"Doua scurte povesti despre ortodoxie" de Andrei Plesu
 

http://www.dilemaveche.ro/index.php?...ticol&id=11878

Mi s-a întîmplat, uneori, să fiu întrebat de prieteni din vest ce este, în fond, ortodoxia. Nici ei, nici eu nu aveam timp pentru ample dezvoltări istorice şi dogmatice. Am ales deci o cale mai curînd anecdotică, pornind de la unele situaţii de viaţă. Una din ele mi-a fost relatată, cu mulţi ani în urmă, de prietenul meu Horia Bernea. O trăise el însuşi. Într-o zi de vară bucureşteană, foarte călduroasă, cu asfalt moale, străzi pustii şi arome incerte, Horia ajunsese, ca din întîmplare, în preajma unei biserici. S-a simţit îndemnat să intre. Ca să se reculeagă, desigur, dar nu mai puţin ca să iasă un timp din bătaia soarelui şi să se bucure de un salutar episod de răcoare. Voia, cu alte cuvinte, să beneficieze simultan de confortul sufletesc şi de cel al respiraţiei destinse, ambele reunite, în spaţiul sacru, prin dubla semnificaţie a Duhului: adiere duhovnicească, însufleţitoare, şi suflare proaspătă, dătătoare de viaţă. Din nefericire, acest elan nobil şi legitim a fost amputat prompt, deîndată ce prietenul meu a intrat în biserică, înăuntru nu era nici un credincios: doar parohul locului, singur, aşezat la o masă improvizată, dinaintea altarului. Masa era acoperită cu ziare, preotul înfrunta arşiţa îmbrăcat lejer, în maieu, iar pe masă aşteptau să intre în rol, dacă nu cumva intraseră deja, o sticlă cu vin şi un pahar. Horia Bernea avea, pentru vin, o afecţiune creştinească. Scena cu care se confrunta i s-a părut, totuşi, indigerabilă, ceea ce, conform temperamentului lui necomplezent, n-a întîrziat să declare: „Bine Părinte, se poate aşa ceva? Intru smerit în biserică, vreau să mă rog şi dau peste dumneata instalat în faţa altarului ca la bodegă! E normal?“ Preotul n-a dat nici un semn de tulburare. Nu s-a ruşinat, nu s-a mîniat, nu şi-a cerut scuze. A spus doar atît: „Fiule, aici e casa Domnului. Eu, unul, mă simt foarte bine sub acoperişul ei. Mă simt ca acasă. Dacă dumneata nu te simţi bine, pofteşte afară!“ Ca unul pentru care „firescul“ era o virtute esenţială, Horia Bernea a fost entuziasmat de reacţia preotului. I se părea, cum mi s-a părut şi mie după ce am ascultat povestea, că în cuvintele lui se exprimase o componentă constitutivă a spiritului ortodox: naturaleţe, lipsa oricărei solemnităţi juridice, şi un mod caracteristic de a trăi bucuria, fără ipocrizie, fără frustrări abisale, fără... psihanaliză. Farmecul unui astfel de amplasament spiritual e de necontestat. Ar fi de adăugat că acolo unde e farmecul e şi primejdia. Naturaleţea poate vira, în absenţa discernămîntului, spre trivialitate, iar refuzul mentalităţii juridice, al literalismului îngust, poate duce la relativizarea oricăror reguli, la excesul „pogorămintelor“, al concesiei scuzabile. Cît despre valorificarea bucuriei, ea poate aluneca oricînd către un imanentism lucrativ şi voios, sentimental şi nesimţitor deopotrivă.

O a doua împrejurare semnificativă mi-a fost relatată de Părintele Iustin Marchiş. E vorba de o întîlnire, la mînăstirea Sîmbăta, între doi fraţi ai Comunităţii catolice Saint Jean şi Teofil Părăian, vestitul monah nevăzător al obştei făgărăşene (trecut de curînd la cele veşnice). „Cu ce treburi pe-aici, cu ce vă ocupaţi?“ – a întrebat, abrupt, Părintele Teofil. „Îl căutăm pe Dumnezeu“ – a sunat, cuviincios, răspunsul oaspeţilor. „Cum adică, sînteţi călugări şi nu L-aţi găsit încă?“ s-a mirat, ironic, gazda ortodoxă. Dialogul acesta e cît se poate de instructiv pentru evaluarea orientării spirituale a celor două confesiuni creştine. Catolicismul mizează preponderent pe dimensiunea căutării, a interogaţiei, a cercetării care nu exclude, ba dimpotrivă, instrumentarul raţiunii, în vreme ce ortodoxia e mai degrabă celebrarea extatică a faptului de a fi găsit. Catolicismul e febril, ortodoxia e euforică. De bună seamă, nu cauţi niciodată fără perspectiva de a găsi („nu m-ai căuta, dacă nu m-ai fi găsit“ spune o vorbă celebră), şi nu găseşti niciodată pentru a te instala, decerebrat, în placiditatea unei soluţii gata-făcute. Dar e limpede că avem de a face cu o caracteristică diferenţă de accent: investigaţie tenace, pe de o parte, sărbătoare glorificatoare, pe de alta. De la dogmatică la doxologie. Cum s-a ajuns la această fractură şi în ce mod poate fi ea depăşită, fără ecumenisme de conjunctură, asta este o altă poveste, greu de rezolvat anecdotic.

Ce frumos text!
Ma intreb totusi daca Plesu nu descrie aici (prin prietenii sai) mai degraba o ortodoxie ideala. Asa a fost candava si asa ar trebui sa fie ortodoxia, dar este ea asa astazi?

Interesant. Si totusi...chiar asa trebuie sa fie ortodoxia? Eu nu vad naturalete intr-un preot imbracat in maieu band ca la carciuma in fata altarului. Daca asta e naturalete, atunci ...Sigur, fara solemnitate juridica, fara ipocrizie, fara frustrari...dar fara introspectie?

Apoi: "Catolicismul e febril, ortodoxia e euforică." Ironia este ca ambele stari sunt anormale. Sigur, probabil ca Dl. Plesu vroia sa faca un fel de joc de cuvinte. Si atunci ce facem, mergem pe calea de mijloc, protestantismul?

Sigur. As indrazni un raspuns: aceasta fractura in accent nu arata neaparat separarea, si poate nici nu trebuie depasita, fiindca arata complementaritatea. Ce poate fi mai inaltator decat euforia sarbatoririi din toata inima a incredintarii ca Adevarul poate fi inteles prin cautari febrile.

Fara indoiala, pentru Andrei Plesu invatatura ortodoxa este doar o colectie de "vorbe celebre" si intamplari care pot fi relatate "anecdotic".

Parintele Gheorghe Holbea ne spunea la cursurile preotesti ca un exemplu clasic de carte care se incadreaza in noul curent post-modernist este "Despre Ingeri" a lui Andrei Plesu. Va dati seama de aici ce este in capul omului.;)

Nu se stie ce este in sufletul lui Andrei Plesu, pentru el ortodoxia este euforica, pentru mine ortodoxia a ceea ce spune parintele Rafail Noica :"Ortodoxia este firea omului!", este a trai in ritmul sufletului tau, facand ceea ce il face pe el fericit, pentru altii poate este urcus greu sau povara placuta, nu stiu, dar pentru fiecare ortodoxia este cum o simte el. Daca Andrei Plesu are o bucurie euforica traind ortodoxia cine suntem noi sa spunem ca ortodoxia nu e asta pentru el?

Plesu e filosof, nu teolog, ceea ce inseamna ca isi poate atribui unele licente cu care un teolog nu ar fi de acord. Asa ca nu te poti astepta sa scrie un manual care sa fie folosit in facultatea de teologie. Nu am citit cartea totusi, doar am frunzarit-o.

Sunt de acord. Si daca Andrei Plesu nu este un filozof tocmai ortorodx, este inspirat de ortodoxie si poate ajuta unii intelectuali sa se apropie de ea.

GeorgeS, aceste doua povestiri sunt luate de la prietenii lui ortodocsi, simie mi se par graitoare.
Pima imi aduce aminte de ce scrie Steinhardt despre preotul care i-a fost lui profesor de religie, si care era mai lumei, mai focos, dar era foarte inimos, generos si cu credinta mare. Si spune ca lui asta ii place la ortodoxie, ca nu este puritana.. O sa caut pasajul.

Pelsu nu e nici teolog, nici filosof; e numai crestin ortodox. Crestinismul a dat trei Teologi care merita acest supranume: Sfintii Ioan Evanghelistul, Grigorie de Nazians si Simeon Noul Teolog.

Iar filosofi sunt Heidegger, Hegel, Kant, Platon, Aristotel... Nu Plesu. :)

:) Daca asa vrei sa fii tu tipicar...:P
Parerea mea este ca sunt filosofi mari si mai putini mari. Sigur, nu se poate compara Plesu, sau oricare alt roman cu pretentii de filosof cu nici unul dintre marii filosofi germani.

Si daca vrei tu sa spui ca Sf Ioan Gura de Aur de exemplu nu a fost teolog, bine. Sau Vasile cel Mare, sau altii.

În încercarea de a-i căuta o calificare riguroasă lui Pleşu (filosof ???) nu s-au spus nişte lucruri mai aproape de esenţial. Cum că Pleşu este un om viu în sensul plenar al cuvântului, o întâlnire fericită între cultură şi credinţă. Ca să fiu mai aproape de adevăr, între o cultură uriaşă şi o înţelegere adâncă a credinţei. L-am auzit vorbind despre rugăciunea inimii la o altitudine a gândului greu de egalat. Pleşu practică un apostolat implicit şi eficace printre intelectuali şi trebuie înţeles în acest context. Felul lui orecum atipic de a fi ortodox, n-ar trebui să ne îngrijoreze. Este un ortodox în maniera lui Jean Bies, un căutător de comori ascunse în marile tradiţii ale omenirii dar face asta fără a cădea în sincretism conjuncturalsau judecăţi comparative. Deşi nu se bate cu cărămida în piept, Pleşu a frecventat părinţi duhovniceşti despre care noi mai putem afla doar din cărţi dar nu se laudă cu ei mulţumindu-se doar să-i citeze discret. Există destui oameni care au găsit folos incusiv duhovnicesc în cărţile lui.
Noi românii nu ne prea iubim oamenii cu adevărat valoroşi decât atunci când îi pierdem şi ne trezim brusc în faţa anvergurii lor. Sunt multe aspecte la care trebuie să reflectăm înainte de a da certificat de orto sau heterodoxie cuiva.

nu azis ca bea ca la crisma asa a inteles el la inceput ci dor statea in maieu la masa iar pe masa era o sticla si un pahar dar nu relateaza ca si bea ci doar ca se simtea ca acasaa si se bucura ca se simte astfel in biserica de ce te isterizeaza de la prima imagine si prima impresie?textul e mult mai profun si are un mesaj interesant si subtil intro paralela cu catolicismul si asta e frumos redat

Are parintele Constantin Coman o minunata carte numita "Prin fereastra bisericii", ce cuprinde o serie de articole pe diverse teme teologice. Initial nu as fi inteles titlul daca nu ar fi fost insotit de completarea "o lectura teologica a realitatii". Or, aceasta lectura nu poate fi facuta cu adevarat decat de omul care traieste Adevarul Bisericii, de cel care traieste in Biserica si cauta sa priveasca realitatea curat.

Am toata consideratia pentru omul de cultura Andrei Plesu, dar in problemele teologice, imi lasa de multe ori impresia ca desi, la randul sau, priveste "prin fereastra bisericii", o face insa din afara "zidurilor" catre interior. In foarte multe situatii eu insumi ma recunosc in aceeasi postura, si, multi dintre noi o facem, atunci cand ne raportam la Dumnezeu si Ortodoxie pe calea intelepciunii acestei lumi.

In decursul pelerinajelor mele nu am gasit in catolicism persoane asemenea duhovnicilor din Ortodoxie. NU i-am simtit parinti. Fie nu exista si sunt de acord cu ceea ce spune Plesu, fie nu i-am intalnit.

Tot de la Pleşu citire
 

Cei ce cred şi cei ce nu cred

Zilele trecute, cardinalul Gianfranco Ravasi a propus reflecţiei publice bucureştene (la Ateneul Român şi la Colegiul Noua Europă) tema dialogului necesar dintre credinţă şi necredinţă. Iniţiativa înaltului prelat se înscrie într-un program („Il Cortile dei Gentili“, „Curtea Neamurilor“), organizat de Sfîntul Scaun pentru stimularea comunicării dintre cei ce cred (cu toate deosebirile implicate de diversitatea religiilor) şi cei ce nu cred (dar sînt dispuşi să participe laolaltă cu ceilalţi la o interogaţie comună).
Mi-am amintit, cu acest prilej, de o vorbă de duh – una dintr-o mie – a lui Henri Wald: „Sînt un om credincios. Cred că Dumnezeu nu există“. Dincolo de poantă, afirmaţia aceasta deschide o suită de subteme, care ar merita să fie dezvoltate. Ea semnalează, de pildă, faptul că ateismul nu e mai puţin o „credinţă“ decît credinţa însăşi. La fel de greu de argumentat raţional, la fel de radical şi în aceeaşi măsură pasibil de „fundamentalism“. Pe de altă parte, sîntem îndemnaţi să observăm că nu există doar categoria credincioşilor şi cea a necredincioşilor. Există şi categoria celor care cred că cred (dar, în realitate, aderă la o formă de ritualism cutumiar) şi categoria celor care nu cred că cred, pentru că îşi fac o idee falsă despre ce înseamnă „a crede“. E un tip de amplasament spiritual pe care Dostoievski i-l atribuie lui Stavroghin.

Cei care cred că cred ilustrează tipul de derapaj pe care părintele Andrei Scrima îl numea „ortopraxie“. Sînt sîrguincioşii „gesticulaţiei“ religioase, cei care se simt „în ordine“ pentru că pontează birocratic la oficierea liturghiei, mănîncă de post şi se roagă doar „cu buzele“ (Matei, 15, 8). Cei care spun toată ziua „Doamne, Doamne!“ (Matei, 7, 21) şi se socotesc îndreptăţiţi, pe baza zelului lor exterior, să capete un fotoliu de orchestră în rai. Cei care sînt siguri de mîntuirea lor şi privesc condescendent spre semenii lor mai puţin norocoşi. Evident, credinţa care nu devine şi un mod de a fi, care nu-şi practică premisele, care nu participă la viaţa comunitară nu depăşeşte nivelul speculaţiei intelectuale şi al „gratuităţii“ estetizante. Dar credinţa care se epuizează în ritualism bigot şi superstiţie coregrafică nu e mai puţin lovită de vacuitate. Credinciosul „instalat“ confortabil în credinţa sa, credinciosul care nu mai are întrebări, drame, griji sufleteşti, stupori şi incertitudini e un simplu funcţionar bisericesc, a cărui suficienţă, al cărui „sedentarism“ spiritual pot fi exasperante pentru Dumnezeu însuşi (cf. Isaia, 1, 11-15).

La celălalt pol se situează cei care nu cred că cred, pentru că au despre credinţă o imagine în acelaşi timp schematică şi sofisticată. Schematică, atunci cînd o confundă cu obedienţa formală, cu stricta „execuţie“ a canoanelor. Sofisticată, atunci cînd o plasează pe un cer intangibil şi solemn, cînd nu concep faptul de a crede decît ca pe o stare de „răpire“ perpetuă, de beatitudine fără breşă. Dacă idolatrizezi credinţa, dacă îţi faci „chip cioplit“ din „sublimitatea“ ei, vei trăi necontenit cu senzaţia că experienţa credinţei îţi este, din principiu, refuzată, că nu eşti şi nu vei fi niciodată demn de înălţimile ei. E un mod de a nu percepe componenta de „aşteptare“ şi de încredere pe care actul credinţei o presupune. Or, există cîteva parabole nou-testamentare, construite tocmai pe metafora aşteptării unui stăpîn absent („Slujitorul credincios şi înţelept“, „Slugile veghetoare“, „Portarul“, „Cele zece fecioare“).
Credinţa, spune undeva Nicolae Steinhardt, n-are nimic de-a face cu „înalta spiritualitate“. Ea poate fi degustare extatică a fulgurantei Prezenţe divine, dar poate fi şi înţelepciunea de a aştepta răbdător, disponibil, pregătit, momentul manifestării ei. În parabolele amintite „stăpînul“ e întotdeauna plecat. Şi îşi somează supuşii să-l aştepte, să vegheze pînă în clipa întoarcerii sale. Iar aşteptarea cuviincioasă, orientată, plină de speranţă, e una din feţele credinţei. Aşteptarea ca anticipare a Prezenţei, relaţia vie cu Cel temporar absent, capacitatea de a-ţi administra viaţa prin raportare la un reper inevident – iată tot atîtea chipuri ale credinţei, aşa cum poate fi ea trăită în limitele condiţiei umane. Cel ce crede e, fără încetare, într-un riscant dialog cu necredinţa, tot astfel cum cel ce nu crede e mereu cuplat la orizontul credinţei. Ca în versetul 24 din capitolul 9 al Evangheliei după Marcu: „Cred, Doamne, ajută necredinţei mele!“.

Domnul Pleşu acesta, căruia i s-a dedicat un topic, nu e acel liberschimbist portocalio-intelectual?

Răspuns la postarea ta cu numărul 666. :)

Pleşu face parte din Biserica Ortodoxă. Ca mine şi ca tine. Nu are el voie să publice articole cu tematică religioasă?

Hait, stai că mai bag una!

Are, cum să nu! Da' poate poate mai mult decât să pună nişte cuvinte într-o căldare şi apoi să le amestece, chipurile, meşteşugit.

Andrei Plesu este, pentru mine, un bagaret in toate. Si o face peste media asteptarilor, de aici succesul la mase.
Eu unul ii admir priceperea de a se baga peste tot si, ce sa zic, daca e filosof ce altceva poate face?
Prefer sa folosesc alte surse de informare si invatatura cand e vorba de Biserica. In materie de viata crestina, Andrei Plesu imi pare ca un comentator al unui meci de fotbal, care, ca majoritatea comentatorilor, nu stiu cum s-ar descurca daca i-ar pasa Gica Hagi de la 35 metri... Iar daca bate nitel si vantul...

am citit un articol foarte fain scris de Sorin Dumitrescu "Îngerii domnului Plesu" se refera la cartea "despre ingeri:

http://www.romaniaculturala.ro/articol.php?cod=6852

"..Fenomen usor de înteles odata ce publicul-tinta al cartii a fost alcatuit în majoritate din intelectualitatea crestina, deopotriva anticlericalista, neîmbisericita sau dezinvolt cugetatoare. Acestia sunt cei care au format publicul uimit sa constate ca despre îngeri, adica despre ceva bisericesc!, iata ca se poate vorbi si în afara Bisericii, a Bisericii înteleasa ca „institutie a popilor“!
-crestinilor îmbisericiti nu le-a trebuit prea mult pentru a observa ca realitatea sfintilor îngeri nu este descrisa în carte ecleziologic, ci narata de autor filozofic, metafizic, având mai curând coloratura ezoterica decât cultica sau liturgica
-citind Despre îngeri, nu va spori nici în vederea duhovniceasca, nici în simtirea întelegatoare a dumnezeiestilor sai protectori si sfatuitori. Biserica însasi a trecut oarecum razant pe lânga mesajul lucrarii, laudându-i demersul, dar fara a lasa impresia ca ar putea extrage vreo teologumena din cuprinsul ei. Si nu a gresit prea mult, odata ce, în mod manifest, mai mult de 85% din textul cartii este masiv orientat metafizic."

-auziti ce zice Plesu intr-un interviu dat poetului Robert Serban: „Mi se pare ca si textele scripturale ne îndeamna sa credem acest lucru; daca se vorbeste de îngeri ai Persiei sau ai grecilor, care nu erau crestini, e greu de crezut ca îngerii sunt specializati doar pe crestinism. As îndrazni sa spun un lucru care la prima vedere pare riscant, dar, daca ne gândim mai bine, o sa vedem ca e destul de cuviincios: Dumnezeu însusi nu e crestin! Noi suntem crestini în raport cu Dumnezeu, altii au alte optiuni, dar Dumnezeu însusi e dincolo de confesiuni; nu e din Buzau sau Honolulu, are alta situare decât aceea a geografiei cu care lucram noi de obicei“[3Robert Serban, A cincea roata, Ed. Humanitas, p. 140.]

"-îngerii Domnului Plesu arata, functioneaza si se comporta abstract, conventional si despersonalizat, „dupa chipul si asemanarea“ intervalurilor închipuite metafizic de însusi genitorul lor „terestru“, în vreme ce îngerii Bisericii, ca persoane teologice, chiar daca netrupesti si nevazute, arata, se comporta si functioneaza nu dupa cum le-au închipuit oamenii, ci conform unui statut hotarât în ceruri de însusi Sfântul Arhanghel Mihail si încuviintat unanim de plenul ostilor îngeresti. "

Plesu e un sincretist. Pentru el e "imposibil ca Adevarul sa fie rostit doar la Buzau."
Cu alte cuvinte domnul Plesu afirma inca o data, asa cum o face de altfel si in noua carte "Parabolele lui Iisus", ca toate religiile sunt bune si legitime in egala masura, si ca in fond, toti credem in aceleasi Dumnezeu.
Este penibil cata lume se inghesuie sa-l asculte pe acest fanfaron numit Plesu, care scrie de fapt "filozofie pentru coafeze". Cine citeste cartea "Despre ingeri" isi da seama imediat ca aia e filozofie pentru coafeze sau pentru cititorii de metrou.
Critica lui Sorin Dumitrescu e binevenita si are perfecta dreptate.
Si ma mai mira ceva. Exista oameni care nu au citit carti fundamentale ale culturii romane sau universale dar tot timpul sunt in gura cu Plesu. Am cunoscut personal asemenea sfertodocti. Ca semidocti e mult spus.