suferinta=mantuire?
 

Mi s-a spus de multe ori ca pentru a castiga mantuirea trebuie sa suferi, ca omul care nu are suferinte pe pamant nu poate sa ajunga la bucuria vesnica din ceruri , pentru ca nu e vrednic de ea. Si totusi, nu pot sa nu ma intreb... regula asta e batuta in cuie? De exemplu, daca este un om credincios si bun dar are o viata fericita, el nu se va mantui pentru ca a fost fericit? lipsa suferintei in timpul vietii pe pamant il vor arunca in iad? Nu prea imbratisez ideea asta si nu inteleg de ce e asa de populara printre credinciosi, suna ca si cum... Dumnezeu ar vrea ca omul sa sufere. Si sunt convinsa ca nu e asa, intrucat am vazut de atatea ori manifestari ale dragostei si grijei Lui Dumnezeu fata de fapturile Sale. Deci , pana la urma afirmatia asta e adevarata sau e doar o nascocire a celor care au o viata trista si nu au puterea sa o schimbe?

... ca sa duc un pic la extrem ideea expusa de tine, sora Laura, eu am auzit pe un credincios spunand ca ar trebui sa ne dorim suferinta cu orice pret, sa cautam boala si durerea. Mi se pare trist si total impotriva spiritului de conservare cu care bunul Dumnezeu ne-a inzestrat.
Doamne ajuta!

...
 

da, am auzit oameni spunand si astfel de lucruri... ma ingrozeste. una e sa se intample sa ai o suferinta si sa incerci sa treci mai usor peste ea gandindu-te ca astfel iti mai sterge Dumnezeu vreoun pacat daca rabzi fara sa cartesti si cu totul alta e spui fara suferinta nu exista mantuire. sau sa ai capacitatea sa iesi dintr-o suferinta, sau dintr-o situatie dificila si sa nu o faci de teama ca nu te mai mantuiesti... nu stiu ce sa zic, mi se pare trist sa ai o astfel de mentalitate. dar cine stie, poate sunt eu prea egoista, poate sunt eu mult prea departe de o viata induhovnicita ca sa inteleg o astfel de gandire. inca incer sa pricep...

Mi-am pus uneori această întrebare.A suferi este nefiresc pentru omul lumesc şi este anevoie să mulţumeşti lui Dumnezeu când suferi şi ai numai necazuri iar alţii sunt prosperi,sănătoşi le merge bine şi nu au nici o treabă cu credinţa.
Dumnezeu are un plan cu noi oamenii prin jertfa pe cruce a Mântuitoruilui şi ne dă fiecăruia ce ne este necesar pentru realizarea acestuia.Le putem primi cu bucurie făcând voia Lui sau, putem face doar voia noastră.

“Crestinismul nu face din suferinta tel al vietii duhovnicesti.”
 

Din cate stiu, in Apus s-a accentuat cultul suferintelor Mantuitorului, suferinta devenind calea centrala prin care se dobandeste mantuirea.

Hristos a luat de bunavoie asupra Sa suferinta tocmai pentru a elibera de ea firea omeneasca pervertita si a o readuce la sanatate. Spre deosebire de noi, care suntem nascuti in urma impreunarii trupesti, act prin care se ni transmit urmarile pacatului stramosesc, deci si suferinta [care face parte din cele contrare firii], Mantuitorul a fost zamislit in chip feciorelnic. Insa, dupa cum spune Sf Maxim Marturisitorul, “ceea ce nu e asumat, nu poate fi vindecat”. Hristos a rabdat patimirea si moartea tocmai pentru a ne ridica pe noi din suferinta si din moarte.
Astfel, firea omeneasca isi redobandeste sanatatea deplina, fiind restaurata in Persoana lui Hristos Cel Inviat, Care a daruit omului forta necesara pt infruntarea duhovniceasca a suferintei.. in felul acesta, dp cum spune Sf Ioan Gura de Aur, suferinta neputandu-i poate face nici un rau celui care o indura crestineste.
Ba mai mult, talcuind spusele Sf Ap Pavel, Sf Ioan Gura de Aur afirma ca suferintele “le sunt de folos celor care le indura cu barbatie” si “aduc multe bunatati celor care le rabda” . Amintesc si cuvantul Sf Ap Petru: “cine a suferit cu trupul a ispravit cu pacatul”.

Cred ca nu trebuie sa cautam suferinta, dar nici sa fugim de ea tocmai pt ca, fugind de durere, nu facem decat sa cautam placerea, si in felul asta suferinta devine izvor al pacatului.

Un pasaj din cartea “Dumnezeu nu vrea suferinta omului”,de Jean-Claude Larchet:

“Crestinismul nu face din suferinta tel al vietii duhovnicesti. Suferinta nu pricinuieste, ci doar prilejuieste bunurile duhovnicesti, care nu sunt roadele ei, ci ale barbatiei sufletului. Si ca orice lucru bun, ele sunt intotdeauna darul lui Dumnezeu.
Suferinta este cu adevarat incercare, si, prin asezarea sufletului sau fata de Dumnezeu omul o face ori cursa perzatoare, ori cale de mantuire si sfintenie. Iar ca sa apuce pe aceasta cale si s-o strabata cu spor, sa-L ia pe Hristos Domnul nostru drept calauza atotstiutoare si mult milostiva. “

Doamne ajuta!

am inteles ca din suferinta se pot obtine multe foloase duhovnicesti. si totusi, revenind la intrebarea mea initiala, se poate mantui omul fara suferinta sau nu? ca inca nu mi-e foarte clar....

dar care este rostul intrebarii tale?
exista viata fara suferinta ?!!

O idee:
Suferinta poate fi un mijloc de a scoate ce este mai bun dintr-un om, de a-l cali in foc, cum se spune.
Unii poate nu au nevoie de ea; poate se descurca bine si cu fericirea si implinirea. Stiu sa ii multumeasca lui Dumnezeu in toate, sa traiasca euharistic, si atunci suferinta nu mai este necesara pentru mantuire.

pai, eu am vazut ca exista... desi nu pot garanta ca nu e decat o aparenta.

fani71 raspunsul tau m-a multumit. multumesc:) mi se pare drept ce spui tu.

e cred ca ala care spune ca nu sufera..stii..e ca maseaua amortita de durere..cica e ok :))

Fani, omul de care spui tu..eu cred ca sufera si el..dupa Dumnezeu. desigur este un alt nivel al suferintei, mult mai inalt. cred ca e minunat sa plangi pentru intreaga creatie. :)

Ma bucur. Este chiar numai o idee. Si pe mine ma framanta aceasta problema. De ce ne trimite Dumnezeu unele suferinte - sau de ce lasa sa ni se intample.
In viata mea, cred ca intrevad un raspuns, dar nu intotdeauna e usor de acceptat.

Da, cred ca acel om, daca este intr-adevar 'euharistic', sufera pentru altii, din dragoste pentru ei ii sangereaza inima.
Deci, tot o suferinta, dar alta.
Poate suferinta e necesara pentru ca traim intr-o lume cazuta. Asa cum ca sa te vindeci d e boala trebuie sa iei medicamente rele la gust, sa faci tratamente greu de suportat, sau ca sa te dezveti de un drog trebuie sa suferi mai intai.

Tot eu, inca o idee: unele feluri de suferinte iti ocupa fortele sufletului, si te fac sa evoluezi. Simti ca ai un tel, pentru ca ai acea cruce de purtat. Uneori ti se pare prea grea, dar in restul timpului esti constient de ce bine iti face.
Ca si cum ai face un antrenament pentru un sport si ti-ar fi greu, ai transpira de mama focului, dar ai sti ca faci asta pentru a fi performant. De altfel imaginea vine de la sf. Pavel, numai ca el vorbea de asceza. Sa zicem ca suferinta, asa cum vine ea in viata noastra, nu cautata, este un fel de asceza, daca este traita ca o trambulina.

Suferinta e necesara ca sa ni se inmoaie inima. Ca sa devenim milosi cu cei din jur. Pana nu suferi tu, nu-i poti intelege cu adevarat pe cei care sufera. Si atunci nu-i poti mangaia, nu-i poti imbratisa ci ramai impasibil, impietrit.
Dar trebuie sa completez ca, pe masura ce devii mai milos, mai bun, mai bland, in inima ta coboara pacea. Coboara Hristos in inima ta si iti umple sufletul de pace. Si ai o stare de fericire de care nu ai vrea sa te mai desparti. Iti inunda tot sufletul.
Insa, la primul pacat, pacea, linistea, starea aceea de fericire dispare. Apoi lupti cu pacatele sa mai ajungi din nou la acea stare si iarasi capeti o ciocolatica duhovniceasca (asa ii spunea Cuviosul Paisie Aghioritul) de la Hristos. Te bucuri de ea mai mult acum ca esti mai otelit in lupta cu pacatele. Daca reusesti s-o pastrezi pana la moarte atunci ai ajuns sfant. Dar daca nu, atunci vei cade iar si iar te vei ridica si tot asa. Lupta si iar lupta.
Exista si persoane care nu au suferit fizic (adica din boli) decat cateva zile inainte de moarte. Si s-au mantuit. Dar acestia si-au chinuit chiar ei trupul. Prin post si rugaciune si sute de metanii si lipsa de somn etc. Aveau o vointa pe care noi n-o avem. Lor la ce sa le mai trimita Dumnezeu boala? Ce sa corecteze boala la ei? Noua ne trimite boala pentru a ne aduce pe linia de plutire in ce priveste viata, trairea noastra, ca suntem prea plini de pacate. Ca si lenevia e un pacat. Si inca unul mare! Si viclenia si mania si mai ales mandria! Iar noi nici nu vedem pacatele astea. Ne gandim ca nu facem desfranare sau adulter sau avorturi si suntem mai buni decat ala din ziar care si-a ucis fratele sau cine stie ce crima a facut. Dar asta nu certifica faptul ca suntem mantuiti. Ci faptul ca am inceput pocainta. Suntem pe drumul cel bun. Dar suntem abia la poalele muntelui. Tocmai in varf e mantuirea!
Suferinta e ca o scurtatura catre mantuire:))
Dar Dumnezeu ii da fiecaruia dupa cat poate duce. Si daca repede ne corectam, repede ne-o si ia din carca.
Ascultati aici despre o scurtatura: http://www.ortodoxism.ro/Predici.shtml
cautati tocmai in josul paginii la Parintele Sofian:
Maica Domnului, grabnic folositoare (partea-1)
Maica Domnului, grabnic folositoare (partea-2)
Maica Domnului, grabnic folositoare (partea-3)

E o tampenie sa spui ca trebuie sa suferi ca sa obtii mantuirea. Mantuirea nu se obtine prin suferinta. Ci prin bucurie. Si cand spun bucurie - ma refer nu numai la bucuria sufletului si trupului tau - care poate fi obtinuta prin diferite mijloace - fie o casa frumoasa, o masina frumoasa, o viata sanatoasa, fericire si implinire alaturi de cei dragi... nu ma refer numai la asta... ci si la bucuria pe care prin orice fapta si gest o poti aduce celor din jurul tau. Iar la final, cand punem punct misiunii pe care o avem pe acest pamant... ne vom judeca singuri. Noi ne judecam... nu ne va intampina Sf Petru la poarta Raiului... nu... ne judecam singuri. Si vom merge acolo unde credem ca meritam sa mergem, la fel ca in viata pe care Dumnezeu ne-a dat-o s-o traim, in trupul creat dupa chipul si asemanarea Sa! Mergem ori acolo unde ne dorim sa ajungem - ori acolo unde ne e frica... Iar cand dorinta de Rai este mai mare ca frica de iad... primim mantuirea!

Suferinta=Mantuire?
 

Pornind de la afirmatia aceasta, putem extinde: tot ce ni se intampla poate fi ''in aparenta'', depinde de care parte a oglinzii (sufletului) te situezi. Probabil ca sunteti foarte tanara, sau sceptica in cautarea lui Dumnezeu, totusi.Viata inca nu v-a dezvaluit pragurile, de destin, pe care le aveti de trecut. Numai prin suferinta proprie, simtita, gandita si traita, obtineti raspunsuri. Personal, nu doresc nimanui sa sufere, dar anii cand se inmultesc,si privesti inapoi, se poate obtine o imagine a suferintei/fericirii. Ambele sunt stari de spirit, numai un om cu spirit(energia primordiala, sau Duh Sfant), are perceptia suferintei/fericirii. Izvorul acestor doua stari de spirit se afla inauntrul nostru, o constiinta de tip superior a propriului EU reveleaza fiintei respective toate preceptele de care are nevoie, pentru a se coordona.

Daca Dumnezeu-Fiul S-a intrupat si a cunoscut suferinta in timpul sederii Sale in trup pe pamant, atunci aceasta este calea celor care vor sa-I urmeze exemplul: Crucea. Iar crucea fiecaruia presupune inevitabil suferinta ca urmare a pacatelor proprii.

Ce inseamna printre altele asemanarea cu Hristos, Creatorul nostru? Inseamna si asemanarea cu starea de Jertfa in care El era, este si va fi pentru totdeauna. Este acceptarea ideii ca Jertfa este principiul fundamental dupa care Fiul a gandit lumea, adica Cerul si Pamantul deopotriva. Cine nu intelege acest adevar nu va putea sa ramana crestin, parerea mea. Eu cred ca acesta a fost motivul mandriei luciferice: acel heruvim a considerat ca este irational sa ramana in spiritul smereniei, al sacrificiului fiecaruia pentru fiecare, i s-a parut absurda ideea jertfei benevole ca temelie a existentei si a negat-o si o neaga in continuare si ne convinge si pe noi ca este absurda...

Deci suferinta este necesara, fie ca este de natura fizica, fie ca e spirituala. Pentru ca altfel nu vom putea sa ne asemanam cu Iisus Hristos, Fiul Lui Dumnezeu.

Natura si echilibrul
 

Suferinta! Probabil niciodata nu vom intelege exact de ce vine si de ce aceeasi situatie poate trece pentru cineva aproape neobservata, iar pentru altcineva greu de suportat… De cele mai multe ori se pare ca noi insine suntem vinovati de suferintele care ne coplesesc, iar asta in primul rand datorita greselilor pe care le facem si pentru care trebuie sa platim – conform echilibrului in natura. Alteori pentru lipsa de incredere, pentru indoiala ca prin umilinta, Dumnezeu ne fereste si nimic rau nu ne poate atinge. Si totusi, asa este : " De cine ma voi teme, Doamne, cand esti cu mine ? " Cu cat ne indepartam de credinta, cu atat suferintele se inmultesc. Asta in cazul bun ! Daca nu cunoastem suferinta, e vai-si-amar de sufletul nostru sau de cei ce vor urma dupa noi si care vor trebui sa plateasca, conform aceluiasi echilibru din Natura! Nimic pe lumea asta nu va ramane neplatit si fiecare vorba, fiecare gand, fiecare fapta isi va gasi talantul valorii sale
Candva, demult, am ajuns la concluzia ca suntem recunoscatori parintilor si strabunilor nostri pentru viata frumoasa pe care-o avem si suntem datori prin deciziile pe care le luam in fiecare zi sa lasam perspectiva unor destine linistite pentru cei care vor urma dupa noi, fara sa ne gandim daca cineva va aprecia asta vreodata sau nu!

Suferinta suportata fara cartire poate sa devina o usa spre mantuire. Suferinta nu trebuie perceputa ca pedeapsa pentru pacatele noastre, suferinta poate fi o consecinta a pacatelor noastre, pe care trebuie sa ne-o asumam fara cartire.

M-am gandit si eu adesea la acest subiect.
In religie exista aceasta idee: mantuire prin suferinta.
Am auzit la o predica o poveste cu un batran care dorea o cruce mai usoara fiind batran si bolnav. I s-a dat sa aleaga una mai mica, mai usoara. Morala a fost insa ca nu putea ajunge in Rai numai cu acea cruce mai mica si mai usoara.
Nici eu nu inteleg de ce neaparat suferinta.
Mantuirea poate fi dobandita prin viata pe care o ducem, prin sufletul nostru. Nu vad ce are a face suferinta aici.
Pe de alta parte, da, suferinta, o experienta de viata mai aspra, te invata multe.
Suferinta rezultat al pacatelor noastre. Partial, pentru unii. Altii mai sufera si din cauza celor din jur...
Sunt unii care sunt buni si gresesc asa putin si totusi se chinuie in boli gerele, necazuri si mai si mor devreme. De ce? Platesc pacate ale cui?
Altii duc o viata ca in rai si le da Dumnezeu atatea si atatea.
Poate ca au si ei suferintele lor pana sa ajunga acolo, sau dupa. Ce stim noi?
Si ce spuneti de bietii copii care se chinuie cu boli, necazuri, handicapuri, saracie? Este asta pentru mantuirea lor? Dar pentru ce, pentru care pacate?

De ce avem nevoie de suferinta? De ce ni se da?

Cum s-a afirmat pe forum, consider ca omul trebuie sa sufere pentru a se mantuii! Si de multe ori se intampla ca persoane care nu au gresit ( exemplu: copii care sunt ingeri pana in 7 ani ) sa sufere pentru greselile altora ( adik: parinti, bunici, strabunici, etc ). Din pacate, se intampla si asa! Dumnezeul permite acest lucru tot spre folosul omului si ... Mantuirea acestuia prin prisma celor curati si buni!

Sa nu uitam ca suferinta este si "ingrasamant pentru patimi" dupa cum spunea cineva. Adica diavolul se foloseste de ea ca sa-l faca pe om sa-si piarda nadejdea in Dumnezeu, sa se razvrateasca impotriva Lui si, intr-un sfarsit, sa se lepede de El.

Prin suferinta omul se curateste de pacatele sale: "cine a suferit cu trupul a ispravit cu pacatul" (1 Pt. 4, 1).

Dar nu suferinta in sine il elibereaza pe om de pacat, ci harul lui Dumnezeu, care-l trezeste la pocainta pe cel aflat in cuptorul suferintei. Sfantul Marcu Ascetul spune ca "in durerile fara voie se ascunde mila lui Dumnezeu, care atrage la pocainta pe cel ce le rabda".

Faptul ca suferinta se poate face pricina de bunuri duhovnicesti nu inseamna ca ea nu trebuie inlaturata sau macar alinata.

Cu toate ca suferinta ne poate aduce un oarecare folos duhovnicesc, ea nu trebuie niciodata cautata cu dinadinsul. Cautarea ei cu orice pret, chiar in asceza, e primejdioasa si nefireasca. Suferinta trebuie primita si indurata doar atunci cand nu poate fi inlaturata.

Raspunsuri despre legatura dintre suferinta si mantuire gasiti in cartea arhim. Simeon Kraiopoulos "Taina Suferintei"

ANTITEZE
Radu Gyr

N-ai dezmierda, de n-ai sti sa blestemi,
surâd numai acei care suspina,
de n-ai fi râs, n-ai fi stiut sa gemi,
de n-ai fi plâns, n-ai duce-n ochi lumina.

Si daca singur rana nu-ti legai
cu mâna ta n-ai unge rani straine,
n-ai jindui dupa un colt de rai,
de n-ai purta un strop de iad în tine.

Si nu te-nalti în slavi daca nu cazi
cu fruntea grea în pulberea amara,
iar daca-nvii în zâmbetul de azi,
e c-ai murit în lacrima de-aseara.


avem la dispozitie un numar semnificativ de poezii concepute in temnitele comuniste de poetii detinuti care se hraneau cu suferinta pe paine.. creatii de o frumusete extraordinara. e uimitor cum suferinta poate deveni arma de temut in razboiul interior, desigur, dupa cum spuneti si voi, doar atunci cand este acceptata, spre folosul nostru duhovnicesc.

imi e destul de usor sa povestesc despre importanta suferintei, dar parca, atunci cand sunt pusa in fata faptului implinit, ma intreb de n+1 ori de ce mi se intampla mie, in momentul ala.. in care poate chiar nu simteam nevoia unui "impuls" duhovnicesc. Si poate incerc sa pun capat intrebarilor de acest gen, ascunzandu-ma in interior dupa cuvinte de genu' : merit, o alta incercare, asta e ..trebuie sa trec si peste asta..etc etc, dar ceva striga in mine iar cuvintele, fie ele si interioare, nu pot ascunde asta. Deci razvratirea exista si nu prea inteleg cum pot trece peste, cum pot dobandi sinceritatea cu mine insami, in astfel de momente tensionate! Voi? cum treceti peste?

Deci, daca suferi pentru ca nu ai bani si pentru ca x e mai bine imbracat ca tine, nu. Pentru ca e o suferinta lumeasca.
Dar, daca suferi ca cineva te-a batut, te-a injurat, te-a jignit si in adancul sufletului tu plangi si suferi, da.
Daca suferi pentru pacatele tale si iti pare rau, categoric da.
Doamne ajuta!