Libertatea crestinilor
 

As vrea sa deschid acest thread pentru a discuta despre ce se intelege in crestinism prin libertate, pentru ca am observat ca exista multe neintelegeri despre acest subiect.

Multi, cand citesc cuvantul libertate in legatura cu credinta, se gandesc imediat la permisivism, la libertinaj, la neascultare. Eu nu cred ca libertatea se opune credintei si ascultarii. Cred dimpotriva ca, pe masura ce innaintam in credinta, devenim mai liber si ne potrivim mai bine spuselor lui Hristos din Evanghelie: 'Adevarul va va face liberi'.

Mai intai cateva texte din NT despre libertate:

Ioan 8, 31-36: 31. Deci zicea Iisus catre iudeii care crezusera in El: Daca veti
ramane in cuvantul Meu, sunteti cu adevarat ucenici ai Mei;
32. Si veti cunoaste adevarul, iar adevarul va va face liberi.
33. Ei insa I-au raspuns: Noi suntem samanta lui Avraam si nimanui niciodata n-am fost robi. Cum zici Tu ca: Veti fi liberi?
34. Iisus le-a raspuns: Adevarat, adevarat va spun: Oricine savarseste pacatul este rob al pacatului.
35. Iar robul nu ramane in casa in veac; Fiul insa ramane in veac.
36. Deci, daca Fiul va va face liberi, liberi veti fi intr-adevar.

2 Corinteni 3,17: 17. Domnul este Duh, si unde este Duhul Domnului, acolo este libertate.

Galateni 5, 13-14: Caci voi, fratilor, ati fost chemati la libertate; numai sa nu folositi libertatea ca prilej de a sluji trupului, ci slujiti unul altuia prin iubire.
Caci toata Legea se cuprinde intr-un singur cuvant, in acesta: Iubeste pe aproapele tau ca pe tine insuti.

Iacov 2, 12-13: Sa vorbiti si sa lucrati ca niste oameni cari au sa fie judecati de o lege a slobozeniei: caci judecata este fara mila pentru celce n'a avut mila; dar mila biruieste judecata.

1 Petru 2, 16: 16. Traiti ca oamenii liberi, dar nu ca si cum ati avea libertatea drept acoperamant al rautatii, ci ca robi ai lui Dumnezeu.


Suntem liberi in masura in care credem in Hristos si ne eliberam de pacat. Si nu trebuie sa facem din libertate un pretext pentru 'a sluji trupului', ci pentru dragoste. Libertatea crestina este deasupra Legii precum este si dragostea crestina.

Eu cred ca libertatea este ... a Iubirii, cu alte cuvinte, daca-l privim pe celalalt cu iubire, nu-l vom rani, il vom intelege, il vom ajuta (dupa puterile noastre), ne vom ruga pentru el, dar mai ales nu-l vom judeca...
Cine a spus ca este usor sa fii CRESTIN?...

Libertatea inseamna a face binele si a fugi de rau.

Insa, chiar si inteleasa in sensul de "sunt liber, fac ce vreau", tot mai are o masura de adevar in ea. Cum anume? Pai, sa zicem asa: daca vreau sa desfranez, o pot face foarte usor, daca vreau insa sa tin post si sa fac 3 metanii pe zi, sa tac atunci cand sunt injurat, nu o sa o pot face. Nu suntem liberi, caci nu putem face binele pe care'l dorim, ci raul pe care nu'l dorim.

De ce pot face usor raul si nu pot face binele? Pentru ca nu suntem liberi, pentru ca suntem robi diavolului.

Sunt lucruri pe care omul nu trebuie sa le faca, pentru ca prin savrasirea lor isi pierde libertatea, devine un rob al patimilor. Sfantul Apostol Pavel spune: "Toate imi sunt ingaduite", "dar nu toate imi sunt de folos..., dar nu toate zidesc..., dar nu ma voi lasa stapanit de ceva (1 Corinteni 6,12; 10,23). Pacat ca omul nu-si mai da seama ca prin libertate, isi poate pierde libertatea.

Pentru un ateu acest verset poate aparea ca un paradox. Daca te schimbi din rob al pacatului in rob al Lui Dumnezeu, adica al Binelui, nu inseamna acest lucru o negare a libertatii?

Ca un prim comentariu propriu, cred ca insasi schimbarea din starea implicita de rau in starea de bine care se face numai si numai de bunavoie este o exprimare personala a libertatii de a alege intre moarte si viata, intre propunerea Lui Hristos de a trai asemenea Lui si propunerea celui rau de a exista negandu-L pe Dumnezeu.

Libertatea nu inseamna a face ceea ce vrei, fara sa tii seama de ceilalti si de Dumnezeu.
Adevarata libertate a fost cea a lui Adam in rai, inainte de cadere, cand era in comuniune cu Dumnezeu. Iesind liber din aceasta relatie de dragoste cu El, in mod paradoxal, a devenit mai putin liber, pentru ca s-a robit propriei persoane.
Hristos ne face din nou liberi, dar, la fel ca in cazul botezului, nu in mod magic, automat. Trebuie sa asumam si noi aceasta libertate, sa o 'lucram'.

Sa luam exemplu unor oameni care se iubesc: ei vor face fiecare ce ii face placere celuilalt, ce ii face bine, ce il bucura, in mod liber, nu pentru ca s-ar simti obligati sau dintr-o ascultare exterioara.
De altfel ascultarea conjugala in acest fel trebuie inteleasa, ca fiind rezultatul direct al dragostei.

E ceva ce nu inteleg: esti in fata unui strain, ai un cutit in mina stinga si un puf de gisca in cea dreapta; trebuie sa alegi, infigi cutitul sau incepi sa il gidili. Ce alegi mai usor?

Depinde de cum ti-ai trait viata pana atunci ;-)
Asta spunem noi, ca libertatea noastra adevarata este in functie de eliberarea de egoism, si de ceea ce decurge din el.

Existential, toti suntem robi ai lui Dumnezeu. Prin dragostea Sa am fost adusi la existenta, si, prin acest fapt, Dumnezeu ne robeste pentru vesnicie. Nu putem exista prin noi insine, ci numai in relatie cu El.

Daca in intelesul curent, calitatea de rob, presupune intr-o masura mai mica sau mai mare, anularea libertatii, in relatia Dumnezeu-om, paradoxal, omul ca rob al lui Dumnezeu are o libertate neingradita.

Slujind diavolului si patimilor nu facem nimic altceva decat sa ne pierdem adevarata libertate, ajungand sa slujim fapturii, in locul Creatorului.

Numai Dumnezeu este garantul libertatii absolute. Prin urmare, Dumnezeu este primul si singurul Domn, caruia, trebuie sa-i slujim. Cu El avem partasie atunci cand, in mod liber, savarsim binele.

Potrivit acestui rationament, si ingerii cazuti sunt robii Lui Dumnezeu - ceea ce este fals.

Eu cred ca expresia "rob al Lui Dumnezeu" nu inseamna "sclavul Lui", ci "cel care urmeaza voii Lui prin voia sa libera".

Eu aveam impresia ca suntem fii ai lui Dumnezeu.

@Fani - nu te inteleg. Crestinii sunt liberi sau se elibereza de ce anume?
Cred ca nu se foloseste termenul potrivit.
Uite ce inseamna libertate:

http://dexonline.ro/search.php?cuv=libertate

Si nu cred ca in credinta este vorba de libertate. In momentul in care suntem crestini si practicam credinta, nu mai suntem liberi. Totul este a lui Dumnezeu.
Nu mai putem sa alegem, pentru ca exista niste canoane.
Asta ma doare pe mine.
As vrea sa ma simt libera in credinta, adica sa ma simt bine cu alegerile mele si sa nu am remuscari sau probleme daca iau o decizie care nu corespunde unor canoane. Nu ma simt libera, pentru ca trebuie mereu sa pun in balanta: omul sau Dumnezeu.
Daca in familie am luat o anumita decizie, sau am gresit intr-un moment, nu inseamna ca iubesc mai putin sotul, sau parintii, sau etc. Ei daca nu sunt perfecta si iau alta decizie in credinta,mai potrivita mie, inseamna ca sunt mai putin crestina, ca-l iubesc mai putin pe Dumnezeu.
Voi in familie fortati, sau sunteti fortati cu ceva? Sau fiecare poate avea si sfera lui personala?
Sunt de acord si cu ce spune Windorin, cu o exceptie: nu suntem robi diavolului, sau patimilor, sau pacatului.
Nu cred ca anumite lucruri sau fapte pe care le facem sunt ale diavolului. or fi ele patimi, pacate, dar sunt pur omenesti.
Eu spun ca nu exista numai Dumnezeu si diavolul (nu am inteles nici acum daca acesta exista de fapt), ci mai exista si omul.
Omul nu este nici sfant/zeu, dar nici diavol. Sa fie clar.
Ma exprim neclar, stiu. Nu ma simt bine.

Sophia, nu uita ca vorbim de o fire cazuta in pacat. Acum libertatea se realizeaza prin ascultare. Pentru cel necredincios libertatea consta in egoism: Eu sunt liber cand fac ceea ce vreau. Pentru crestin, libertatea consta in iubire si in Dumnezeu: Sunt liber cand fac ceea ce vrea Dumnezeu.

Asa gandesc si eu: nu suntem liberi, de fapt.
Suntem robi ai carni, ai patimilor..

Libertatea este o eliberare de pacate, reiese si din citatele postate: "Oricine savarseste pacatul este rob al pacatului."
Libertatea crestinului vine doar din lepadarea de sine si urmarea voii lui Dumnezeu.

Decât LIBER și în păcat, mai bine ROB dar în Hristos!!!

Libertatea nu este tot una cu libertinajul! Libertatea nu este decat ROBIE in Hristos! De aceea avem poruncile ca noi singuri nu stim sa ne indreptam catre El, caci si in gradina Raiului fiind omul, tot nu a ascultat de Dumnezeu! Astfel „ingradit” de porunci, esti LIBER in Hristos! Asa cum a zis famenul etiopian catre Sf.Filip: ”cum voi intelege oare de nu ma calauzi cineva?” Asa sunt poruncile lui Hristos: calauzitoare catre El, PACEA, LIBERTATEA SI DEPLINA BUCURIE VESNICA!!!
Libertatea este sa iti alegi drumul cu Hristos sau fara El. Dar iti asumi responsabilitatile! Vom da seama pt toate faptele noastre, chiar si pt cele tainuite din inima nostra, chiar si pt orice cuvant desert rostit!

Atat timp cat esti departe de PACAT, esti ROBUL LUI HRISTOS, dar in acelasi timp LIBER IN HRISTOS!!!

Cand fac un pacat, ma simt ingreunata, amarata, inrobita, in lanturi...
Imediat dupa ce ma spovedesc, greutatea lanturilor dispare, ma simt ca si cum mi-as fi recapatat libertatea...

Am incercat sa inteleg "robia omului" ca derivand din faptul ca acesta nu isi are in sine cauza si principiul propriei sale existente. Omul depinde pentru vesnicie de Dumnezeu, de voia si planul Sau cu privire la El. De aceea, implinirea sa existentiala, desavarsirea sa, presupun slujirea Lui Dumnezeu si, desigur, urmarea voii Sale.

Omul nu se va putea niciodata desavarsi slujind altui domn al acestei lumi create. In acest sens, Mantuitorul spune ca "nu putem sluji la doi domni, lui Dumnezeu si lui mamona". Numai pe El Il putem numi "Unul Sfant, Unul Domn".

Desigur, din aceasta perspectiva, si ingerii cazuti putem spune ca raman robi ai lui Dumnezeu, insa, unii care, din mandrie, nu-i slujesc Lui, ci vor sa li se slujeasca. Dumnezeu ramane Creatorul si Stapanul lor, fara a le incalca insa libertatea.

Din dragoste nemarginita fata de noi, Dumnezeu a randuit ca prin jertfa Mantuitorului sa fim infiati, astfel incat, sa nu mai fim robi, ci fii, asadar, mostenitori ai Imparatiei.

Frumos spus. Imi vin in minte cuvintele lui Petre Tutea care spunea: "Robeste-ma, Doamne, ca sa ma simt liber."

In masura in care ne eliberam de pacat, devenim intr-adevar liberi, devenim ceea ce Dumnezeu ne-a facut deja: fii lui, si il ascultam din dragoste.
sa nu uitam ce a spus Hristos apostolilor inainte sa fie rastiignit: de acum nu mai sunteti robi, ci fii. Sigur, suntem si slujitori ai lui Dumnezeu, dar din dragoste, ca niste fii, nu de frica.

Este o neintelegere la mijloc.

Sophia, a asculta de voia lui Dumnezeu nu inseamna a tine niste reguli. Daca sculti intr-adevar de voia lui Dumnezeu iti iubesti sotul cu adevarat, iti iubesti semenii, colegii, si gasesti solutii pentru problemele care apar. Prima porunca e dragostea de Dumnezeu si de aproapele. Regulile sunt adaptabile la context - mai ales cu ajutorul unul duhovnic. Stiu ca acolo unde esti nu ai, insa Dumnezeu ti-l va trilite candva. Pana atunci incearca sa urmezi Evanghelia, incearca sa faci bine, si sa nu faci pacatele pe care le stim. In ce zi postesi si in care nu reusesti, sau trebuie sa te adaptezi, nu asta o sa te intrebe Dumnezeu la judecata.
Nu te mai necaji!
Incearca sa iti urmezi constiinta si nu te culpabiliza. Spune-i lui Dumnezeu in rugaciune, direct, cand ai dubii dzaca ceea ce faci este bine, si El te va lumina.

Este adevarat, dar este numai o parte a adevarului despre libertatea crestina:

2 Corinteni 3,17: 17. Domnul este Duh, si unde este Duhul Domnului, acolo este libertate.

Galateni 5, 13-14: Caci voi, fratilor, ati fost chemati la libertate; numai sa nu folositi libertatea ca prilej de a sluji trupului, ci slujiti unul altuia prin iubire.
Caci toata Legea se cuprinde intr-un singur cuvant, in acesta: Iubeste pe aproapele tau ca pe tine insuti.

Iacov 2, 12-13: Sa vorbiti si sa lucrati ca niste oameni cari au sa fie judecati de o lege a slobozeniei: caci judecata este fara mila pentru celce n'a avut mila; dar mila biruieste judecata.

Sigur, libertatea consta in urmarea lui Dumnezeu, caci El ne face liberi. dar a-i urma Lui este ceea ce noi, crestinii botezati si care ne impartasim, incercam sa facem. In masura in care o facem, devenim din ce in ce mai liberi cu adevarat, cu libertatea lui Dumnezeu, curatim adica din ce in ce mai mult imaginea lui Dumnezeu in noi.

A-i urma lui Dumnezeu inseamna a trai evanghelia cu adevarat. Pirma etapa este ca macar sa incercam.

TOTUL depinde de CE ti-a facul respectivul! ..si in multe cazuri nu tine figura cu intorsul celuilalt obraz.
Pina si Hristos in diverse momente a tulit-o, strecurindu-se printre cei care voiau sa-l ia la bataie, deci nici El nu a intors obrazul in toate cazurile. Eu nu am timp de citate din Evanghelii( Poate reuseste cineva sa mi le posteze, multumesc anticipat), inainte sa sara Anna21 cu gura ca nu furnizez citate :))

Sa nu uitam totusi ca acest fel de eliberare de pacat este o sabie cu doua taisuri. Pentru pacatele grele mai ales suntem responsabili si in fata legii. Indiferent de cit de usurati devenim in urma spovadei nu suntem absolviti de pedeapsa justitiei umane.

Eu nu cred ca ti-ar conveni ca cineva care sa zicem ca te-a violat sa fie absolvit de pacatul agresiunii si a violului doar TRECIND pe la un Duhovnic si citind citeva acatiste.

Adica libertatea noastra este conditionata de prezenta Duhului Sfant in noi. F clar, as zice.
Esti plina de Duh Sfant?
Eu nu.

Un alt fel de a spune sa te lepezi pe sine.
Eu nu am facut asta.
Nici nu-mi iubesc aproapele mai mult decat pe mine.
Ba ma iubesc pe mine ff mult (ma rasfat in fiecae zi in multe feluri: de cand ma trezesc, pana seara doar confortul meu il caut).
Nu vreau sa judec pe nimeni, dar.. sa vina in fata cel care poate spune ca iubeste pe ceilalti ca pe sine insusi. Asta este masura sfintilor! Ei sunt liberi, da.
Noi suntem robi, inca. Robi ai propriilor patimi si a iubirii de sine.

Bun, tu ai mila?
Mila de ceilalti?
Eu nu am nici macar mila de mine.. si stiu ce ma asteapta.

Evident ca incercam. Si eu incerc.
Este suficient?
Eu sunt o mama aspra.. is spun copilului: fa aia! El, saracul, raspunde: "o sa incerc".
"Ce-i aceea "o sa incerc"? Faci sau nu faci?" Mda. Asa vorbesc cu el.
Cu mine sunt ingaduitoare: incerc sa tin post, incerc sa iubesc aproapele etc.
Tot incerc si ma mangai cu asta.

Asta nu este libertate, Fani. Vorbesti de iubire, mila etc. Dar le ai?
Libertatea este doar din viata intru Hristos.

Anna, cred ca ai multa smerenie, de aceea vorbesti asa.
Insa ai grija ca neincrederea prezentei lui Dumnezeu in noi, cu toate pacatele noastre, nu este buna nici ea. Sfintii se numeau mereu pacatosi pe ei insisi dar in acelasi timp credeau cu tarie ca Hristos i-a inviat. Inca un paradox..

Sigur ca da: prin botez si prin mirungere. Si tu la fel.
Si prin impartasanie.
Sigur, Sfantul Duh nu-si gaseste casa prea impodobita si curata, dar El este acolo.. Si are ingaduinta.

Constiinta propriilor pacate nu exclude prezenta dragostei in noi.
Iar durerea ca nu avem acea dragoste, pe care tu o simti, este deja dovada ca esti pe drumul cel bun.

Asta cred ca am. Insa probabil prost intrebuintata.
Totusi, asa pacatosi cum suntem, Hristos locuieste in noi la impartasanie.
Eu nu cred ca Hristos si apostolii in epistole le vorbeau in pasajele citate de mine numai viitorilor sfinti din calendare. La inceput, toti crestinii se numeau sfinti - si ajunge sa citesti epistolele in care sunt admonestati ca sa vezi ca asta nu inseamna ca viata lor crestina era perfecta.

Le am numai partial. Cred insa cu tarie ca Dumnezeu nu ma leapada pentru ceea ce incerc sa fiu, si ma va ajuta sa cresc.
Sigur, dar noi la Liturgie primim viata intr Hristos.
Libertatea crestina vine impreuna cu aceasta viata. Bineinteles, creste impreuna cu dragostea si credinta noastra.

Nu, Fani, cat te inseli.. nu sunt smerita deloc. Mi s-a mai spus ca sunt smerita si nu-mi place sa las o falsa impresie.
Daca m-ai cunoaste, ai vedea.. sunt plina de mine, sunt trendy (nu port jeans mai putin decat diesel si-mi plac pantofii scumpi) si cu adevarat nu fac bine altora. Nici macar nu prea am prieteni (decat virtuali, care sunt.. exceptionali! dar cred ca daca m-ar cunoaste cu adevarat nu i-as avea nici pe aceia). Mai bine m-a ghicit Andrei.

Mda, pana la urma.. poate ca doar eu ma simt in robia patimilor. Poate nu este ceva chiar asa comun.

Stai linistita ca si ea te-a ghicit insa nu i-ai detectat sarcasmul :))

Sarcasm? Fani este f diplomata. Eu sunt impresionata de dibacia cu care se foloseste de idei si cuvinte. Nu mi se pare deloc sarcastica si nici nu ar avea de ce.. este prea talentata in manipularea situatiei (nu o lua ca pe o ironie, Fani. Chiar este un talent).

(Dar tu, Andrei, proiectezi, aici. Cred ca tu esti cel mai "transparent" de pe forum.)

I-am iertat pe medicii care m-au adus in situatia in care sunt acum... si crede-ma, nu e putin lucru...

Bucurie!
 

Cred ca in Jurnalul Fericirii am citit lucrul asta: Handel sau Haydn a fost intrebat de ce muzica lui religioasa este atat de vesela in loc sa fie ceremonioasa si solemna. Raspunsul a fost ca de cate ori se gandeste la Dumnezeu il cuprinde bucuria.

Parerea mea este ca un crestin este cu adevarat liber doar atunci cand se poate bucura in Hristos, cand bucuria sau veselia nu i se par pacate, cand urmarea lui Hristos nu inseamna o serie de reguli care trebuie urmate, cand viata nu mai arata ca un sir lung de pacate, cand fericirea se poate citi pe fata, etc..fiindca un om fericit nu poate fi decat liber.

Maica Siluana ne invata:
 

Omul liber şi responsabil

ØSubiectul responsabilităţii nu poate fi decât o persoană.
ØChiar şi persoana poate fi iresponsabilă sub puterea unor forţe coercitive care depăşesc capacitatea ei de apărare psihologică şi de „reacţie cerebrală”.
ØResponsabilitatea cere două condiţii esenţiale:
·să fii în deplinătatea facultăţilor raţiunii,
·să fii liber pe acţiunile tale.
ØLibertatea este aproape sinonimă cu
·responsabilitatea persoanei faţă de propriile sentimente şi cu
·puterea, capacitatea de a le gestiona.
ØPersoana umană, în virtutea conştienţei şi a capacităţii de reflecţie autonomă, e responsabilă de propria gândire, acţiune şi simţire întrucât e conştientă de sine şi de posibilităţile de a-şi recunoaşte propriile nevoi, sentimente şi dorinţe şi de a le gestiona responsabil în raport cu sine şi cu celălalt.
ØResponsabilitatea umană se fondează pe libertate. Între ele există un raport de reciprocitate, unitate şi intercondiţionare.
ØUn act responsabil este:
·voluntar adică o lucrare ce derivă din voinţă cu cunoaşterea deplină a scopului;
·co-respunzător maturităţii şi libertăţii personale;
·imputabil (discutabil) moralmente;
·liber.
ØExistă o deosebire, uneori foarte subtilă, între un act voluntar şi un act aparent liber.

Cele mai frecvent întâlnite piedici în calea actelor voluntare şi responsabile:
ØSila (violenţa, constrângerea) - poate fi:
oabsolută şi totală – faptele săvârşite în aceste condiţii nu atrag după ele responsabilitatea;
orelativă sau parţială – actele sunt culpabile dacă era posibilă împotrivirea şi nu s-a opus o rezistenţă suficientă;
osilă psihică – aparent fără cauze externe, dar care constă într-o obsesie sau constrângere internă, determinată de condiţiile de viaţă în care trăieşte persoana respectivă.
ØFrica:
oE cel mai puternic obstacol în cale libertăţii umane.
oProvine din zona emoţionalului, este o emoţie primară, o stare emoţională cu care ne naştem, emoţie care poate înrâuri în mod hotărâtor reacţiile organismului pe latura exterioară (de execuţie).
oAre o mare influenţă asupra voinţei.
oDupă cauza care o provoacă poate fi: internă (anxietate, angoasă, panică) sau externă (cauzată de pericole vizibile, iminente)
oDupă gravitate, frica poate fi: grea sau uşoară.
oDepinde de structura sufletească a persoanei, de structura emotivă, în special.
ØIgnoranţa:
oe definită ca „neştiinţa sau lipsa de cunoaştere a unor lucruri pe care de fapt cel în cauză ar trebuie să le cunoască”;
oe mai degrabă un impediment cultural şi cognitiv;
oculpabilitatea ignoranţei depinde atât de neglijenţa sau delăsarea subiectului, cât şi de însemnătatea obiectului faţă de care se manifestă.
ØPatimile:
oSunt dependenţe psihologice şi chiar somatice ale omului devenit pasiv.
oDin punct de vedere psihologic sunt fie:
§Stări patologice ale unor sentimente care pun stăpânire pe sufletul omenesc,
§Fie sentimente obsesive care silesc omul să acţioneze numai în direcţia lor.
oDin punct de vedere moral, sunt pofte puternice îndreptate spre anumite bunuri senzoriale care pot provoca o desfătare şi care uneori se opun exercitării libere a voinţei omeneşti. Ex.: ura, supărarea, gelozia, disperarea, groaza, etc.
ØDeprinderile:
oSunt elemente ce provin din zona voinţei: „Acte voluntare la origine, prin repetare, ajung să se execute cu mai mare precizie şi uşurinţă şi fără control conştient, ceea ce înseamnă pentru persoana care le posedă o cruţare de energie şi timp, precum şi câştigarea dispoziţiei de a acţiona în acelaşi împrejurări, întotdeauna la fel.”
oFaptele făcut din deprinderile rele sunt culpabile, deoarece deprinderile au fost dobândite în mod conştient.
oDacă subiectul se sileşte să dea voinţei sale o direcţie opusă celei a deprinderii rele, chiar dacă deprinderea biruie, fapta este involuntară, ceea ce diminuează culpabilitatea şi responsabilitatea.
ØAlte influenţe:
oParticularităţile specifice;
oInfluenţa sistemului hormonal;
oInfluenţa constituţiei somatice, temperamentale;
oTulburări mintale;
oSugestia hipnotică;
oInfluenţa mediului fizic şi social;
oVârsta, sexul, rasa etc.

...contiunare
 

Responsabilitatea existenţială: apelurile vieţii şi răspunsurile omului
ØFrankl (supra-vieţuitor a patru lagăre de exterminare): „A fi om, persoană, înseamnă a decide de fiecare dată ce să faci cu tine însuţi, iar aceasta însemnă, la rândul său, a-ţi asuma responsabilitatea propriilor acţiuni şi ale propriei conduite.”
ØFiecare om are un loc şi o misiune în lume, ceea ce i se cere este doar să le descopere.
ØOmul poate descoperi un sens în fiecare şi în orice situaţie de viaţă, chiar şi în cele mai dificile şi lipsite de orice speranţă, prin:
oTrăirea a ceea ce este valoros (natura, arta, relaţia etc.).
oCrearea de valori (materiale, artistice, spirituale).
oSuportarea a ceea ce este de neînlăturat, de neschimbat (boală, pierderea celor dragi, etc.).
oPrin atitudinea de a-şi fi credincios sieşi şi de a se putea privi în faţă.
ØA fi responsabil de propria viaţă, de tine însuţi, înseamnă:
oA-ţi da seama de propria importanţă, de ceea ce „s-a investit în tine” pentru a răspunde în mod serios apelurilor vieţii.
ØDecizia îţi aparţine: poţi opta pentru:
oO viaţă autentică, plină de sens, sau
oTe poţi irosi într-un simulacru existenţial, tu fiind sursa propriului eşec, nu împrejurările, condiţiile exterioare.
oDacă anumite condiţionări sunt greu de depăşit sau chiar de nedepăşit, faptul de a-ţi trăi viaţa în mod real şi responsabil îţi aparţine în exclusivitate.
ØFrankl: Trebuie să-i învăţăm pe cei disperaţi că, de fapt important nu este ce aşteptăm noi de la viaţă, ci, în doar ce aşteaptă viaţa de la noi! Nu noi căutăm sensul vieţii, ci simţim că suntem permanent întrebaţi ca oameni, întrebări puse în fiecare zi şi în fiecare moment, cărora trebuie să le răspundem exact nu doar în:
oMeditaţii, fantasme, imaginaţie,
oCuvinte, declaraţii, lozinci, promisiuni,
oCi printr-o acţiune corectă, cu un comportament corect.
ØFrankl: „Motivat de voinţa de sens, omul, în faţa condiţionărilor de orice tip, dincolo de a le obiectiva în virtutea capacităţii de autodistanţare, este capabil de a recunoaşte în ele probleme de rezolvat şi sarcini de îndeplinit pentru propria formare.”
ØÎntr-o asemenea perspectivă, omul trebuie să acţioneze în existenţa sa:
oNu pentru a realiza plăcerea (Voinţa de plăcere, Freud).
oNici puterea (Voinţa de putere, Adler),
oNici măcar pentru realizarea de sine,
oCi pentru a urma o împlinire de sens (Voinţa de sens, Frankl).
ØFrankl: Omul este responsabil
onu numai pe orizontală, „faţă de…„: viaţă, normele de convieţuire socială, propria conştiinţă morală ca produs social, ci
omai ales pe verticală, „faţă de Cineva personal”, înaintea Căruia răspundem nu doar pentru „păcatele” noastre, ci mai ales de ceea ce am devenit şi am împlinit din „talantul”, sensul, rostul nostru existenţial.
ØDin nefericire, interpretarea religioasă accentuează o viziune moralist negativă asupra responsabilităţii omului, apăsând pe culpabilitatea înaintea lui Dumnezeu faţă de păcate comise sau chiar pe necesitatea mântuirii mai curând decât pe responsabilitatea pozitivă (actuală), existenţial vocaţională şi axiologică a omului, pe cerinţa de a-şi cultiva talantul personal într-o viaţă trăită plenar şi responsabil în Prezenţa lui Dumnezeu. Multe păcate nu sunt decât consecinţe nefaste ale unor frustrări existenţiale sau deficienţe în planul realizării personale.

Conştiinţă morală, culpabilitate şi responsabilitate morală
Conştiinţa psihologică
ØEste capacitatea persoanei umane de a se percepe în propria individualitate unică şi irepetabilă; este discernământul psihologic, faptul de a fi conştient de sine.
ØSe formează în timpul vârstei evolutive prin interacţiunea dintre tendinţele interne ale subiectului şi condiţionările externe din mediul ambiental până la libertatea de a alege şi capacitatea de a fi responsabil de alegerile făcute.
ØEste nucleul stabil în jurul căruia se va structura eul ca centru unificator, coordonator şi propulsor al alegerilor operante după criterii de valoare.
Conştiinţa morală

ØPresupune existenţa conştiinţei psihologice şi este chiar această conştiinţă ajunsă la un grad maxim de diferenţiere, la un mod de a fi în lumea valorilor.
ØEste un fel de loc lăuntric, un fel de busolă de orientare pentru sine şi în raport cu ceilalţi, o instanţă lăuntrică, centrul de referinţă care ghidează persoana în alegerile sale.
ØEste o funcţie a persoanei şi pentru persoană, nu este o voce a firii, ci a persoanei.
ØOrdinea morală există nu pentru că persoana se conformează firii, ci pentru că firea se personalizează în persoana care vorbeşte cu Dumnezeu.
Culpabilitatea

• Sentimentul de culpă, de vină:

Øface parte din sănătatea psihologică şi morală a persoanei;
Øeste un factor stimulativ în dezvoltarea personalităţii şi a simţului datoriei şi responsabilităţii;
Øeste un mecanism de protecţie a persoanei pentru a nu fi lezată prin devieri şi scăderi ale demnităţi morale
Øşi un paznic al standardului etic care nu permite inconsecvenţe, oscilaţii morale peste limitele admisibilului.
ØSuferinţa produsă de sentimentul de vină poate fi un punct de plecare în atitudinea responsabilă a omului faţă de propria viaţă şi moralitate în raport cu sine şi cu ceilalţi.

• Sentimentul de culpabilitate:

ØEste de origine nevrotică şi semnul unei retardări etice.
ØÎngrădeşte libertatea lăuntrică şi frânează dezvoltarea persoanei.
Responsabilitatea morală
ØPresupune un comportament responsabil, autentic moral, rezultat dintr-o decizie matură, liberă şi responsabilă. Un om moral autentic nu face răul pentru că nu-l face, ci pentru că face binele şi pentru că nu are nevoie de „motive” să nu facă răul.
ØPresupune:
olibertate de voinţă – eul este sursa creatoare de dorinţe şi de decizii, dar nu e constrâns să le manifeste nici de condiţii exterioare, nici de impulsuri lăuntrice.
oşi libertate de acţiune – care se manifestă acolo unde dorinţa şi decizia survenite nu întâmpină dificultăţi în calea realizării lor.

A spus Maica Siluana asta?
Hmm, niciodata nu mi-a placut abordarea analitica a psihicului uman.
E asa de seaca.. Adica intai trebuie sa "ucizi" subiectul ca sa-l poti diseca si analiza "obiectiv".
Dar dupa ce-l diseci nu vei gasi viata in el (evident).

Intr-adevar nu am fost sarcastica. Si sper ca nici manipulatoare n-am fost ;-)
Mi se pare ca dai dovada de smerenie pentru ca mereu vezi ce putin faci, ce putin reusesti etc. Dar sigur, nu te cunosc.. Este greu sa vorbesti cu persoane virtuale. Este o ispita sa ai o anume impresie despre caracterul lor.

Mi-a mai venit ceva in minte dupa ce ti-am scris: ca de fapt, nimeni nu ar fi putut raspunde pozitiv la intrebarile tale (daca eu chiar am dragoste adevarata, duh etc) pentru ca daca ar avea acea dragoste si ar fi sfant, ar fi si mai smerit si si-ar vedea si mai bine micile greseli pe care le mai are, si care ar cantari mult mai mult pt el decat pt noi pacate mai mari. Cine ar raspunde pozitiv? Un om mandru, de tipul fariseului. 'Multumesc Doamne ca eu sunt asa si pe dincolo..'
Si sfantul Pavel spune despre el ca este cel mai mare dintre pacatosi... Si tot el ne vorbeste de libertatea crestinului.

Eu cred ca prin insusi faptul ca Hristos ne-a primit, prin botez, mirungere si euharistie, suntem sfintiti, chiar daca nu am ajuns la nievel personal prea sus, 'inca'. Trebuie cred sa fim constenti de asta cu bucurie (cum zicea Noesisaa), cu seninatate, dar si cu smerenie. Constiinta pacatului nu ar trebui sa ne duca la o atitudine negativista, intunecata. Ar trebui sa primim darul libertatii chiar daca nu-l meritam.

Este adevarat ca exista mari sfinti care isi plangeau mereu pacatele. Dar erau ei feriti de bucurie? Nu prea cred, totusi. Poate ma insel.

(Imi amintesc de povestea din Pateric cu sfantul Antonie (sau altul, nu mai stiu) caruia ii spune Dumnezeu ca este un om mai sfant ca el in lume. Si il trimite la un cizmar, om casatorit si modest, care nu parea sa faca nimic special. Sfantul il iscodeste si pana la urma urmelor acesta ii raspunde: Pai eu stau in usa lucrand si cand trece cineva imi spun: acesta se va mantui, dar eu nu...)

Sf. Liturghie
 

"Noi, care pe heruvimi cu taina inchipuim si facatoarei de viata Treimi intreit sfanta cantare aducem, acum toata grija cea lumeasca sa o lepadam(...)... ca pe Imparatul tuturor sa-L primim, pe Cel inconjurat in chip nevazut de cetele ingeresti, aliluia, aliluia, aliluia. "

...o invitatie de a deveni liberi chiar in timpul Sf. Liturghii. :) Nu esti vrednic sa-L primesti pe Imparat daca nu te eliberezi de tot ceea ce te ingrijoreaza, fiindca, spun eu, in sufletul care il primeste pe Imparat nu este pur si simplu loc si de Hristos, si de griji si ingrijorari sau temeri.

Nu stiu de ce, mult timp, pana chiar recent, nu am facut conexiunea intre Heruvic si Ca pe Imparatul. Cand acum imi dau seama ca ele de fapt impreuna au un inteles deosebit.

Da Noesissa, ai mare dreptate.Dar mai e o ispita:sa fim constienti, ca noi suntem constienti

Ceea ce citesti iti modifica intotdeauna perceptia realitatii si perceptia sinelui. Este cunoscut ca daca citesti articole medicale incepe sa te doara pe ici pe colo, daca citesti un tratat de psihiatrie te regasesti si acolo..etc.
Omul este foarte permeabil sugestiei. Si nu realizeaza ce se intampla cu el (de aici eficienta mass mediei in formarea opiniilor).
Noi citim despre invatatura bisericii incercand sa ne gasim calea.
Este inevitabil sa nu ajungem sa ne atribuim calitati ale sfintilor. Calitati pe care in realitate NU LE AVEM! Dar in dorinta fierbinte de a deveni asemenea unui sfant, asemenea lui Hristos, in final, incepem sa cautam in noi senzatii, inclinatii, sentimente, trairi de toate felurile..
Se vorbeste despre iubire. Iubirea pe care o traiesc eu este aceeasi cu a unui om care-si dedica toata viata slujirii altuia? Cred ca nu.
Mila, generozitatea, credinta, nadejdea.. sunt ca ale unui sfant? Nu.
Eu cred ca nu cunosc mila, generozitatea, credinta adevarate. Dar daca mi se cere asa ceva, eu pornesc de la premisa ca le am si le caut in registrul meu de TRAIRI LUMESTI: asta nu, asta nu.. ia stai, asta seamana a mila! etc.

Ca sa nu lungesc povestea.. pe masura ce acumulez informatii despre ceea ce este un crestin adevarat, pot ajunge sa-l mimez eficient si inconstient! Si invatatura ortodoxa: poate fi asimilata ca o lectie. Dar poate ca trairea autentica lipseste. Si eu nici nu stiu! Cat de tragic ar fi!

De aceea cred ca ar trebui sa-mi tin intotdeauna pacatele in fata ochilor.
Nu prea e loc de bucurie, ai dreptate. Poate ca gresesc, dar mi-e teama sa nu ajung sa ma cred crestin adevarat, fara a fi. Ar fi o moarte pt. mine.

(Un semnal de alarma ar fi ca stiu deja prea multe - la nivel pur intelectual- fata de cat traiesc, cata experienta de viata crestina am etc. Cred ca trairea si cunoasterea ar trebui sa decurga una din alta. Iar daca m gandesc la Sf. Maria Egipteanca, femeie necitita care stia Scripturile, este firesc sa dobandim cunoastere prin credinta, nu invers)

Cat de adevarat si in ceea ce ma priveste. Dar cred ca bucurie trebuie totusi sa existe. Chiar si numai bucuria ca am fost adusi din inexistenta la existenta si ca, atat cat ne-a dus capul si inima si chemarea, am avut macar putzina cunostinta de lucrurile astea. Sunt foarte multe motive de bucurie in Acatistul de multumire, de exemplu, contemplarea creatiei, daca ne gandim la oamenii pe care ni i-a scos Dumnezeu in cale, unii spre bucurie, altii pentru a invata ceva etc. Constientizarea starii noastre de pacat nu ar trebui sa intunece bucuriile astea, poate gresesc.

Cred ca libertatea e libertate doar atata timp cat nu se anuleaza singura.
Si nu se anuleaza numai in prezenta Duhului. Prin Duhul libertatea e chiar
libertate. Altfel, ori se autodistruge ori se transforma in robie. Robie rea.
"Iubeste si fa ce vrei" asta vrea sa spuna. Nu poti iubi cu adevarat decat
in Duhul.
Noi nu libertatea trebuie s-o cautam, ci sensul nostru, rostul nostru, menirea
ce ne-a fost data. Asa cum frumos a aratat geo.nektarios. Libertatea e
culoarul prin care-L cautam pe Dumnezeu, si ne regasim in El pe noi. Destinul
e lucrarea data noua de Dumnezeu in sprijinul mantuirii noastre. E sarcina
si crucea noastra, acceptata sau nu, in deplina libertate. Aici avem deplina
libertate: de-a accepta sau nu acest destin.

Cred ca ai dreptate ca exista pericolul mandriei, adica de a ne considera mai sfinti decat suntem.
De aceea spuneam ca daca raspundem pozitiv la intrebarea daca avem dragoste in sensul dumnezeiesc, inseamna ca nu avem...
Nu foloseste sa incercam sa vedem cat de sfinti am ajuns. Foloseste mai mult, bineinteles, sa vedem cat de sfinti nu suntem. ;-)

Dar ce vroiam eu sa zic este pe alt plan: indiferent de nevrednicia si pacatosenia noastra, Dumnezeu ne-a primit, ne-a unit cu El, deci prin aceasta suntem sfintiti, este arvuna sfinteniei noastre viitoare, caci sfintenia vine intotdeauna de la El.
Ne ramane sa ii multumim (sa 'savarsim euharistie' pentru toate), si sa incercam sa facem si noi bucatica de drum care ni se cere.
Dar libertatea crestina o avem deja si dupa legea libertatii vom fi judecati. Vezi epistola lui Iacov.
Si cred ca ideea asta este prezenta si in pilda fiulul ratacitor: fiul cel mare, care a ramas acasa, nu iese prea bine la socoteala. A ramas acasa, este credincios, dar nu se gandeste sa-i ceara tatalui nici macar un ied sa petreaca cu prietenii! Caci tatal ii spune: Fiule, tot ce este al meu este al tau! Va dati seama, el a stat cu tatal in tot acest timp si nu a profitat de ce este al tatalui! Nu s-a purtat ca un om liber, care este liber sub privirea Tatalui! Este firesc ca se acreste si devine gelos...
Eu cred ca un crestin prea 'cuminte', care toata viata ramane slujitor si nu isi asue libertatea de fiu, nu va fi asa de sus in Imparatie.

Sa dau exemple de ce poate insemna concret aceasta libertate:
Pentru un crestin nu exista carti interzise cum au existat la un moment dat in occident. El poate cerceta totul si alege ce este bun. (Bineinteles, se poate opri singur de a citi anumite lucruri daca vede ca il smintesc sau nu ii sunt de folos)
Pentru un crestin nu exista loc interzis, pentru ca Duhul este in el si Duhul este peste tot, el s epoate ruga oriunde in Duh si in adevar (vezi discutia cu femeia samariteanca)
Pentru un crestin nu conteaza cum se imbraca ci duhul in care o face. Nu conteaza asa mult ce meserie face ci duhul in care face acea meserie (sigur, exlud meseriile care presupun un pacat clar, inselaciunea, curvia etc)
Un crestin incearca sa tina post dar il poate adapta la viata lui (aici intervine si ideea antinomica a 'conciliaritatii' lui cu parintele duhovnic, care il sfatuieste, insa nu il obliga sa faca un anume lucru; nu ar trebui ca autoritatea duhovnicului sa fie inteleasa ca o lege, ci ca un sfat demn de urmat)
Un crestin gandeste si cu capul lui, nu gandeste monolitic, incearca sa inteleaga si cu capul lui ceea ce i se spune, nu repeta papagaliceste ce spun altii. Isi ia riscul de a mai si gresi. Pentru a evita de a o lua pe cai strambe trebuie sa isi pastreze smerenia sa sa asculte bineinteles si ce zic ceilalti crestini, ce zice invatatura Bisericii. Insa cercetarea smerita si creativa este buna. Altfel nu am fi avut acum sfinti Parinti. Ei au gandit creator in cadrul sfintel traditii.
Se pot spune inca multe...

Cred ca ar fi interesant pentru orice cradle orthodox (ortodox din leagan) sa cunoasca un ortodox convertit. In experienta mea, din cei cativa pe care i-am cunoscut, ei expira bucurie, vorbesc despre credinta lor cu bucurie, vorbesc despre Hristos cu bucurie, au parca mai multa incredere in pronia lui Dumnezeu. In comparatie cu unii care sunt ortodocsi din copilarie, si care cateodata, sau pentru altii mai tot timpul, au impresia ca nu sunt pe calea ce buna, ca il supara pe Dumnezeu in continuu, ca sunt cei mai mari pacatosi, cei convertiti la maturitate, poate si din cauza ca, de obicei, inainte de a ajunge la ortodoxie au trecut si pe la alte confesiuni, sunt fericiti sa fie ortodocsi, stiu cu siguranta ca sunt pe calea cea buna, au acea bucurie pe care toti o avem cand descoperim ceva care ne schimba viata in bine.

Crestinismul este o religie a bucuriei ( de cate ori nu spune Mantuitorul "Bucurati-va" dupa inviere?), iar tristetea este temporara si trecatoare. Sigur, suntem tristi pentru pacatele noastre si pentru cat ne indepartam de Hristos prin ele, dar Hristos ne-a dat o cale prin care sa scapam de ele si sa ne (re)apropiem de El, nu? Un crestin care este mai tot timpul trist (spune ca isi plange pacatele), este imbufnat, zambeste sau rade din toata inima din an in Paste, si atunci se simte vinovat si spune ca a avut o ispita (cica Hristos nu a ras niciodata, deci nici crestinii adevarati nu ar trebui..?!) este un crestin care nu stie sa se bucure in Hristos. La fel cum spunea si Fani despre fratele fiului risipitor care a devenit gelos pe bucuria fratelui, iar tatal ii spune ca se putea si el bucura cu prietenii lui oricand ii vroia inima fiindca tot ce este al lui este si al fiului, trebuia doar sa indrazneasca.