un loc al nostru în care să ne ducem viaţa,alergăm pentru hrana zilnică,ne potolim setea,ne îmbrăcăm(de multe ori chiar împodobim) trupul,simţim nevoia să ne odihnim,să ne cultivăm.
Nevoia de a crede este oare la fel de importantă ca toate celelalte nevoi sau poate fi păşită???
Din punctul meu de vedere,la modul cum gândesc acum pot răspunde categoric DA.
Totuşi am trăit nepermis de mulţi ani departe de Dumnezeu şi nici nu simţeam nevoia să îmi hrănesc sufletul.

Pasita, adica depasita?
Eu cred ca nevoia de credinta nu este nici inascuta si nici instinctuala neaparat.
Exista oameni care pot trai fara, care sunt suficient de puternici fara ea.
Fiecare om are nevoie de o sustinere morala, sufleteasca si aceasta poate lua diverse forme.
Unii o gasesc in viata in familie, prieteni, profesie etc. Exista oameni puternici sufleteste si f.rationali.
Exista oameni care au fost educati de mici in spiritul credintei si in timp si-au insusit-o.
Si in fine exista oameni care sunt mai slabi si nu alt sprijin moral si sufletesc in viata si acestia il gasesc pe Dumnezeu si credinta.
Credinta adevarata vine din suflet si nu poate fi nici impusa si nici educata (aia educata este mai degraba un automatism).
Si fiecare om stie de cata credinat are nevoie si la ce nivel.
Unul vrea sa se calugareasca, altul sa devina preot mirean, altul doar sa mearga la biserica regulat, altul citeste, studiaza, posteste, isi schimba viata total.
Altul isi traieste credinta numai acasa in comunicarea directa cu Dumnezeu si atat, poate se duce rar la biserica.
Fiecare dupa cum simte.
Si poti s-o descoperi mai devreme sau mai tarziu.
Unii nici nu stiu s-o explice, sau s-o exprime, o poarta in ei si atat.

Părintele Profirie arăta într o carte a sa că pentru mulţi , însă, credinţa este o luptă, un chin şi o frământard. De aceea, ei îi socotesc pe mulţi dintre "credincioşi" nenorociţi, căci văd în ce hal se află. Şi de fapt aşa şi este. Pentru că, dacă cineva nu înţelege adâncimea credinţei şi nu o trăieşte, credinţa sfârşeşte prin a deveni boală , şi încă una înfricoşătoare. Atât de înfricoşătoare, încât omul îşi pierde stăpânirea proprilnr fapte, devine nehotărât şi slab, este plin de chinuri şi de frământări, şi este purtat de duhul cel rău. Face metanii, plânge, strigă, chipurile se smereşte, şi întregă această smerenie este o lucrare drăcească. Asemenea oameni trăiesc religia ca pe un fel de iad. În biserică fac metanii, cruci, zic " suntem păcătoşi şi nevrednici ", şi îndată ce ies afară încep să hulească cele dumnezeieşti dacă cineva îi necăjeşte puţin. Se vede limpede că la mijloc este un diavol. Mai sunt şi cei ce pun doar întrebări la întrebări, dar uită mai tot timpul de Sfintele Învăţături, aceştia au şansa reală de a "înebunii" din cauza credinţei , a falsei credinţe.

Sfinţii Părinţi:
 

"În realitate , religia creştină îl preschimbă şi îl tămăduieşte pe om. Întâia temelie pentru ca omul să desluşească şi să deosebească adevărul este smerenia. Egoismul întunecă mintea omului, îl încurcă, îl duce la înşelare, la erezie. Este important ca omul să cunoască adevărul ".

Folosind cuvântul"păşită "cred că am fost puţin vulgară.Am vrut să spun:se poate trăi şi fără ea.
Este aici în textul scris de tine Sofia o frază pe care nu o înţeleg şi aş dori să dezvolţi această ideie:"Şi în fine există oameni care sunt mai slabi şi nu au alt sprijin moral şi sufletesc în viaţă şi aceştia îl găsesc pe Dumnezeu şi credinţa"

Foarte interesantă postarea ta Cristi.Am deschis acest topic deoarece trebuie să scriu un material despre acest subiect şi am nevoie de câteva idei.Mulţumesc pentru ajutor şi aş ruga mult şi pe alţi forumişti să mă ajute. :39:

Era Dorina dragă, un topic chiar intitulat "Dacă Ortodoxia înebuneşte". Era un topic interesant, dar nu-l mai găsesc , momentan, dar am să-l caut şi am să-l readuc în prima pagină. De fapt sunt mai multe forme de "nebunii", ca să spun aşa! Să fi nebun după Hristos, e forma cea mai bună şi pe care dorim să o avem cu toţii, dar există în credinţă şi o formă rea a "nebuniei", când credinţa poate să-ţi facă mai mult rău decât bine, e credinţa falsă, haotică, nesprijinită de Sfintele Invăţături , o credinţă dusă mai mult după mintea răzvrătită şi nemulţumită a omului, combinată cu multe superstiţii, frământări şi întrebări inutile. Discernămânul, bată-l vina ! ! !

Aş dori tare mult să mai aflu opinii legate de acest subiect,Vă rog tare mult să mă ajutaţi.:63:

Nu cred ca exista o nevoie de a crede.

(Un ateu imi spunea sapt. trecuta ca a crede in Dumnezeu este semn de slabiciune: adica oamenii doresc diverse lucruri pe care nu pot sa le atinga singuri deoarece sunt prea prosti/lenesi/incompetenti/fricosi/lasi si atunci este mai simplu sa creada in Dumnezeu si intr-o "justitie divina" care le-ar da un iluzoriu castig de cauza. El opunea credintei in Dumnezeu, credinta in propria persoana si responsabilitatea pt propria existenta).

Mai degraba cred ca exista o dorinta de aflare a Adevarului care ne impinge pe calea credintei (cred ca omul simte cumva ca nu poate trai in minciuna). Chiar si un ateu care spune gandesc, deci exist (stiu, Descartes nu era ateu..dar enuntul acesta este fara Dumnezeu) nu va accepta ca materialul gandirii lui sa fie o minciuna. Cautarea adevarului este importanta pt oricine si daca este un demers serios, va duce la credinta.

De aceea, nu intamplator, de mult timp se incearca "relativizarea" adevarului.. Asa este atacat drumul spre credinta, in opinia mea.
Ca daca oamenii ar intelege ca adevarul NU este relativ, ca este absolut si indivizibil (daca ai doar jumatati de adevar, nu ai nimic, de fapt), ca exista independent de mintea si vointa noastra, atunci pasii i-ar purta catre crestinism.

Ma pui pe ganduri.. (si eu sunt de-aia care mai mult intreb si gandesc decat traiesc.)
Cum se numeste cartea?

Analizandu-ma pe mine am observat ca mereu am cate o "sete" (neimplinire). Sete pe care am incercat sa o sting cu cate ceva material... dar surpriza, setea revenea mai tare si mai acuta. Tot timpul incercam sa-mi satisfac setea cu lucruri materiale, dar materia fiind sortita mortii din start, era mistuita de sete. E ca si cum ai da morfina unui bolnav de cancer, ii alina suferinta pe moment dar boala avanseaza si sfarsitul se stie.

Deci, omul nu se naste cu "nevoia de a crede" ci cu dorinta de desavarsire. Credinta e o parghie pe care tot omul o are la dispozitie, fie ca e crestin, hindus sau ateu, el tot crede in ceva. Chiar si daca crezi ca doar tu ai dreptate , tot credinta se numeste si te deosebeste de animale.

Sunt doua varinte din care poti sa alegi: materia si spiritualitatea sau moarte si nemurire. Iar fiecare va alege in functie de trairea interioara, dupa cum vad sau simt. Adica cel ce vede mai mult alege materia , iar cel ce simte mai mult alege nemurirea.

Am ajuns sa cred nu citind diverse carti despre Dumnezeu, ci mergand la Liturghie. Asa m-am indragostit eu de Dumnezeu, nu din paginile unei carti, ci stand impreuna "intr-un gand" cu alti oameni in biserica.

Dar cumva ai ajuns in biserica, nu? Multi nu ajung!
Am niste cunostinte care au o casa langa o manastire.. nu au calcat niciodata acolo (si sunt oameni in varsta, ar fi firesc sa se gandeasca la astfel de lucruri).

Vă mulţumesc din suflet sunt idei foarte interesante.
Nu ştiu cât este de credincios fiecare (aceasta doar Dumnezeu ştie şi poate într-o oarecare măsură duhovnicul).
De un lucru sunt foarte sigură:toţi căutăm răspunsuri...
Eu personal gândesc aşa: a crede înseamnă a umple un gol care există în suflet iar Dumnezeu ."..Plinul ce umple golul din mine"

De fapt noi oamenii suntem traiste goale..Ne umplem gura cu hrană sau cu vorbe,ne umplem capul cu ştiinţă şi cu înformaţii ne umplem...mereu ne umplem şi devenim până la urmă plini...cu păcate.
Este cam acelaşi lucru pe care l-a scris Luchian dar cu alte cuvinte.

Atunci când descoperi pe Dumnezeu a cred devine o necesitate.Nu mai poţi trăi altfel pentru că ţi-ai ancorat viaţa pe valorile creştine.

Asta e miracolul vietii... cum toata lumea intru diversitatea ei , cauta...

@Dorina - iti datoram un raspuns

Ceea ce vroiam sa spun in fraza aceea:
Exista oameni care nu (mai) au pe lume un sprijin sufletesc, sau nu-l gasesc printre oameni si au nevoie de el. Nu mai au parinti, familie, prieteni, etc., trec prin greutati mari si la un moment dat in viata descopera ca pot avea asa un sprijin in credinta, in Dumnezeu si il pot percepe.
Sunt oameni care nu au fost educati intru credinta, si care nu o inteleg si pricep prin dogme, carti, studii, dar o descopera treptat singuri si ea ajunge sa fie ajutorul lor sufletesc. Mai ales atunci cand isi dau seama ca Dumnezeu e cu ei si ii ajuta.
Cred ca asta este cel mai important in credinta: sa percepi ajutorul si cel din Cer si cel de pe pamant (adica si in biserica de pe pamant sa fii ajutat) atunci cand ai nevoie. Pe urma simti tu nevoia sa continui acest drum.
Si poate ca la asta se mai adauga si alte elemente decisive: o carte de suflet, o persoana (preot, maica), vizita la un loc sfant, chiar un film.
Mie mi s-a intamplat exact asa.
Fiecare om este altfel.
Mie scrierile (inclusiv Biblia) nu mi-au spus multe, pana cand am vazut filmul lui Zeffirelli despre Iisus (primul meu film religios). Cu el am inteles apoi fiecare cuvant din N.T.