Sarbatoarea Sf.Ierarh NECTARIE din Eghina!!!
 

http://t1.gstatic.com/images?q=tbn:2...nectarie21.jpg

Azi 8 noimebrie este Sarbatoarea Sf.Nectarie din Eghina!!! Azi este ziua trecerii sale la Domnul... dar Biserica i-a mutat pomenirea in 9 noiembrie ca sa nu fie umbrita pomenirea Sf.Arhangheli... dar nici sarbatoarea Sa...

Daca stam sa citim si sa cugetam la viata Sf.Nectarie din Eghina ajungem sa plangem si sa ne vedem nimicnicia in toate necazurile vietii cotidiene.. Sf.Nectarie ne sta VIU exemplu de rabdare si sfintenie, dar si de IUBIRE CRESTINA... el e iubit NECONDITIONAT tot timpul vietii cat a trait si aiertat precum a iubit... aici sta secretul sfinteniei Sf.Nectarie: IUBIREA DE APROAPELE!!! L-a imitat pe Domnul Hristos si a reusit!!! Asta era viata sa... sa IUBEASCA PE OM la nivelul desavarsirii!!!

Cine este interesat sa vada poze din Eghina de la Sf.Nectarie gasiti la profilul meu. Dar si pe youtube sunt multe filmulete cu acest minunat Sfant!!!

Sa ne rugam Sfantului ca este GRABNIC AJUTATOR!!!! Cine se roaga lui il va simti mai mult ca pe mama sa... sau decat prietenul sau... Va indemn sa il avetri aproape pe acest MINUNAT SFANT ca NU va va trada increderea NICIODATA!!!

Sfântul Nectarie din Eghina (n. 1 octombrie 1846 la Silivri, în Tracia, d. 8 noiembrie 1920 la Atena) a fost episcop de Pentapole şi ctitor al mănăstirii “Sfânta Treime” din insula Eghina. În 1961 Sfântul Sinod al Bisericii de Constantinopol l-a proclamat sfânt al Bisericii Ortodoxe, comemorarea lui făcându-se în ziua de 9 noiembrie. Sfântul Nectarie s-a născut într-o familie săracă de pe malul mării Marmara. Părinţii săi, Dimos şi Marie Kephala, i-au dat numele de Anastasie. La vârsta de 14 ani a plecat la Constantinopol ca să lucreze şi să se şcolească.
În 1866, la vârsta de 20 de ani, Sfântul Nectarie pleacă în insula Chios ca să predea ca învăţător. Aici devine călugăr, cu numele de Lazăr, la 7 noiembrie 1876, în celebra mănăstire Nea Moni. Un an mai tîrziu a devenit diacon, apoi, prin generozitatea unui creştin bogat din insulă şi cu ajutorul Patriarhului Sofronie al Alexandriei, a putut să-şi completeze studiile la Atena şi să obţină, în 1885, o diplomă a Facultăţii de Teologie din capitala Greciei.
http://doarortodox.files.wordpress.c...pg?w=244&h=333Tot în acest an, 1885, Sfântul Nectarie pleacă la Alexandria (Egipt), unde a fost hirotonit preot la biserica Sfântul Nicolae din Cairo. Câţiva ani mai târziu, în 1889, a fost hirotonit episcop de Pentapole (episcopie corespunzând în acea vreme Libiei superioare) de către Patriarhul Sofronie, care l-a numit şi predicator, secretar patriarhal şi reprezentant al său la Cairo.
Dar după doar un an a fost alungat din Egipt în urma calomniilor unor clerici invidioşi. A trebuit să se întoarcă la Atena, singur, nebăgat în seamă, dispreţuit, în mari lipsuri materiale. A rămas câţiva ani predicator (l891-1894), iar apoi a fost numit director al şcolii teologice Rizarios, care forma viitori preoţi. A rămas 15 ani în acest post ecleziastic.
În 1904, la cererea mai multor călugăriţe, a fondat mănăstirea “Sfânta Treime” din insula Eghina, devenită azi unul din marile locuri de pelerinaj din lumea ortodoxă. În decembrie 1908, la vârsta de 62 de ani, sfântul Nectarie şi-a dat demisia din postul de director al şcolii teologice şi s-a retras în mănăstirea sa din Eghina, unde a rămas până la sfârşitul vieţii.
http://doarortodox.files.wordpress.c...pg?w=396&h=570
A murit la 8 noiembrie 1920, în urma unui cancer de prostată care l-a chinuit un an şi jumătate. A fost înmormântat în mănăstirea sa de către ieromonahul iconar Sava, care mai târziu a pictat prima icoană a sfântului.
În 1953 moaştele sale au fost mutate într-un mormânt mai frumos. Pomenirea mutării moaştelor sale se face în ziua de 3 septembrie.
Câţiva ani mai târziu, la 20 aprilie 1961, Patriarhia Ecumenică din Constantinopol a recunoscut cultul de care se bucura deja sfântul şi l-a proclamat sfânt al Bisericii, cu pomenirea pe 9 noiembrie.
Moaştele Sfântului Nectarie se găsesc la mănăstirea pe care a întemeiat-o în Eghina. Mâna stângă se află în catoliconul Mănăstirii Marea Lavră din Sfântul Munte Athos. Părticele din moaştele Sfântului se mai găsesc şi la Biserica Sf. Nectarie (Charlotte, Carolina de Nord).

Frumuseţea Sfântului Nectarie


http://www.ortodoxiatinerilor.ro/wp-...l_nectarie.jpg



Mulţi creştini îl iubesc pe Sfântul Nectarie. Ne este drag Sfântul pentru că mult ajutor şi vindecare aduce bolnavilor prin rugăciunile sale, ne este drag pentru blândeţea şi bunătatea lui.
Am aflat de blândeţea lui chiar înainte de a citi viaţa acestui Sfânt. În Îaşi este o biserică unde se află o părticică din Sfintele sale moaşte. Am fost acolo pentru prima data acum 2 ani. Auzisem mulţi oameni vorbind de frumuseţea Sfântului Nectarie şi voiam să-l cunosc şi eu. Şi m-a primit Sfântul cu blândeţe multă. L-am cunoscut smerit şi iubitor.
Îmi este foarte drag să merg la el. Când ajung înaintea Sfintelor sale moaste şi îngenunchez, mă simt ca un copil venit în vizită la bunicul său scump.
Extrasul de mai jos evocă un moment din copilăria lui Anastasios, iubitorul de Hristos, care va deveni Sfântul Nectarie.
(Talita)
„Zilele şi nopţile se rostogoleau iar, implacabil, ca roţile carului. Între timp se abătu o iarnă grea, cu zăpadă şi ploi necontenite. Frigul era de neîndurat. Şi totuşi el îndura. Îi era cumplit de frig. Într-o seară, temător, se duse la stăpân, pe care îl găsi stând la birou, mâncând ceva bunătăţi.

• Ce vrei? Îl repezi acela încruntat.
• Domnule, … mă iertaţi. Mi s-au rupt hainele… Priviţi.
• Să scrii la tine-n sat să-ţi trimită altele.
• Sunt săraci, domnule, foarte săraci. Tatăl meu…
• Hai, pleacă. Am treabă. Şi fii atent, că te dau afară.

Se duse în cotlonul său şi, ghemuit, plânse noaptea-ntreagă, udându-şi perna umplută cu paie. Şi avu un vis. Îl visă pe Atotputernicul, iubitul său Domn, undeva aproape de Balîclî. Îl văzu stând în picioare şi, deodată, Îl auzi vorbindu-i şi întrebându-l de ce plânge necontenit. El, stând tot întins pe culcuşul lui de paie – distanţele şi spaţiile se anulează în vise – îşi întinse gâtul şi încercă să-I răspundă dar nu izbutea să vorbească. Parcă avea limba legată, de nu putea scoate nici un cuvânt! Era un coşmar.
Aproape în zori sări din pat, luă o hârtie şi un creion şi scrise:
„Hristose al meu, m-ai întrebat de ce plâng. Mi s-au rupt hainele, mi s-au prăpădit încălţările de mi-au iaşit degetele afară şi mor de frig. Mi-e foarte frig acum iarna. M-a dus aseară la stăpânul meu şi m-a alungat. Mi-a spus să scriu acasă alor mei, să-mi trimită ei.
Hristoase al meu, de atâta amar de vreme muncesc aici şi n-am trimis maicii mele nici un bănuţ… Acum, ce să mă fac? Cum să o scot la capăt fără haine? Tot muncind s-au rupt. Iartă-mă că Te necăjesc. Mă închin Ţie şi Te iubesc eu, robul Tău, Anastasios.”
Puse scrisoarea în plic, o lipi, luă iar un creion şi scrise:
„Pentru Domnul nostru Iisus Hristos – În Ceruri”
Înainte să se lumineze bine de ziuă şi să prindă a se desluşi limpede lucrurile, se clăti cu puţină apă, se îmbrăcă în grabă, se încălţă şi o luă spre poştă. Străzile erau aproape pustii. Doar un salepgiu alunecă pe lângă el ca o umbră, cu căruţul său şi doar vecinul său, chir Themistoklis, ce-avea chiar peste drum o prăvălie în care vindea tablouri şi rame de tot soiul, dar şi ţigări îi ieşi în cale.

• Anastasis, încotro, aşa cu noaptea-n cap?
• La poştă…
• Ia stai. Dă-mi ce ai şi le pun eu la poştă. Nu vezi ce frig îţi e, sărmanul de tine. Întoarce-te acasă. Te pomeni că te-oi mai şi îmbolnăvi de pneumonie pe frigul ăsta. Şi cine s-o-ngriji de tine?…
• Vă mulţumesc.

Oare cum de scrisese aşa, în grabă? Oare cum de fusese atât de copilăros şi de înflăcărat? Cine ştie? Când eşti la nevoie, încerci orice.
Oh, acest chir Themistoklis, proprietarul prăvăliei de peste drum! Cum l-am putea numi? Înger, întruchipare a iubirii semenilor? Cu siguranţă fusese trimis de Bunul Dumnezeu. Neîndoios va fi căscat ochii a mirare, văzând acel plic ciudat. Intră la bănuieli, îl deschise şi, citind scrisoarea către Bunul Dumnezeu, fu cuprins de o mare emoţie.
Într-o săptămână îi trimise băiatului, tot cu poşta, un pachet cu de toate – haine, încălţări, îmbrăcăminte de corp şi chiar ceva bani. Peste toate puse o carte poştală pe care scrise cu litere mari, caligrafiate:„De la Hristos pentru Anastasis.”

Ajutorul Sfantului Nectarie si botezul unui fost romano-catolic in Biserica lui Hristos



Mă numesc Mihai-Cristian. M-am născut într-o familie mixtă dacă aş putea zice aşa, mama ortodoxă nepracticantă şi tatăl romano-catolic. Am fost botezat la romano-catolici, la fel şi fratele meu mai mic cu un an, iar până la vreo 13-14 ani am frecventat biserica în zilele de duminică, mai mult la insistenţele bunicilor dinspre tată, întotdeauna stând ca pe ace şi abia aşteptând sa auzim cuvintele: „liturghia s-a sfârşit, mergeţi în pace”. Anii au trecut, cu tatăl divorţat de mama ţineam legătura destul de puţin, anturajul, prietenii şi libertatea sosită odată cu revoluţia m-au făcut să trăiesc într-o totală depărtare de Dumnezeu, fără a mai ţine cont de nimic din cele învăţate în pruncie, adâncindu-mă în tot felul de obiceiuri urâte şi patimi. Fan declarat science-fiction, devoram cărţi şi filme aşa încât ajunsesem să cred că Iisus Hristos a fost o entitate extraterestră cu puteri paranormale. De asemenea ascultam şi muzică heavy-metal, dar fără să fiu un „metalist adevărat”…. Crescând, am devenit un om violent, cu un limbaj suburban, mândru şi orgolios, neiertător cu cei din jur, mincinos, cu o dorinţă nestăpânită de a conduce pe alţii, laş şi superficial. Cu toate „calităţile” astea, am cunoscut o fată foarte frumoasă şi inteligentă, cu şapte ani mai mică decât mine, eu având 26, de care m-am îndrăgostit şi cu care m-am însurat după trei ani. Fiind creştină ortodoxă practicantă, tot încerca să mă facă să merg măcar duminica dimineaţa, cum zicea ea „aşa ca într-o plimbare” la biserică, dar se lovea de refuzul meu permanent sau de cele mai multe ori nici pe ea nu o lăsam să meargă! Slujbele ortodoxe mi se păreau lungi, pline de lălăieli şi învechite, în schimb dacă se întâmpla să merg la o liturghie catolică mă făleam nevoie mare cu muzica antrenantă şi înălţătoare a orgii şi a corului, cu slujba scurtă şi la obiect ziceam eu, sau cu simplitatea decorului ce ne înconjura. În viaţa de toate zilele consideram că toate mi se cuvin, că tot ce am realizat, serviciu, apartament, maşină, le-am făcut prin forţe proprii sau cel mult ajutat într-o mică măsură de mama sau de mama soacră.
Soţia a rămas însărcinată, dar a pierdut sarcina la trei luni, nici acum nu ştim din ce motive, dar nu am disperat, ci am încercat din nou până când am avut un copil. Trebuie să vă mărturisesc faptul că pe toată perioada sarcinii nici măcar o singură dată nu m-am rugat la Dumnezeu pentru un prunc sănătos, ci am continuat să fiu acelaşi om, ba încă căutam să-mi înşel nevasta, petreceam nopţile în faţa calculatorului şi eram stăpânit de o patimă scârboasă de care mi-e şi ruşine să pomenesc. Copilul s-a născut iarna, un băieţel frumos şi luminos dar cu un defect la ochiul stâng: mai mic ca diametru şi fără vedere. Din momentul acela lumea mea s-a prăbuşit. Mândria mea era grav lovită, consideram că e o ruşine să nu poţi face un copil normal, trăiam ca într-un coşmar, veneam acasă de la serviciu şi mă închideam în cameră ferindu-mă de prieteni, fără să mănânc dar în schimb ameţindu-mă de băutură, slăbind în timp record, fără să ştiu de nimeni, bântuit de tot felul de gânduri din care nu lipsea posibilitatea sinuciderii. Doctorii turnau gaz pe foc, spunându‑ne despre copil că e posibil să fie mai grav de atât. Ajunsesem într-un aşa hal de deznădejde încât voiam să‑mi părăsesc casa, soţia şi copilul. Soţia a suferit enorm şi ea, dar a fost extraordinar de puternică, m-a suportat, a avut grijă de copil ca nimeni alta, a fost sprijinul meu, mai ales că imediat după naşterea copilului, tatăl ei, la care ţinea enorm, a murit subit, neavând timp să-şi vadă nepotul în vârstă deja de două săptămâni, fiind plecat din localitate.
Cotitura a apărut în momentul când, într-o duminică, în care am fost la ţară cu toată familia, întorcându-mă în oraş, m-am îndreptat spre catedrala catolică. Am găsit biserica goală, liturghia se sfârşise, mai era o măicuţă care se pregătea să închidă uşile. Am luat loc pe o bancă şi am izbucnit în plâns, un plâns ca niciodată înainte, eu care credeam că lacrimile sunt o dovadă de slăbiciune. Am plâns mult şi am zis: „Doamne, facă-se voia Ta! Cum voieşti Tu de acum aşa voi face.” Nu ştiu nici acum de ce am zis acele cuvinte. Poate că obosisem să mai lupt cu mine însumi, poate eram conştient că toate cele făcute prin voia mea le făcusem greşit. Din ziua aceea am început să frecventez duminica slujbele ţinute în catedrala catolică, să mă spovedesc şi să mă împărtăşesc. Dar nu eram pe deplin mulţumit, nu mă simţeam împlinit, ceva lipsea. Mă spovedeam, dar de ruşine ascundeam multe păcate făcute, eram ca întotdeauna, superficial şi laş, iar Sfânta Împărtăşanie o simţeam ca pe ceva obişnuit, o rutină şi încheiere a liturghiei. Nu mai zic că, păcălit de tot felul de articole de pe internet şi disperat de a găsi o rezolvare facilă a problemelor mele ajunsesem să cred că o sectă numită Noul Ierusalim de pe lângă Târgovişte m-ar putea ajuta săvârşind o minune pentru mine. Credeam cu disperare într-o minune, aşa că, într-o sâmbătă dimineaţa m-am suit în maşină lăsând acasă o soţie tot mai singură în faţa necazurilor şi convinsă că umblu după cai verzi. O femeie din zonă, luată la autostop, auzind unde merg, a rămas foarte mirată zicând că nu voi fi primit acolo, la Noul Ierusalim, că sunt nişte ciudaţi care păcălesc oamenii şi mai degrabă să merg la Mănăstirea Viforâta, unde este icoana făcătoare de minuni a Sfântului Mare Mucenic Gheorghe şi să caut ajutor acolo. S-a întâmplat exact cum a spus, am bătut la o poarta închisă, fiind privit de trecători ca un ciudat, am renunţat şi m-am îndreptat către mănăstire unde am aprins lumânări şi am lăsat un acatist, fiind învăţat cum să procedez de maicile aflate în biserică.
Dar nu m-am lecuit de căutat minuni şi convins de colegele mele de serviciu mi-am îndreptat speranţa către un domn vindecător numit în alint „Mitruţ”. Ele frecventau conferinţele şi şedinţele ţinute de el, vorbeau numai de transe, entităţi, lumini purpurii şi tot felul de „Eliberări de păcate” şi „Încărcări prin Noua energie”… Nu prea eram eu de acord cu asta, dar am zis că merită să încerc şi într-o duminică dimineaţa am plecat spre Suceava, unde, sus, la cetatea de scaun se adunau din toată ţara practicanţi sau pretendenţi, iarăşi lăsând în urmă aceeaşi nevastă supărată şi singură cu copilul. Când am ajuns, am găsit cam 30 de oameni liniştiţi, care stăteau în cerc şi cântau. Am înţeles că îl comemorau pe Sfântul Ştefan Cel Mare. Din când în când veneau la microfon şi citeau mesaje scrise în grabă pe foi, primite de la entităţi superioare despre noua energie care va veni să mântuiască lumea şi despre planurile aflate în plină desfăşurare a entităţilor cu nume ciudate de a schimba lumea cu ajutorul lor şi a iubirii universale… ceva în genul ăsta. Eu m-am bucurat de liniştea locului, de cântecele la chitară auzite, întrerupte la un moment dat de „Mitruţ”, care, cu voce bubuitoare şi voievodală, a luat cuvântul numindu-ne fiii lui… Am priceput apoi că nu vorbea el, ci prin el ni se adresa Ştefan Cel Mare care avea un mesaj pentru noi, în linii mari acelaşi ca şi de la celelalte „entităţi superioare”. Eram pătruns de cele văzute şi auzite, chiar credeam că a vorbit Ştefan Cel Mare, mi se părea absolut firesc şi normal. După amiază urma să apar în faţa lui şi să-mi facă Eliberările, să mă ajute cu problema mea, aşa că sfătuit de colege am scris repede pe foaie necazurile mele, faptele mele de care îmi părea rău cel mai mult şi cum aş vrea să fiu ajutat. Până la ora când trebuia să apar în faţa lui am coborât în oraşul Suceava şi am intrat în biserica unde se află moaştele Sfântului Ioan cel Nou, împreună cu cele trei colege ale mele. M-am apropiat de racla Sfântului, am îngenuncheat şi am sărutat-o, iar în acel moment nu pot descrie starea de binefacere, de linişte şi totodată de tristeţe care m-a năpădit. Efectiv lacrimile îmi curgeau pe faţă şiroaie, cu greu m-am desprins şi m-am ridicat, am îmbrăţişat colega de serviciu aflată lângă mine, dornic să mă sprijin şi totodată să-i transmit starea inexplicabilă de bine în care mă aflam, ea era foarte mirată dar şi bucuroasă, parcă bănuia prin ce stare trec - eu care habar nu aveam să mă rog. După amiaza am apărut în faţa d-lui „Mitruţ” care m-a pus să citesc ce am scris pe foaie, mi-a pus mâna pe creştetul capului repetând tot timpul ceva cu iubire, iertare şi altceva la care nu am fost atent pentru că fără să fiu atent la el, mă rugam în gând lui Dumnezeu: „Doamne Iisuse Hristoase miluieşte-mă şi ajută-mă!”. Habar n-aveam ce-mi venise. Am rămas dezamăgit când am aflat că trebuia să dau 100 de lei pentru Eliberare, nu aveam bani aşa mulţi la mine, nici nu ştiam că trebuie să plăteşti să fii ajutat, dar m-a împrumutat colega mea, specificându-mi că nu e obligatoriu să plătesc dar că e bine s-o fac totuşi. M-am întors acasă, convins că nu era bine ce făceam şi continuând să trăiesc ca un mort viu.

...continuare...
 

Într-o zi mohorâtă şi ploioasă de joi am mers la profesorul universitar doctor recomandat, în care ne pusesem mari speranţe în ceea ce priveşte copilul, dar nu a făcut decât să ne spună că nu are ce să-i facă, ba încă ne-a trimis să facem investigaţii suplimentare amănunţite, pentru că bănuia că problema era mult, mult mai gravă. Nu ştiu cum am ajuns acasă, am condus maşina în transă, iar odată ajuns acasă am început să plâng, într-o stare vecină cu nebunia. Stăteam amândoi jos în genunchi pe covor, cu obrajii scăldaţi în lacrimi, faţă în faţă, copilul dormea în camera alăturată, iar eu îi spuneam soţiei că plec şi nu mă mai întorc, şi că o să le trimit bani, că o să le port de grijă că eu nu mai pot îndura mai mult. Din toate aceste vorbe fără rost am fost oprit de palma nevestii care nu mai ştia săraca cum să reacţioneze. Am lăsat-o în casă şi am început să bântui străzile fără ţintă prin Iaşi. Paşii m-au purtat în cartierul vecin la biserica pe care o admiram demult pentru frumuseţea ei arhitectonică şi care adăposteşte moaştele Sfântului Nectarie. Am intrat şi am fost fermecat de liniştea şi pacea din interior. M-am apropiat de moaştele Sfântului, nu ştiam despre el nimic şi m-am închinat cum ştiam, am luat loc pe un scaun acolo şi am lăsat liniştea locului să-mi pătrundă în suflet. Era acolo un părinte bătrân care citea aşezat pe scaun, m-am apropiat de el şi timid am intrat în vorbă cu el întrebând despre viaţa Sfântului Nectarie, despre faptul că dacă sunt catolic mă pot ruga lui. Şi povestindu-i în linii mari necazul meu, plin de bunătate, m-a liniştit, mi-a zis să citesc o cărţulie cu viaţa sfântului şi că totul o să fie bine. Am fost impresionat de faptul că printre altele, fără să scoată în evidenţă faptul, mi-a zis despre el însuşi că, citez: „am fost bolnav de cancer”. Adică cum putea un om să vorbească despre cancer ca despre o gripă? Auzi, „am fost bolnav de cancer”… Adică finalitatea cancerului nu e moartea? Pe moment nu am dat atenţie, dar gândurile astea m-au frământat după aceea mult timp… La câteva zile, la serviciu o colegă mi-a dat o cărţulie mică, roşie. Era Acatistul Sfântului Nectarie. Nu i-l cerusem, dar ştiind necazul meu a zis că mă va ajuta foarte mult, mai ales dacă îl voi citi în fiecare zi timp de patruzeci de zile. Am început să-l citesc, la început ca pe ceva mecanic, obligatoriu, ca pe un medicament pe care trebuie să îl iei zilnic, fie că-ţi place sau nu, trebuie să te supui regimului. Treptat, am început să fiu intrigat de cele citite, voiam să cunosc mai multe despre viaţa Sfântului şi în acelaşi timp descoperisem că Acatistul citit în liniştea bisericii devenea o rugăciune şi chiar o comunicare cu Sfântul Nectarie, iar de la pangarul bisericii am făcut rost de cartea cu viaţa şi minunile lui, citeam şi nu mai puteam de bucurie pentru că descoperisem că minunile nu s-au întâmplat numai în veacurile trecute, ci chiar şi în secolul nostru mai sunt sfinţi, era chiar bizar să văd fotografia Sfântului Nectarie în carte, om ca toţi oamenii, eu care eram obişnuit să văd sfinţi pictaţi numai în icoane. Veneam în timpul zilei în biserică, când erau foarte puţini oameni şi luam câte o carte din raft. Mă ascundeam după câte o coloană şi citeam până uitam de mine. Aşa am descoperit comoara care se ascundea în cărţile pangarului, comoara Ortodoxiei, scrieri care îmi mergeau la suflet, care mă învăţau, care mă făceau să mă privesc introspectiv, să mă analizez. Cărţile respective îmi deşteptau tot felul de trăiri de la lacrimi până la râs, efectiv vibram la cele citite. Este dificil de descris în cuvinte emoţiile trăite. Am început să-mi doresc tare mult să mă spovedesc, dar nu aşa superficial şi mincinos, ci să-mi mărturisesc toate păcatele din copilărie şi până atunci, să spun tot şi să încerc să mă schimb. Tot apăreau amânări şi tot felul de lucruri de făcut, dar chestia cu spoveditul nu-mi ieşea din cap, în fiecare zi mă gândeam numai la asta, zi de zi îmi răsuna în cap: „Spovedeşte-te! Spovedeşte-te!” Până când, într-o zi, am listat la serviciu la imprimantă un îndreptar de spovedanie găsit pe un site ortodox şi am mers în apropierea locului unde muncesc, în curtea unei biserici, am luat loc pe o bancă, m-am rugat şi am început să scriu, să scriu, umplând foi întregi de hârtie… Tot aceeaşi colegă de serviciu m-a îndrumat către Sfânta Mănăstire Sihăstria, la părintele Ciprian, la care am ajuns prin mare mila Domnului într-o zi de sâmbătă, 19 iulie. Am avut temeri mari şi emoţii cât am aşteptat să intru, dar când am intrat şi l-am cunoscut parcă tot zbuciumul sufletesc şi emoţiile au pierit ca prin farmec. I-am povestit în linii mari cine sunt şi ce necazuri am, m-a ascultat plin de bunătate, apoi m-a spovedit, eu fiind plin de ruşine pentru cele citite…La sfârşit, mi-a zis printre altele că trebuie să mă botez, mi-a dat canon pentru vindecarea mea sufletească şi a zis să-l sun ori de câte ori am nevoie de sfat şi binecuvântare, iar în ceea ce priveşte botezul doar să am răbdare. Am ieşit de la el parcă zburând, uşurat şi cu mare bucurie în suflet, mama soacră şi soţia m-au întâmpinat bucuroase în curtea mănăstirii, m-au sărutat şi felicitat, fericite nevoie mare pentru mine… Ce zi binecuvântată a fost!!! De atunci îl tot sunam pe părinte şi nu uitam să-l întreb când mă botează, dar mă amâna tot timpul! El mă amâna şi eu aşteptam câteva zile, şi apoi iar îl sunam auzind: „răbdare, răbdare!” Dar în sfârşit am primit vestea cea buna: să mă pregătesc, să învăţ Crezul, să am toate cele de trebuinţă pentru că vineri 22 august mă aşteaptă la mănăstire, unde am fost botezat după tot tipicul Ortodox. Apoi, la biserica Sfântului Mare Mucenic Gheorghe de la Mitropolie, în Iaşi, am primit scump Sângele şi Trupul Domnului nostru Iisus Hristos!!! Nu voi înceta să-I mulţumesc Domnului pentru mila Sa şi pentru iubirea Sa de oameni pentru că eu păcătosul m-am învrednicit de o taină aşa mare! M-am născut din nou pe 22 august, voi ţine minte acest lucru toată viaţa mea netrebnică.
În linii mari, cam aceste lucruri am avut de povestit, altceva ce să mai zic, doar că acum lupt: cad, mă ridic, iar cad, iar mă ridic, dar nădăjduiesc în Domnul, Îi simt ajutorul şi nu încetez să mă minunez de dragostea Lui pentru noi, însa chiar am „gustat şi am văzut cât de bun este Domnul….”

PS:
Dacă mă întrebaţi despre băieţelul meu, vă pot spune că este bine şi că multe s-au rezolvat în anul scurs. La noi la serviciu a fost angajată cam odată cu naşterea copilului meu o doamnă de origine germană care are o soră în Germania, chiar în oraşul Wiesbaden unde întâmplător este o clinică oftalmologică foarte mare şi prestigioasă, şi unde ea s-a oferit, auzind de problema micuţului, să ne facă rost de programare. În decembrie anul trecut a mers ea cu soţia şi cu micuţul la consult în Wiesbaden, unde le-au zis că fiul nostru se dezvoltă normal, nu are alte afecţiuni, cu ochişorul stâng cel puţin deocamdată nu va vedea, dar că trebuie pusă o proteză oculară pentru dezvoltarea armonioasă a feţei aşa că am fost îndrumaţi în Stuttgart la un alt institut. Am avut mare noroc cu colega mea care vorbeşte nemţeşte, ea a mers în Germania cu soţia mea şi cu copilul, ea ne-a ajutat foarte mult, Domnul să o miluiască! În primăvara anului curent, 2009, înainte de Sfintele Paşti am mers în Stuttgart la Institutul Jorg-Muller-Welt, unde fiului meu i s-a implantat proteza oculară, copilul obişnuindu-se repede cu ea. Privindu-l nici nu-ţi dai seama că are ceva la ochişor! Vreau să spun că deplasarea, împreună cu anestezia şi proteza au fost destul de costisitoare, dar ne-am împrumutat şi am făcut rost de bani… În paralel am făcut şi dosar de finanţare a tratamentului în străinătate prin Ministerul Sănătăţii ajutaţi de naşul meu de botez, de altfel o persoană cu relaţii în domeniul medical. Dar cei de la direcţia sanitară ne-au avertizat că timpul este foarte scurt până la vizita de la Stuttgart şi că e posibil să nu se aprobe finanţarea la timp… Aşa a şi fost, noroc că am avut bani împrumutaţi! La întoarcerea din străinătate, după o perioadă de timp, deşi ne luasem gândul de la banii statului, am fost sunaţi de la direcţia sanitară şi ni s-a comunicat că vom primi totuşi banii de la minister, chiar dacă retroactiv! Mare minune şi mult ajutor de la Dumnezeu am primit cu banii ăştia, căci aveam mari datorii! De altfel, ajutor de la Sfântul Nectarie, de la Maica Domnului şi de la Dumnezeu am primit de nenumărate ori pe tot parcursul călătoriilor atât în străinătate cât şi în viaţa de acasă cu toate că nu meritam… Acum, când scriu aceste rânduri, aşteptăm al doilea copil, tot băieţel, şi, mă rog Sfântului Nectarie, Sfântului Ioan Rusul şi Maicii Domnului să fie sănătos!
Doamne ajută!

Iti multumim, George, pentru intarirea credintei prin marturisirea scrisa..

Am fost azi la Sfantul Nectarie la Sfanta Liturghie (Iasi, Biserica cu hramul Sfantul Nectarie,Sfantul Prooroc Ilie Tesviteanul si Nasterea Maicii Domnului).

Sfantul este, ca de obicei, bun si milos chiar si cu pacatosii. Au venit multi crestini si sper ca pe masura ce trec anii sa vina si mai multi..

Parintele paroh a facut o bucurie enoriasilor, aducand dintr-un pelerinaj in Tara Sfanta particele din moastele Sfintilor mucenici de la Biserica Sfantul Sava din Sinai ( pomeniti la 20 martie).

Si eu am simtit dragostea parinteasca a Parintelui Nectarie si ma bucur nespus si ma uimesc cand citesc marturii despre minunile Sfantului, de dragostea acesui Parinte pentru noi pacatosii..

LAUDAT FII SFINTE NECTARIE, INTRE SFINTII LUI DUMNEZEU!
Azi dimineata, faceam treaba in bucatarie, in timp ce mintea mea inalta rugaciuni catre sfantul Nectarie, rugaciuni de bucurie ptr ajutorul primit pana acum, dar si rugaciuni de iertare ptr indrazneala de a imi face de lucru tocmai azi, cand praznuim adormirea sa.
Nu a trecut mult timp si un accident a avut loc in bucatarie, un obiect mare de sticla a explodat la temperatura inalta, in mii de bucati, care s-au imprastita pe o distanta mare.
Uimitor(sau nu??!!), in afara de o sperietura zdravana, am scapat, nevatamata, atat eu, cat si catelul care se afla langa mine.

multumiri geo.nektarios
 

intru destul de des in acest forum .Am creat cont special sa multumesc acestui minunat baiat geo.nektarios. Postari documentate,obiective,talent literar. CREDINTA ADEVARATA,DISCERNAMANT,SOBRIETATE,.... ...felicitari si mamei tale

Da, si eu iti multumesc pentru multe dintre cuvintele aduse aici.
Ma bucura mult incheierea mesajului anterior. Mama este adesea cea care indruma primii pasi spre Biserica.
Si la mine a fost tot asa. A inceput atat de usor. Dar a insemnat totul pentru mine.

Mama cu cei patru copii

Satul Digheliotica se află la o oră de mers de Marea Egee. Este mai degrabă un cătun cu 20-25 de case ţărăneşti rasfirate. Într-una din aceste case locuia Gheorghia Apostolopoulos cu bărbatul ei Kostas şi cu cei patru copilaşi ai lor. Fiind o bună gospodină, se trezea dis-de-dimineaţă ca să pună casa în ordine, să-şi trezească apoi copilaşii şi să-i îngrijească. După aceea îngenunchea în faţa icoanelor împreună cu Olga, Evangheliţa, cu băieţelul şi cu fetiţa cea mică în braţe. Şi astfel îşi făceau cu toţii rugăciunea de dimineaţă. După rugăciune, mama îşi lua copilaşii lîngă ea, îi privea în ochi cu dragoste şi picura in sufleţelele lor credinţa şi dragostea pentru Tatăl Ceresc şi pentru Sfinţii Lui. Celei mai mici îi vorbea într-o limbă pe care numai mamele ştiu să o grăiască şi luând cu degetele ei blînde mînuţa plinuţa a fetiţei, o învăţa să-şi facă cruce.
– Strînge aşa degeţelele, păpuşica mea... Întîi duci mîna la frunte, apoi jos pe burtică, sus la dreapta şi la stînga. Aşa, bravo, fetiţa mea!
Le dădea apoi să mănînce, îi săruta şi ieşea să meargă să-şi ajute bărbatul care muncea de cu noapte la cîmp. La amiază se întorcea acasă sa-şi vadă copiii, să le pună din nou să mănînce şi iarăşi se ducea la cîmp pînă cobora soarele şi începea să se întunece. Întorcînde-se, trecea pe la bisericuţa satului, unde aprindea candelele şi se ruga, aducînd mulţumire lui Dumnezeu. Gheorghia era o femeie săracă, însă, în căsuţa ei, ea era fericită. Slavă Domnului pentru toate!
Dar o boală cruntă ce a venit pe neaşteptate i-a făcut fericirea mii de fărîme. I-a apărut, ca din senin, o tumoare, iar durerile nu-i dădeau pic de linişte.
S-a dus în Eghio la doctor. Acesta însă, înţelegînd cît de gravă era boala, i-a spus să meargă la Atena, la doctorii cei mari. Inima bietei femei s-a frînt. Copilaşilor le-a spus că are să meargă cu treburi la Atena. I-a luat din nou şi i-a aşezat în faţa icoanelor. Celei mai mici i-a spus să-şi facă semnul sfînt al Crucii iar pe cei mai mari i-a îndemnat să se roage, fiecare aşa cum a fost învăţat. I-a sărutat apoi pe rînd şi a plecat cu ochii în lacrimi spre Spitalul Bombola din Atena. Acolo i-au făcut tot felul de analize. Doctorul din Eghio nu se înşelase... A fost operată o data şi apoi operată din nou. Au trimis-o la alt spital. În cele din urmă medicii i-au chemat bărbatul şi pe un văr de-al ei, ce se îngrijea şi el de bolnavă, şi le-au spus direct:
– Are o formă extrem de gravă de cancer. Luaţi-o, ca să moară acasă.
Şi aşa s-a întors biata Gheorghia la căsuţa ei. Zăcea acum în pat pe jumătate moartă. Nu-i trebuia nici mîncare, nici nimic. Dar chipul ei palid încă mai era luminat de o rază de nădejde. Copilaşii îi stăteau tot timpul aproape, iar ea le spunea mereu cu voce stinsă:
– Hai să ne rugăm. Aşa, păpuşica mea, du mînuţa la frunte...
Şi copilaşii îngenuncheau în jurul ei, îşi îndreptau ochişorii spre icoane şi se rugau.
– Doamne Iisuse, fă-o bine pe mama noastră.
Dar ea se simţea din ce în ce mai rău. Trupul i se umpluse de umflături, iar gîtul i se strângea pe zi ce trecea. Abia i se mai auzea vocea.
– Rugăciune, copilaşii mei, rugăciune... reuşea cu greutate să rostească, dar raza de nădejde nu i se stingea de pe faţă.
Era o seară de noiembrie. Vîntul intra în odaie, făcînd flacăra candelei să tremure, gata să se stingă ca şi viaţa ei...
– Ru-gă-ciu-ne... mai rosti o dată stins, de aproape nu se auzi, după care adormi.
Copiii însă nu încetau să se roage, aplecaţi asupra trupului mamei lor.
– Dă Doamne să nu moară măicuţa. Ce-o să se aleagă de noi? Măicuţa noastră...
Nu peste mult timp, Gheorghia a deschis ochii. De această dată erau doi ochi fericiţi şi plini de viaţă.
– L-am văzut! rosti ea fără nici o greutate, ca atunci cînd era sănătoasă. L-am văzut pe Sfîntul Nectarie, care mi-a spus că m-am făcut bine!
– Şi eu l-am văzut, mamă, pe Sfîntul din icoană! spuse Evghenia.
– Kostas, Kostas! strigă către bărbatul ei. M-am făcut bine.
– Ba mie-mi pare că nu te-ai făcut bine deloc, îi răspunse el din patul unde se odihnea.
– M-am făcut bine, Kostas. Mi-e foame!
Acesta se scula anevoie din pat şi işi privi cu mirare nevasta. Nu mai avea umflaturile carnoase de pe faţă, ochii îi străluceau şi vorbea fără nici o greutate. Femeia se ridică atunci din pat, spunînd:
– Doamne, m-am făcut bine. Slăvit să fie numele Tău!
A doua zi de dimineaţă, Gheorghia s-a plimbat timp de o oră, pînă la Eghio unde era doctorul ei. Acesta, cum a văzut-o, a rămas inmarmurit de mirare. Nu-şi putea crede ochilor
– Te-ai făcut bine, Gheorghie, mergi acasă sănătoasă!
Au trecut trei ani din acea zi mare, şi de atunci şi pînă astăzi Gheorghia Apostolopoulos trăieşte şi împărăţeşte în casa ei, înconjurată de copilaşi, şi în fiecare seară aprinde candelele bisericuţei din sătuc, cântându-i Domnului imnuri de slavă

VINDECAREA MINUNATĂ A UNUI PARALIZAT: STAVROS KALKANDIS


Istoria ce urmează nu este o nuvelă scrisă bine, pe care a născocit-o fantezia unui visător, nici o poveste pentru copii mici şi nici o creaţie artificială care serveşte vreun scop dinainte stabilit. Este adevărată, istoria mea personală, istoria vieţii mele, a unei vieţi care, în decursul ei, a trecut prin multe stadii de suferinţă, prin multe lupte şi zbuciumuri sufleteşti, pînă cînd a ajuns să găsească adevăratul ei sens şi adevărata ei dezvoltare, care au condus-o aproape de Dumnezeu.
Războiul din 1940-41 m-a găsit tînăr, în vîrstă de 20 de ani, şi l-am servit în aviaţia de război. În aprilie 1941, în timpul misiunii, o schijă de obuz, lovindu-mă la ceafă, mi-a rupt măduva coloanei vertebrale şi mi-a provocat o hemoragie, avînd ca rezultat o uşoară paralizie a membrelor inferioare, adică paraplegie.
A venit după aceea ocupaţia germană şi, deoarece starea mea începuse să se amelioreze încet, încet, am plecat în Orientul Mijlociu ca ofiţer. Acolo am avut nenorocirea să mă lovesc din nou la ceafă, ceea ce a adus înrăutăţirea situaţie mele.
După ce s-a sfîrşit al doilea război mondial, patria m-a trimis în, aprilie 1947, în America. Îndată ce am ajuns acolo, am solicitat o intervenţie chirurgicală la coloana vertebrală. Dar, din salonul de operaţie am ieşit mai rău decît cum intrasem. Diagnosticul a fost: tetraplegie spasmatică, ceea ce însemnă că atît mîinile cît şi picioarele urmau să paralizeze complet.
Am rămas în America pînă în 1951, cînd am revenit în Grecia. Aici am avut cîteva simptome de ameliorare, dar fără rezultate concrete. În 1957, sănătatea mea s-a agravat din nou şi am plecat pentru a adoua oară în Statele Unite ale Americii, de unde m-am întors în 1961 cu tetraplegie completă, aşa cum am amintit mai sus.
Din 1961 pînă în 1970, cînd m-am vindecat, am stat la Aşezămîntul Naţional de Recuperare a Invalizilor, în cartierul „Palaio Psihico”, fiind deja paralizat complet. De asemenea, în 1968 am vizitat din nou America pentru cîteva luni, iar în 1974 m-a invitat doctorul Rask pentru a mă examina şi a constata cu exactitate ce se întîmplase (adică în ce chip mă vindecasem).
Mi-e foarte greu să istorisesc în cîteva rînduri evenimentele ce s-au petrecut în atîţia ani, referitor la evoluţia stării mele şi la tulburarea sufletească care m-a însoţit în toţi aceşti ani.
Îmi este greu să descriu în ordine cronologică mulţimea simţămintelor pe care le-am încercat: speranţe care veneau să mă ia pe aripile lor diafane şi deznădejdile care întunecau totul în jurul meu. Asemenea valurilor mării, care vin cu putere şi ne ridică sus pe spuma lor, apoi ne scufundă adînc, jos, tot astfel mă copleşeau diferitele simţăminte, purtîndu-mă încoace şi-ncolo, apoi lăsîndu-mă adînc scufundat în deznădejde.
Nu este posibil să descriu chinul pe care îl sufeream cînd o muscă mi se aşeza pe frunte şi nu puteam face nici cea mai mică mişcare pentru a o alunga, sau cînd transpiraţia mi se rostogolea atît de supărător pe faţă şi mă aflam în neputinţa de a-mi ridica mîna pentru a o şterge. De aceea, nu scriu pur şi simplu istoria vieţii mele, ci mă mărturisesc, dezvăluind astfel diferitele cute ale sufletului meu, întocmai cum veneau valurile vieţii şi mă băteau, ca să fie prezentate toate rănile pe care durerea le-a lucrat asupra lui şi, mai mult decît atît, pentru a face evidentă schimbarea acestor răni în binecuvîntare, pace şi bucurie, prin lucrarea Dumnezeiescului Har
În vremea aceea, după operaţie, am cunoscut un mare om de ştiinţă, umanist, pe doctorul Howard Rask, profesor la Universitatea din New York, la catedra de Medicină-Fizică de recuperare a invalizilor, care, văzîndu-mă decepţionat, pe un ton rugător mi-a zis: „Te rog, Stavros, roagă-te lui Dumnezeu. Roagă-te neîncetat! Fă-o, te rog, pentru mine, chiar dacă tu nu crezi în El...”
Am plecat tulburat, gîndindu-mă în sinea mea: „Ce ironie... Eu am venit în America pentru a mă vindeca, iar medicul american mă trimite la DUMNEZEU!” Seara, în patul meu, mă gîndeam şi ziceam: „Dar de ce insistă atît de mult acest om să merg să-L găsesc pe Dumnezeu? Cine L-a văzut pe Dumnezeu? Cum voi putea intra în legătură cu El? Oare e uşor acest lucru?” Şi încep să-mi cercetez şi să-mi examinez gîndirea: „Cine este Dumnezeu?” Şi ore în şir îmi chinuiam mintea cu astfel de întrebări, aşteptînd un răspuns care, fireşte, n-a venit. Ceasuri întregi mă chinuiam cu aceste gînduri şi îndoieli, încît, la sfîrşit, am suferit o zăpăceală, o inerţie în gîndire.
Îndată ce mintea mea începea să cerceteze şi să reflecteze asupra acestei teme, deodată se oprea şi aştepta... Ce aştepta? Nu puteam să înţeleg. Şi în timpul acestei opriri, o voce puternică a izbucnit dinlăuntrul meu: „Doamne Dumnezeul meu, vreau să mă apropii de Tine, dar nu ştiu cum!” Am spus-o atît de tare, încît întreaga mea fiinţă a tresăltat şi toată puterea mi s-a concentrat în acest cuvînt: „VREAU”. Acest „VREAU” este un cuvînt mic, dar cu o semnificaţie foarte mare. Felul în care îl vom pronunţa are valoare: călduţ, cald sau fierbinte?
Trebuie să ne încredinţăm întreaga noastră voinţă în mîinile Atotputernicului Dumnezeu şi atunci El va acţiona ca Dumnezeu, în chip desăvîrşit, şi ne va dărui pacea Sa care ne va cuprinde întreaga noastră fiinţă.
Aceasta aveam s-o înţeleg mult mai tîrziu.
Cînd m-am întors din America, m-am internat la Aşezămîntul de Recuperare a Invalizilor, în cartierul „Palaio Psihico”.
Printre altele, mă chinuia încă întrebarea: „Cum Îl voi găsi pe Dumnezeu?” Începusem deja să cred că acest „VREAU”, pe care I l-am adresat Ziditorului, îmi va aduce rezultatul mult rîvnit şi, pînă la urmă, Îl voi întilni pe Dumnezeu. Şi, într-adevăr, am văzut că Domnul – drept răspuns la rugăciunea mea – a făcut mulţi paşi spre mine, păcătosul şi nevrednicul.
Trecuseră suficiente zile de cînd venisem din America, cînd, într-o dimineaţă, în ziua de 30 mai 1961, îşi făcu apariţia la Aşezămînt un preot bătrîn, cu barba albă, un trimis al lui Dumnezeu, şi îl aud că întreabă: „Dragii mei, cine a venit în această perioadă din străinătate?” După ce i-au arătat patul meu, se apropie de mine şi mă întrebă: „Fiul meu, tu ai venit din străinătate?” „Da, părinte”, îi răspund. Iar el îmi întinde mîna. „Dar mîinile mele”, îi spun eu, „sunt paralizate. Nu pot să le ridic”. „Şi picioarele?” mă întrebă. „Şi picioarele sunt la fel”, îi zic. „Preamărit fie numele lui Dumnezeu!”, zice. Eu îl priveam cu curiozitate. A început atunci să mă întrebe cum am fost rănit, de unde sînt şi altele. Crezînd că mă întreabă din simplă curiozitate şi, întrucît voiam să înceteze acest interogatoriu, îi zic: „Părinte, pe cine căutaţi? Spuneţi-mi ca să vă pot ajuta.” „Nu caut pe nimeni altcineva, fiule! Pentru tine am venit...” „Pentru mine? Dar, părinte”, îi zic, „dacă aţi venit pentru mine, luaţi loc pe scaun şi spuneţi-mi ce doriţi”.
Într-adevăr, a luat loc şi mi-a zis: „Fiule, să fii fericit că te afli în acest loc...” L-am privit cu mirare şi i-am răspuns: „Cum să fiu fericit, părinte, cîtă vreme sînt invalid?...” Da, fiule, însă acum eşti aproape de Dumnezeu. Ai fost departe de El, dar fii încredinţat că El te iubeşte. Şi ia aminte, să nu cîrteşti niciodată împotriva Lui, pentru că nu ştii ce ţi-a rezervat pînă la sfîrşitul vieţii tale. Întotdeauna să-ţi îndrepţi nădejdea către El.” „Eh, cuvinte părinteşti de mîngîiere”, îmi ziceam în sinea mea. Dar au fost cuvinte profetice care s-au adeverit după 10 ani.
Cînd s-a ridicat să plece, l-am întrebat: „Dar, părinte, nu-mi spui cine eşti?” „Da”, răspunse, „mă numesc Filotei Zervakos şi sînt stareţul Mănăstirii Logovardas din Paros.” „Şi cine te-a trimis la mine?” îl întreb. A zîmbit cu modestie şi cu zîmbetul pe buze îmi spuse: „De orice vei avea nevoie, fiul meu, scrie-mi şi eu te voi ajuta”. M-a binecuvîntat, m-a salutat şi s-a întors să plece. „O ultimă întrebare, părinte!” îi strig. „Este greu să se apropie cineva de Dumnezeu?” „Ah, fiul meu, pe cît ţi se pare de greu, pe atît e de uşor. E suficient s-o doreşti, să crezi şi să te rogi pentru asta. Mărturisirea şi Sfînta Împărtăşanie sînt prima treaptă. Sînt grele acestea, fiul meu?” „Dacă sînt numai acestea, este foarte uşor”, îi răspund. I-am mulţumit şi a plecat.
La cîteva luni după mărturisirea mea sinceră, l-am rugat pe părintele Filotei să mergem împreună la Sfîntul Nectarie să ne rugăm, acesta întărindu-mă în suferinţa mea. Ne-am dus la Eghina şi, întrucît am urcat la biserica Sfîntului, a rostit Paraclisul, pe care l-am ascultat cu adîncă emoţie şi pioşenie. Credeam că mă aflu în cer şi că Dumnezeu se aprorie de mine, iar acesta m-a făcut să simt o uşurare, ca ceva care a plecat şi care, pînă atunci, îmi îngreunase sufletul. După ce s-a treminat Paraclisul, aflîndu-mă încă în biserică, s-a apropiat de mine o doamnă şi m-a întrebat: „Cine era celălalt preot din biserică care a făcut paraclisul?” „Cine altul, părintele Filotei a fost”, îi răspund. „Nu despre părintele Filotei vă întreb, ci despre celălalt”, îmi spuse iarăşi. Şi, întrucît eu susţineam că am văzut doar pe părintele Filotei, iar doamna aceea insista că a luat parte la Paraclis şi alt preot, l-am întrebat pe părintele Filotei dacă, într-adevăr, a mai fost şi un alt preot. Iar el, adresîndu-se femeii, o întrebă: „L-ai văzut?” „Sigur că l-am văzut, părinte”. „Ce făcea?”, continuă părintele. „Binecuvînta”, răspunse aceasta. „Sfîntul Nectarie a fost, fiul meu!” Ascultînd acestea cu uimire, îl întreb şi eu, la rîndul meu, pe părintele Filotei: „Sfinţia voastră l-aţi văzut, părinte?” „Sigur că l-am văzut”! îmi răspunse, „Şi mi-a vorbit despre tine”.

...continuare:
 

O nouă tulburare în sufletul meu, o nouă zguduire...
Sufletul mi s-a umplut de o fericire deosebită, de o bucurie tainică pe care nu pot s-o explic în cuvinte.
Cînd m-am întors la Aşezămînt, nu mă mai preocupa invaliditatea mea, ci minunea. Omul, de cele mai multe ori, cere restabilirea sănătăţii trupeşti, în timp ce Dumnezeu, ca Atotştiutor, îi dăruieşte mîntuirea sufletului care este infinit mai preţioasă decît sănătatea trupului. Ca să ajungem la însănătoşirea trupească, este necesar ca, mai întîi, minunea să se întîmple înlăuntrul nostru. Adică, mai întîi trebuie să ne lepădăm de omul cel vechi şi să ne îmbrăcăm în omul cel nou.
Din ziua aceea am început să mă simt ca şi ceilalţi oameni care sînt sănătoşi trupeşte. Simţeam că înlăuntrul meu se află o mare putere. Însă cînd am revenit la sanatoriu (Aşezămînt) şi am văzut din nou pe acei invalizi disperaţi, pe chipul cărora se putea citi sentimentul părăsirii şi uitării, cum îşi tîrau nefericirea unul lîngă celălalt, m-a cuprins o mîhnire inimaginabilă.
Ah! Cît aş mai vrea ca şi aceşti semeni ai mei îndureraţi să încerce acea emoţie şi tulburare pe care am simţit-o eu acolo, în Eghina, în biserica Sfîntului Nectarie!
După aceea, vizitele mele la Sfîntul Nectarie, la Eghina, au fost mai dese. Cînd cu părintele Filotei, cînd cu rudele mele. Devenise deja o necesitate vitală să vizitez mănăstirea şi să mă rog Sfîntului. De fiecare dată cînd îl vizitam, îi ceream să mijlocească la Domnul să-mi dăruiască nu sănătatea întreagă, ci doar o mînă, ca să pot alunga muştele şi ţînţarii de pe frunte, care mă torturau atît de mult şi trebuia să-i rabd. După aceea, cînd reveneam la sanatoriu, mă simţeam foarte întărit sufleteşte. Însă, în timp ce sănătatea mea sufletească o ducea tot mai bine, cea trupească mi se tot înrăutăţea.
În 1969, am suferit o tromboflebită.
Am făcut o mică operaţie la călcîiul piciorului drept şi am stat un timp în ghips. Atunci a venit un telefon de la părintele duhovnic, întrebîndu-mă dacă voiam să mergem împreună la Eghina să ne rugăm Sfîntului. Cu toate că mă aflam în această situaţie, n-am pregetat o clipă să merg împreună cu el ca să mă rog. Credinţa în puterea rugăciunii prinsese deja rădăcini înlăuntrul fiinţei mele şi nimic nu mă putea împiedica să exploatez fiecare prilej.
Am mers împreună cu părintele Filotei, cu părintele Leontie, cu mama, cu fratele meu şi cu cei doi militari care mă ajutau. Era sărbătoarea Sfinţilor Părinţi.
După ce ne-am împărtăşit cu toţii în timpul Sfintei Liturghii, deodată mi-a venit o dorinţă puternică să mă închin la moaştele Sfîntului şi am rugat pe părintele Filotei să ceară stareţei să sprijine sfintele moaşte pe picioarele mele paralizate. Ceream acest lucru pentru că niciodată nu m-am putut ridica de jos ca să mă închin la moaştele Sfîntului, din cauza unei fracturi în trupul meu (inflexibilitate)...
Atunci m-au ajutat băieţii şi mi-am înălţat mîinile deasupra moaştelor. M-am zguduit. Tremuram tot. Am simţit că îmbrăţişam Sfîntul întreg, iar nu o bucăţică de moaşte... Şi, deodată, au ieşit dinlăuntrul meu aceste cuvinte spontane: „Sfinte, n-am venit să-ţi cer nimic astăzi, ci am venit să mă ofer pe mine însumi, întreg, lui Hristos. Tu ştii ce trebuie să-mi dai. Dacă nu trebuie să-mi dai nimic, învredniceşte-mă să devin un ostaş al lui Hristos, încît să fiu un motiv ca numele Lui să fie preamărit în orice loc m-aş afla, drept sau invalid, şi arată-mi, Sfinte, că asculţi rugăciunea mea, ca să mă întăresc în suferinţa mea.”
Aceasta a fost toată rugăciunea. Am plecat mulţumit şi foarte liniştit. O pace imensă mi-a umplut sufletul. Eram sigur deja că minunea va veni, pot să spun că am aşteptat-o. Am aşteptat în fiecare clipă o mînă nevăzută care să mă ridice... Şi după 10 zile de la ultima mea închinare la Eghina, pe cînd mă pregăteam, ca în fiecare dimineaţă, ca să îmi fac exerciţiile mele obişnuite, deodată am simţit că ceva s-a desprins inlăuntrul meu, ca şi cum eram legat şi fusesem eliberat de legături; şi, nu numai asta, dar am simţit nevoia să mă ridic eu singur. Am strigat atunci pe băieţi, pe infirmierul Dimitrie Shortsanitis şi şoferul Ioan Hatzakis, şi le-am spus: „Băieţi, ajutaţi-mă să încerc să mă ridic singur, fără proteze”. (În fiecare dimineaţă îmi puneau proteze mecanice speciale, ca să-mi întărească picioarele).
„Dar vei cădea!” îmi spun băieţii. „Nu!”, le răspund, „Mă voi ridica singur. Vreau doar să mă ajutaţi puţin.” Ezitau, dar pentru că vedeau că insist, m-au ridicat...
Şi... O, MINUNE!!!... Văd că stau drept şi genunchii mei nu se mai îndoaie ca altădată...Vreau după aceea să-mi deschid picioarele ca să umblu, însă, credeţi-mă, uitasem cum păşeşte omul. Cei de faţă mă priveau uluiţi şi-mi spun să-mi duc mai întîi un picior în faţă, apoi pe celălalt. Încerc şi văd că merge. Cu nici un chip nu pot să vă transpun în postura mea psihologică din acel moment şi să vă transmit zbuciumul meu sau să vă explic dorinţa şi puterea care mă împingeau să-mi mişc picioarele odată cu primii paşi, fără să mă tem că voi cădea şi mi le voi frînge.
Dar cine poate să descrie bucuria mea atunci cînd am văzut că m-am ridicat şi am şi păşit fără ajutor?! Aceasta vă las pe dumneavoastră să vi-o imaginaţi.
Cel dintîi gînd care mi-a venit în minte în clipa aceea a fost să-mi îndrept primii mei paşi spre bisericuţa Aşezămîntului şi să-i dedic Multmilostivului nostru Dumnezeu, în semn de recunoştinţă. Nu aveam nimic altceva ca să-I ofer. În continuare, am chemat pe medicii Aşezămîntului, Dimitrie Mouroulis şi Ioan Konstandakis, pe surorile infirmiere şi pe cei de la secţia de fizioterapie, Hrístos Hristopoulos, Dimitrie Tsinganos, Gheorghe Anagnostakis, Panagiotis Bakouros etc, şi le-am pus întrebarea: „Credeţi că este posobil să umblu cîndva? Ştiu că am paralizie completă, atrofierea muşchilor şi mai multe afecţiuni. Dar, în pofida tuturor acestora, aş vrea să-mi spuneţi dacă voi putea să mă ridic vreodată.”

...continuare:
 

Luă cuvîntul doctorul Mouroulis, ortopedist, şi-mi spuse: „Noi ştim că eşti invalid trupeşte, nu şi intelectual. Prin urmare, întrucît îşi cunoşti situaţia, pentru ce ne întrebi? Nu, domnule Kalkandis, nu vei putea merge!” Atunci îi întreb şi pe ceilalţi: „Dumneavoastră, domnule Kostandakis?” „Din nefericire, nu!” „Dvs, domnilor de la fizioterapie, doamnelor şi domnilor?” Toţi au răspuns în sens negativ. „Însă eu, domnilor, vă spun sincer că pot să mă ridic, să stau drept şi să umblu.” Unul dintre ei mă întrebă: „Pe ce te bizui de spui toate acestea?” „Pe Dumnezeu şi numai pe El”, le răspund, „mă bizui pe dragostea lui Dumnezeu” „Te vei ridica acum?”am fost din nou întrebat. „Pentru dumneavoastră mă voi ridica mîine. Doresc să dedic primii mei paşi lui Dumnezeu”: Cu aceste cuvinte am plecat. Am spus băieţilor să nu spună nimănui nimic.
După prînz, am chemat pe toţi bolnavii în biserică să vadă minunea şi acolo le-am comunicat că a venit timpul să umblu şi că trebuie să aibă credinţă fierbinte şi încredere totală în Dumnezeu, iar într-o zi anume, mai devreme sau mai tîrziu, va veni şi rîndul lor, deoarece Dumnezeu nu este asemenea oamenilor, să facă discriminare. „Nu sunt eu cel mai bun dintre dumneavoastră”, am continuat, „dar judecăţile lui Dumnezeu sunt necercetate”.
Printre cei de faţă, soseşte la un moment dat părintele Thiseus, parohul Aşezămîntului, şi ne întreabă: „Ce se întîmplă fiilor, ce aşteptaţi?” „Părinte”, îi spun, „a sosit ceasul să umblu.” „Slavă Domnului!” îmi spuse el. „Astăzi este ajunul praznicului Sfinţilor doctori fără de arginţi.” „Cu atît mai bine”, îi răspund. Apoi îmi dă şi sărut icoana Sfinţilor doctori fără de arginţi. Mă apucă de braţe, mă ridic şi încep să umblu drept prin bisericuţă, cîntînd cu lacrimi în ochi: „Cine este DUMNEZEU mare ca Dumnezeul nostru...?” Ce clipă a fost aceasta...! Toţi invalizii au început să plîngă şi să strige cu putere: „Şi noi, Doamne, vrem să umblăm astfel, ajută-ne!” A fost ceva cutremurător, care nu poate fi descris. Cu cîtă putere sufletească, toţi împreună, plîngînd, am făcut paraclis şi am preamărit pe Domnul cerului şi al pămîntului...
După cum vă daţi seama, după aceea, cei care m-au văzut, au rămas fără glas. Şi acum, cei care stau încă departe de Dumnezeu, bizuindu-se doar pe opiniile lor ştiinţifice, cînd mă văd cum umblu, cum mişc mîinile, cum conduc maşina şi cum fac canotaj, toţi aceştia rămîn uluiţi, ridicînd din umeri.
Aş vrea să vă aduc la cunoştinţă factorii care m-au ajutat să mă ridic: credinţa mea în Dumnezeu – tovarăşul plin de afecţiune al omului, durerea, iubirea lucrătoare prin fapte şi rugăciunile duhovnicului meu, părintele Filotei, şi ale mamei mele.
Mare este slava Ta, Doamne, că ne trimiţi durerea şi suferinţa pentru a ne călăuzi pe drumul cel bun... Ce mare binefacere mi-a adus durerea în toţi aceşti ani cît am avut-o tovarăşă. Dacă nu aveam această durere, nu m-aş fi întors la Dumnezeu. Omul cel vechi îmi copleşise sufletul, cu tot ce aveam în mine. Dar, Atotbunul Dumnezeu, cu iubirea Sa nemărginită, a trimis această mare suferinţă care m-a ajutat să găsesc adevăratul sens al vieţii, sens pe care în uitasem cu desăvîrşire. Iată marea semnificaţie a durerii. Fericiţi cei ce o suportă cu răbdare, căci vor afla LUMINA care este HRISTOS.
Hristos se află totdeauna aproape de noi, lîngă noi, gata să ne ajute. Este suficient să-L chemăm.
Numai Hristos este Lumina lumii, Adevărul şi Viaţa. Domnul ne avertizează: „În lume necazuri veţi avea, dar, îndrăzniţi, Eu am biruit lumea”.
Necazul de tot felul, boala, sărăcia, marginalizarea sensibilizează inima, îndemnînd-o spre rugăciune. Ne conduc spre pocăinţă şi spre mărturisirea păcatelor, pun la încercare răbdarea şi dragostea şi-l ajută pe om să progreseze din punct de vedere moral şi duhovnicesc
Mai tîrziu, pe data de 12 decembrie 1971, părintele Filotei scria printre altele şi cele ce urmează: „Minunea vindecării absolute a domnului Stavros Kalkandis se datorează, desigur, Sfîntului Nectarie Taumaturgul, dar şi credinţei bolnavului. dacă acesta nu credea şi nu se înfăţişa cu credinţă la Taina Mărturisirii, nu s-ar fi vindecat sufleteşte. Şi iarăşi, dacă nu se prezenta cu credinţă la sfintele moaşte ale Sfîntului, cerînd tămăduire, nu s-ar fi vindecat, ci ar fi rămas şi pe mai departe paralizat, ar fi murit nevindecat şi nu s-ar fi mîntuit, „căci fără credinţă este nu neputinţă să se mîntuiască cineva”, spune marele Apostol Pavel.
Această minune a uluit pe toţi cei care il ştiau înainte paralizat, iar acum îl vedeau sănătos. A uluit pe mulţi care auziseră despre ea, chiar şi pe medici, care considerau boala incurabilă, necunoscînd şi necrezînd că „cele ce sînt cu neputinţă la oameni sînt cu putinţă la Dumnezeu” şi că „unde vrea Dumnezeu se biruieşte rînduiala firii”.


Minunat este Dumnezeu întru Sfinţii Săi şi întru Sfinţii de pe pămînt s-a preamărit Domnul.
Minunile urmează credinţei. Cînd Domnul nostru Iisus Hristos a trimis pe ucenicii săi în lume, le-a zis: „Mergeţi în toată lumea şi propovăduiţi Evanghelia la toată făptura. Cel ce va crede şi se va boteza, se va mîntui, iar cel ce nu va crede se va osîndi. Iar celor ce vor crede, aceste semne le vor urma: în numele meu demoni vor izgoni, în limbi noi vor grăi, şerpi vor lua în mînă şi, chiar ceva dătător de moarte de vor bea, nu-i va vătăma; peste cei bolnavi îşi vor pune mîinile şi se vor face sănătoşi” (Marcu 16, 15-18).
Să asculte cei puţin credincioşi şi să părăsească puţina lor credinţă, cei necredincioşi să-şi părăsească necredinţa, iar cei neevlavioşi, lipsa de evlavie. Să asculte medicii şi să afle că bolile, dacă nu le poate vindeca medicina, ştiinţa, cunoaşterea, înţelepciunea sau tehnica, le vindecă credinţa fierbinte şi desăvîrşită în Dumnezeu. Să asculte şi să creadă că „cele ce la oameni sînt cu neputinţă, la Dumnezeu sînt cu putinţă” şi „unde voieşte Dumnezeu, se biruie rînduiala firii”.
Ca părinte duhovnic, consider că este de datoria mea ca, aşa cum l-am îndrumat pe cel bolnav de paralizie – şi care m-a ascultat cu supunere, s-a pocăit, s-a mărturisit, a crezut şi s-a vindecat sufleteşte şi trupeşte, tot astfel şi pe voi, ca fii ai mei duhovniceşti, vă rog, vă implor şi vă avertizez să vă grăbiţi a vă găsi un duhovnic şi să vă mărturisiţi păcatele cu zdrobire de inimă, cu smerenie şi cu cucernicie.
Pocăiţi-vă şi credeţi în adevăratul Dumnezeu, luînd exemplul celui bolnav de paralizie. Şi vă informez că numai prin credinţă, pocăinţă şi mărturisirea păcatelor vă veţi mîntui şi vă veţi învrednici de Împărăţia Cerurilor.
Cîţi sînteţi credincioşi şi lipsiţi de evlavie, fie că sînteţi intelectuali, avocaţi, doctori, ofiţeri sau politicieni, îngrijiţi-vă să credeţi înainte de a veni moartea, căci va veni ceasul cînd nu veţi mai avea în cine nădăjdui; şi faceţi roade vrednice de pocăinţă cît timp este ziuă, înainte să vă ajungă sfîrşitul, căci, dacă vă va găsi moartea în necredinţă, e-adevărat că veţi crede atunci şi vă veţi pocăi, dar va fi prea tîrziu, întrucît în iad nu există pocăinţă.
Ca să vă uşurez calea spre pocăinţă, spre credinţă şi mîntuire, vă îndemn pe toţi să vă procuraţi NOUL TESTAMENT. Să nu vă pară rău să daţi cîţiva lei, deoarece, dacă veţi cumpăra un Nou Testament şi îl veţi citi, rugîndu-vă, şi veţi crede în ceea ce scrie şi le veţi pune în aplicare, adică le veţi săvîrşi, atunci, cu siguranţă, veţi cîştiga RAIUL. Gîndiţi-vă că puteţi cumpăra Raiul cu cîţiva lei şi vă veţi mîntui sufletele, care valorează mai mult decît întreaga lume. Veţi cîştiga Împărăţia Cerurilor de care nădăjduim să ne învrednicim cu toţii, cu harul, cu îndurările şi cu iubirea de oameni a Domnului şi Dumnezeului şi Mîntuitorului nostru Iisus Hristos, pentru rugăciunile Preacuratei Maicii Sale, de Dumnezeu Născătoare şi pururea Fecioarei Maria, ale cinstitului, Înaintemergătorului şi Botezătorului Ioan, ale sfinţilor, slăviţilor şi întru tot lăudaţilor Apostoli, ale sfinţilor, măriţilor şi bunilor biruitori mucenici, mărturisitori şi ierarhi, ale Sfîntului părintelui nostru Nectarie şi ale tuturor sfinţilor. AMIN.

Părintele Filotei Zervakos (ucenicul Sf.Nectarie)

Sub tăişul cuţitului
A intrat în luna a noua. Ajunse la mijlocul ei. De acum se apropia luna a zecea. Au dus-o la clinică, pentru că se împlinise sorocul. Termenul deja trecuse, dar nu dădea nici un semn de naştere. Sufletul i se înnegură. Doctorii erau din ce în ce mai neliniştiţi... Dar ce simţi mamoşul, cu mîinile sale pricepute? Copilul era aşezat invers, cu picioruşele înainte! Înspăimîntător! A hotarât să se pregătească sala de operaţie. – O să-i facem astă seară cezariană, şi apoi vom vedea ce se mai întîmplă, spuse acesta. Vestea ajunse pînă la familia domnului Nisiotis, care era funcţionar al filialei centrale a Băncii Greciei. Om evlavios, acesta îl iubea mult pe Sfîntul Nectarie, într-atît încît îl vedea ca pe un membru al familiei sale. El şi ai lui i-au simţit ajutorul, nu de puţine ori. – Doamna Vlahakis are necazuri, îi spuse domnul Nisiotis soţiei lui. Au s-o taie. Biata de ea... şi a făcut atît de mult bine... – Doamne Sfinte! au exclamat soţia şi fiul său. Domnul Nisiotis a luat o iconiţă a Sfîntului Nectarie, a pus-o cu evlavie în buzunar, şi s-a îndreptat spre clinica unde se afla doamna Vahakis. A găsit-o foarte supărată. Biata femeie aflase ce se întîmpla în trupul ei şi deja parcă vedea cuţitul deasupra ei. Tremura de frică, închipuindu-şi bisturiul intrîndu-i în carne, tăind-o pînă în măruntaie... Şi dacă o să ajungă pînă la trupuşorul fraged al copilului şi o să-l rănească?!... O, Doamne, ce nenorocire! Sufletul îi ardea în chinuri ca ale iadului, însă în trup nu simţea nici o durere de naştere. Aşa o găsi domnul Nisiotis cînd intră în salonul ei. Se apropie de ea, o salută, după care scoase cu evlavie din buzunar icoana Sfîntului Nectarie, pe care o luase de acasă, şi o aşeză pe noptieră. – Mă doare! strigă femeia, de îndată ce icoana a atins noptiera. Mă doare! Domnul Nisiotis a rămas ca trăsnit. Înţelesese! Îşi făcu cruce, după care se retrase din salon. – Sfinte Nectarie... îngînă numai, tremurînd de emoţie. Imediat au dus-o pe femeie în sala de operaţie. Bisturiele luceau ameninţătoare lîngă ea, dar nu a fost nevoie de ele. Peste puţină vreme, copilul se năştea normal. Uite-i căpşorul... uite-i şi fruntea micuţă, năsucul, obrăjorii, gătuţul, pieptişorul, burtica şi picioruşele. Uite băieţelul! De îndată răsună în urechile mamei plînsetul copilaşului ei, care i se păru ca un imn de slava cîntat de mii de îngeri! Slava Ţie Atotputernice Doamne! Doctorul a urmărit, mut de uimire, minunea ce se petrecuse. Ieşi apoi din sala de operaţie, plin de emoţie. – Nu mă înşeală pe mine mîinile, domnule Nisiotis, spuse acesta. De mii de ori am întîlnit asemenea cazuri. Copilaşul era aşezat invers! Ceva s-a petrecut aici, în clinica mea! – Haideţi cu mine, i-a spus atunci domnul Nisiotis. S-au dus amîndoi în salonul proaspetei mame. Pe noptiera ei se afla icoana Sfîntului, care atît de mult iubeşte oamenii, încît rîu de minuni izvorăşte din mila lui cea mare. Amîndoi au privit îndelung icoana, fără să scoată o vorbă. Ce puteau oare să mai spună?... Slăvit să fie Domnul întru sfinţii Săi!

frumos si emotionant!Chiar azi ,fara sa stiu ,spre rusinea mea ,ca e ziua Sfintului ,am dat acatistul unei cunostinte ,ca sa-l citeasca.!

Rugaciune catre Sf. Nectarie
 

Amin.

Vecernia si Utrenia Sfantului Nectarie
 

Acatistul sfantului ierarh nectarie
 

Paraclisul Sfantului Nectarie
 

Troparul sf.nectarie taumaturgul
 

ajutor
 

Sa va spun cate ceva despre mine ....
Sunt de religie ortodoxa, la fel si sotul meu. Socrii si cumnatii mei sunt oameni cu frica lui Dumnezeu, si merg la biserica mereu. Cumnatul e preot. Soacra incearca sa ne convinga pe amandoi (eu si sotul) sa mergem in fiecare duminica la biserica ... numai ca noi nu prea mergem ... mai mult asa din comoditate. Rar mergem .
Acum ne dorim foarte mult un coppil. Soacra imi zice mereu : "Roaga-te 40 de zile Sf Nectarie si te va ajuta". Am inceput sa ma rog. Am citit rugaciunea timp de 40 de zile, si inca o mai citesc atunci cand am nevoie de liniste sufleteasca. Minunea de a ramane insarcinata inca nu s-a implinit, dar eu am credinta ca Dumnezeu si Sf Nectarie imi vor asculta rugile. Va veni si randul meu. Poate cineva din Iasi va vedea mesajul meu, si se va ruga pentru mine la moastele Sf Nectarie, deoarece eu locuiesc cam departe, si nu stiu daca voi putea ajunge curand acolo. In schimb, continui sa ma rog.
DUMNEZEU SA NE AJUTE TUTUROR!

Tu te rogi Sfantului dar trebuie sa faci si miscare. Dumnezeu ne da dar nu ne baga si in traista. Imi aduc aminte o povestioara in care se spunea ca intr-o manastire in timpul slujbei s-a oprit curentul electric. Toti calugarii s-au pus pe rugaciuni....dar curentul nu se aprindea. Dupa mai mult timp unul dintre calugari s-a ridicat si s-a dus sa schimbe siguranta, iar curentul electric a venit imediat. Sunt sigura ca si Sf. Nectarie ti-ar spune sa mergi la Liturghie, la spovedit si la impartasit.

Buna ziua!
Geo, am inteles ca ai fot in Eghina la Sf Nectarie.In luna februarie a acestui an doresc sa plec si eu printr- agentie in Eghina.Poti sa-mi oferi mai multe informatii cu privire la traseu,cazare la manastire,etc.
Multumesc anticipat
Critina

Nu cunosc detalii legat de cazare... sau de masa... am fost cu niste parinti de la o manastire! si am fost pe cheltuiala lor si am fost cazati fara sa ne gandim la cazare... asa a lucrat Sf.Nectarie! Lucreaza cum nici nu te astepti!
Legat de traseu, stiu ca trebuie sa ajungi mai intai in Athena si de acolo in Portul Pireu! De acolo se ia feribotul pana in Eghina, poti merge cu masina pe vapor si cand ajungi urmaresti indicatorul care duce la Manastirea Sf.Nectarie e o Biserica Imensa! se vede de departe!
alte detalii nu stiu... iarta-ma!

Dumnezeu si Sf.Nectarie sa te umple de pace si bucurie!

Multumesc Geo!