Despatimirea
 

Împatimirea nu e ceva abstract ci se refera la legaturile afective cu lumea de acum.

Fiind nascuti si crescând pe aceasta lume e firesc sa o îndragim dar aceasta iubire este o patima care va deveni suferinta în momentul concret al mortii, al despartirii de lume si dupa aceea.


Mintea noastra se schimba dupa modul de viata pe care alegem sa-l traim. Daca ne straduim sa agonisim bunuri materiale, reputatie sociala sau sa ne distram atasamentul fata de aceasta lume se va intensifica si suferinta ce va urma pierderii ei.


Mântuitorul spune

Nu vă adunaţi comori pe pământ, unde molia şi rugina le strică şi unde furii le sapă şi le fură.
Ci adunaţi-vă comori în cer, unde nici molia, nici rugina nu le strică, unde furii nu le sapă şi nu le fură.
Căci unde este comoara ta, acolo va fi şi inima ta.


Pe o biserica din Athos e scris Daca vei muri înainte de a muri nu vei mai muri când vei muri. Trebuie ca despartirea de aceasta lume sa aiba loc înainte de momentul mortii ca moartea sa ne prinda pregatiti.

Puteti citi si acest articol de preasfintitul Andrei:
http://www.crestinortodox.ro/dreapta...58-nepatimirea

Bun subiect, il asteptam.

Era o istorioara printr-un pateric: s-au dus odinioara niste invatati la un parinte imbunatatit sa le talcuiasca din Scripturi. Si ajungand la el, acesta i-a refuzat. Si iar au incercat, zicand ca au batut cale lunga sa primeasca raspuns la niste intrebari mai dificile. Intr-un sfarsit le-a zis batranul: daca m-ati fi intrebat despre patimi si pacate, cum sa luptati impotriva lor, v-as fi spus. Dar voi in schimb vreti sa va talcuiesc din Scripturi...

Cuviosul Părintele Nostru Dorotei ( patimile . . . . )
 

"Să tăiem patimile degrabă până nu ne obişnuim cu ele":
http://www.ortodoxism.ro/avvadorotei/Cuvantul11.shtml

P. Cleopa despre nepatimire
 

[SIZE=+1]Daca ati ascultat cu atentie cele ce s-au vorbit pina aici, ati inteles ce este desavirsirea omului pe pamint si ca toata desavirsirea omului in aceasta viata isi are nedesavirsirea ei. Dar cum se poate una ca asta, ca sa fie cineva desavirsit si in acelasi timp sa fie si nedesavirsit? Iata cum. Desavirsirea oamenilor, mai ales in fata Ziditorului, este prea neinsemnata desavirsire. Pentru ca oricit s-ar desavirsi cineva prin darul lui Dumnezeu in viata aceasta, el pururea se afla la inceput de desavirsire, in crestere in cele duhovnicesti. Deoarece omul drept si sfint, dupa ce a trecut din viata aceasta in veacul viitor, el merge pururea spre o desavirsire mai inalta. Caci in veacul viitor si sfintii si ingerii merg dintr-o masura de cunoastere a slavei lui Dumnezeu in alta, dupa marturia Duhului Sfint care zice: Merge-vor din putere in putere (Psalm 83, 8) (Filocalia, vol. VII, p. 339-340.>. Asa merg din slava in slava sfintii lui Dumnezeu, pina la masura plinirii lui Hristos, dupa cum arata Sfintul Apostol Pavel: Pina vom ajunge toti la unitatea credintei si a cunoasterii Fiului lui Dumnezeu, la starea barbatului desavirsit, la masura virstei deplinatatii lui Hristos (Efeseni 4, 13).
In acest fel stind lucrurile, trebuie sa intelegem clar, ca desavirsirea omului in viata de acum isi are nedesavirsirea ei, deoarece cel desavirsit pururea inseteaza dupa mai multa desavirsire, pentru ca cei nepatimitori pururea se intind spre virful cel dorit al desavirsirii fara sa se mai sature. Prin aceasta ei fac desavirsirea lor nedesavirsita, deoarece bunatatile vesnice, dupa cum am zis, n-au hotar. "Omul duhovnicesc se desavirseste in veacul de acum, pe masura puterii omenesti, iar fata de oceanul cel fara de margini al desavirsirii dumnezeiesti el pururea este la inceput de desavirsire, fiindca niciodata nu poate cuprinde pe deplin nemarginirea desavirsirii" (Filocalia, vol. IX, p. 419, nota 933).
Iata dar pentru care pricina si Marele Apostol Pavel zice ca: desavirsirea noastra este in ceruri (I Corinteni 13, 10; Evrei 11, 40; 12, 23). De aceea, in aceasta viata, oricit de sporit ar fi omul in cele duhovnicesti, este numai la inceput de desavirsire.
Dar oare desavirsirea omului pe pamint este obligatorie tuturor? Si oare numai cei desavirsiti se pot mintui? La aceasta intrebare vom putea raspunde daca ne vom aduce aminte de cuvintele Mintuitorului nostru Iisus Hristos, Care a zis catre tinarul bogat care L-a intrebat: Ce sa fac ca sa mostenesc viata de veci? (Matei 19, 16). La aceasta intrebare Mintuitorul i-a raspuns: De vrei sa intri in viata, pazeste poruncile lui Dumnezeu (Matei 19, 17). Iar de vrei sa fii desavirsit, du-te, vinde-ti averile tale si da-le saracilor, apoi ia-ti Crucea si urmeaza Mie (Matei 19, 21). De aici intelegem destul de clar ca porunca Mintuitorului pentru desavirsire este lasata la voia omului.
In alt loc zice Domnul: Eu am venit ca viata sa aiba si mai mult sa aiba, adica cel ce vrea sa se mintuiasca, sa pazeasca poruncile lui Dumnezeu, iar cel ce vrea sa aiba si mai multa viata, adica sa fie desavirsit, acela trebuie sa paraseasca toate ale lumii si sa urmeze lui Hristos cu multa rabdare si lepadare de sine pina la sfirsit. De se va urca cineva la treapta cea mai inalta a desavirsirii ramine la voia lui. Asadar sa intelegem ca desavirsirea este lasata la voia si silinta omului, spre a lui mai mare rasplata si a avea rasplata in cer!
Acum sa ne intrebam prin ce virtute poate ajunge omul la desavirsire si care sint virtutile de temelie ale celor ce vor sa fie desavirsiti? La aceasta intrebare ne raspunde preaindumnezeitul la minte, Sfintul Grigorie Palama care, in aceasta privinta, zice: "Virtutea rugaciunii curate este inceputul unirii noastre cu Dumnezeu, caci rugaciunea este legatura fapturilor rationale cu Facatorul. Dar unirea cu Dumnezeu, adica desavirsirea, este mai presus de rugaciunea curata. Desavirsirea inseamna dragoste desavirsita si aceasta nu o da omul de la sine, ci vine de la Dumnezeu".
Asadar dragostea desavirsita catre Bunul Dumnezeu este temelia celor desavirsiti. Insa nimeni nu ajunge la aceasta dragoste, decit prin curatia cea curata. Acest lucru il arata si Sfintul Maxim Marturisitorul, zicind: "Toate virtutile ajuta mintii sa urce la dragostea de Dumnezeu, dar mai mult decit toate ajuta rugaciunea curata, caci prin aceasta zburind catre Bunul Dumnezeu iese afara din toate cele ce sint" (Filocalia, vol. II, 1945, p. 39).
Rugaciunea curata ajuta foarte mult omului sa cistige dragostea de Dumnezeu, iar dragostea este "desavirsirea". Despre aceasta spune Sfintul Maxim Marturisitorul: "Cel desavirsit in iubire si ajuns la culmea nepatimirii nu mai cunoaste deosebirea intre al sau si al altuia, sau intre a sa si a alteia, sau intre credincios si necredincios, intre rob si slobod sau, peste tot, intre barbat si intre femeie. Ci este ridicat mai presus de tirania patimilor si, cugetind la firea cea una a oamenilor, priveste pe toti la fel si are fata de toti aceeasi dragoste. Caci nu mai este in el elin sau iudeu, nici barbat sau femeie, nici rob sau slobod ci in toate si in toti este Hristos" (Idem, p. 615).
Inca si Isaac Sirul aratind ca prin rugaciune cistiga omul dragostea de Dumnezeu, zice: "Dragostea este din rugaciune".
Care sint semnele prin care putem cunoaste pe cei ce au ajuns la desavirsire? Iata ce ne raspunde Sfintul Isaac Sirul: "Semnele celor ce au ajuns la desavirsire sint acestea: De vor fi pedepsiti de zece ori sa fie arsi pentru dragostea oamenilor, nu se vor inlatura de ei" (Filocalia, vol. X, p. 395). Asa a zis Moise catre Dumnezeu: De le ierti lor pacatul, iarta-l; iar de nu, sterge-ma si pe mine din cartea Ta in care m-ai scris (Iesirea 32, 32). La fel a zis Apostolul Pavel: M-as ruga sa fiu anatema de la Hristos pentru fratii mei.
Deci primul semn al desavirsirii este sa aiba crestinul dragoste desavirsita catre oameni, dupa cuvintul: Cine iubeste pe Dumnezeu, acela iubeste si pe aproapele sau (I Ioan 4, 21). Al doilea semn al celor desavirsiti este sa iubeasca la fel pe toti oamenii, atit pe dusmani, cit si pe prieteni (Matei 5, 44; 10, 37). Al treilea semn al celor desavirsiti este sa-si puna cineva sufletul pentru altii (II Corinteni 12, 15; I Tesaloniceni 2, 8). Al patrulea semn al celui desavirsit este a sti cineva sa-si stapineasca cu desavirsire limba (Iacov 3, 2). Al cincilea semn al celor desavirsiti este a nu se rezema cineva pe puterea sa duhovniceasca (Iov 9, 20; Filipeni 3, 12). Al saselea semn al celor desavirsiti este a nu avea frica de moarte, deoarece dragostea scoate afara desavirsit frica (I Ioan 4, 18). Al saptelea semn al desavirsirii este a avea cineva desavirsita smerenie si a se socoti pe sine cel mai pacatos (Luca 17, 10: I Timotei 1, 15: I Corinteni 15, 9; Iov 22, 29). Al optulea semn al celor desavirsiti este a se cunoaste omul pe sine si a avea in el roadele Duhului Sfint care sint: dragostea, bucuria, pacea, indelunga rabdare si toate celelalte (Galateni 15, 23). Al noualea semn al celor desavirsiti este sa aiba in inima lor totdeauna numai intelesurile simple ale lucrurilor, fie in vreme de veghe a trupului, fie in somn (Filocalia, vol. II, p. 52).
Duminica de astazi dinaintea Botezului Domnului este cea dintii Duminica a Anului Nou pe care l-am inceput. Tocmai de aceea am vorbit astazi despre desavirsirea crestina in Hristos, care este scopul suprem al fiecarui credincios ortodox pe pamint. Ati auzit ce ne invata Sfinta Scriptura si Sfintii Parinti despre desavirsire. Inceputul desavirsirii este curatirea de patimi sau despatimirea, care se face prin pocainta, spovedanie, rugaciune si post. Mijlocul desavirsirii este iluminarea, adica plantarea virtutilor in locul patimilor cu ajutorul harului Sfintului Duh. Iar sfirsitul sau cununa desavirsirii este dumnezeiasca dragoste de Dumnezeu si de oameni. Toate faptele bune ne ajuta la desavirsire, dar cel mai mult rugaciunea, postul, fecioria sau curatia, smerenia, milostenia si dumnezeiasca dragoste care este Insusi Dumnezeu.
In sarbatorile de la Nasterea si Botezul Domnului, Biserica Ortodoxa ne-a pus in fata doua modele ale sfinteniei si desavirsirii crestine, pe cei mai mari sfinti ai Bisericii lui Hristos, adica pe Maica Domnului si pe Sfintul Ioan Botezatorul.
Preasfinta Fecioara Maria este model al desavirsirii pentru noi toti, dar mai ales pentru femeile crestine, prin cele mai mari virtuti ale ei: credinta puternica in Dumnezeu, ascultare, feciorie (curatie), rugaciune neincetata, smerenie, care au facut-o vrednica sa nasca in trup omenesc pe Iisus Hristos, Mintuitorul lumii.
Sfintul Ioan Botezatorul este modelul desavirsirii crestine mai ales pentru barbati, prin marile sale virtuti: viata ingereasca in post, rugaciune, feciorie si liniste si apoi marturisirea Evangheliei lui Hristos in lume prin cuvint, prin exemplul personal si prin propria jertfa a vietii pamintesti.
Acum la inceput de an nou sa luam de model pentru mintuire si desavirsire a vietii noastre in Hristos, atit pe Maica Domnului, cit si pe Sfintul Ioan Botezatorul, ca si pe toti sfintii Bisericii noastre. Femeile sa rivneasca mai ales virtutile Maicii Domnului: fecioria, mergerea regulata la biserica, rugaciunea cu lacrimi, ascultarea, smerenia, milostenia si nasterea de copii. Iar barbatii sa rivneasca a urca pe scara desavirsirii, urmind virtutile Sfintului Ioan Botezatorul: rugaciunea, postul, infrinarea trupului, tacerea, linistea, marturisirea credintei ortodoxe prin viata proprie, prin cuvint si, la nevoie, prin jertfa propriei vieti.
Sa ne silim, fratii mei, a urma lui Hristos si sfintilor Lui. Sa punem inceput bun de pocainta, de impacare, de innoire duhovniceasca a vietii noastre, prin toate faptele bune, dar mai ales prin rugaciune si iubire care formeaza cea mai scurta cale a desavirsirii noastre in Iisus Hristos, Mintuitorul lumii, Caruia I se cuvine slava, in vecii vecilor. Amin.
[/SIZE]

Mi se pare cel mai potrivit exemplu. Cum sa ajung la contemplarea Sfintei Scripturi cata vreme su robit de patimi. De aceea in ascetica si mistica iluminarea sau contemplarea lui Dumnezeu din Scriptura este a doua etapa a urcusului duhovnicesc dupa purificarea de patimi sau despatimire.

George, pe undeva te inteleg si ai dreptate insa eu nu cred ca aceste doua etape pot fi clar separate si "rezolvate" consecutiv. Trebuie cineva sa te si socheze printr-o buna tilcuire sa te si sperie constructiv pentru a pune osul la treaba in privinta patimilor
Cu cit cunosti mai mult din scripturi cu atit mai determinat devi sa-ti rezolvi apucaturile.

Spun ca este foarte necesar sa fi socat si speriat deoarece ai vazut cum se vindeca fumatul si bautul.... prin infarct miocardic sau paralizie(daca supravietuiesti)

Andrei, daca mintea mea este intunecata de patimi cu ce sa ma socheze. Ea nu accepta dinpricinaptimilor, indeosebi a autosuficientei.

Frica de Dumnezeu se naste din credinta si nu invers. In cazul teologiei degeaba vorbesc despre frica de Dumnezeu daca persoana respectiva nu crede.

Cum ma vindec de patima MANIEI? Ziceti repede, pana nu ma enervez!!! :)

Si fara linkuri, va rog frumos.

Buna intrebare!
Cred ca este legata de mandrie.. Unde nu este mandrie ar trebui sa dispara de la sine si mania.
Daca ar fi sa-mi evaluez mandria dupa asta... vai mie!

Sa stii ca si eu ma confrunt cu asta! Duhovnicul meu spune ca rugaciunea este cel mai bun remediu! tacerea este de aur! ok, te manii, dar nu iti revarsa mania asupra celorlalti, taci din gura, sa nu starnesti scandal, lasa de la tine... of, ca din mandrie provin toate!!! :42:

Nu-i asa usor si nici nu stiu daca se dau undeva in scrieri, sfaturi concrete.
Mai inati ca patimile sunt cam legate unele de altele dupa cum se vede.
Voi spuneti ca mania este legata de mandrie. Bun, atunci trebuie sa scapam de mandrie mai intai si cine stie de ce patima este legata si asta.
Si uite asa...
1. Problema numarul unu este ca suntem oameni si patimile sunte ale nostre, nu vom scapa de ele.
2. Traim intre oameni si ori trebuie sa ne "despatimim toti odata", ori sa ne izolam total de oameni.
Noi ca indivizi am putea scapa de o patima, sau alta, dar ne ducem in lume si apar probleme acolo - trebuie sa lupti, sa rezisti, sa supravietuiesti.
Patimile astea fac parte din viata si lupta noastra de zi cu zi. Ideal ar fi sa nu existe de tot, dar numai daca toti oamenii, fara exceptie am scapa de ele.
Trebuie schimbata lumea, sistemul, nu este suficient sa ne schimbam noi ca indivizi.
Ati vazut ca Iisus, sfinti de-alungul timpului au fost "omorati" de restul oamenilor. Ei nu au putut schimba lumea, au cazut ei omorati de lume (la propriu si la figurat).

@Glykys - nu ne maniem pe altii. Nu asta e problema. Totul este sa nu ne maniem deloc. Pentru ca aia altii nu patesc nimic, dar noi inghitim mereu, lasam, tacem si pana la urma buba tot se sparge si ne este si mai rau: ori facem atac cerebral daca tinem in noi si nu ne usuram, ori adunand ne uzam nervii si sufletul si ajungem in sanatorii.
Si nu din mandrie provin toate...ci din lupta pentru existenta.

Ceea ce spui tu, sophia, este efectul, nu cauza maniei.
Bineinteles ca se dau si sfaturi concrete, dar trebuie sa cautam si sa citim aceste scrieri, incredintati fiind ca ne invata de bine. Scrierile Sfintilor Parinti ne dau cunoasterea necesara, dar duhovnicul este cel, care ne ajuta practic sa curatam sufletul nostru de patimi. E greu pentru cei fara duhovnic...
Mandria este ultima patima de care scapam. Dar daca consideri ca nu putem scapa de patimi, atunci nici nu vei reusi acest lucru. Totul este sa vrei.
Cel, Care poate revolutiona omenirea si a si facut-o, este Iisus Hristos. El nu face nimic fara voia noastra, caci noi avem liberul arbitru. Da tu mai intai dovada ca vrei sa te cureti de patimi, convinge-L prin acceptarea suferintei cauzate de acest proces de curatire, si apoi El va face restul.

Nu cred ca este asa, Sophia. Daca eu sunt patimasa, sunt asa chiar daca traiesc izolata. Unde ma duc, ma urmeaza si patima.. Nu tine de conjunctura, de ceilalti. Este in inima mea.

Cand cineva te supara.. poti alege sa ripostezi sau sa-ti ascunzi mania.
Dar la fel de bine poti alege sa nu te superi!
Lupta noastra nu este impotriva trupului si sangelui.. Martirii aceia, chiar daca au fost ucisi de oameni, au iesit invingatori.

Mai intai nu trebuie sa uitam ca patimile reprezinta starea de robie. Pentru ganditorul francez Blondel patimile reprezinta setea dupa absolut intoarsa intr-o directie gresita. Trebuie sa ne gandim ca setea dupa absolut, intiparita in natura noastra prin actul creator, nu poate fi potolita decat de catre Dumnezeu- Izvorul cel nesecat de sensuri din care daca ne vom adapa nu vom mai inseta niciodata.

Patimile reprezinta legatura noastra cu lumea:

Iacov 4
1. De unde vin războaiele şi de unde certurile dintre voi? Oare, nu de aici: din poftele voastre care se luptă în mădularele voastre?
2. Poftiţi şi nu aveţi; ucideţi şi pizmuiţi şi nu puteţi dobândi ce doriţi; vă sfătuiţi şi vă războiţi, şi nu aveţi, pentru că nu cereţi.
3. Cereţi şi nu primiţi, pentru că cereţi rău, ca voi să risipiţi în plăceri.
4. Preadesfrânaţilor! Nu ştiţi, oare, că prietenia lumii este duşmănie faţă de Dumnezeu? Cine deci va voi să fie prieten cu lumea se face vrăjmaş lui Dumnezeu.


Atunci când ambitiile pentru viata noastra pamânteasca se vor stinge, se va stinge si mânia si celelalte neplaceri provocate de patimi.

Mania este buna atunci cand e folosita cum trebuie (si Iisus s-a maniat)
Ea ne ajuta sa facem pasii in credinta,sa avansam de la un nivel la altul,sa crestem spiritual
Dar cand mania e folosita pentru ura si distrugerea de aproapele atunci ea este demonica si e mania de care trebuie sa ne ferim caci poate deveni fatala

Mania tine si de auto-control
Autocontrolul poate fi dobandit prin credinta si supunere fata de Dumnezeu,atunci cand facem asta Dumnezeu ne da har sa avem abilitatea de a ne autocontrola,este unul dintre roadele Sfantului Duh

Lumea nu este rea in sine. Pentru omul patimas aceasta a imprumutat sensuri departandu-se de sensurile sau ratiunile tiparite de Dumnezeu. Iata ce spune parintele Staniloae.
Lumea lucrurilor si persoanelor e menita astfel sa fie scara catre Dumnezeu, sprijin in urcusul spre El. Dar prin patimi omul ia lumii aceasta adancime luminoasa, aceasta transparenta ce merge pana la infinit. in loc sa mai fie „orizont de mistere“, lumea devine un continut material consumabil, un zid impenetrabil, nestrabatut de nici o lumina de dincolo. De fapt, patimile trupesti - lacomia pantecelui, iubirea de avutie, curvia - nu mai retin din lucruri si din persoane decat ceea ce-i material, ceea ce poate satisface pofta trupului nostru; iar mania, intristarea, slava desarta se explica tot prin aceasta reducere a lucrurilor la aspectul lor util trupului si marginit. Lucrurile nu mai sunt decat ceea ce se mananca sau dau alte inlesniri si placeri trupului: il duc repede, ii dau mirosuri si gusturi placute, ii prezinta un aspect material lucios, ii ofera o odihna comoda; iar persoana semenului e numai un trup care poate trezi placeri trupului nostru, sau un cuantum de cai putere, utilizabil ca unealta pentru productia de bunuri placute trupului. Lucrurile si persoanele nu mai cuprind decat ceea ce cade imediat sub simturi, si nimic dincolo de simturi. Ele au devenit opace. Lumea a devenit unilaterala, saraca, fara reliefuri de alt ordin decat cel sensibil. Pacatul impotriva lui Dumnezeu, Spiritul creator, e si un pacat impotriva lumii.

Sfinţii Părinţi au stabilit ca trepte de atac al păcatului , următoarele :
1 - Primul atac al păcatului în suflet se numeşte MOMEALA , care este gândul simplu care pătrunde în minte . 2 -ÎNSOŢIREA , este cugetarea sau convorbirea cu ceea ce s-a arătat în chip pătimaş în minte. 3 - ROBIREA , este târârea cu sila a inimii sau însoţirii stăruitoare a ei cu acea dorinţă pătimaşă , scoţându-ne astfel din starea firească . 4 - LUPTA , este egalitatea de forţe între cel care este ispitit şi cel care ispiteşte conform căreia sufletul învinge sau este învins , după cum îi este voia . 5 - ÎMPATIMIREA , este viciul care s-a cuibărit de multă vreme în suflet şi care prin deprindere l-a condus spre o astfel de obişnuinţă cu păcatul încât de bunăvoie şi de plăcere îi devine rob.

Într-una din scrierile fundamentale de patristică ortodoxă, "Scara Raiului" sfântul Ioan Scărarul dedică pagini întregi despătimirii (apathia). Lucrarea menţionată face parte din teuzaurul ortodoxiei şi este de aproape 15 secole una din cărţile de bază ale asceticii şi monahismului răsăritean.

"Nepătimirea a dobândit-o acel suflet care e aşa de îmbibat de virtuţi, precum cei pătimaşi de plăceri.
Dacă culmea lăcomiei este aceea de a te sili să mănânci chiar şi când nu îţi este foame, apoi fără-îndoială culmea înfrânării e aceea de a-ţi stăpâni firea chiar şi atunci când flămânzeşi fără de vină. Dacă culmea desfrânării este aceea de a te înebuni şi spre dobitoace ori spre cele neînsufleţite, culmea neprihănirii e aceea de a rămâne insensibil faţă de toate, de parcă ar fi neînsufleţite. Dacă culmea iubirii de arginţi este aceea de a nu înceta niciodată să te saturi să aduni, aceea a sărăciei este aceea de a nu-ţi cruţa niciodată propriul trup. Dacă culmea trândăviei constă în a nu putea dobândi răbdarea cu toată odihna în care te complaci, apoi aceea a răbdării constă în a socoti că ai obţinut odihna, deşi esti hărţuit de necazuri. Dacă culmea mâniei este aceea de a te înfuria chiar şi atunci când nimeni nu este de faţă, aceea a îndelungii răbdări este de a rămâne mereu calm, fie că e prezent, fie că e absent cel care te insultă. Dacă culmea slavei deşarte constă în a simula lucruri ale slavei deşarte chiar când nu e nimeni de faţă care să te laude, apoi culmea modestiei constă
în a nu avea nici cel mai mic cuget de mândrie chiar când esti lăudat în faţă. Dacă în firea mândriei- care este pieirea noastră- stă aceea de a te înălţa pe sine chiar şi atunci când n-ar avea vreun motiv deosebit, apoi semnul umilinţei celei mântuitoare este acela de a păstra cugetul smerit chiar şi în dregătoriile şi isprăvile cele mai înalte.
Dacă semnul deplinei împătimiri este acela de a te supune aproape fără nici o împotrivire ispitelor care le seamănă demonii, eu cred că cea mai bună dovadă a dobândirii sfintei neîmpătimiri (apathii) este aceea de a spune limpede: pe cel ce se abate de la mine, pe cel rău, nu l-am cunoscut (Ps. 100.4), nici cum a venit, nici pentru ce, nici cum s-au dus, căci sunt complet nesimţitor faţă de astfel de lucruri şi mereu unit cu Dumnezeu...
Cel ce s-a izbăvit de patimi nu mai trăieşte, ci Hristos trăieşte în el (Galateni 2.20), precum spune cel care lupta cea bună s-a luptat, călătoria a săvârşit şi credinţa cea adevărată a păzit (2 Tim.4.7).

Fericita liberare de patimi ridică mintea cea săracă de la pământ spre cer, iar pe cel sărac îl scoală din noroiul patimilor. Dar prea lăutata dragoste îl pune alături de întâi-statătorii poporului lui Dumnezeu, de sfinţii îngeri...
Cuvântul (Logosul), cosubstanţial tatălui desăvârşeşte neprihănirea, după ce prin venirea Sa, a ucis moartea, (adică senzualitatea trupului). Ucigând-o pe aceasta, ucenicul teologiei începe a fi iluminat.
Cel care iubeşte pe Domnul a iubit mai înainte pe aproapele său. Dovada celei dintâi o face pe a doua. Cel care iubeşte pe aproapele său nu va suferi pe cei care-l grăiesc de rău, ci va fugi de dânşii mai vârtos decât de foc. Cel care spune că-l iubeşte pe Domnul, dar în acelaşi timp urăşte pe fratele său, este asemenea celui care îşi închipuie în somn că aleargă..." (Ioan Scărarul "Scara Raiului" Editura "Învierea")

Nu te mania



"Oricine se va mania pe fratele sau va fi vrednic de osanda." (Matei 5, 22)
Nu te mania pe nimeni, chiar daca cineva te-a jig*nit foarte tare, "caci mania omului nu lucreaza drep*tatea lui Dumnezeu" (Iacov 1, 20); "Soarele sa nu apuna peste mania voastra... Orice amaraciune si su*parare, si manie, si izbucnire, si defaimare sa piara de la voi, impreuna cu orice rautate. Ci fiti bun intre voi si milostivi, iertand unul altuia, precum si Dumnezeu v-a iertat voua in Hristos" (Efeseni 4, 26, 31-32).
Pazeste-te si de mania cu temei, ca sa nu tulburi prin aceasta ochiul sufletului tau: "Tulburatu-s-a de suparare ochiul meu, imbatranit-am intre toti vrajma*sii mei" (Psalm 6, 7). Pentru nici o pricina nu se cade a te mania pe cineva; poate doar pe cel ce a gandit sa te desparta de Dumnezeu si dragostea Sa. De altfel, dupa spusa Apostolului, nimeni de la Dumnezeu si dragostea Sa nu poate sa ne desparta, si nu numai omul, dar nici "stramtorarea", nici "sabia" (Romani 8, 35, 39).
"Paraseste mania si lasa iutimea, nu cauta sa vicle*nesti. Ca cei ce viclenesc de tot vor pieri, iar cei ce asteapta pe Domnul, vor mosteni pamantul" (Psalm 36, 8-9). In lume nu este vreun lucru pentru care ar fi cu temei sa te manii si sa te iutesti peste masura; poa*te doar pentru slava lui Dumnezeu, si atunci cand sunt calcate in picioare poruncile Sale. Dar si aceasta manie trebuie savarsita cu intelepciune, ca sa nu-ti faci rau.
Nicaieri nu auzim ca Domnul sa se iuteasca si pes*te masura sa se manie pe pacatosi, ci il stim smerit si mult rabdator. El a spus: "invatati-va de la Mine", nu mania si nici iutimea, ci cum "ca sunt bland si smerit cu inima si veti gasi odihna sufletelor voastre" (Ma*tei 11, 29). Si atunci cand ucenicii, maniindu-se pe cei ce greseau, ziceau: "Doamne, vrei sa zicem sa se coboare foc din cer si sa-i mistuie?", El i-a certat si le-a zis: "Nu stiti, oare, fiii carui duh sunteti" (Luca 9, 54-55).
Iar povatuindu-ne pe noi, Domnul zicea: "De veti ierta oamenilor gresalele lor, ierta-va si voua Tatal vostru Cel Ceresc; iar de nu veti ierta oamenilor gre*salele lor, nici Tatal vostru nu va va ierta gresalele voastre" (Matei 6, 14-15).
Tu insa, imi vei zice: Careva m-a jignit, m-a cle*vetit, m-a necinstit in fata tuturor, rau a gandit si leltit impotriva mea. Dar spune-mi, cine a fost jignit mai mult decat Dumnezeu? Cine a fost clevetit, defaimat si hulit mai mult decat Domnul? insa El, desi a fost batut, dosadit, scuipat, rastignit, impuns cu sulita, nu a tinut minte raul, nu S-a maniat, ci si pe cruce murind, Se ruga pentru cei ce pacatuiau: "Pa*rinte, iarta-le lor, ca nu stiu ce fac" (Luca 23, 34).
A facut oarecine ceva bun la manie ori intru tinerea de minte a raului? Se cunoaste vreo virtute a fi desavarsita fara smerenie si rabdare? Nu. Daca Apos*tolii s-ar fi maniat si s-ar fi iutit cu neintelepciune pe cei pacatosi, atunci pe nimeni dintre cei robiti paca*tului nu i-ar fi putut povatui pe calea mantuirii si, prin urmare, n-ar fi adus pe nimeni la Hristos. Cu toate ca Apostolii se inversunau impotriva pacatosilor, o fa*ceau aceasta, ingaduind aceasta manie fara a se iuti si mania peste masura, ci cu chibzuinta, cu multa rabda*re, rugandu-se lui Dumnezeu pentru pacatosi, ii in*dreptau si-i povatuiau pe ei.
Matca, imparateasa albinelor, cu intelepciune este intocmita de Dumnezeu, fiind lipsita de boldul uciga*tor. Daca l-ar fi avut, tot stupul l-ar fi putut omori cu ghimpele sau. Iata pilda pentru stapanitori, mai-marelui orisicand fiindu-i oprit a se deda maniei si iutimii, ca sa nu-i omoare prin ale sale napustiri patimase pe cei ce i se supun.
Biruieste asadar raul prin bine si nu prin rau. Cu foc nu vei stinge focul, ci cu apa; iutimea cu iutime nu o invingi, ci cu indelunga rabdare si smerenie. Cu mult mai bine si mai degraba indrepti cu smerenia, decat cu mania ori iutimea. Mai bine sa te iubeasca supusii, decat sa se teama de tine. Teama aduce min*ciuna si fatarnicie, iar dragostea dreptate si osardie. Daca pentru indreptarea cuiva lupti cu iutime, nu nu*mai ca n-o sa indrepti, dar si lui si tie iti vei pricinui rau si paguba.
Cel ce se iuteste si se manie cu nechibzuinta, cu nimic nu se deosebeste de cel beat. Iutimea si mania stirbesc mintea preschimbandu-l pe om cu desavarsi*re. Cel ce se manie peste masura nu poate sa pricea*pa ce vorbeste. Cel ce intru manie a spus ceva, mai apoi venindu-si in fire, este gata sa se lepede de cu*vintele sale. Foarte adesea pe multi ii aflam ca se caiesc de cele ce le-au savarsit la manie. Iutimea intu*neca mintea, amaraste sufletul, intuneca judecata si intelegerea, nu ingaduie omului sa vada urmarea fap*telor sale. Cel ce se manie este orb in toate, iar cel ce-si stapaneste mania se stapaneste usor de la rau.
Daca ti se va intampla sa te manii si sa te iutesti asupra cuiva, mai cu seama in aceasta vreme sargu-ieste-te sa nu vorbesti nimic, si tragandu-te inapoi, pecetluieste buzele tale, ca sa nu iasa flacara maniei si sa-ti parjoleasca sufletul si sa iste tulburare in cei din jur. Cand insa se va stinge flacara iutimii, iar ini-ma-ti va fi in pace, abia atunci sarguieste-te ca, in chip pasnic, sa-l indrepti pe cel ce te-a maniat. O lu*crare mai buna va avea un cuvant spus cu smerenie, decat o mie pline de iutime si carteala; si astfel, cu chibzuiala, si pe altul il vei intelepti, dar si tie insuti iti vei dobandi folos.
Sfantul Dimitrie al Rostovului

Florine,
Iti dau eu un sfat pe care il si practic. E foarte eficient. Fara
linkuri. Cand ma enervez imi trag o palma si pe urma imi intorc
si celalalt obraz! Incearca si tu!
Doamne ajuta!

Pentru cei, care vor sa stie mai multe despre despatimire:
"Dinamica despatimirii":
http://www.scribd.com/doc/16409308/DINAMICA-DESPTIMIRII
Doar am rasfoit-o si mi se pare interesanta. Iata etapele, pe care le presupune despatimirea:
1. Credinta
2. Iubirea de Dumnezeu
3. Pocainta
4. Infranarea
5. Rabdarea
6. Nadejdea
7. Nepatimirea

Iar mijloacele despaimirii sunt:
1. Rugaciunea
2. Postul
3. Lectura si meditatia

O lectura potrivita pentru acest inceput de Post.
Un Post binecuvantat tutu:53:ror!

Multumesc cristiboss56! Intr-adevar asa s-ar cadea sa fie, mai
ales la varsta mea, dar pacatosul din mine isi arata si el coltii,
din cand in cand, ca sa ma rusineze. Si atunci trebuie "linistit"!

Frumos spus, insa trebuie de inteles ca prietenia lumii inseamna prietenia cu raul din lume, nu cu oamenii.

"Maniati-va, dar nu gresiti" scrie undeva in NT. Stiu ca ne putem mania pe cel rau care ne vrea pierzania - asta e singura exceptie acceptata.

Teoriile sunt frumoase, le stiu... Insa mai greu e in viata de zi cu zi. Sfintii care au biruit lumea ne-au invatat sa ne cultivam atentia, sa fim mereu cu ochi-n patru, in hot stand by. Insusi Hristos ne spune: privegheati si va rugati neincetat, ca sa nu intrati in ispita.

E complicat si imposibil pentru noi daca vrem sa ne luptam singuri. Cei care invata smerenia, constientizandu-si neputinta, si-L lasa pe Dumnezeu sa-i ajute, aceia ajunge repede la despatimire. E adevarat ca de la mandrie pleaca toate pacatele si viciile si prin taierea radacinii se va scapa de rau.

Eu inca mananc hrana moale.

Aia cu tacerea nu prea tine cat timp traiesti in lume, adica nu la manastire sau in padure sau in pustie. Adica esti inconjurat de apostazie si de rau si de pacat peste tot unde mergi si nu poti sa treci de mut in fata oamenilor la serviciu, in familie, cu prietenii, cu cunostintele, cu vecinii... Cel mai potrivit pentru noi cred ca ar fi sa de gandim de trei ori pana sa dam drumul la gura. Sau pana sa dam click pe butonul "Raspunde la mesaj". :)

<< Mâniaţi-vă , dar nu greşiţi ; de cele ce ziceţi în inimile voastre , întru aşternuturile voastre vă căiţi >> ( Psalmul 4 { 4. } ) .

Lucrurile se pot indrepta daca punem in practica cuvantul Mantuitorului IIsus Hristos."Cine vrea sa-mi urmeze mie,sa se lepede de sine,sa-si ia crucea si sa-mi urmeze mie".Mania provine din multa iubire de sine si a iubirii de slava desarta.I-mi place cum sunt,cum arat,iubesc aprecierile celor din jur,ma simt bine cand cineva ma aproba,etc.Ei si atunci cand apar momentele contrare parerilor noastre vine si iutimea.Intr-un citat mai sus spunea cineva f.frumos,cu cat iubesti mai mult din placerile lumesti cu atat mai mult te vei mania atunci cand apare un obstacol in calea ta care sa te impiedice a obtine acel ceva, indiferent ca este vorba de iubire de arginti,slava desarta,defranare,lacomia pantecelui,s-a.m.d.Renunta la tine,la valorile care tu crezi ca le ai.Lepadarea de sine este un proces de durata si nu presupune izolarea de lume ci renuntarea la placerile lumesti,renuntarea la a mai sluji eu-lui tau si a incepe sa slujesti aproapelui tau.Nimic nu place mai mult lui Dumnezeu la om decat jertfa si iubirea de semeni.Cum altfel o sa invatam" Invatati de la mine ca sunt bland si smerit cu inima",daca nu ne unim cu Hristos,nu punem in practica Cuvantul lui Hristos? Toate se obtin prin asceza si rugaciune,nimic nu se dobandeste fara osteneala.Renunta la a da replica chiar si atunci cand dreptatea este de partea ta,poti zice:"Asa o fi cum zici tu",sau "Tu stii mai bine"si in mintea ta poti zice;Doamne,miluieste-l si pe omul acesta ca rataceste.Toate au un inceput,vointa este cea care ne impiedica de multe ori.O sa vezi ca dupa practicarea lepadarii de sine nici n-o sa-ti mai pese de suparari si contre.O sa dobandesti pacea si linistea sufleteasca care o sa-ti dea timp sa faci "click de zece ori pe buton" inainte sa raspunzi la mesaj.Dumnezeu sa te ajute in toate!

Dragostea rabdă îndelung . . .
 

Sfântul Apostol Pavel spunea : "dragostea rabdă îndelung, dragostea e plină de bunătate - deci are bunătate - , dragostea nu ştie de pizmă, nu se laudă, nu se trufeşte. Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale- sau nu caută numai ale sale - , nu se aprinde de MANIE , nu pune la socoteală răul , nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede , toate le nădăjduieşte , toate le rabdă. Dragostea niciodată nu piere " . Deci unde este dragoste , acolo este bunătate. Unde este dragoste , este răbdare şi îndelungă răbdare . Unde este dragoste , nu-i pomenirea răului . Deci dacă ţi-a făcut cineva rău nu te mai gândeşti obsesiv la asta , ci te gândeşti numai la partea bună. Unde-i dragoste , nu-i MANIE, pentru că unde-i dragoste , e blândeţe, e nădejde , e încredere şi toate astea ţin de BUNATATE , de DRAGOSTEA şi BUNATATEA fiecăruia dintre noi .

Este o diferenta între nelucrarea patimilor si nepatimire, cele doua fiind confundate. Nelucrarea patimilor se refera la actiuni, nepatimirea se refera la starea inimii, care nu mai iubeste lumea.


Poti fi un om patimas care nu lucreaza patimile (se înfrâneaza).


Nepatimirea este o stare de neatractie fata de lume, fata de viata de acum. Nepatimirea se naste din lupta permanenta cu patimile, cu poftele si pornirile pacatoase.


Ajungerea la nepatimire, la dezradacinarea patimilor din inima dureaza multi ani, fiind vorba de o schimbare ontologica a fiintei umane.


Pizma, mândria, mânia, poftele trupesti si lumesti sunt manifestari care tin atât de voluntar cât si de involuntar. Ce tine de voluntar, adica abtinerea de la actiuni poate fi eradicat de la începutul vietii de nevointa de cel care are bunavoire, hotârarea de a face voia lui Dumnezeu. Dar eradicarea pornirilor involuntare depinde de eradicarea iubirii de lume si nu poate aparea curând. Patimile sufletesti (pizma, mânia, mândria) au ca origine iubirea de lume, de distractii, placeri, bogatii, onoruri.


Poate ca exista si o forma de mânie sau revolta (în sensul de tulburare launtrica) fata de minciuna si nedreptati, care nu e patimasa.

@ghemis - poti fi bun crestin si fara a renunta la tine si la valorile tale.
Ai spus acolo niste lucruri amestecate.
Dumnezeu Tatal si Fiul au niste valori si au dat si omului niste valori, pe care trebuie sa si le pastreze.
Scopul omului pe pamant nu este sa fie nimic, ci sa faca ceva pe pamantul asta, sa traiasca.
Ah, ca trebuie sa fie bun si sa asculte invataturile lui Iisus, este altceva.
Viata nu poate fi traita izolat intr-un varf de munte, intr-un barlog.
Viata inseamna munca, lupta si astea mai presupun si...pacate.
Dumnezeu ne-a dat in grija pamantul cu tot ce are. Nu traim in gradina raiului. Acolo puteam fi asa cum spui tu, perfecti si fara sa facem nimic. Acolo, daca nu aparea ispita (sarpele) nu am fi gresit.
Treaba noastra aici pe pamant este tocmai sa luptam cu raul si sa ne descurcam si sa aparam aceasta planeta (deja am ajuns si in afara ei), si nu sa ne izolam si sa stam cu mainile in san sau numai la rugaciune.
Ehei, viata asta e grea, suntem 6 miliarde de oameni, cu atatea probleme si credinte.
Trebuie sa traim, sa supravietuim, sa muncim, sa luptam.
Imi amintesti de povestea cu...taurasul Ferdinand (care mirosea flori in timp ce ai lui aveau de luptat).

Despre ce valori vorbesti aici, sophia? Explica-ne te rog ce ai vrut sa spui in mesajul tau.

@Miha-Anca - nu stiu la ce valori se referea ghemis.
Eu ma refeream la:
a. Iisus a aratat undeva niste virtuti pe care e bine sa la aibe omul (bunatate, blandete, smerenie, post, rugaciune) - si astea in mod pot duce la modestie, nu?
b. omul poate sa mai aibe si alte valori, mai pamantesti, dar placute si ele lui Dumnezeu (zic eu). Sunt valori ce se dobandesc prin educatie si prin nastere:
modestie, cumintenie, respect pentru cei din jur, maniere, cultura, studii, harnicie, ajutorarea celor din jur, un bun caracter, seriozitate, cinste, loialitate, curatenie morala si trupeasca (legat de sexualitate) etc.

Trebuie sa renuntam la astea ca sa fim considerati bun crestin?
Din measjul lui ghemis asa se intelege. Ca trebuie sa renuntam la toate valorile noastre pentru ca ele duc la pacat.
Nu mi-e prea clar.

In alta ordine de idei, viata noastra pe pamant este necesita pur si simplu si lucruri mai ne-ortodoxe.
Si voi le-ati facut si le faceti: ati trait mai bine ca altii mai sarmani, ati dat pe altii la o parte ca sa intrati la facultate, sa luati un post mai bun, sa capatati ceva (mancare, haine etc. mai ales in alte epoci stim noi ce lupte erau pentru fiecare capetel de ata), cati au fost si sunt modesti sau cedeaza ceva in favoarea altora etc., sau ca sa obtina aleasa /alesul inimii...Ehehei.
Iar mania...fara ea nu se poate in lume, oricat am vrea fiecare dintre noi, pentru ca se intampla lucruri de ne-evitat.
Cat calm si cata rabadare ar trebui sa aibe crestinul model/ideal.
Si Iisus se mania, indiferent din ce motiv. El avea voie?
Unde este granita intre mania pozitiva si cea negativa?

Acestea sunt calitati crestine: " modestie, cumintenie, respect pentru cei din jur, maniere, cultura, studii, harnicie, ajutorarea celor din jur, un bun caracter, seriozitate, cinste, loialitate, curatenie morala si trupeasca " si nu trebuie sa renunti la ele, ci sa tinzi spre ele.

"Mâniaţi-vă dar nu greşiţi de cele rele vă căiţi în sufletele voastre"(citat aprox)