Locuiesc intr-o tara majoritar catolica. Peste o luna, Biserica Ortodoxa va organiza o zi cand catolicii si protestantii vor veni sa vada o prezentare a Bisericii noastre. Deci vor veni sa asiste la Sf. Liturghie, apoi vor ramane vreo trei ore sa vada o prezentare a Bisericii Ortodoxe si apoi raman la vecernie. Preotul de aici va prezenta cam o ora. Vor veni si niste maicute si un monah care vor vorbi despre monahism cam o ora. Eu as putea avea cam o ora la dispozitie. Nu stiu ce sa le prezint. As putea sa le arat niste poze sau filmulete (cu duhovnici, spre exemplu – o sa le traduc). Sau poate sa le pun un filmulet cu Lumina Sfanta de la Ierusalim? Nu prea stiu. Daca aveti o idee, va rog sa-mi spuneti. Sa va inspire Domnul! Multumesc anticipat.

Elena

Cred ca filmulete cu mari duhovnici e foarte bine, cel mai bine poate prezenta ortodoxia cineva care o traieste cat mai curat si profund. Si filmul cu Sfanta Lumina e foarte bun, dar inteleg ca ai un timp destul de limitat la dispozitie. Ai putea face un mixaj, in care imaginile de la Ierusalim sa vina ca un fel de leitmotiv, ca un generic ce desparte unitatile de sens din interviul duhovnicilor, si sa prezinti tu pe scurt ceea ce spune eventual filmul cu Lumina, la care ai taiat sonorul.

Eu am avut contact cu alte confesiuni .Dupa parerea mea nu cred ca-i intereseaza ortodoxia .Pe ei ii intereseaza alte popoare,culturi ,obiceiuri poate chiar un loc viitor de concediu .Vorbesc in general ,nu vreau sa jignesc pe nimeni.
V-asi recomanda sa nu uitati crestinul roman ,pentru ca ei in biserica romaneasca vin .
Sint filme care prezinta obiceiuri de Pasti de Craciun , din saptamina mare.Nu stiu ce posibilitati aveti sa le procurati .
Doamne ajuta !

Multumesc, Irina. Da, daca le voi pune o inregistrare, va fi pe un ecran de proiectie cu ajutorul video-proiectorului, voi reduce sonorul si voi face traducerea celor zise de Preoti. Eu ma intreb ce v-a marcat pe voi mai mult si credeti ca i-ar ajuta si pe ei sa inteleaga mai bine Ortodoxia. Deci daca puteti sa-mi spuneti mai exact ce filmulet sa le pun. Ar mai fi posibilitatea sa le pun un filmulet cu un pelerinaj la Ierusalim (dureaza cam o ora), in care e inclusa si o parte cu Lumina Sfanta, si se vede ca Bisericile sunt ortodoxe, ca slujbele sunt ortodoxe, etc. Daca aveti alte idei, spre exemplu sa le vorbesc despre ceva, va rog sa-mi spuneti.

Legat de raspunsul Mariei, nu prea sunt de acord. Acesti oameni chiar sunt interesati de Ortodoxie, fiindca vad carentele si neimplinirea din catolicism si protestantism. Poate tu ai avut contacte cu alte confesiuni, dar cei pe care i-ai intalnit nu erau practicanti si in cautare. Acestia sunt. Daca vin sa petreaca o zi intreaga cu ortodocsii, eu cred ca nu fac asta ca sa afle despre diferite popoare, ci sa vada ce e Ortodoxia. Au mai venit o data la Sf. Liturghie. In bisericile lor, se sta jos si se ridica numai la anumite momente. Vazandu-i pe ortodocsi in picioare, desi li s-au pus si scaune la dispozitie, au ramas si ei in picioare la toata slujba. In plus au rezistat pana la sfarsit, desi dureaza mai mult decat dublu fata de slujba lor.

Poate va mai ganditi la ce as putea face. Daca e interesant, pot sa discut cu Preotul sa marim la vreo 2 ore partea asta. Numai ca nu trebuie nici sa se plictiseasca. Sa fie succint, la obiect, dinamic.

Domnul sa puna in gandurile voastre ceva de folos!
Elena

Uite cum ma gandeam. Poti face un generic de inceput cu o selectie din cele mai impresionante imagini de la Ierusalim, apoi ghideaza-te dupa un catehism ortodox- vezi pe www.sfaturiortodoxe.ro unul concis, si respectand structura de acolo, ilustreaza cu secvente din interviurile cu duhovnici. Tot pe "sfaturi ortodoxe" gasesti multe materiale video bune. Spre exemplu: la Tainele Bisericii Ortodoxe, selecteaza cateva imagini semnificative de la o nunta (punerea cununiilor, "Isaia dantuieste..." etc.), apoi vezi ce poti selecta din, spre exemplu, Par Cleopa "Despre nunta crestina" (gasesti tot pe "Sfaturi ortodoxe"). Tot acolo mai este un film cu parintele Arsenie Papacioc "Despre trairea ortodoxa", sau Parintele Staniloae "Despre Dumnezeu" (acestea merg la inceput, inainte de Taine,la o sectiune care s-ar putea chema Credinta Ortodoxa in Dumnezeu), sau Par Sofian "Despre curatirea launtrica" (asta ar merge in legatura cu Spovedania si Impartasania). Iti trebuie timp si rabdare sa parcurgi si sa alegi momentele cele mai bune, mai potrivite, si sa le legi in ceva coerent. Personal cred ca ar fi mai bine asa, sa alegi chintesenta de la mai multi parinti, decat sa prezinti unul singur, dar ai nevoie de cineva care sa te ajute sa faci ajustarea pe calculator. Dumnezeu sa-ti ajute!

PT ELENA:

Eu cred ca in primul rand catolicii ar trebui sa-si dea seama ca se afla in erezia si departe de credinta adevarata;dupa aceea sa se sepede de ereziile lor,sa impartaseasac credinta ortodoxa,sa fie miruiti ,sa fie poate chiar rebotezati,si apoi primiti in Biserica la slujbe si rugaciuni.
Ei nici nu au voie sa participe la liturghie:

CANOANELE SINODULUI AL CINCELEA LOCAL DE LA LAODICEEA:
CANONUL 6:”NU ESTE INGADUIT ERETICILOR (PROTESTANTI ,CATOLICI) SA INTRE IN BISERICA (ORTODOXA) DACA STARUIE IN EREZIE.”


„NE VORBESTE PARINTELE CLEOPA”:VOLUMUL 4

„…Cat priveste pe ERETICI avem marturia dumnezeiescului Apostol Pavel care ne spune:
< De omul eretic, dupa intaia si a doua mustrare, departeaza-te,
Stiind ca unul ca acesta s-a abatut si a cazut in pacat, fiind singur de sine osandit. > (TIT 3,10-11)
ERETICII sunt vrajmasi ai adevarului si ai lui Dumnezeu (Psalm 36,20).ERETICII sunt fii ai celui viclean (Matei 13,18),in care nu ne putem increde (Ioan 2,24).
ERETICII,fiind vrajmasi ai lui Dumnezeu (psalm 36,20 si 91,9) nu avem voie sa-i iubim ca pe crestini,ca ei sunt fii ai diavolului,pui de vipera (Matei 3,7;12,34;23,33;Luca 3,7).Cu ERETICII nici nu avem voie sa ne rugam (canonul 10 si 64 apostolic) .Pacatul lor este impotriva Duhului Sfant,care nu are iertare nici in veacul de acum ,nici in cel viitor (Matei 12,31-32;Marcu 3,29;Luca 12,10).
Pe eretici nici in casa nu avem voie sa-i primim,nici „buna ziua” sa le zicem (II Ioan 1,10-11)
Se cade ,asadar,oricarui crestin al Bisericii noastre dreptmaritoare,sa fie un bun ostas al lui Hristos cu toata evlavia si cu manie barbateasca si tare sa apere prin cuvant si prin scris adevarul dreptei noastre credinte.
Nu se cade a fi bland acolo unde nu trebuie a te purta cu blandete.Ca,auzi ce zice proorocul:Acolo cel bland sa fie razboinic (Ioil 3,10).Acelasi lucru ne invata si Sfantul Pimen cel Mare,zicand:”Se cade noua a rabda toate,macar de ne-ar scoate cineva si ochii sau ne-ar taia mana noastra cea dreapta,iar daca cineva voieste a ne departa si a ne desparti pe noi de Dumnezeu ,atunci sa ne maniem „(Pateric,cuv. 118).
Si iarasi zice:”Intaia oara fugi,a doua oara fugi,a treia oara fa-te sabie cu cel ce vrea sa te desparta pe tine de dreapta credinta”.
Cat priveste credinta ereticilor,nu putem avea impartasire cu ei nici in rugaciune,nici in celelalte Taine ale Bisericii lui Hristos,pana nu vin la dreapta credinta.
(Canoanele 10-11 Apostolic).
CU ERETICII NU AVEM VOIE NICI A NE RUGA IMPREUNA,NICI A MANCA CU EI ,NICI IN CASA A-I PRIMI,CA NU CUMVA DE LUCRURILE CELE RELE ELE LOR SI DE EREZIILE LOR SA NE IMPARTASIM (II Ioan,1 10-11);II Ecumenic ,canon 5;III Ecumenic,canon 7;VI Ecumenic,canon 1 si 2).

„Episcoul sau preotul sau diaconul,daca numai s-a rugat impreuna cu ereticii,sa se afuriseasca.” (canonul 45 al Sfintilor Apostoli).
Rugaciunea impreuna cu ereticii inseamna o recunoastere implicita a credintei lor,fapt care este contrar pozitiei principale pe care s-a situat Biserica fata de eretici.

SINODUL TRULAN (AN 692) sau SINODUL V-VI DE LA CONSTANTINOPOL:
Canonul I :INVATATURA PRIMELOR SASE SINOADE ECUMENICE SA SE TINA NESTRAMUTATA):
„Iar daca cineva dintre toti nu ar tine si nu ar primi invataturile pomenite (dogmele) mai sus mentionate ale dreptei credinte (ORTODOXE) si nu va gandi si propovadui astfel,ci ar incerca sa se ridice impotriva acestora sa fie ANATEMA „

CANONUL 95:RANDUIALA PT PRIMIREA ERETICILOR IN BISERICA (ORTODOXA):
„Pe aceia dintre eretici care se adauga Ortodoxiei ii primim dupa urmatoarea randuiala :dupa ce dau prin scrisori anatemei erezia lor care nu cugeta cum invata sfanta soborniceasca si apostoleasca a lui Dumnezeu Biserica (Ortodoxa) ungandu-le mai intai cu Sfantul Mir fruntea si ochii,si narile si gura,si urechile,zicem:<Pecetea Darului Duhului Sfant>.Pe ereticii (MAI ALES PROTESTANTII CARE NU CRED IN MAICA DOMNULUI SI IN ICOANE) in prima zi se primesc spre crestinare,iar in a doua catehumeni,apoi in a treia zi le facem lepadarile de satana ,cu suflarea de 3 ori in fata si in ochi,si astfel ii catehizam pe ei,si apoi iin Botezam pe ei din nou.”

CANONUL SINODULUI DE LA CARTAGINA TINUT PE TIMPUL SFANTULUI CIPRIAN IN ANUL 256:

„…Nimeni nu se poate boteza decat in Biserica Soborniceasca si Apostoleasca (ORTODOXA).Fiindca botezul este unul si se afla in Biserica Ortodoxa.Ca scris este <Departati-va de apa straina,si sa nu beti din izvor strain> (Pilde 5, 15-16)….
Dar la eretici(catolici,protestanti) ,unde nu este Biserica,e cu neputinta a primi iertarea pacatelor .Deci ereticul ,care nu are nici jertfelnic,nici biserica,nu poate sfinti untdelemnul;prin urmare,nicidecum nu poate fi ungere la eretici.Caci ne este lamurit ca la aceia cu nici un chip nu se poate sfinti untdelemn prin lucrarea harului.Fiindca suntem datori a sti si a nu ignora ca s-a scris:<Untdelemnul pacatosului sa nu unga capul meu” (Psalm 140,5).Ca nu cumva,abatandu-se vreunul,si ratacindu-se de la calea cea dreapta (ORTODOXIA) ,sa se unga de eretici,dusmanii lui Hristos.Caci cum se va ruga pentru cel ce s-a botezat,cel ce nu este preot,ci sacrileg si pacatos,deoarece Scriptura zice ca :<Dumnezeu pe cei pacatosi nu asculta,ci de este cineva cinstitor de Dumnezeu si voia Lui o face,pe acela il asculta (Ioan 9,31). Prin Sfanta Biserica (ortodoxa) intelegem ca se da iertare pacatelor;dar cine poate sa dea ceea ce el insusi nu are ?Sau cum poate savarsi cele duhovnicesti cel ce leapada pe Duhul Sfant ?Pentru aceasta cel (catolicul sau protestantul) care vine la Biseerica Ortodoxa este dator a se reinnoi,ca sa se sfinteasca inlauntru prin sfinti;caci scris este<Fiti sfinti,precum sfant sunt Eu>,zice Domnul,pentru ca cel prins de ratacire sa se dezbrace si el insusi de aceasta prin Botezul adevarat (ortodox) si bisericesc .Ereticii fiindca sunt in afara de Biserica (ortodoxa),nu au pe Duhul Sfant su nu pot boteza,botezul lor nu este valid.Deoarece botezul este unul,si unul este Duhul Sfant si una Biserica intemeiata de Hristos Domnul nostru.Pin urmare cele („tainele” din „bisericile” lor) ce se savarsesc de eretici (catolici protestanti),mincinoase si desarte sunt,si fara valoare.”

CANOANELE SINODULUI AL CINCELEA LOCAL DE LA LAODICEEA:


CANONUL 10 (OPRIREA CASATORIEI CU ERETICII :”NU SE CUVINE CA CEI CE SUNT AI BISERICII ORTODOXE SA SE CASATOREASCA CU ERETICII (CATOLICI SAU PROTESTANTI) DOAR DACA NEORTODOCSII TREC LA ORTODOXIE.”

CANONUL 33:NU SE CUVINE A NE RUGA IMPREUNA CU ERETICII SAU CU SCHISMATICII „ (CATOLICI ,PROTESTANTI).

Draga antiecumenism,

Multumesc ca nici de data asta nu ai raspuns fara citate. Legat de canonul 6 al Sinodului de la Laodiceea, :”NU ESTE INGADUIT ERETICILOR (PROTESTANTI, CATOLICI) SA INTRE IN BISERICA (ORTODOXA) DACA STARUIE IN EREZIE.” Asa este, daca acesti eretici au cunoscut Orotdoxia. Dar in situatia de fata, ei vor sa o cunoasca. Daca ii vom tine la usa spunandu-le ca nu se poate sa intre, poate nu se vor mai apropia niciodata de Ortodoxie. Dar asa, daca sunt primiti sa asiste (evident ca nu se vor impartasi), atitutinea ortodocsilor, a Preotului, tot cadrul in care se desfasoara Sf. Liturghie, totul poate sa-i miste, sa-i faca sa-si puna intrebari, sa caute, etc. Chiar ma gandesc sa le fac o lista de carti ortodoxe ca sa poata citi daca sunt interesati de Ortodoxie.

Fac o paranteza. Am fost la o nunta ortodoxa la inceputul lui septembrie. Au participat si catolici si protestanti si musulmani si atei...prieteni sau cunoscuti de-ai mirilor. Dupa slujba, la cocktail-ul de dinainte de a merge la restaurant, au tot venit sa stam de vorba. Daca nu i-am fi lasat sa intre in Biserica, ar mai fi putut sa vada si sa-si puna intrebari? Putin probabil.

Eu una nu sunt impotriva faptului de a-i lasa sa asiste, ci sunt impotriva faptului de a-i lasa sa schimbe ceva din Ortodoxie. Iubirea de aproape ne face sa-i lasam si pe ei sa se apropie, sa inteleaga, sa vada, sa intrebe si sa le raspundem (daca stim). Si tot iubirea de aproape, de noi si de Dumnezeu ne face sa nu schimbam nimic din Ortodoxie.

Asa ca acum puneti-va minte si inima la contributie, mai rugati-va putin ca sa va arate Domnul ce ati face daca ati avea posibilitatea sa vorbiti catolicilor si protestantilor. Nu uitati sa ne impartasiti si noua din gandurile voastre, bine?! Cine stie ce efecte vor avea gandurile voastre...:)

Elena

Draga Elena ,eu cred ca tu stii mai bine decit noi ce trebuie facut .Nu se angajeaza orice persoana intr-o astfel de problema . Iti spun totusi doua vorbe poate iti sint de folos . Am auzit odata intr-o predica urmatoarele cuvinte : Daca sinteti vreodata intr-o situatie dificila sau va simtiti neajutorati ,intrebati-va : " Ce-ar face Iisus in locul meu ? " .Eu port vorbele astea mereu cu mine in gind .
Am sa ma rog pentru tine sa vina Duhul Sfint sa te lumineze ,direct ,nu prin mine .
Daca ne spui si ziua si data cind va avea loc intilnirea vom fi cu totii in gind la Dumnezeu si la tine . Sa nu uitam , numai Duhul Sfint lucreaza , numai dragastea.....
Doamne ajuta !

Stii draga Elena eu ma gandeam ca este o chestie din aceea ecumenista:catolicii si protestantii vin la voi la liturghie ,va rugati impreuna cu ei,si dupa aceea va duceti voi la ei sa va rugati impreuna in biserica lor…deci imi faceam griji pt tine sa nu fii prinsa de miscarea asta ecumenista (imi fac griji pt tine,doar stii ca te iubesc ).

Mi-au placut ideile tale:
“sunt impotriva faptului de a-i lasa sa schimbe ceva din Ortodoxie”
“iubirea de aproape, de noi si de Dumnezeu ne face sa nu schimbam nimic din Ortodoxie. “


Daca vrei,te ajut la intocmirea listei de carti ortodoxe…

Ma gandeam sa le citesti catolicilor si protestantilor cate ceva din sfinti,sa le prezinti cateva ganduri frumoase ale sfintilor:

„Mare este inaltarea smeritei cugetari;adanca este prapastia inaltei cugetari.De aceea va sfatuiesc sa o iubiti pe prima,ca sa nu cadeti in cea de-a doua” (AVVA ISIDOR).

„Un cuvant rau si pe cei buni ii face rai.Un cuvant bun si pe cei rai ii face buni” (SFANTUL MACARIE CEL MARE)

„Nu exista pacat de neiertat,in afara de pacatul nepocait” (SFANTUL ISAAC SIRUL)

„Sfintii parinti nu clasifica oamenii in buni si rai,in morali si imorali.O astfel de clasificare ar fi superficiala.In esenta oamenii se impart in cei bolnavi sufleteste,cei in curs de vindecare si cei vindecati „ (HIEROTHEOS VLACHOS)

„Patima este cea care produce in suflet o iluzie magica.Aceasta il face pe om sa vada aparentele inselatoare ,ca pe o realitate adevarata” (SFANTUL GRIGORE DE NYSSA)

„Plangerea pacatelor este plina de dulce intristare si o amaraciune asemenea mierii,dat fiind ca este insotita de o nadejde buna si minunata.De aceea ea hraneste trupul,face sa straluceasca bucuria in adancul sufletului,intareste inima si face sa infloreasca intreaga faptura” (SFANTUL NIL,UCENICUL SFANTULUI IOAN GURA DE AUR)

„Biruinta nu se face fara nevointa,iar cununa si triumful nu se castiga fara biruinta” (SFANTUL TIHON ZADONSCHI)

„Razboiul cu diavolul pune capat unui alt razboi dus impotriva lui Dumnezeu.Daca ne aflam in vrajmasie cu diavolul,asta inseamna ca ne impacam cu Dumnezeu” (SFANTUL IOAN GURA DE AUR)


„Ai vazut iscusinta Lui Dumnezeu?Ai vazut intelepciunea Lui?Ai vazut lucrurile Lui paradoxale?Ai vazut iubirea de oameni si purtarea Lui de grija ?Asadar,sa nu te mai tulburi,nici sa nu te mai framanti,ci ramai multumindu-i necontenit pentru toate,slavindu-L,chemandu-L,rugandu-L,implorandu-L,chiar daca navalesc asupra ta zeci de mii de obligatii,zeci de mii de tulburari,chiar daca-ti vin in fata furtuni si toate,nimic din ele sa nu te tulbure.Caci Stapanul nu se lasa intrecut de dificultatea lucrurilor,chiar daca toate s-ar prabusi in distrugerea ultima.Fiindca poate sa scoata pe cei cazuti,sa intoarca pe cei rataciti si sa indrepte pe cei smintiti,poate sa elibereze pe cei plini de mii de pacate si sa-i faca drepti,poate sa-i faca vii pe cei morti,le poate face stralucitoare pe cele surpate si sa le innoiasca pe cele invechite.Caci daca face sa existe cele ce nu sunt si daruie existenta celor ce nu se vad nicicand si nicicum,cu atat mai mult va indrepta cele ce sunt si devin” (SFANTUL IOAN GURA DE AUR-SCRISOARE CATRE OLIMPIADA).

„Tu ingrijeste-te de ale lui Dumnezeu si Dumnezeu se va ingriji de ale tale” (SFANTUL IOAN GURA DE AUR)

Si altele…o sa-ti mai trimit…

Stai linistit, draga antiecumenistule, am inteles ca-ti faci griji sa nu ma ratacesc pe la eretici. Eu nu ma duc la ei cand se roaga. Intr-adevar, ei ne invita sa mergem sa vedem, dar eu nu particip. In schimb, cand vin ei la noi, sunt acolo. Si dupa Sf. Liturghie chiar doresc sa discut cu ei ca sa simta ca "ii_iubesc" si ca a fi ortodox nu inseamna a fi inchis, habotnic, mandru ca tu ai Adevarul, ci din contra, esti deschis, comunicativ, smerit ca tu ai Adevarul si cu multa multumire catre Dumnezeu ca ti l-a aratat.

Daca ma poti ajuta cu intocmirea listei de carti ar fi bine. Apoi eu o sa vad daca exista in limba de aici.

Si daca ai niste citate, te-as ruga sa mi le trimiti. Dar nu din acelea in care se arunca cu pietre in ei, OK? Ceva legat de despatimire, post, rugaciune. Dar nu multe...cateva pagini maxim. Multumesc.

Poate o sa le imprim cateva caracteristici ale Ortodoxiei, lista cu cartile pe care le-ar putea citi despre Ortodoxie si niste citate de la Sfinti. Sa zicem maxim 4 pagini A4 cu tot. Astfel le-ar ramane ceva scris, ar mai putea discuta cu unul, cu altul, pe cand numai discutia poate sa intre pe o ureche si sa iasa pe alta. Cum vi se pare ideea?

Multumesc ca sunteti langa mine. :)
Elena

Ar fi biblia mai accesibila fara zeu si zmeu?

Jeniffer,cred ca tu ai un fix cu "zeii si zmeii".......

Mai bine zis cu dumnezeul, satanul si prezicerile bibliei pentru a crea o religie puternica.

Elena , poate ne explici si noua ce vrea fetita asta , ma chinui sa pricep ceva .... in zadar .
Doamne ajuta !

Imi dau cu parerea.

PT ELENA:

M-am gandit sa dau cateva citate :

DIN FILOCALIA I:
SFANTUL IOAN CASIAN:”DESPRE CELE 8 GANDURI ALE RAUTATII”

1. DESPRE INFRANAREA PANTECELUI ;
2. DESPRE DUHUL CURVIEI SI AL POFTEI TRUPESTI;
3. DESPRE IUBIREA DE ARGINT ;
4. DESPRE MANIE ;
5. DESPRE INTRISTARE ;
6. DESPRE TRANDAVIE ;
7. DESPRE SLAVA DESARTA ;
8. DESPRE MANDRIE.

1.DESPRE INFRANAREA PANTECELUI ;

Negresit ,nu atat trupul stricacios,cat mai ales inima curata ajunge lacas lui Dumnezeu si Templu al Duhului Sfant.Se cuvine deci ca,in timp ce posteste omul din afara,si cel dinauntru sa se retina de la mancari vatamatoare.El mai ales sa fie daruit curat lui Dumnezeu,pentru a se face vrednic sa-l primeasca in sine pe Hristos ca oaspete,precum ne aminteste sfantul Apostol prin cuvintele:”In omul din launtru sa se salasluiasca Hristos prin credinta in inimile voastre „ (Efeseni,3,16-17).
Prin urmare,sa stim ca de aceea supunem trupul la chinul infranarii,ca sa putem ajunge prin acest post la curatia inimii.Insa,zadarnica ne este truda,daca,suportand-o,neistovit in vederea unui tel,nu-l putem atinge,oricate chinuri ne-am impus.Mai bine ar fi fost sa ne fi infranat de la mancari oprite sufletului,decat sa fi postit cu trupul de la alimente naturale,dar mai putin vatamatoare.Numai atunci darul postului devine o ofranda placuta lui Dumnezeu,cand el s-a desavarsit prin roadele dragostei.
Monahul care doreste sa ajunga la cunoasterea Scripturilor,nu trebuie niciodata sa-si dea osteneala sa citeasca lucrarile comentatorilor,ci sa-si indrepte mai degraba,toata sarguinta mintii si incordarea inimii spre curatirea de pangaririle trupesti.Dupa alungarea acestora,indata ochii mintii indepartand valul patimilor,patrund in chip firesc tainele Scripturilor,din moment ce Duhul Sfant ni le-a descoperit nu pentru a ramane nepatrunse sau ascunse.Devin insa ascunse din vina noastra,cand,sub valul pacatelor,ni s-au intunecat ochii mintii.
O data ce acestia si-au redobandit limpezimea fireasca,citirea Sfintelor Scripturi este indestulatoare numai ea la contemplarea adevaratei stiinte,fara sa mai fie nevoie de invataturile comentatorilor,asa cum si acesti ochi trupesti nu simt trebuinta nici unei invataturi pentru a vedea daca nu sunt impiedicati de vreo inflamatie,sau de intunericul orbirii.De aceea,s-au si ivit atatea rataciri:cei mai multi,fara a se ingriji cat de putin de neprihanirea mintii,se reped sa explice Scripturile si pe masura ingrosarii sau a necuratiei inimii au simtit ei lucrurile ca fiind opuse si potrivnice,fie credintei,fie intre ele ,dar n-au putut ajunge la lumina adevarului”
Pentru a dobandi si a ramane stapan pe o desavarsita neprihanire a trupului,nu-i de ajuns numai postul in sine,de nu-i va fi luat-o inainte cainta inimii,o staruitoare ruga impotriva duhului celui mai necurat,si o continua cugetare adancita asupra Scripturilor.La acestea trebuie adaugate stiinta spirituala si chiar osteneala si lucrarea mainilor,care opresc si recheama mintea din cutreierul ei nestatornic.Mai intai de toate,insa,trebuie sa punem temelie adevaratei smerenii,fara de care nu se va putea dobandi triumful impotriva vreunui viciu .
Este cunoscuta aceasta aspra sentinta a Sfantului Vasile:”Eu nu cunosc femeia si totusi nu sunt virgin”.Atat de bine si-a dat seama ca nestricaciunea trupului nu consta numai in indepartarea de femeie,ci mai ales in curatia inimii,care pastreaza cu adevarat fara stricaciune sfintenia neintrerupta a trupului fie prin frica de Dumnezeu,fie prin dragostea de castitate.
Apoi fara incetare trebuie sa coboram la o adanca umilinta a inimii si la rabdare si sa ne ferim din rasputeri,zi de zi,de manie si de celelalte patimi.Caci,unde prinde radacini furia otravita,acolo trebuie sa-si faca loc si flacara poftei desfranate.
Chiar intepaturile maniei ,nu ne dam seama ca ne-au fost daruite cu un scop foarte sanatos,ca,indignandu-ne impotriva viciilor si ratacirilor noastre,sa ne lasam stapaniti mai degraba de virtuti si ravne duhovnicesti,aratand lui Dumnezeu toata dragostea ,iar fratilor ingaduinta (Maniati-va dar nu gresiti).
Stim cat de folositoare ne este chiar tristetea,care odata modificata intr-o simtire potrivnica,este numarata printre celelalte pacate.Intr-adevar,intristarea cea dupa frica de Dumnezeu este foarte trebuitoare,si foarte pierzatoare cea dupa lume,dupa cum spune Apostolul:
„Caci intristarea cea dupa Dumnezeu aduce pocainta spre mantuire,iar intristarea lumii aduce moartea „ (II Corinteni,7,10).Deci daca am spus ca aceste imboldiri ne-au fost altoite in suflet de catre Creator,nu va fi raspunzator El ca,folosindu-ne rau de ele,am preferat sa le intoarcem spre vatamatoare slujiri,si tinem sa ne intristam pentru profituri sterpe si lumesti,nu pentru cainta mantuitoare ,sau pentru alungarea viciilor,ori ne maniem fara folos,nu impotriva noastra,ci,contrar poruncii lui Dumnezeu,impotriva fratilor nostri.”Eu insa va spun voua:Ca oricine se manie pe fratele sau vrednic va fi de osanda” (Matei,5.22).



DIN FILOCALIA 5:
„INVATATURILE DUHOVNICESTI ALE SFANTULUI PETRU DAMASCHIN”:


„NU ESTE CONTRAZICERE IN DUMNEZEIESTILE SCRIPTURI”:
„Nu se afla contraziceri in dumnezeiestile Scripturi,si de aceea tot cuvantul Scripturii este fara de prihana.Iar daca ceva ni se pare altfel,aceasta se datoreste nestiintei noastre,si nu trebuie ca cineva sa ocarasca Scripturile,ci sa le pazeasca cu toata puterea,precum sunt si nu precum vrea el.”
„Acela este om de stiinta ,care lasa cuvintele Scripturii neschimbate si descopera prin intelepciunea Duhului-avand smerita cugetare-,tainele cele ascunse,marturisite de dumnezeiestile Scripturi.”

„SMERENIA ESTE PRICINA TUTUROR BUNATATILOR CE SUNT SI VOR FI”

„Tot ce este in afara de trebuinta neaparata,adica tot ce nu ajuta la mantuirea sufletului,sau la viata trupului,i se face piedica celui ce vrea sa se mantuiasca.Fiindca nu mancarurile,ci lacomia pantecului este rea;nu banii,ci impatimirea;nu grairea,ci grairea in desert;nu cele dulci ale lumii,ci neinfranarea;nu dragostea catre ai tai,ci lenevirea de la cele bine placute lui Dumnezeu,ce se naste de aici;nu hainele trebuitoare pentru acoperire si ferire de frig sau de arsita,ci cele de prisos si de mult pret;nu casele pentru a te apara cu ai tai de fiare si de oameni rai,ci cele cu doua sau trei caturi mari si mult costisitoare;nu a avea un lucru,ci a nu-l avea spre trebuinta neaparata;nu a avea priteni,ci a avea pe cei ce nu sunt spre folosul sufletului;nu femeia este un rau,ci curvia;nu bogatia,ci iubirea de argint;nu vinul,ci betia;nu mania fireasca data spre osandirea pacatului,ci intrebuintarea ei impotriva semenilor nostri;nu a stapani e rau,ci a fi iubitor de stapanire;nu slava,ci iubirea de slava si slava desarta;nu a avea virtute este rau ci a-ti inchipui ca o ai;nu cunostinta,ci parerea ca ai cunostinta,si ceea ce este mai rau decat aceasta,necunoasterea nestiintei tale;nu lumea este rea ,ci patimile omului;nu firea,ci cele contrare firii;nu unirea in cuget,ci unirea pentru a face rau si nu pentru mantuirea sufletului;nu madularele trupului,ci reaua lor folosire.”

„Ma minunez de intelepciunea Facatorului de bine,pentru ca pe cele care pot sa mantuiasca sufletul le-a facut mai usor de dobandit decat celelalte lucruri.Iar cele ce-i aduc omului pieire mai greu de dobandit.Astfel,saracia mantuieste mai multe suflete,iar bogatia se face piedica celor multi (I TIMOTEI,CAP 6:” Pentru ca noi n-am adus nimic in lume, tot asa cum nici nu putem sa scoatem ceva din ea afara; Ci, avand hrana si imbracaminte cu acestea vom fi indestulati. Cei ce vor sa se imbogateasca, dimpotriva, cad in ispita si in cursa si in multe pofte nebunesti si vatamatoare, ca unele care cufunda pe oameni in ruina si in pierzare. Ca iubirea de argint este radacina tuturor relelor si cei ce au poftit-o cu infocare au ratacit de la credinta, si s-au strapuns cu multe dureri. Dar tu, o, omule al lui Dumnezeu, fugi de acestea si urmeaza dreptatea, evlavia, credinta, dragostea, rabdarea, blandetea. „);si saracia o poate afla oricine,cealalta insa nu ne este la indemana.Pe urma ocara,smerenia,rabdarea ,ascultarea,supunerea,infranarea,postul,priveghere a,taierea voii proprii,neputinta trupeasca,multumirea pentru toate acestea,ispitele,pagubirile, lipsa celor trebuincioase,lipsa celor dulci,golatatea,indelunga rabdare,si simplu,toate lucrurile care se fac pentru Dumnezeu,sunt fara piedica si nimeni nu se lupta pentru ele,ci mai degraba le lasa celor ce le aleg sa le aiba,fie ca vin asupra-le cu voia sau fara voia lor.Iar cele ce duc spre pieire sunt greu de aflat,ca bogatia,slava,fala,semetia,stapanirea,puterea,nein franarea,multa mancare,somnul mult,implinirea voii proprii,sanatatea si taria trupului,viata fara necazuri,castigurile,implinirea tuturor poftelor dupa cele placute,hainele si acoperamintele multe si de mare pret si cele asemenea,pentru care e mare lupta si anevoie se afla si trecator le e folosul si mult e necazul si putina bucuria”

Ce zici,sa continui ?

Sa nu uitam ca binele se poate invata din multe scrieri si viata, de la oameni in general, a considera spusele scriitorilor bibliei reale in ceea ce priveste istoria omului si nu metafora, da nastere fanaticilor, celor care au facut rau pentru credinta lor, chiar si lui Isus. De la biblie se considera ca profetii, Isus, Mohamed, Buddha, vin din cer sau sint acolo, prin influenta, dar mai usor sa-i gindim prin prisma naturii.

Multumesc mult antiecumenistule, o sa-mi fie de folos citatele scoase de tine. Te-as ruga sa-mi trimiti daca mai ai unele despre iubirea de Dumnezeu si iubirea de aproape (vezi nu zeci de pagini ca ne expulzeaza de pe forum). Aici oamenii incep sa considere cele 2 tipuri de iubire ca fiind una: "umanitarista" si atat. Trairea ortodoxa ne invata ca pentru a putea sa-ti iubesti aproapele in adevaratul sens al cuvantului trebuie sa-L iubesti mai intai pe Dumnezeu, fiindca pana la urma, EL este cel care ne da iubirea pe care noi o daruim aproapelui, nu?!

Elena

Draga Elena, iubirea inseamna umanistarism!Deci nu e confuzie, ci este o echivalentza. Oamenii din acest forum inteleg foarte bine iubirea daca o vad "umanitara". Trairea ortodoxa te invata sa il iubesti pe aproapele tau ca sa poti sa il iubesti pe Dumnezeu, pentru ca asa iti spune si Sfanta Scriptura " Dacă zice cineva: iubesc pe Dumnezeu, iar pe fratele său îl urăşte, mincinos este! Pentru că cel ce nu iubeşte pe fratele său, pe care l-a văzut, pe Dumnezeu, pe Care nu L-a văzut, nu poate să-L iubească. " I Ioan 4, 20. Draga mea, trebuie sa intelegem ca drumul spre cer, spre Dumnezeu pleaca de aici de jos, de pe pamant la cer! Hai sa intelegem totusi credinta aceasta cu adevarat mantuitoare! Credinta fara fapte este moarta, degeaba tot strigam lui Dumnezeu sa ne dea iubire, daca atunci cand avem posibilitatea sa o dobandim prin exersarea acestei virtutii nu reusim! Si crede-ma cel mai mult iti dai seama cat de mult ne iubeste Dumnezeu atunci cand iubesti cu adevarat pe cel de langa tine!!!!

pt Va_iubesc :

Deocamdata o sa postez in continuare din filocalia 1 si 5 si dupa aceea o sa caut si despre iubirea de Dumnezeu si de aproapele.

DIN FILOCALIA I:
SFANTUL IOAN CASIAN:”DESPRE CELE 8 GANDURI ALE RAUTATII”

II. DESPRE DUHUL CURVIEI SI AL POFTEI TRUPESTI

A doua lupta o avem impotriva duhului curviei si al poftei trupesti. Pofta aceasta incepe sa supere pe om de la cea dintai varsta. Mare si cumplit razboi este acesta si lupta indoita cere. Caci acest razboi este indoit, aflandu-se si in suflet si in trup. De aceea trebuie sa dam lupta din doua parti impotriva lui. Prin urmare nu ajunge numai postul trupesc pentru dobandirea desavarsitei neprihaniri si adevaratei curatii, de nu se va adauga si zdrobirea inimii si rugaciunea intinsa catre Dumnezeu si cetirea deasa a Scripturilor si osteneala si lucrul mainilor, care abia impreuna pot sa opreasca cele neastamparate ale sufletului si sa-l aduca inapoi de la nalucirile cele de rusine. Mai inainte de toate insa, foloseste smerenia sufletului, fara de care nu va putea birui nimeni, nici curvia, nici celelalte patimi. Deci de la inceput trebuie pazita inima cu toata strajuirea de gandurile murdare, "Caci dintru aceasta purced, dupa cuvantul Domnului, ganduri rele, ucideri, preacurvii, curvii" si celelalte. Deoarece si postul ni s-a randuit de fapt nu numai spre chinuirea trupului, ci si spre trezvia mintii, ca nu cumva, intunecandu-se de multimea bucatelor, sa nu fie in stare sa se pazeasca de ganduri.

Deci nu trebuie pusa toata stradania numai in postul cel trupesc, ci si in meditatie duhovniceasca, fara de care e cu neputinta sa urcam la inaltimea neprihanirii si curatiei adevarate. Se cuvine asadar, dupa cuvantul Domnului, "sa curatim mai intai partea cea dinlauntru a paharului si a blidului, ca sa se faca si cea din afara curata". De aceea sa ne sarguim, cum zice Apostolul, "a ne lupta dupa lege si a lua cununa" dupa ce am biruit duhul cel necurat al curviei, bizuindu-ne nu in puterea si nevointa noastra, ci in ajutorul Stapanului nostru Dumnezeu. Caci dracul acesta nu inceteaza de a razboi pe om, pana nu va crede omul cu adevarat ca nu prin straduinta si nici prin osteneala sa, ci prin acoperemantul si ajutorul lui Dumnezeu se izbaveste de boala aceasta si se ridica la inaltimea curatiei. Fiindca lucrul acesta este mai presus de fire si cel ce a calcat intaratarile trupului si placerile lui ajunge intr-un chip oarecare afara din trup. De aceea este cu neputinta omului (ca sa zic asa) sa zboare cu aripile proprii la aceasta inalta si cereasca cununa a sfinteniei si sa se faca urmator ingerilor, de nu-1 va ridica de la pamant si din noroi harul lui Dumnezeu. Caci prin nici o alta virtute nu se aseamana oamenii cei legati cu trupul mai mult cu ingerii cei netrupesti, decat prin neprihanire. Printr-aceasta, inca pe pamant fiind si petrecand, au, dupa cum zice Apostolul, petrecerea in ceruri.

Iar semnul ca au dobandit desavarsit aceasta virtute, il avem in aceea ca sufletul chiar si in vremea somnului nu ia seama la nici un chip al nalucirii de rusine. Caci desi nu se socoteste pacat o miscare ca aceasta, totusi ea arata ca sufletul boleste inca si nu s-a izbavit de patima. Si de aceea trebuie sa credem ca nalucirile cele de rusine ce ni se intampla in somn, sunt o dovada a trandaviei noastre de pana aci si a neputintei ce se afla in noi, fiindca scurgerea ce ni se intampla in vremea somnului face aratata boala ce sade tainuita in ascunzisurile sufletului. De aceea si Doctorul sufletelor noastre a pus doctoria in ascunzisurile sufletului, unde stie ca stau si pricinile boalei, zicand: "Cel ce cauta la muiere spre a o pofti pe dansa, a si preacurvit cu ea intru inima sa". Prin aceasta a indreptat nu atat ochii cei curiosi si desfranati, cat sufletul cel asezat inauntru, care foloseste rau ochii cei dati de Dumnezeu spre bine. De aceea si cuvantul intelepciunii nu zice: "Cu toata strajuirea pazeste ochii tai", ci: "Cu toata strajuirea pazeste inima ta", aplicand leacul strajuirii mai ales aceleia care foloseste ochii spre ceea ce voieste. Asadar aceasta sa fie paza cea dintai a curatiei noastre: de nu va veni in cuget amintirea vreunei femei, rasarita prin diavoleasca viclenie, bunaoara a maicii, sau a surorii, sau a altor femei cucernice indata sa o alungam din inima noastra, ca nu cumva, zabovind mult la aceasta amintire, amagitorul celor neiscusiti sa rostogoleasca cugetul de la aceste fete la naluciri rusinoase si vatamatoare. De aceea si porunca data de Dumnezeu primului om ne cere sa pazim capul sarpelui, adica inceputul gandului vatamator prin care acela incearca sa se serpuiasca in sufletul nostru, ca nu cumva prin primirea capului, care este prima rasarire a gandului, sa primim si celalalt trup al sarpelui, adica invoirea cu placerea si prin aceasta sa duca apoi cugetul la fapta neingaduita. Ci trebuie, precum este scris: "in dimineti sa ucidem pe toti pacatosii pamantului", adica prin lumina cunostintei sa deosebim si sa nimicim toate gandurile pacatoase de pe pamant, care este inima noastra, dupa invatatura Domnului; si pana ce sunt inca prunci, fiii Vavilonului, adica gandurile viclene, sa-i ucidem, zdrobindu-i de piatra, care este Hristos. Caci de se vor face barbati prin invoirea noastra, nu fara mare suspin si grea osteneala vor fi biruiti. Dar pe langa cele zise din dumnezeiasca Scriptura, bine este sa pomenim si cuvinte de ale Sfintilor Parinti. Astfel Sfantul Vasile, episcopul Cezareei Capadociei, zice: "Nici muere nu cunosc, nici feciorelnic nu sunt". El stia ca darul fecioriei nu se dobandeste numai prin departarea cea trupeasca de muere, ci si prin sfintenia si curatia sufletului, care se castiga prin frica lui Dumnezeu. Mai zic Parintii si aceea ca nu putem castiga desavarsit virtutea curatiei, de nu vom dobandi mai intai in inima noastra adevarata smerenie a cugetului; nici de cunostinta adevarata nu ne putem invrednici, cata vreme patima curviei zaboveste in ascunzisurile sufletului. Dar ca sa desavarsim intelesul neprihanirii, vom mai pomeni de un cuvant al Apostolului si vom pune capat cuvantului: "Cautati pacea cu toata lumea si sfintirea, fara de care nimeni nu va vedea pe Domnul". Ca despre aceasta graieste, se vede din cele ce adauga, zicand: "Sa nu fie cineva curvar sau lumet ca Esau". Pe cat este asadar de cereasca si de ingereasca virtutea sfinteniei, pe atat este de razboita cu mai mari bantuieli de potrivnici. De aceea suntem datori sa ne nevoim nu numai cu infranarea trupului, ci si cu zdrobirea inimii si cu rugaciuni dese impreunate cu suspine, ca sa stingem cuptorul trupului nostru, pe care imparatul Vavilonului il aprinde in fiecare zi prin atatarile poftei, cu roua venirii Sfantului Duh. Pe langa acestea, arma foarte tare pentru acest razboi avem privegherea cea dupa Dumnezeu. Caci precum paza zilei pregateste sfintenia noptii, asa si privegherea din vremea noptii deschide sufletului calea catre curatia zilei.

III. DESPRE IUBIREA DE ARGINT

A treia lupta o avem impotriva duhului iubirii de argint. Razboiul acesta este strain si ne vine din afara firii, folosind necredinta monahului. De fapt atatarile celorlalte patimi, adica a maniei si a poftei, isi iau prilejurile din-trup si isi au oarecum inceputul in rasadul firii, de la nastere. De aceea sunt biruite abia dupa vreme indelungata. Boala iubirii de argint insa, venind din afara, se poate taia mai usor, daca este silinta si luare aminte. Dar de nu e bagata in seama, se face mai pierzatoare decat celelalte patimi si mai cu anevoie de infrant. Caci e "radacina tuturor rautatilor", dupa Apostolul. Sa bagam numai de seama: imboldirile cele firesti ale trupului se vad nu numai la copii, in care nu este inca cunostinta binelui si a raului, ci si la pruncii cei prea mici si sugaci care nici urma de placere nu au in ei, insa imboldirea fireasca arata ca o au. De asemenea observam la prunci si acul maniei, cand ii vedem porniti asupra celui ce i-au nacajit. Iar acestea le zic, nu ocarand firea ca pricina a pacatului (sa nu fie), ci ca sa arat ca mania si pofta au fost impreunate cu firea omului de catre insusi Ziditorul cu un scop bun, dar prin trandavie aluneca din cele firesti ale trupului in cele afara de fire. De fapt imboldirea trupului a fost lasata de Ziditorul spre nasterea de prunci si spre continuarea neamului omenesc prin coborare unii de la altii, nu spre curvie. Asemenea si imboldul maniei s-a semanat in noi spre mantuire, ca sa ne maniem asupra pacatului, nu ca sa ne infuriem asupra aproapelui. Prin urmare nu firea in sine e pacatoasa, chiar daca o folosim noi rau. Sau vom invinovati pe Ziditor? Oare cel ce a dat fierul spre o intrebuintare necesara si folositoare e vinovat, daca cel ce l-a primit il foloseste pentru ucidere?

Am spus acestea, vrand sa aratam ca patima iubirii de argint nu~si are pricina in cele firesti, ci numai in voia libera cea foarte rea si stricata. Boala aceasta cand gaseste sufletul caldicel si necredincios, la inceputul lepadarii de lume, strecoara intr-insul niscai pricini indreptatite si la parere binecuvantate ca sa opreasca ceva din cele ce le are. Ea ii zugraveste monahului in cuget batranete lungi si slabiciune trupeasca si-i sopteste ca cele primite de la chinovie nu i-ar ajunge spre mangaiere, nu mai zic cand este bolnav, dar nici macar cand este sanatos; apoi ca nu se poarta acolo grija de bolnavi, ci sunt foarte parasiti si ca de na va avea ceva aur pus de o parte va muri in mizerie. Mai apoi ii strecoara in minte gandul ca nici nu va putea ramane multa vreme in manastire, din pricina greutatii indatoririlor si a supravegherii amanuntite a Parintelui. Iar dupa ce cu astfel de ganduri ii amageste mintea, ca sa-si opreasca macar un banisor, il indupleca vrajmasul sa invete si vreun lucru de mana de care sa nu stie Avva, din care isi va putea spori argintul pe care il ravneste. Pe urma il inseala ticalosul cu nadejdi ascunse, zugravindu-i in minte castigul ce-l va avea din lucrul mainilor si apoi traiul fara griji. Si asa, dandu-se cu totul grijii castigului, nu mai ia aminte la nimic din cele protivnice, nici chiar la intunerecul deznadejdii, care il cuprinde in caz ca nu are parte de castig; ci precum altora li se face Dumnezeu stomacul, asa si acestuia aurul. De aceea si fericitul Apostol, cunoscand aceasta, a numit iubirea de argint, nu numai "radacina tuturor rautatilor", ci si "inchinare la idoli". Sa luam seama deci, la cata rautate taraste boala aceasta pe om, daca il impinge si la slujirea la idoli. Caci dupa ce si-a departat iubitorul de argint mintea de la dragostea lui Dumnezeu, iubeste idolii oamenilor scobiti in aur.

Intunecat de aceste ganduri si sporind la si mai mult rau, monahul nu mai poate avea nici o ascultare, ci se razvrateste, sufere, carteste la orice lucru, raspunde impotriva si nemaipazind nici o evlavie, se duce ca un cal nesupus in prapastie. Nu se multumeste cu hrana cea de toate zilele si striga pe fata ca nu mai poate sa rabde acestea la nesfarsit. Spune ca Dumnezeu nu e numai acolo si nu si-a incuiat mantuirea sa numai in Manastirea aceea; si ca de nu se va duce de acolo se va pierde.

Banii cei pusi de o parte, dand ajutor socotintii acesteia stricate, il sustin ca niste aripi sa cugete la iesirea din manastire, sa raspunda aspru si cu mandrie la toate poruncile si sa se socoata pe sine ca pe un strain din afara. Orice ar vedea in Manastire ca ar avea trebuinta de indreptare, nu baga in seama, ci trece cu vederea, daca nu defaima si huleste toate cate se fac. Cauta apoi pricini pentru care sa se poata mania sau intrista, ca sa nu para usuratec, iesind fara pricina din Manastire. Iar daca poate scoate si pe altul din Manastire, amagindu-l cu soapte si vorbe desarte, nu se da indarat sa o faca, vrand sa aiba un impreuna lucrator la fapta sa cea rea. Si asa aprinzandu-se de focul banilor sai, iubitorul de argint nu se va putea linisti niciodata in Manastire, nici nu va putea sa traiasca sub ascultare. Iar cand dracul il va rapi ca un lup din staul si, despartindu-l de turma, il va lua spre mancare, atunci lucrarile randuite pentru anumite ceasuri in chinovie, pe care ii era greu sa le implineasca, il va face vrajmasul sa le implineasca in chilie zi si noapte cu multa ravna; nu-l va slobozi insa sa pazeasca chipul rugaciunilor, nici randuiala posturilor; nici canonul privegherilor. Ci, dupa ce l-a legat cu turbarea iubirii de argint, toata sarguinta il indupleca sa o aiba numai spre lucrul mainilor.

Trei sunt felurile boalei acesteia, pe care le opresc deopotriva atat dumnezeiestile Scripturi, cat si invataturile Parintilor. Primul e cel care face pe monahi sa agoniseasca si sa adune cele ce nu le aveau in lume; al doilea e cel care face pe cei ce s-au lepadat de avutii sa se caiasca, punandu-le in minte gandul sa caute cele pe care le-au daruit lui Dumnezeu; in sfarsit al treilea e cel care, legand de la inceput pe monah de necredinta si moleseala, nu-1 lasa sa izbaveasca desavarsit de lucrurile lumii, ci ii pune in minte frica de saracie si neincredere in purtarea de grija a lui Dumnezeu, indemnandu-l sa calce fagaduintele pe care le-a facut cand s-a lepadat de lume. Pildele tuturor acestor trei feluri precum am zis, le-am gasit osandite in dumnezeiasca Scriptura. Asa Ghiezi, voind sa dobandeasca banii pe care nu-i avea inainte, s-a lipsit de darul proorociei, pe care invatatorul sau voia sa i-l lase drept mostenire si in loc de binecuvantare a mostenit lepra vesnica prin blestemul Proorocului. Iuda, voind sa recapete banii, de care mai-nainte se lepadase urmand lui Hristos, a cazut nu numai din ceata ucenicilor, alunecand spre vanzarea Stapanului, ci si viata cea trupeasca a sa prin silnica moarte a sfarsit-o. Iar Anania si Salira, oprind o parte din pretul vanzarii, se pedepsesc cu moartea prin gura apostoleasca. Marele Moise porunceste si el in a "Doua lege", in chip tainic, celor ce fagaduiesc sa se lepede de lume, dar de frica necredintei se tin iarasi de lucrurile pamantesti: "De este cineva fricos si-i tremura inima de teama, sa nu iasa la razboi, ci sa se intoarca acasa, ca nu cumva cu frica lui sa sperie si inimile fratilor sai". Poate fi ceva mai intemeiat si mai lamurit decat aceasta marturie? Oare nu invatam din aceasta cei ce ne lepadam de lume, sa ne lepadam desavarsit si asa sa iesim la razboi, ca nu cumva punand inceput slabanog si stricat, sa intoarcem si pe ceilalti de la desavarsirea evanghelica, semanand temere intr-insii? Chiar si cuvantul bine zis in Scripturi: "ca mai bine este a da decat a lua", il talcuiesc rau acestia, fortandu-l si schimbandu-i intelesul, ca sa potriveasca cu ratacirea si cu pofta lor de argint. De asemenea invatatura Domnului care zice: "Daca vrei sa fii desavarsit, vinde-ti averile tale si le da saracilor si vei avea comoara in ceruri; si venind urmeaza-mi Mie".6 El chibzuiesc ca decat sa fii sarac mai fericit lucru este a stapani peste o bogatie proprie si din prisosul ei a da si celor ce au lipsa. Sa stie insa unii ca acestia ca inca nu s-au lepadat de lume, nici n-au ajuns la desavarsirea monahiceasca, cata vreme se rusineaza de Hristos si nu iau asupra lor saracia Apostolului, ca prin lucrul mainilor sa-si slujeasca lor si celor ce au trebuinta, spre a implini fagaduinta calugareasca si a fi incununati cu Apostolul, ca unii cari, dupa ce si-au risipit vechea bogatie, lupta ca Pavel lupta cea buna in foame si in sete, in ger si fara haine. Caci daca Apostolul ar fi stiut ca pentru desavarsire mai de trebuinta este vechea bogatie, nu si-ar fi dispretuit starea sa de cinste, caci zice despre sine ca a fost om de vaza si cetatean roman. Asemenea si cei din Ierusalim, care isi vindeau casele si tarinile si puneau pretul la picioarele Apostolilor, n-ar fi facut aceasta, daca ar fi stiut ca Apostolii tin de lucru mai fericit si mai chibzuit ca fiecare sa se hraneasca din banii sai si nu din osteneala proprie si din ceea ce aduc neamurile. Inca mai lamurit invata despre acestea acelasi Apostol in cele ce scrie Romanilor, cand zice: "Iar acum merg la Ierusalim ca sa slujesc Sfintilor, ca a binevoit Macedonia si Ahaia sa faca o strangere de ajutoare pentru cei lipsiti dintre Sfintii din Ierusalim. Ca au binevoit, dar le sunt si datori". Dar si el insusi, fiind adesea pus in lanturi si in inchisori si ostenit de calatorii, sau impiedecat de acestea sa-si castige hrana din lucrul manilor sale, precum obisnuia, spune ca primit-o de la fratii din Macedonia, care au venit la el: "Si lipsa mea au implinit-o fratii cei ce au venit din Macedonia". Iar Filipenilor le scrie: "Si voi Filipenilor stiti ca iesind eu din Macedonia, nici o biserica nu s-a unit cu mine cand a fost vorba de dat si luat, decat voi singuri. Ca si in Thesalonic odata si de doua ori mi-ati trimis cele de trebuinta".

Asadar, dupa parerea iubitorilor de argint, sunt mai fericiti decat Apostolul si acestia, fiindca i-au dat din averile lor si lui cele de trebuinta. Dar nu va cuteza nimeni sa zica aceasta, daca nu cumva a ajuns la cea mai de pe urma nebunie a mintii.

Deci daca vrem sa urmam poruncii evanghelice si intregii Biserici celei dintru inceput, intemeiata pe temelia Apostolilor, sa nu ne luam dupa socotintele noastre, nici sa intelegem rau cele zise bine. Ci, lepadand parerea noastra cea molesita si necredincioasa, sa primim intelesul cel adevarat al Evangheliei. Caci numai asa vom putea urma Parintilor si nu ne vom desparti niciodata de stiinta vietii de obste, ci ne vom lepada cu adevarat de lumea aceasta: Bine este deci sa ne amintim si aci de cuvantul unui Sfant, care spune ca Sfantul Vasile cel Mare ar fi zis unui senator, care se lepadase fara hotarare de lume si mai tinea ceva din banii sai, un cuvant ca acesta: "Si pe senator l-ai pierdut si nici pe monah nu l-ai facut!" Trebuie asadar sa taiem cu toata sarguinta din sufletul nostru "radacina tuturor rautatilor", care este iubirea de argint, stiind sigur ca de ramane radacina, lesne cresc ramurile. Iar virtutea aceasta anevoie se dobandeste nepetrecand in viata de obste, caci numai in ea nu avem sa purtam de grija nici macar de trebuintele cele mai necesare. Deci avand inaintea ochilor osanda lui Anania si a Safirei, sa ne infricosam a ne lasa ceva noua din averea noastra veche. Asemenea, temandu-ne de pilda lui Ghiezi, a celui ce pentru iubirea de argint a fost dat leprei vesnice, sa ne ferim de-a aduna pentru noi banii pe care nici in lume nu i-am avut. Gandindu-ne apoi la sfarsitul lui Iuda cel ce s-a spanzurat, sa ne temem a lua ceva din cele de care ne-am lepadat, dispretuindu-le. Iar peste acestea toate, sa avem de-a pururi inaintea ochilor moartea fara de veste, ca nu cumva in ceasul in care nu asteptam, sa vie Domnul nostru si sa afle constiinta noastra intinata cu iubirea de argint. Caci ne va zice atunci cele ce in Evanghelie au fost spuse bogatului aceluia: "Nebune, intr-aceasta noapte voi cere sufletul tau, iar cele ce ai adunat ale cui vor fi?"

IV. DESPRE MANIE

A patra lupta o avem impotriva duhului maniei. Si cata trebuinta este sa taiem, cu ajutorul lui Dumnezeu veninul cel purtator de moarte al duhului acestuia, din adancul sufletului nostru! Caci mocnind acesta tainuit in inima noastra si orbind cu turburari intunecate ochii inimii, nu putem dobandi puterea de-a deosebi cele ce ne sunt de folos, nici patrunderea cunostintei duhovnicesti. De asemenea nu putem pazi desavarsirea statului bun si nu ne putem face partasi vietii adevarate, iar mintea noastra nu va ajunge in stare sa priveasca lumina dumnezeiasca. "Caci s-a turburat, zice, de manie ochiul meu". Dar nu ne vom face partasi nici de intelepciunea dumnezeiasca, chiar daca am fi socotiti de toti fratii intelepti. Fiindca s-a scris: "Mania in sanul celor fara de minte salasluieste". Dar nu putem dobandi nici sfaturile mantuitoare ale dreptei socoteli, chiar daca ne socotesc oamenii cuminti. Caci scris este: "Mania si pe cei cuminti ii pierde: Nu vom putea tine nici cumpana dreptatii cu inima treaza, caci scris este: "Mania barbatului nu lucreaza dreptatea lui Dumnezeu". Nici podoaba si chipul cel bun nu-l putem dobandi, cu toate ca ne lauda toti, caci iarasi scrie: "Barbatul manios nu este cu bun chip". Drept aceea cel ce vrea sa vie la desavarsire si pofteste sa lupte lupta cea duhovniceasca dupa lege, strain sa fie de toata mania si iutimea. Iata ce porunceste vasul alegerii: "Toata amaraciunea si iutimea si mania si strigarea si hula sa se ridice de la voi, dimpreuna cu toata rautatea". Iar cand a zis "toata", nu ne-a mai lasat nici o pricina pentru care mania sa fie trebuincioasa sau indreptatita. Deci cel ce vrea sa indrepte pe fratele sau cand greseste, sau sa-l certe, sa se sileasca a se pazi pe sine netulburat, ca nu cumva vrand pe altul sa tamaduiasca, sa atraga boala asupra sa si sa auda cuvantul Evangheliei: "Doctore, vindeca-te pe tine insuti", sau: "Ce vezi paiul din ochiul fratelui tau, iar barna din ochiul tau n-o cunosti".

Din orice fel de pricina ar clocoti mania in noi, ea ne orbeste ochii sufletului si nu-l lasa sa vada Soarele Dreptatii. Caci precum fie ca punem pe ochi foite de aur, fie de plumb, la fel impiedecam puterea vazatoare, si scumpetea foitei de aur nu aduce nici o deosebire orbirii, tot asa din orice pricina s-ar aprinde mania, fie ea, zice-se, intemeiata sau neintemeiata, la fel intuneca puterea vazatoare.

Numai atunci intrebuintam mania potrivit cu firea, cand o pornim impotriva gandurilor patimase si iubitoare de placeri. Asa ne invata Proorocul zicand: "Maniati-va si nu pacatuiti"; adica aprindeti mania asupra patimilor voastre si asupra gandurilor rele si nu pacatuiti savarsind cele puse de ele in minte. Acest inteles il arata limpede cuvantul urmator: "... pentru cele ce ziceti intru inimile voastre, in asternuturile voastre va pocaiti"; adica atunci cand vin in inima voastra gandurile cele rele scoate-ti-le afara cu manie, iar dupa ce le veti fi scos, aflandu-va ca pe un pat al linistei sufletului, pocaiti-va. impreuna cu acesta glasuieste si fericitul Pavel, folosindu-se de cuvantul lui si adaugand: "Soarele sa nu apuna peste mania voastra, nici sa dati loc diavolului"; adica sa nu faceti pe Hristos, Soarele Dreptatii, sa apuna pentru inimile voastre, din pricina ca-l maniati prin invoirea cu gandurile rele, ca apoi, prin departarea Lui, sa afle diavolul loc de sedere in voi. Despre Soarele acesta si Dumnezeu zice prin Proorocul: "Iata celor ce se tem de numele Meu, va rasari soarele dreptatii si tamaduire va fi in aripile lui".

Iar de vom lua cele zise dupa litera, nici pana la apusul soarelui nu ni se ingaduie sa tinem mania. Ce vom zice deci despre aceia cari, in salbaticia si turbarea dispozitiei lor patimase, tin mania nu numai pana la apusul soarelui, ci, intinzand-o peste multe zile, tac unii fata de altii si n-o mai scot afara cu cuvantul, ci prin tacere isi sporesc veninul tinerii de minte a raului spre pierzarea lor. Ei nu stiu ca trebuie sa fuga nu numai de mania cea cu fapta, ci si de cea din cuget, ca nu cumva, innegrindu-li-se mintea de intunecimea amintirii raului, sa cada din lumina cunostintei si din dreapta socoteala si sa se lipseasca de salasluirea Duhului Sfant. Pentru aceasta si Domnul porunceste in Evanghelii sa lasam darul inaintea altarului si sa ne impacam cu fratele nostru. Caci nu e cu putinta ca sa fie bine primit darul pana ce mania si tinerea de minte a raului se afla inca in noi. Asemenea si Apostolul, zicand: "Neincetat va rugati" si "Barbatii sa se roage in tot locul, ridicand maini cuvioase, fara manie si fara ganduri", ne invata aceleasi lucruri. Ramane asadar ca sau sa nu ne rugam niciodata si prin aceasta sa ne facem vinovati inaintea poruncii apostolesti, sau, silindu-ne sa pazim ceea ce ni s-a poruncit, sa facem aceasta fara manie si fara a tine minte raul. Si fiindca de multe ori cand sunt intristati sau turburati fratii nostri, zicem ca nu ne pasa, ca nu din pricina noastra sunt turburati, Doctorul sufletelor, vrand sa smulga din radacina, adica din inima, pricinile maniei, ne porunceste ca nu numai cand suntem noi mahniti asupra fratelui sa lasam darul si sa ne impacam, ci si daca el s-a mahnit asupra noastra, pe drept sau pe nedrept, sa-l tamaduim, dezvinovatindu-ne, si apoi sa aducem darul..

Dar de ce sa zabovim prea mult la vremurile evanghelice, cand putem invata aceasta si din legea veche? Desi s-ar parea ca aceasta e cu pogoramant, totusi zice si ea: "Sa nu urasti pe fratele tau intru inima ta", si iarasi: "Caile celor ce tin minte raul, spre moarte (duc)". Deci si acolo se opreste nu numai mania cu fapta, ci se osandeste si cea din cuget. De aceea, urmand legilor dumnezeiesti, sa ne luptam cu toata puterea impotriva duhului maniei, a carui boala o avem inlauntrul nostru.

Sa nu cautam singuratatea si pustia pentru ca ne maniem pe oameni, ca si cand acolo n-ar fi cel ce ne porneste spre manie, sau fiindca e mai usor sa dobandim virtutea indelungii rabdari in singuratate. Caci din mandrie si din vointa de a nu ne invinui pe noi insine si de a nu pune pe seama trandaviei noastre pricinile turburarii, poftim despartirea de frati. Drept aceea pana ce aruncam pricinile neputintei noastre in socoteala altora, nu este cu putinta sa ajungem la desavarsirea indelungii rabdari. Capatul indreptarii si al pacii noastre nu se castiga din indelunga rabdare ce o are aproapele cu noi, ci din suferirea raului aproapelui de catre noi. Deci de vom fugi de lupta indelungii rabdari, cautand pustia si singuratatea, patimile netamaduite ale noastre, pe care le vom duce acolo, vor ramanea ascunse, dar nu vor fi smulse. Caci pustia si retragerea celor neizbaviti de patimi nu numai ca le pazeste patimile nevatamate, ci li le si acopera, incat nu-i lasa sa se simta pe ei insisi de ce patima se biruiesc, ci, dimpotriva, le pune in minte naluciri de virtute si-i face sa creada ca au castigat indelunga rabdare si smerenia, pana nu este cine sa-i ispiteasca si Sa-i probeze. Dar cand vine vreo pricina, care ii starneste si-i cearca, patimile cele ce mocnesc tainuit sar indata ca niste cai fara frau, hraniti multa vreme in liniste si odihna, din ocoalele lor si tarasc cu si mai multa vijelie si salbatacie spre pierzare pe calaretul lor. Caci si mai mult se salbatacesc patimile in noi, cand e incetata legatura cu oamenii, incat pierdem si umbra suferirii si a indelungii rabdari, pe care in tovarasia fratilor ni se parea ca le avem; aceasta pentru intrelasarea deprinderii cu oamenii si din pricina singuratatii. Caci precum fiarele veninoase ce stau linistite in culcusurile lor din pustie, de indata ce prind pe careva apropiindu-se de ele, isi arata toata turbarea lor, asemenea si oamenii patimasi, care sunt linistiti din pricina pustiei, iar nu din vreo dispozitie a virtutii, isi dau veninul pe fata cand apuca pe cineva care s-a apropiat si-i intarata. De aceea cei ce cauta desavarsirea blandetii sunt datori sa puna toata stradania, ca sa nu se manie nu numai asupra oamenilor, dar nici asupra dobitoacelor si nici asupra lucrurilor neinsufletite. Caci imi aduc aminte de mine cand petreceam in pustie, ca ma porneam cu manie asupra trestiei si o azvarleam, pentru ca nu-mi placea fie grosimea, fie subtirimea ei; asemenea si asupra lemnelor cand voiam sa le tai si nu puteam repede, sau asupra cremenii, cand ma sileam sa scapar si nu iesea foc indata. Asa mi se intinsese coarda maniei, incat o porneam si asupra lucrurilor neinsufletite.

Drept aceea, de vrem sa dobandim fericirea fagaduita de Domnul, datori suntem sa infranam, precum s-a zis, nu numai mania cea cu lucrul, ci si mania din cuget. Caci nu foloseste asa de mult a-ti tine gura in vremea maniei, ca sa nu dai drumul la vorbe furioase, cat foloseste a-ti curati inima de tinerea minte a raului si a nu invarti in minte ganduri viclene asupra fratelui. Invatatura evanghelica porunceste sa se taie mai bine radacinile patimilor decat roadele lor. Fiindca taindu-se din inima radacina maniei, nu mai are loc nici fapta de ura sau de pizma. Caci celui ce uraste pe fratele sau, ucigas de om i s-a zis, fiindca il ucide cu dispozitia de ura din cugetul lui. Desigur aci nu vad oamenii varsandu-se sangele aceluia prin sabie, dar vede Dumnezeu cum a fost omorat cu gandul si cu dispozitia de ura. Dumnezeu va da fiecaruia sau cununa, sau osanda, nu numai pentru fapte, ci si pentru ganduri si hotarari, precum insusi zice prin Prorocul: "Iata vin sa adun faptele si gandurile lor". La fel zice si Apostolul: "insesi gandurile lor se vor invinui sau apara intre ele, in ziua in care va judeca Dumnezeu cele ascunse ale oamenilor". Dar insusi Stapanul, invatandu-ne ca trebuie sa lepadam toata mania, zice in Evanghelie: "Cel ce se manie pe fratele sau vinovat va fi judecatii". Asa sta in copiile cele bune (cuvantul in desert e un adaos), potrivit cu gandul Scripturii despre acest lucru. Caci Domnul voieste ca noi sa taiem in toate chipurile radacina si scanteia insasi a maniei si nici o pricina a ei sa nu pastram in noi, ca nu cumva, pornindu-ne la inceput dintr-o pricina asa zisa intemeiata,mai pe urma sa alunecam in turbarea maniei fara temei.

Iar leacul desavarsit al acestei boli acesta este: sa credem ca nu ne este iertat sa ne starnim mania nici pentru pricini drepte, nici pentru nedrepte. Caci duhul maniei intunecandu-ne mintea, nu se va mai afla intru noi nici lumina care ne ajuta sa deosebim lucrurile, nici taria statului drept, nici carma dreptatii. Dar nici templu al Duhului Sfant nu ni se mai poate face sufletul, cata vreme ne va stapani duhul maniei intunecandu-ne mintea. Iar la urma tuturor, avand in fiecare zi in fata icoana mortii, care nu stim cand poate veni,sa ne pazim pe noi insine de manie si sa stim ca n-avem nici un folos nici de neprihanire, nici de lepadarea de cele pamantesti, nici de posturi si privegheri, caci de vom fi stapaniti de manie si ura, vinovati vom fi judecatii.

V. DESPRE INTRISTARE

A cincea lupta o avem impotriva duhului intristarii, care intuneca sufletul ca sa nu poata avea nici o vedere duhovniceasca si-l opreste de la toata lucrarea cea buna. Cand duhul acesta viclean tabaraste asupra sufletului si-l intuneca in intregime, nu-i mai ingaduie sa-si faca rugaciunile cu osardie, nici sa staruie cu folos pe langa sfintele citiri si nu rabda pe om sa fie bland si smerit fata de frati. Ii pricinuieste scarba fata de toate lucrurile si fata de insasi fagaduinta vietii. Scurt vorbind, intristarea turbura toate sfaturile mantuitoare ale sufletului si usca toata puterea si staruinta lui, facandu-1 ca pe un iesit din minte si legandu-l de gandul deznadejdii. De aceea, daca avem de gand sa luptam lupta duhovniceasca si sa biruim cu Dumnezeu duhurile rautatii, sa pazim cu toata strajuirea inima noastra dinspre duhul intristarii. Caci precum molia roade haina si cariul lemnul, asa intristarea mananca sufletul omului. Ea il face sa ocoleasca toata intalnirea buna si nu-l lasa sa primeasca cuvant de sfat nici de la prietenii cei adevarati, precum nu-i ingaduie sa le dea raspuns bun si pasnic. Ci invaluind tot sufletul, il umple de amaraciune si de nepasare. in sfarsit ii pune in minte gandul sa fuga de oameni, ca de unii ce i s-ar fi facut pricina de turburare si nu-l lasa sa-si dea seama ca nu dinafara vine boala, ci ea mocneste inauntru, facandu-se aratata cand vine vreo ispita care o da la iveala. Caci niciodata nu s-ar vatama omul de om, daca nu ar avea mocnind inauntru pricinile patimilor. De aceea Ziditorul a toate si Doctorul sufletelor, Dumnezeu, Cel ce singur stie ranile sufletului cu de-amanuntul, nu porunceste sa lepadam petrecerea cu oamenii, ci sa taiem din noi pricinile pacatului si sa cunoastem ca sanatatea sufletului se dobandeste nu despartindu-ne de oameni, ci petrecand si exercitandu-ne cu cei virtuosi. Cand asadar pentru oarecari pricini, zise "indreptatite", ne despartim de frati, n-am taiat pricinile intristarii, ci numai le-am schimbat, fiindca boala ce mocneste inauntru se poate aprinde si printr-alte lucruri. De aceea tot razboiul sa ne fie impotriva patimilor celor dinauntru. Caci de le vom scoate pe acestea din inima cu darul si cu ajutorul lui Dumnezeu, nu numai cu oamenii, dar si cu fiarale salbatice vom petrece cu usurinta, cum zice si fericitul Iov: "Fiarale salbatice vor fi cu tine in pace". Deci mai intaiu trebue sa luptam impotriva, duhului intristarii, care impinge sufletul la desnadejde, ca sa-l alungam din inima noastra. Caci acesta n-a lasat pe Cain sa se pocaiasca dupa ce si-a ucis fratele, nici pe Iuda dupa ce a vandul pe Domnul. Sa ne deprindem numai in acea intristare, care se cuprinde in pocainta pentru pacate si e impreunata cu nadejdea cea buna. Despre aceasta zice si Apostolul: "intristarea cea dupa Dumnezeu lucreaza pocainta spre mantuire, fara parere de rau". Caci intristarea cea dupa Dumnezeu, hranind sufletul cu nadejdea pocaintii, e impreunata cu bucurie. De aceea ea face pe om osarduitor si ascultator spre toata lucrarea cea buna, prietenos, smerit, bland,3 gata sa sufere raul si sa rabde toata buna osteneala si zdrobirea, ca una ce e cu adevarat dupa Dumnezeu. Ea face sa se arate in om roadele Sfantului Duh, care sunt: bucuria, dragostea, pacea, indelunga rabdare, bunatatea, credinta si infranarea. De la intristarea cea protivnica insa, cunoastem roadele duhului celui rau, adica: trandavia, lipsa de rabdare, mania, ura, impotrivirea in cuvant, lenea la rugaciune. De aceasta intristare suntem datori sa fugim, ca si de curvie, de iubirea de argint, de manie si de toate celelalte patimi. Ea se tamaduieste prin rugaciune, prin nadejdea in Dumnezeu, prin cugetarea la cuvintele cele dumnezeesti si prin petrecerea cu oamenii cuviosi.

VI. DESPRE TRANDAVIE

A sasea lupta o avem impotriva duhului trandaviei, care e injugat cu duhul intristarii si lucreaza impreuna. Cumplit si apasator e acest drac si neincetat razboieste pe monahi. El cade pe la al saselea ceas peste monah, pricinuindu-i moleseala, intristare si scarba chiar si fata de locul unde se afla si de fratii cu care petrece, ba si fata de orice lucrare si de insasi cetirea dumnezeiestilor Scripturi. Ii pune in minte si ganduri de mutare, soptindu-i ca de nu se va muta intr-alte locuri, desarta ii va fi toata vremea si osteneala. Pe langa acestea mai starneste si foame intr-insul pe la al saselea ceas, cata nu i s-ar fi intamplat chiar dupa un post de trei zile, sau dupa un drum foarte indelungat, sau dupa o osteneala grea. Apoi ii pune in minte gandul ca nu va putea scapa de boala si greutatea aceasta in nici un chip altfel, fara numai de va iesi des si se va duce la frati, dandu-i ca motiv folosul sau cercetarea celor neputinciosi. Iar daca nu-l poate insela numai cu acestea, il scufunda in somn greu si se napusteste si mai furios asupra lui, neputand fi alungat intr-alt fel, fara numai prin rugaciune, prin retinerea de la vorbe desarte, prin cugetarea la cuvintele dumnezeiesti si prin rabdarea in ispite. De nu va gasi inca pe monah imbracat cu aceste arme, il va sageta cu sagetile sale si-l va face nestatornic, imprastiat si lenes, indemnandu-l sa colinde manastiri multe si sa nu se ingrijeasca de nimic altceva, fara numai sa afle unde se fac mancari si bauturi mai bune. Caci nimic nu-si naluceste mintea lenesului decat ganduri ca acestea. Prin acestea il incalceste apoi cu lucruri lumesti si putin cate putin il atrage in indeletniciri vatamatoare, pana ce il scoate cu totul si din cinul monahicesc.

Stiind dumnezeiescul Apostol ca aceasta boala e foarte grea si ca un doctor iscusit vrand s-o smulga din sufletele noastre din radacini, arata mai ales pricinile din care se naste, zicand: "Va poruncim voua fratilor, intru numele Domnului nostru lisus Hristos, sa va feriti de tot fratele care umbla fara de randuiala si nu dupa predania care ati luat de la noi. Ca insiva stiti cum trebuie sa urmati noua, ca noi n-am umblat fara de randuiala intre voi, nici am mancat de la cineva paine in dar, ci cu osteneala si truda lucrand zi si noapte, ca sa nu ingreunam pe nimeni dintre voi. Nu doar ca n-am fi avut dreptul, ci ca pe noi sa ne aveti pilda spre a urma noua. Cand ne aflam ia voi acestea va porunceam, ca daca cineva nu lucreaza, nici sa nu manance. Auzim ca sunt unii dintre voi, care umbla fara randuiala nimica lucrand ci iscodind. Unora ca acestora le poruncim si-i rugam intru Hristos lisus, ca intru liniste lucrand sa manance painea lor". Sa luam aminte cat de lamurit ne arata Apostolul pricinile trandaviei, cand numeste "fara de randuiala" pe cei ce nu lucreaza, dezvaluind prin acest singur cuvant multele lor pacate. Caci cel fara de randuiala este si fara de evlavie si obraznic in cuvinte si gata spre batjocura, de aceea si incapabil de liniste si rob trandaviei. Drept aceea porunceste tuturor sa se departeze de ei, ferindu-se ca de ciuma. Apoi zice: "Si nu dupa predania, care ati luat de la noi", aratand prin cuvintele acestea ca aceia sunt mandri si dispretuitori si desfac predaniile apostolice. Si iarasi zice: "in dar n-am mancat paine de la nimeni, ci cu osteneala si truda, lucrand zi si noapte". invatatorul neamurilor, propovaduitorul Evangheliei, cel rapit pana la al treilea cer, cel ce zice ca Domnul a poruncit ca cei ce vestesc Evanghelia, din Evanghelie sa traiasca, lucreaza cu osteneala si truda zi si noapte spre a nu ingreuia pe nimeni. Atunci cum ne vom lenevi noi la lucru si vom cauta odihna trupeasca, odata ce nu ni s-a incredintat nici propovaduirea Evangheliei, nici grija bisericilor, ci numai purtarea de grija a sufletului nostru? Apoi aratand si mai lamurit vatamarea ce se naste din sederea fara lucru, adauga: "nimica lucrand, ci iscodind". Caci din sederea fara lucru iese iscodirea si din iscodire neoranduiala si din neoranduiala tot pacatul. Aratandu-le apoi si tamaduirea, zice: "Iar unora ca acestora le poruncim ca intru liniste lucrand sa-si manance painea lor". Pe urma le spune intr-un chip si mai dojenitor: "Daca cineva nu vrea sa lucreze, nici sa nu manance". De aceste porunci apostolesti fiind invatati Sfintii Parinti cei din Egipt, nu ingaduie nici o vreme in care monahii sa ramana fara lucru, mai ales cei tineri, stiind ca prin rabdarea lucrului alunga trandavia, isi dobandesc hrana si ajuta celor lipsiti. Caci nu lucreaza numai pentru trebuintele lor, ci din prisos dau si strainilor, saracilor si celor din inchisori, crezand ca o atare facere de bine este o jertfa sfanta si bine primita la Dumnezeu. inca zic Parintii si aceasta: ca cel ce lucreaza, e razboit adesea numai de un drac si numai de acela e nacajit, pe cand cel ce nu lucreaza, de nenumarate duhuri este robit. Pe langa acestea, bine este sa aducem si un cuvant al lui Avva Moisi, cel mai cercat dintre Parinti, pe care 1-a zis catre mine. Caci sezand eu putina vreme in pustie, am fost suparat de trandavie si m-am dus la dansul si am zis: "Ieri fiind cumplit suparat de trandavie si slabind foarte, nu m-as fi izbavit de ea, de nu m-as fi dus la Avva Pavel". Si mi-a raspuns la aceasta Avva Moisi si a zis: "Sa stii ca nu te-ai izbavit de ea, ci si mai mult te-ai dat prins si rob. Deci sa stii ca mai greu te va lupta, ca pe unul ce calci randuiala, daca nu te vei stradui de acum inainte sa o birui cu rabdarea, cu rugaciunea si cu lucrul mainilor".

„INVATATURILE DUHOVNICESTI ALE SFANTULUI PETRU DAMASCHIN”:



„OMUL SA NU DEZNADAJDUIASCA CHIAR DACA AR GRESI MULT”

Dar nu trebuie sa deznadajduim, daca nu suntem cum se cuvine sa fim. Rau este ca ai pacatuit, omule! Dar de ce nedreptatesti pe Dumnezeu si-L socotesti neputincios din nestiinta? Oare nu poate sa mantuiasca sufletul tau Cel ce a facut pentru tine lumea cea atat de mare, pe care tu o vezi? Iar de zici ca mai degraba si aceasta imi este spre osanda, precum si pogorarea Lui, pocaieste-te si-ti va primi pocainta ta, ca si pe cea a fiului risipitor si a pacatoasei. Daca insa nici aceasta nu o poti si gresesti din obisnuinta, chiar in cele ce nu vrei, ai smerenie ca vamesul, si-ti va ajunge tie spre mantuire. Caci cel ce pacatuieste fara puterea de a se pocai, dar nu deznadajduieste, neaparat se va socoti pe sine mai prejos decat toata zidirea si nu va indrazni sa osandeasca sau sa ocarasca pe vreun om, ci mai degraba se minuneaza de iubirea de oameni a lui Dumnezeu si e plin de recunostinta fata de Facatorul de bine si poate avea si alte bunatati. Acesta, macar ca se supune diavolului intru a pacatui, dar iarasi, de frica lui Dumnezeu, nu-l asculta pe vrajmas, care-l impinge sa deznadajduiasca si prin aceasta este parte a lui Dumnezeu, avand recunostinta, multumire, rabdare, frica de Dumnezeu, nejudecand pe altii, si prin aceasta nefiind judecat, lucruri care sunt trebuincioase foarte.
Sfantul Ioan Gura de Aur zice despre gheena ca ne este binefacatoare aproape mai mult decat imparatia cerurilor, fiindca prin ea multi intra in imparatie, iar prin imparatie putini, dar aceasta datorita iubirii de oameni a lui Dumnezeu. Cea dintai ii alunga cu frica, cea de a doua ii imbratiseaza, si prin amandoua ne mantuim cu harul lui Hristos. Caci precum cei razboiti de multe patimi sufletesti si trupesti, daca le rabda si nu renunta la libertate, din negrija, nici cu deznadajduiesc, se incununeaza, asa si cel ce a aflat nepatimirea cu eliberarea si usurarea ei, cade degraba, daca nu da pururi multumita, prin aceea ca nu judeca pe nimeni. Iar daca indrazneste sa faca aceasta, arata ca foloseste cu puterea, bogatia pentru sine, zice Sfantul Maxim. Si precum cel inca patimas si nepartas de lumina cunostintei se afla in mare primejdie, daca are stapanire peste vreunii, zice Damaschin, asa si cel ce a luat nepatimire de la Dumnezeu si cunostinta duhovniceasca, daca nu foloseste si alte suflete. Caci nimic altceva nu foloseste celui neputincios, ca alergarea la liniste, nici celui patimas si fara cunostinta, ca supunerea in ea. De asemenea nimic nu e mai bine, ca a-si cunoaste cineva nestiinta si neputinta proprie; si nimic nu e mai rau, ca a nu le cunoaste pe acestea. „



„Nimic nu obisnuieste, zice marele Vasile, sa intunece cugetarea asa demult, ca rautatea; nici sa aduca o durere mai napraznica sufletului, ca gandul mortii; nici sa pricinuiasca sporirea nevazuta, ca ocararea de sine si taierea voilor proprii; sau pierderea nevazuta, ca parerea de sine si placerea de sine. Nimic nu pricinuieste departarea lui Dumnezeu si pedepsirea omului credincios cum o face cartirea; nici nu duce asa de usor la pacatuire, ca zapaceala si vorba multa. Nu este lucru care sa duca asa de repede la dobandirea virtutii, ca singuratatea si adunarea mintii; nici la recunostinta si multumire, ca cugetarea la darurile lui Dumnezeu si la rautatile noastre. Nimic nu sporeste facerile de bine, ca vestirea lor cu lauda; si nimic nu obisnuieste sa aduca mantuire fara voie, ca ispitele. Nu este calea mai scurta catre nepatimire si intelepciunea Duhului cum e calea imparateasca, ce se tine departe in toate, atat de ceea ce e prea mult, cat si de ceea ce e prea putin. Si nu este alta virtute care sa poata cuprinde voia dumnezeiasca, ca smerita cugetare si parasirea oricarui gand si oricarei voiri proprii. „


„Dupa cunostinta, e alegerea omului, iar aceasta este inceputul mantuirii. Ea consta in aceea ca OMUL PARASESTE VOILE SI CUGETARILE SALE SI IMPLINESTE CUGETARILE SI VOILE LUI DUMNEZEU. Si de va putea sa le faca acestea, nu se va afla in toata zidirea lucru sau indeletnicire sau loc sa-l poata impiedica sa se faca asa cum a voit Dumnezeu la inceput sa fie, dupa chipul si asemanarea Lui si, prin straduinta, Dumnezeu dupa har, nepatimitor, drept, bun si intelept, fie in bogatie, fie in saracie, fie in feciorie, fie in casatorie, fie la conducere si intru libertate, fie intru supunere si robie, si, simplu vorbind, in orice vreme, loc si lucru. ť

Ť Dar fiindca s-a vorbit despre cunostinta virtutilor, vom vorbi si despre patimi. Cunostinta vine ca soarele si nebunul isi inchide cu voie ochii sau libera alegere, prin putina credinta, sau lene, si indata trimite cunostinta in camara uitarii, prin nelucrarea care vine din trandavie. Caci din neintelepciune vine trandavia, din aceasta nelucrare, si prin aceasta uitarea. Iar din uitare vine iubirea de sine, sau iubirea voilor si iubire de slava. Din acestea se naste iubirea de argint, radacina tuturor relelor, si prin ea vine imprastierea in cele ale vietii, din care se naste totala necunostinta a darurilor lui Dumnezeu si a pacatelor proprii. Iar din aceasta salasluirea celorlalte patimi, adica ale cele opt capetenii ale lor: a lacomiei pantecelui, din care vine curvia; din acestea iubirea de argint, din care se naste mania, cand cineva nu dobandeste lucrul dorit, sau nu-si implineste voia sa; din ea vine intristarea, prin care se naste nepasarea; apoi slava desarta din care vine mandria. Din acestea opt vine toata rautatea, patima si sufletul, prin care cel care e covarsit de ele ajunge la deznadejde, la pierzanie totala, la caderea de la Dumnezeu si la asemanarea cu dracii, precum s-a mai spus. Ť


Ť Fiecare sta la mijlocul acestor doua cai, adica a dreptatii si a pacatului; si-si alege pe care o vrea si pe aceasta inainteaza. Si primindu-l pe el aceasta cale si pe cei ce-l calauzesc pe ea, fie ingeri, fie oameni ai lui Dumnezeu, fie draci si oameni rai, il duc pana la capatul ei, chiar daca nu vrea. Cei buni il duc la Dumnezeu si la imparatia cerurilor; iar cei pacatosi, la diavolul si la munca vesnica. Si nimeni nu este pricinuitorul pierzaniei sale, decat voia sa. Ť

Ť Diavolul, pierzand cunostinta lui Dumnezeu prin nerecunostinta si mandrie, a ajuns cu necesitate nestiutor. De aceea nu poate sti de la sine ce sa faca, ci vede pe Dumnezeu ce face ca sa ne mantuiasca si din acestea invata viclenia si se sileste sa faca cele asemanatoare spre pierzania noastra. Deoarece uraste pe Dumnezeu si nu poate sa se razboiasca cu El, se razboieste cu noi, care suntem dupa chipul Lui, inchipuindu-si ca prin acestea infrange pe Dumnezeu. Ť

Ť Si iarasi, vazand pe Hristos ca se coboara pentru bunatatea cea mai deplina la sfintii ucenici si la cuviosii Parinti, aratandu-se fie prin Sine, fie prin ingeri, fie pe alta cale negraita, precum a zis, a inceput si diavolul sa arate unora amagiri multe spre pierzanie. De aceea au scris Parintii inzestrati cu darul deosebirii, ca nu trebuie primite unele ca acestea. Caci acela se sileste sa amageasca si in privinta aceasta, fie prin niscai chipuri, fie prin alta amagire, in vremea somnului, sau in chip sensibil. Iar de primim aceasta, facem mintea ca, din inchipuirea proprie si din nestiinta cea mai de pe urma, sa-si zugraveasca niscai figuri sau culori, ca sa creada ca este vreo aratare a lui Dumnezeu sau vreun inger. Ba adeseori arata in vis, sau in chip sensibil si draci biruiti, zice-se, si incearca, simplu graind, orice mestesugire pentru pierderea noastra, cand ascultam de el. Dar diavolul facand acestea isi pierde nadejdea daca, precum zic Sfintii Parinti, in vremea rugaciunii ne facem mintea fara forma, fara chip, fara culoare, neprimind nimic, fie ca e lumina, fie foc, fie altceva, ci ne inchidem cugetul cu toata puterea numai in cuvintele scrise. Caci cel ce se roaga numai cu gura, se roaga aerului, nu lui Dumnezeu, fiindca Dumnezeu ia seama la minte nu la gura. Deci oamenii 'trebuie sa se inchine lui Dumnezeu in duh si in adevar'; sau cum s-a spus: 'Vreau sa vorbesc cinci cuvinte cu mintea mea, decat zeci de mii cu limba'. Deci, descurajandu-se diavolul de toate acestea, ne aduce gand de deznadejde, soptindu-ne ca altele erau vremurile acelea si altii oamenii in care a aratat Dumnezeu acele lucruri minunate ca sa creada; ca acum nu e vremea in care sa trebuiasca sa ne ostenim in felul acesta. Iata, crestini suntem cu totii si purtam botezul. Cel ce a crezut, zice, si s-a botezat, mintui-se-va. Deci ce ne mai trebuie? Ť

Ť Dar smerita cugetare e mai presus de fire, deoarece cel smerit se indeletniceste cu toata virtutea si nefiind dator cu nimic, se face pe sine indatorat si mai prejos de toti . Caci smerita cugetare este roada cunostintei, iar cunostinta roada incercarilor. Celui ce se cunoaste pe sine i se da cunostinta tuturor. Si cel ce se supune lui Dumnezeu, supune lui toate, cand va imparati smerenia in madularele sale. Caci cel ce se cunoaste pe sine, cum zis Sfintii Vasile si Grigore, ca este la mijloc intre maretie si smerenie, ca cel ce are suflet intelegator si trup muritor si pamantesc, niciodata nu se inalta, nici nu deznadajduieste, ci rusinandu-se de partea mintala a sufletului, se intoarce de la toate cele de rusine, iar cunoscandu-si neputinta sa, fuge de toata ingamfarea. Cel ce-si cunoaste, asadar, neputinta sa din multele ispite si din patimile sufletesti si trupesti, a vazut puterea nesfarsita a lui Dumnezeu, cum izvabeste pe cei smeriti, care striga catre El prin rugaciune staruitoare din inima. Ť

Ť Fiindca obisnuinta invechindu-se capata putere de fire. Caci fie ca e obisnuinta buna, fie ca e rea, timpul o hraneste, cum materiile hranesc focul. De aceea datori suntem sa cugetam si sa facem cu toata puterea binele, ca sa vina deprinderea si obisnuinta sa lucreze de la sine, fara osteneala, cele de toate zilele, precum Parintii au biruit prin cele mici in cele mari. Caci numai cel ce nu se lasa convins ca sa aiba cele peste trebuinta ale trupului, ci le leapada pe acestea, ca sa mearga pe calea cea stramba si plina de necazuri. Nu va ajunge la iubirea de avere. Caci nu numai avutia multa arata iubirea de avutie, ci tot ce tine cineva cu impatimire sau fara trebuinta, sau peste trebuinta. Ť

Ť NADAJDUIESTE CA UNUL CE, NEUITIND DE IUBIREA DE OAMENI A LUI DUMNEZEU, NU-SI PIERDE NADEJDEA, ORICE I S-A INTAMPLA. OMUL DUHOVNICESC TRAIESTE CONTINUU IN ACEASTA TENSIUNE, CA PE UN DRUM CE SUIE PRINTRE DOUA PRAPASTII: INTRE APASAREA DE CONSTIINTA PACATELOR SALE SI INTRE INCREDEREA IN MILA LUI DUMNEZEU. TREBUIE SA LE IMBINE MEREU PE AMANDOUA, SA NU SE PREDEA EXCLUSIV NICI UNEIA DIN ELE; SA IMBINE MEREU TEMEREA CU NADEJDEA. ACEASTA INSEAMNA A FI MEREU VIU MEREU PALPITANT, FARA A DISPERA SI FARA A ADORMI. Ť

Ť Si cel ce vrea sa invete cunostinta lui Dumnezeu nu trebuie sa se foloseasca numai de auzire. Pentru ca altceva este auzirea si altceva fapta. Caci precum numai din auzire nu poate ajunge cineva mestesugar, ci castiga deprinderea mestesugului lucrand si vazand si multe gresind si indreptandu-se de cei iscusiti prin rabdare si prin taierea voilor sale si dupa vreme indelungata, asa cunostinta duhovniceasca nu se naste numai din cugetare, ci se da de Dumnezeu dupa har celor smeriti la cuget. ť

Ť Toate lucrurile trebuie socotite ca nimic, dar omul nu trebuie socotit ca nimic. Insa omul se salveaza ca bunul cel nepretuit numai in Dumnezeu. A te impatimi de om inseamna deci a te impatimi pentru a-l face impatimit de Dumnezeu, pentru a-l ‚face sa se depaseasca necontenit, atras de magnetul desavarsirii absolute care e Dumnezeu. Arata ce impatimire de om trebuie evitata. Pana cauti prin binele ce-l faci aproapelui, lauda proprie de la acela, visezi in ultima analiza interesul propriu, nu pe al aceluia. Binele facut aceluia e aparent si in fond nu-i foloseste, ci-l sminteste pana la urma. Ť

Ť Iar cei ce suntem oameni in lume si asa-zisi monahi, sa ne linistim macar in parte, ca dreptii de odinioara, spre a ne cerceta ticalosul suflet inainte de moarte si a-i pricinui indreptare sau smerenie, in loc de pierzanie desavarsita, din pricina nestiintei generale si a greselilor din nestiinta si stiinta. Caci David a fost imparat, dar in fiecare noapte isi uda asternutul si patul cu lacrimi. 'La simtirea lui Dumnezeu, zice Iov, mi s-au incretit perii capului', si cele urmatoare. Drept aceea si noi, ca si cei din lume, sa ne oprim macar o parte din zi sau din noapte si sa vedem ce vom raspunde dreptului Judecator in ziua cea infricosata a judecatii? Si sa avem grija mai ales de acestea, fiind de trebuinta pentru frica osandei vesnice. Sa nu ne ingrijim despre cum vor trai saracii si cum se vor imbogati iubitorii de lume, nici sa nu ne facem grija nebuneste despre lucrurile vietii, cum zice dumnezeiescul Hrisostom. Fiindca se cade sa lucram, dar sa nu ne ingrijim si sa ne zorim spre multe, cum a zis Domnul catre Marta. Pentru ca grija de viata nu lasa pe cineva sa se ingrijeasca de sufletul sau si sa-l cunoasca cum se afla, ca cel ce se linisteste si ia aminte la sine. ( In omilia sau in cuvantul:'Ia aminte de tine insuti', Sfantul Vasile distinge intre 'noi, cele ale noastre si cele dimprejurul nostru. NOI SUNTEM SUFLETUL SI MINTEA, INTRUCAT NE-AM FACUT DUPA CHIPUL ZIDITORULUI; IAR ALE NOASTRE, TRUPUL SI SIMTIRILE …, iar imprejurul nostru sunt banii, mestesugurile si celelalte unelte ale vietii'.) Ť

Antiecumenism, sa te rasplateasca bunul Dumnezeu pentru toata munca pe care o depui pe acest forum. Multe din aceste lucruri nu le stiam si m-au ajutat mult:iti multumesc. Cred ca si in cazul in care nimeni nu ar citi pana la capat ce ai scris, tu ti-ai facut datoria si plata de la Dumnezeu oricum o vei primi.Doamne ajuta!

Multumesc pentru incurajare !!:D:D

Dumnezeu sa ne lumineze pe toti si sa ne mantuiasca !:)

Cristi.

Filozofie despre omul supranatural inchipuit in spatiu. Nu tot ceea ce se poate inchipui, poate exista. Problemele prin care omenirea a trecut de la parasirea copacilor, in urma cu milioane de ani in urma, nu sint date de cineva, care ar fi opusul celui bun. La ce serveste sa spui ca pacea va fi adusa de zeu, cind se poate ajunge la ea doar prin actiune omeneasca?

Ti se pare ca omul chiar reuseste sa dobandeasca pace? Crezi ca locuim intr=o lume dominata de pace? Nu ti se pare mai degraba ca e ciudat ca omul in atatia ani nu a reusit inca sa realizeze pacea desavarsita! Presupun ca e de la sine inteles faptul ca pace nu inseamna numai lipsa razboiului!

Evolutia pamintenilor (fizica si spirituala) nu este acelasi lucru ca a pune legile pe seama cerului. Se poate ajunge la pace, dar prin acordul intre ei.

Si de unde stii tu ca credinta nu este cheia intelegerii legilor cerului? De unde stii tu ca ceea ce traiesti ca realitate nu este decat o dimensiune virtuala a existentei tale? De unde stii ca tu existi cu adevarat? Daca tot pulsam ideea necredintei sa o pulsam in toate aspectele existentei noastre....

Legile nu sint ceresti, ci facute de om pentru organizare. Scrierea despre zeu a evoluat si s-a ameliorat, pina la un zeu comun tuturor, minte care ar fi printre planete, le-ar fi creat si ne-ar conduce, din biblie, dar si ateismul propoza buna actiune doar ca omul supranatural nu exista.

Nu mi-ai raspuns la intrebarile anterioare, draga Jeniffer. Poate mai incerci o data. Si legile vazduhului nu le face omul, oricat ar incerca. El este doar supusul lor!

Cunoasterea istoriei vietii pe pamint face sa realizam cum omul a imbunatatit, in timp, legile de organizare si traiul. Cind la evrei s-a vorbit despre zeu ca fiind imaterial, ceilalti au imprumutat acest concept pentru a crea propria lotr organizare, pe modelul zeului, cu scrierea bibliei si coranului, inspirate de scrierile anterioare despre zeu. Poate atunci aceste credinte ajutau organizarea, acum ele sint prea fantastice pentru a fi pozitive, creind lumi fictive despre om, dar el fiind doar parte din natura si capabil de propria organizare. Fenomenele naturale exclud pe cele ale zeului.

„INVATATURILE DUHOVNICESTI ALE SFANTULUI PETRU DAMASCHIN”- :


'De cresc in sufletul omului intelesurile cele dupa Dumnezeu, care-l duc la o mai mare STRAPUNGERE SI UMILINTA, e dator sa multumeasca pururi si sa marturiseasca lui Dumnezeu acest dar, fiindca s-a invrednicit sa cunoasca unele ca acestea, socotindu-se pe sine ca este nevrednic'. Iar de inceteaza ACELEA si se intuneca iarasi intelegerea si leapada temerea si plansul, trebuie sa se intristeze mult si sa se smereasca pe sine cu lucrul si cu cuvantul, fiindca l-a parasit harul, ca sa-si cunoasca neputinta sa, sa dobandeasca smerenie si sa se ingrijeasca de indreptare. Caci zice marele Vasile: 'Daca nu s-ar fi lenevit omul dinspre plansul dupa Dumnezeu, nu i-ar lipsi lacrimile atunci cand ar vrea'. De aceea suntem datori sa cunoastem pururi neputinta noastra si harul lui Dumnezeu si sa nu deznadajduim orice ni s-ar intampla, nici sa indraznim ca suntem ceva. Ci mai vartos sa nadajduim pururi la Dumnezeu cu smerenie. ť
Ť Iar celui ce a parasit de bunavoie aceste daruri, adica plansul, lacrimile si intelesurile cele luminate, ce altceva i se cade decat numai sa-l compatimim? Fiindca nu are lumea un mai mare nebun ca acesta, care se invredniceste de cele ale firii, prin care avea sa ajunga la cele mai presus de fire, adica la lacrimile intelegerii si ale dragostei, insa prin oarecare lucruri de nimic sau prin ganduri straine si voiri proprii, se intoarce la nestiinta dobitoacelor, ca un caine la varsatura sa. Cu toate acestea, daca vrea iarasi si se va indeletnici cu citirea dupa Dumnezeu a dumnezeiestilor Scripturi cu luare-aminte si cu grija mortii, si-si va pazi mintea cat va putea de gandurile desarte in rugaciune, poate afla ceva ce a pierdut. Mai ales daca nu se supara niciodata impotriva cuiva, chiar daca patimeste adeseori cele mai mari rele de la acela, si nu lasa pe nimeni sa se supere impotriva sa, ci cu toata puterea il slujeste pe acela cu lucrul si cu cuvantul. Atunci mintea i se veseleste si mai vartos, izbavita de tulburarea maniei. Iar el capata iscusinta ca sa nu mai uite niciodata de sufletul sau, temandu-se ca nu cumva sa fie parasit iarasi. Astfel ramane necazut din frica, avand pururi lacrimile pocaintei si ale plansului, pana ce se va sui la cele ale dragostei si ale bucuriei, de la care se va inalta la pacea gandurilor, cu harul lui Hristos. ť

Ť Caci Hristos s-a ascuns in Evanghelie si cel ce vrea sa-L afle pe El, trebuie sa vanda mai intai toate averile sale si sa cumpere Evanghelia, ca nu numai sa-L poata afla pe El din citire, ci sa-L si primeasca in sine, prin urmarea vietuirii Lui in lume. Fiindca cel ce cauta pe Hristos, zice Sfantul Maxim, nu trebuie sa-l caute pe El in afara, ci in sine insusi, adica sa se faca cu trupul si cu sufletul nepacatos ca Hristos, dupa cat e cu putinta omului si sa pazeasca marturia constiintei cu toata puterea, ca sa imparateasca peste toata voia sa si sa o biruiasca prin dispretuirea ei, chiar daca e sarac si fara slava, din punct de vedere al lumii. Pentru ca ce folos are cel care pare ca e imparat, dar e stapanit de manie si de pofta in veacul acesta, iar in cel viitor va afla munca vesnica, daca nu va voi sa pazeasca poruncile dumnezeiesti? Dar o, ce nebunie! Cum nu vrem sa luam, prin unele lucruri mici si vremelnice, bunatatile mare si vesnice, ci lepadam bunatatile si dorim cele potrivnice. Si ce este mai neinsemnat decat un pahar cu apa rece, sau decat daruirea unei bucati de paine, sau decat lepadarea voii, sau a unui mic gand, prin care ni se da Imparatia cerurilor din harul celui ce a spus: 'Iata Imparatia cerurilor inauntrul vostru este'. 'Caci nu este departe, zice Damaschin, nici afara, ci inauntru. Voieste numai sa biruiesti asupra patimilor si iata o ai in tine insuti, numai pentru ca vietuiesti in chip placut lui Dumnezeu. Iar de nu vrei, nu ai nimic'. Fiindca Imparatia lui Dumnezeu, spun Parintii, este vietuirea placuta lui Dumnezeu. ť

Ť Mintea se preface dupa forma fiecarui lucru si se coloreaza dupa chipul lucrului cunoscut de ea. Iar cand se invredniceste sa ajunga in Dumnezeu, Cel fara chip si infatisare, se face si ea fara chip si fara forma. Apoi se minuneaza cum poate sa pastreze orice idee si cum ideile din urma nu pot vatama pe cele din urma, ci cugetarea le tine pe toate, ca pe o comoara, fara uitare; si cand vrea mintea, descopera prin grai cele gandite, nu numai pe cele proaspete, ci si pe cele adunate in vistierie de demult. De asemenea se minuneaza cum, iarasi, cuvintele iesind mereu, mintea ramane aceeasi, fara scadere. Ť

'Arunca, zice, grija ta asupra Domnului si El insusi te va hrani'. Si cu cat isi pune cineva mai mult nadejdea intr-Insul in toate cele ale sufletului si ale trupului sau, cu atat Il afla pe Acela mai mult purtand grija fata de el, incat se socoteste pe sine mai jos decat toata zidirea, din pricina multelor daruri ale lui Dumnezeu, aratate si nearatate, sufletesti si trupesti. Caci fiind cu multe dator, nu se poate mandri catusi de putin din rusine, cu ceva in fata binefacerilor lui Dumnezeu. Si cu cat Ii multumeste mai mult lui Dumnezeu si se nevoieste sa se sileasca de sine spre dragostea Lui, cu atat Dumnezeu se apropie mai mult de el prin darurile Sale si doreste sa-l odihneasca si sa-l faca sa pretuiasca linistirea si neaverea mai presus decat toate imparatiile pamantului, afara de rasplata veacului viitor. Caci sfintii Mucenici sufereau dureri fiind munciti de vrajmasi, dar dorul imparatiei si dragostei lui Dumnezeu biruia durerile, si insusi faptul de a primi putere sa biruiasca vrajmasii, il socoteau o mare mangaiere si indatorire, ca s-au invrednicit sa sufere moarte pentru Hristos. Prin aceasta adeseori ajungeau nesimtitori. De asemenea si Sfintii Parinti, silindu-se mult la inceput prin nevointe de tot felul si prin razboaiele ce li se faceau de catre duhurile rautatii, biruiau prin dorul si nadejdea nepatimirii. Fiindca dupa multa osteneala, cel fara patima ajunge fara grija, ca unul ce a biruit patimile. Ť

Ť Si daca toata tinta lui este sa placa lui Dumnezeu il va invata Dumnezeu Insusi voia Lui, incunostiintandu-l fie prin intelegere, fie prin vreun om sau prin Scriptura. Si daca isi va taia voile sale pentru Acela, Insusi Acela il va face sa ajunga cu bucurie negraita la desavarsire, cum nu stie el; iar vazand aceasta se minuneaza cum incepe sa izvorasca de pretutindeni bucuria si cunostinta, si cum din tot lucrul gaseste folos. Iar Dumnezeu va imparati in el, ca in cel ce nu mai are voie proprie, fiindca s-a supus voii Lui celei sfinte. Si se face ca un imparat, incat orice gandeste se savarseste fara osteneala si indata de catre Dumnezeu, Cel ce are grija de dansul. Aceasta este credinta de care a grait Domnul: 'De veti avea credinta' si celelalte. Si pe aceasta credinta se zidesc celelalte virtuti, dupa Apostol. De aceea vrajmasul incearca orice mestesug ca sa desfaca pe om de isihie (liniste) si ca sa-l faca sa cada in ispita si sa se afle in oarecare fel necredincios, nadajduind in puterea si in intelepciunea sa, fie cu totul, fie in parte. Iar de sici isi ia vrajmasul prilej ca sa-l biruiasca si sa-l faca rob pe el ticalosul. Dar cel ce a cunoscut acestea, dupa ce a parasit toata desfatarea si odihna lumii, ca pe unele ce nu sunt nimic., se grabeste spre lipsa de griji, fie intru ascultare, avand pe povatuitor in locul lui Hristos si incredintandu-i lui tot gandul, cuvantul si fapta, ca nimic sa nu aiba al sau, fie intru liniste, din credinta tare, fugind de toate. Si in loc de toate are pe Hristos si El i se face lui toate, cum zic Gura de Aur si Damaschin, in veacul de acum si in cel viitor, hranindu-l, imbracandu-l, mangaindu-l, veselindu-l, odihnindu-l, invatandu-l, luminandu-l. ť

Ť Fiindca omul intelept se nevoieste cu pricepere sa-si micsoreze, pe cat se poate, micile trebuinte ale trupului, ca prin aceasta sa ajunga sa se ingrijeasca de putine, sau sa nu aiba grija de loc, ca sa pazeasca poruncile. Caci zice Domnul: Ť Nu va ingrijiti pentru sufletul vostru ce veti manca, nici pentru trupul vostru cu ce va veti imbraca; au nu este sufletul mai mult decat hrana si trupul decat imbracamintea?”. Fiindca in grija de multe, nici pe sine insusi nu se poate vedea cineva. Cum poate sa vada atunci cursele vrajmasului, gatite inainte de vreme? Caci vrajmasul nu obisnuieste totdeauna sa faca razboiul la aratare, cum zice Domnul. De aceea cand vrea sa-l arunce pe cineva in cele mari, il face sa nesocoteasca intai cele mici si nearatate: inainte de curvie, privirea deasa si neinfrinata; inainte de ucidere, mania usoara; inainte de intunecarea cugetarii, imprastierea scurta; si inainte de aceasta iarasi, asa-zisa trebuinta neaparata a trupului. Pentru aceea Domnul, stiind mai dinainte toate, ca unul ce este intelepciunea Tatalui, luand inaintea uneltirilor diavolului, porunceste oamenilor sa taie dinainte de vreme pricinile, ca nu cumva socotind ca cele mici sunt fara primejdie, sa cada jalnic in pacatele cele mari si infricosate. ť
'PUNE NOUA MIJLOCITOARE NEINFRUNTATA PE CEA CARE TE-A NASCUT PE TINE HRISTOASE SI CU RUGACIUNILE EI, DARUIESTE-NE NOUA, CA UN MILOSTIV, DUH DE BUNATATE, CE SE POGOARA DE LA TATAL TAU'.
Ť Caci cel ce a primit darul luarii aminte la dumnezeiestile Scripturi, cum zic Parintii, afla tot binele ascuns in toate Scripturile. Caci zice Domnul: 'Cel invatat in ale Imparatiei cerurilor' si celelalte. Sau in linistea cea dupa Dumnezeu si in CITIREA DUMNEZEIESTILOR SCRIPTURI, stie ca alta fata arata Scriptura celorlalti oameni, chiar daca par ca o cunosc, si alta fata celui ce s-a inchinat pe sine rugaciunii neincetate, sau are gandul tot timpul la Dumnezeu, incat sa-l aiba in loc de rasuflare in toate, chiar daca pentru lume este simplu si neinvatat in stiintele omenesti, cum zice marele Vasile. Dumnezeu se arata mai degraba simplitatii si smereniei, zice Scararul, si nu ostenelilor si intelepciunii ajunsa fara folos. Mai degraba o leapada Dumnezeu pe aceasta, daca nu are smerenie. Caci mai bun e cel simplu la cuvant si nu la cunostinta, dupa Apostol. FIINDCA CUNOSTINTA DUHOVNICEASCA ESTE UN DAR, IAR STIINTA CUVANTULUI ESTE O INVATATURA OMENEASCA CA CELELALTE INVATATURI ALE LUMII ACESTEIA, SI NU AJUTA LA MANTUIREA SUFLETULUI. Aceasta se vede de la elini. Iar citirea se face spre a aminti celor ce stiu cele spuse din cercare si spre a invata pe cei necercati. Marele Vasile zice ca atunci cand Dumnezeu afla o inima curata de toate lucrurile si invataturile lumesti. Isi scrie in ea dogmele Sale ca pe o tablita nescrisa. Iar aceasta o spun, ca sa nu citeasca cineva cele ce nu slujesc la a bineplacea lui Dumnezeu. Dar daca nestiind aceasta a citit vreodata, sa se nevoiasca degraba sa stearga amintirea lor, prin citirea duhovniceasca a dumnezeiestilor Scripturi, mai ales a celor ce il ajuta la mantuirea sufletului, dupa starea la care a ajuns. Daca este inca faptuitor, SA CITEASCA VIETILE SI CUVINTELE PARINTILOR, iar daca harul l-a ridicat la cunostinta dumnezeiasca, sa citeasca toate Scripturile dumnezeiesti. Prin aceasta va putea, dupa Apostol, 'sa surpe toata inaltarea ce se ridica impotriva cunoasterii lui Dumnezeu si sa pedepseasca toata neascultarea si nesupunerea', prin faptuire si prin cunoasterea adevarata a poruncilor dumnezeiesti si a dogmelor lui Hristos. IN AFARA DE ACESTEA SA NU CITEASCA NIMIC. CACI CE TREBUINTA ESTE SA IA DUH NECURAT IN LOC DE DUH SFANT? Fiindca in cuvantul cu care se indeletniceste cineva, vrea sa aiba duhul acelui cuvant; si ca lucrul nu i se pare greu, ca celor cercati. SA SE FACA DECI CITIREA CEA DUPA DUMNEZEU, CA SA NU RATACEASCA MINTEA, PENTRU CA EA ESTE INCEPUTUD MANTUIRII. Caci Solomon zice ca vrajmasul uraste sunetul adeveririi. Adica ratacirea gandului este inceputul pacatuirii, cum zice Sfantul Isaac. ť

Ť Si precum mare prapastie este necunoasterea Scripturilor, cum zice Sfantul Epifanie, la fel si mai mare rau este neascultarea intru cunostinta. Mai MARE ESTE FACEREA DE BINE PE SEAMA UNUI SUFLET PRIN CUVANT SAU RUGACIUNE, PRECUM MAI MARE LUCRU ESTE CAND CINEVA RABDA PE APROAPELE, CA SA NU FIE NECAJIT CEL CARE-L NEDREPTATESTE, CI SA I SE LINISTEASCA VOIA IN VREMEA TULBURARII SALE, CUM ZICE SFANTUL DOROFTEI. PRIN ACEASTA FACE MILA CU SUFLETUL LUI, PURTANDU-I POVARA, SI SE ROAGA PENTRU EL, DORINDU-I MANTUIREA SI ORICE ALT BINE TRUPESC SI SUFLETESC. ACEASTA ESTE RABDAREA CEA CURATA A RAULUI, CARE NE CURATA SUFLETUL SI-L RIDICA SPRE DUMNEZEU.
FIINDCA SLUJIREA OMULUI E MAI MARE DECAT ORICE LUCRARE SI VIRTUTE.
CACI NU ESTE CEVA MAI MARE INTRE VIRTUTI SI MAI DESAVARSIT CA DRAGOSTEA APROAPELUI.
IAR SEMNUL ACESTEIA E NU NUMAI SA TII UN LUCRU DE CARE ARE LIPSA ALTUL, CI SA RABZI MOARTEA PENTRU EL, CU BUCURIE, DUPA PORUNCA DOMNULUI SI SA SOCOTESTI ACEASTA CA O DATORIE. SI PE DREPT CUVANT. CACI SUNTEM DATORI SA IUBIM PE APROAPELE PANA LA MOARTE, NU NUMAI PENTRU DREPTUL FIRII, CI SI PENTRU PREACINSTITUL SANGE VARSAT PENTRU NOI AL LUI HRISTOS, CARE NE-A PORUNCIT ACEASTA. NU FII IUBITOR DE TINE, ZICE SFANTUL MAXIM SI VEI FI IUBITOR DE DUMNEZEU; NU-TI FII PLACUT TIE, SI VEI IUBITOR DE FRATE. Ť

Ť Caci a fi cineva nerazboit, nu e bine. Fiindca dracii se departeaza adeseori, zice Sfantul Ioan Scararul, pentru multe pricini, parasindu-l pe om, fie pentru a-i intinde curse, fie pentru a-i starni parerea de sine, sau inaltarea, sau vreun alt rau, cu care se multumesc, stiind ca acestea pot sa umple locul celorlalte patimi. Ť


Ť Toti crestinii suntem datori sa multumim lui Dumnezeu, precum s-a zis: 'Pentru toate multumiti'. De la aceasta ajungem la alt cuvant al Apostolului, care zice: 'Neincetat va rugati', adica sa avem pomenirea lui Dumnezeu in toata vremea, locul si lucrul. Pentru ca orice ar face cineva, e dator sa aiba pomenirea Celui ce a facut lucrul acela. De pilda, tu cel dintre noi cand vezi lumina, nu uita pe Cel ce ti-a daruit-o; cand vezi cerul si pamantul, marea si toate cele ce sunt, da lauda si slava Cerului ce le-a facut; cand imbraci o haina, cunoaste al cui e darul si mareste pe Cel ce poarta grija de viata ta. Si simplu, orice miscare sa-ti fie prilej pentru slava lui Dumnezeu si iata te rogi neincetat, si prin aceasta sufletul se 'bucura totdeauna', dupa Apostol. Caci pomenirea lui Dumnezeu il veseleste pe el, zice Sfantul Doroftei, aducand marturie cuvantul lui David: 'Adusu-mi-am aminte de Dumnezeu si m-am veselit'.
Ť Cand il momesc dracii pe om cu vreun gand de mandrie, ca sa-l inalte, sa-si aduca aminte de lucrurile de rusine, vorbite de el mai inainte, si va surpa acest gand si va veni la smerenie. Iar cand iarasi il momesc cu ceva de rusine, aducandu-si aminte de acel gand de mandrie, sa-l inlature. Deci sa le inlature unul prin altul, cu ajutorul harului, prin aducere-aminte, ca sa nu vina niciodata nici la descurajarea pentru cele de rusine, nici la nebunie, pentru parerea de sine. CI CAND II VOR INALTA VRAJMASII MINTEA, SA FUGA LA SMERENIE, SI CAND IL VOR SMERI, SA SI-O INALTE PRIN NADEJDEA LA DUMNEZEU, CA NICIODATA SA NU CADA TULBURANDU-SE, NICI SA NU DEZNADAJDUIASCA INFRICOSANDU-SE PANA LA CEA MAI DE PE URMA RASUFLARE. ť

Ť Nimic nu calauzeste spre barbatie, ca sarguinta si ca experienta lucrurilor, nici spre subtirimea gandurilor, ca citirea in liniste. Nimic nu pricinuieste uitarea ca starea degeaba; nici nu duce asa de repede la iertarea pacatelor ca netinerea in minte a raului. Nimic nu pricinuieste stergerea greselilor ca pocainta si taierea raului; nici sporirea mai grabnica a sufletului ca taierea voilor si cugetarilor proprii. Nu e lucru mai bun, ca acela de a te arunca pe tine inaintea lui Dumnezeu ziua si noaptea, si a-L ruga sa se faca voia Lui intru toate; nici mai rau, ca a iubi libertatea si ratacirea sufletului sau a trupului. Ť

Ť De aceea suntem datori sa invatam cu lucrul virtutile si nu numai cu cuvantul, ca prin deprinderea cu ele, sa se pazeasca amintirea binelui. Caci: 'Nu este, zice Apostolul, Imparatia lui Dumnezeu in cuvant, ci in putere'. Fiindca cel ce cauta cu lucrul, acela vede paguba si castigul in lucrul cu care se indeletniceste, zice Sfantul Isaac, si acela poate da sfat altora, ca unul ce l-a patit adeseori si l-a invatat cu cercarea. Pentru ca sunt, zice, lucruri bune la aratare, dar ascund o paguba destul de insemnata; si sunt altele rele la aratare, dar cuprind in ele cel mai mare castig. De aceea nu este, zice, tot omul vrednic de incredere, ca sa dea un sfat celor ce-l cauta, ci numai acela care a luat de la Dumnezeu darul deosebirii si a dobandit din staruirea in nevointa, o minte stravazatoare, cum zice Sfantul Maxim. Iar acesta trebuie sa fie cu multa smerenie si sa nu dea sfaturi tuturor, ci numai celor ce le ofer de bunavoie, si-l intreaba nesilit, si invata dupa randuiala. Sa faca asa, pentru ca prin smerenie si prin intrebarea de bunavoie a celui ce intreaba, sa se intipareasca cuvantul in sufletul celui ce-l aude, si sa incalzeasca din credinta, vazand pe sfatuitor, bun, asemenea sfatuitorului aceluia minunat, pe care L-a numit Isaia Proorocul: 'Dumnezeu tare, biruitor' … si celelalte, adica asemenea Domnului nostru Iisus Hristos. Caci Acesta a zis catre cel ce-l chema: 'Cine M-a pus pe Mine judecator si impartitor peste voi?'. Macar ca zice altadata: 'Toata judecata a dat-o Tatal, Fiului'. Prin aceasta ne-a aratat, ca in toate, si in privinta aceasta este calea mantuirii, prin sfanta Lui smerenie. El nu sileste pe nimeni, ci zice: 'Daca vrea cineva sa vina dupa Mine, sa se lepede de sine si sa-Mi urmeze Mie'; adica sa nu-si faca despre sine nici o grija, ci precum Eu fac si rabd moartea sensibila si de bunavoie pentru toti, asa si acela sa-Mi urmeze cu lucrul si cu cuvantul ca Apostolii si mucenici, iar de nu sa rabde macar moartea voii sale proprii. Iar catre bogatul acela zice: 'De voiesti sa fii desavarsit, mergi, vinde-ti averile …' si celelalte. Despre acesta zice Sfantul Vasile, ca a mintit zicand ca a pazit poruncile. Caci daca le-ar fi pazit, nu ar fi avut averi multe, odata ce Legea spune mai intai de toate: 'Sa iubesti pe Domnul Dumnezeul tau din tot sufletul tau'. Caci zicand: 'din tot sufletul tau', nu a lasat pe cel iubeste pe Dumnezeu sa iubeasca si altceva, pentru care intristandu-se, sa ramana in robia lui. Si iarasi zice: 'Sa iubesti pe aproapele tau', adica pe orice om, 'ca pe tine insuti'. Dar cum pazeste aceasta porunca, daca in vreme ce multi altii sunt lipsiti de hrana zilnica, el are averi multe si aceasta cu impatimire? Caci daca le-ar avea ca Avraam, Iov si ceilalti drepti, ca averi ale lui Dumnezeu, nu s-ar fi departat intristandu-se. De asemenea si Gura de Aur zice: 'A crezut ca cele zise lui de catre Domnul sunt adevarate, pentru aceea s-a si departat intristandu-se; dar n-a avut putere sa le implineasca. Ca multi sunt cei ce cred cuvintele Scripturilor, dar n-au putere sa implineasca cele scrise'.

Ť Caci cel ce vrea sa indrume sau sa dea vreun sfat cuiva sau sa-i aduca aminte de ceva, cum zice Scararul, e dator mai intai sa se curateasca de patimi, ca sa cunoasca in chip nemincinos scopul lui Dumnezeu si starea celui ce cere de la el cuvant. Fiindca nu tuturor li se potriveste acelasi leac, chiar daca neputinta este poate aceeasi. Pe urma sa se incredinteze de la cel ce cere sfat, daca face aceasta din faptul ca e supus cu trup si suflet, sau se roaga de la sine cu caldura credintei si cauta sfat, fara sa-l aduca dascalul la aceasta, sau dimpotriva il sileste fara alta trebuinta spre a se preface ca e dornic sa auda un sfat. Sa se incredinteze de aceasta, ca nu cumva sa cada amandoi in minciuna si vorbarie, in viclesug si in alte multe. In acest caz, unul e silit de cel ce-l invata, zice-se, pe el, sa spuna lucruri pe care nu le voieste si minte cu nerusinare si se preface ca vrea sa faca binele. Iar celalalt linguseste cu viclesug pe cel pe care-l invata, ca sa afle cele ascunse in cugetul lui, punand in miscare orice mestesug si cat mai multa vorba. Din vorba multa insa, cum zice Solomon, nu lipseste pacatul. De asemenea si marele Vasile a scris care sunt pacatele acesteia. Iar acestea s-au zis nu ca sa ne oprim de s sfatui pe cei ce vin la noi supusi si cu credinta tare, mai ales cand suntem nepatimitori, ci ca sa nu invatam cu infumurare, din slava desarta, pe cei ce nu vor sa asculte cu lucrul si din credinta fierbinte, cum o facem cand suntem inca patimasi. Nici sa nu facem aceasta ca niste stapani, ci cum ziceau Parintii: Fara intrebare de la frati, nu trebuie sa graiasca cineva, de dragul folosului, ca binele sa se faca din hotarare libera. Caci Apostolii ne cer sa fim nu ca unii ce stapanesc peste turma, ci ca unii ce ne facem chip turmei. Iar catre Sfantul Timotei zice Apostolul: 'Trebuie ca mai intai plugarul sa se impartaseasca din roade'; prin aceasta cere ca cele ca vrea sa le invete cineva, sa le implineasca intai el insusi. Sau iarasi: 'Nimeni sa nu dispretuiasca tineretea ta', adica sa nu faci nimic ca un tanar, ci sa fii ca un desavarsit in Hristos. Asemenea si in Pateric se zice ca fara intrebare de la frati, nu graiau Parintii pentru mantuirea sufletului, ci socoteau aceasta graire desarta. Si pe drept cuvant. Caci noi ne pomenim dand drumul cuvantului, prin aceea ca ne inchipuim ca avem o cunostinta mai presus de altii. Si de fapt cu cat suntem mai vinovati, cu atat socotim ca avem mai multa slobozenie. Pe cand sfintii, cu cat sunt mai aproape de Dumnezeu, cu atat se tin pe ei mai pacatosi, zice Sfantul Dorotei. Caci fiind coplesiti de cunostinta despre Dumnezeu, ca unii ce s-au impartasit de ea, simt ca nu mai stiu ce sa spuna. Ť

PARINTELE DUMITRU STANILOAE :
ťASCETICA SI MISTICA BISERICII ORTODOXE ť

DESPRE IUBIRE:

“La unirea cu Dumnezeu nu se poate ajunge decat prin rugaciunea curata.Dar unirea cu Dumnezeu e mai presus si de rugaciunea curata.Ea inseamna DRAGOSTEA DESAVARSITA.Si pe aceasta nu o da omul de la sine,ci ii vine din Dumnezeu. Caci inainte de a fi starea de rugaciune curata,omul trebuie sa se fi curatit de patimi.Dar curatirea de patimi este una cu cresterea dragostei lui Dumnezeu.Astfel,dragostea lui Dumnezeu picurandu-se cu anticipatie in suflet il intareste in linistea nepatimirii si in rugaciunea curata.Iar prin aceasta vine in el si mai multa dragoste.Mai bine zis,acum lucreaza in el numai dragostea dumnezeiasca, sau Duhul Sfant. ť

Ť Deci este o stransa legatura intre dragoste si nepatimire (lipsa de patimi).Dragostea presupune nepatimirea si o intareste la randul ei,pentru faptul ca ea este opusul patimilor,care reprezinta egoismul.UNDE SUNT PATIMI NU POATE FI DRAGOSTE.DE ACEEA IUBIREA VINE IN SUFLET IN TOATA AMPLOAREA EI DUPA CE AM AJUNS LA NEPATIMIRE,DUPA CE NE-AM ELIBERAT DE PATIMI. ť

Ť Iubirea insumeaza toate celelalte virtuti,daca prin fiecare virtute se omoara o patima.Dar iubirea e fructul imediat al rugaciunii.Toate virtutile ajuta mintii sa ajunga la dragostea de Dumnezeu,dar,mai mult decat toate,rugaciunea curata.Daca patimile inseamna intr-un cuvant iubirea de sine,iubirea de Dumnezeu este opusul iubirii de sine.<Cel ce se iubeste pe sine nu poate iubi pe Dumnezeu>,zice Sfantul Diadoh.Dar cel ce nu se iubeste pe sine din pricina bogatiei covarsitoare a iubirii lui Dumnezeu,Il iubeste pe Dumnezeu,fiindca unul ca acesta nu cauta niciodata slava sa,ci pe a lui Dumnezeu.Caci cel ce se iubeste pe sine cauta slava sa,iar cel ce iubeste pe Dumnezeu iubeste slava Celui ce l-a facut pe el. ť

Ť Dar dragostea de Dumnezeu pe cea mai inalta treapta nu este numai libertate de patimi,ci este darul lui Dumnezeu ce se coboara in sufletul ajuns in aceasta stare. ť

Ť Daca rugaciunea porneste de jos,desigur ajutata de harul ascuns al Duhului Sfant,dragostea culminanta este raspunsul de sus al lui Dumnezeu.Prin ea ni se face descoperita si simtita Dumnezeirea. ť

Ť Alta este dragostea naturala a sufletului,si alta,cea care vine in el de la Duhul Sfant.Cea dintai e moderata si este pusa in miscare si de vointa noastra atunci cand vrem.De aceea si e rapita cu usurinta de duhurile rele,cand nu tinem cu tarie la hotararea noastra.Cealalta asa de mult aprinde sufletul de dragoste catre dumnezeu,incat toate partile lui se lipesc de dulceata negraita a acestei iubiri,printr-o afectiune negraita si infinita.Caci mintea,umplandu-se atunci de lucrarea duhovniceasca,se face ca un izvor din care tasnesc dragostea si bucuria. ť (Sfantul Diadoh al Foticeii)

“Spre deosebire de CATOLICISM,CARE NU ADMITE ENERGIILE NECREATE ALE LUI DUMNEZEU SI CARE DE ACEEA TREBUIE SA CONSIDERE SI DRAGOSTEA UN DAR CREAT,ORTODOXIA CONSIDERA DRAGOSTEA O ENERGIE NECREATA,COMUNICATA DE DUHUL SFANT,O ENERGIE DUMNEZEIASCA SI INDUMNEZEITOARE,PRIN CARE PARTICIPAM REAL LA VIATA SFINTEI TREIMI.<Iubirea vine de la Dumnezeu>,zice Sfantul Ioan (I,4,7).Dar aceasta iubire presupune,dupa Sfantul Vasile,o dispozitie proprie a naturii create,o samanta sau o putere de iubire aflata in fiinta omului,chemat sa ajunga la desavarsire prin dragoste.”

“Omul are capacitatea virtuala de a deveni subiect al dragostei dumnezeiesti si intr-o masura oarecare si tinde spre aceasta .In aceasta sta chinul dumnezeiesc in el.Dar dragostea insasi in deplinatatea ei nu o poate avea de la sine,ci o primeste de la Dumnezeu ,ceea ce inseamna ca asemanarea nu o poate dobandi decat in comuniune cu Dumnezeu.
Desi,adica,in chip se ascunde virtualitatea asemnarii,virtualitatea aceasta nu poate deveni actualitate de la sine,ci numai sub flacara lucrarii sau a iubirii dumnezeiesti.
Natura in starea pura nu o gasim,ci sau in stare de subnatura,sau in stare de natura penetrata de har.Deci nici dragostea naturala nu o cunoastem in puritatea ei.Dragostea pe care o vedem la om,in afara legaturii cu Dumnezeu, nu este nici macar dragostea naturala.Marile deficiente ale dragostei acesteia ne arata ca adevarata dragoste nu poate fi decat un dar al lui Dumnezeu.Cand a ajuns natura la starea ei sanatoasa,in dragostea ei este si harul dumnezeiesc.
Dar in aceasta dragoste naturala este activ si omul.Insa mai sus de aceasta treapta se afla cel in care lucreaza exclusiv dragostea lui Dumnezeu.Propriu-zis,putem distinge in dragoste trei trepte :
a)Tendintele de simpatie naturala din starea naturii cazute din har ;
b)Dragostea crestina,care folosind aceste tendinte creste din harul dumnezeiesc si din eforturile proprii ;aceasta are o crestere si devine ferma ;ea duce natura pana la un fel de implinire a ei ;la inceput ea este putin ferma,pe urma tot mai ferma si intensa.Sfantul Diadoh o are in vedere uneori pe prima,alteori pe a doua,cand vorbeste de dragostea naturala.La inceputurile ei,dragostea a doua,fiind sovaitoare,poate fi usor confundata cu simpatia naturala,mai bine zis,cu cea a celui lipsit de har.Dar pe masura ce progreseaza,se fortifica,se apropie de dragostea ca extaz,care e dar exclusiv de sus.Dragostea a doua,sau crestina,pregaste sufletul pentru extaz.Acestea doua pot fi iarasi cuprinse uneori sub acelasi nume,mai ales cand este vorba de cele mai inalte trepte ale celei dintai.
c)in sfarsit,este dragostea ca extaz sau ca dar exclusiv de sus.Aceasta vine dupa pregatirea indelungata prin a doua si tine clipe scurte,ca din ea sa castige forta noua cea de a doua si sa-si continue cresterea.Daca in cursul celei de a doua omul se ridica la starea naturii restabilite in har,dragostea ca dar exclusiv il ridica peste limitele naturii.Noi,cand vorbim adeseori de dragostea adevarata,vorbim de dragostea a doua,in opozitie cu cea dintai ,coplesita de egoism.Dar inca nici ea nu este dragostea ca putere exclusiv dumnezeiasca.
Dragostea deplina inseamna o victorie totala a omului asupra lui insusi,nu in sensul ca s-ar dispretui pe sine in urma unei descurajari,ci in sensul ca afirma pozitiv viata,dar considera ca adevarata viata sta in grija exclusiva de altii si in uitarea de sine.Cel ce are dragostea adevarata in sine experiaza o infinitate a puterii de a se darui,pe care evident ca nu o poate avea de la sine.
Dragostea dumnezeiasca are o fermitate pe care nici o vicisitudine nu o poate clatina,ceea ce este strain dragostei naturale.Cel ce are aceasta dragoste simte in sine un izvor pururea tasnitor de lumina si de bucurie.Aceste virtuti nu le poate avea dragostea naturala,care cade atat de repede si pe care o slabeste orice rau pe care il sufera.
Iubirea dumnezeiasca ce se coboara in om presupune o victorie asupra egoismului manifestat prin patimi si,fiind o iesire pozitiva a omului din sine,este in acelasi timp iubire de Dumnezeu si iubire de semeni.Desigur,puterea iubirii fiind de la Dumnezeu si obtinandu-se prin atintirea sufletului spre Dumnezeu prin rugaciune,este just sa se spuna ca iubirea de Dumnezeu este izvorul iubirii de oameni,nu invers.Nu de la iubirea de oameni se ajunge la iubirea de Dumnezeu,ci de la iubirea de Dumnezeu se ajunge la iubirea de oameni,ultima fiind o prelungire a celei dintai.Cand incepe cineva sa simta cu imbelsugare dragostea lui Dumnezeu ,incepe sa iubeasca si pe aproapele intru simtirea duhului.Aceasta nu inseamna ca uneori iubirea de oameni poate lipsi.Iubirea de oameni este fructul necesar al iubirii de Dumnezeu.
Cel ce iubeste pe Dumnezeu nu poate sa nu iubeasca si pe tot omul ca pe sine insusi,zice Sfantul Maxim Marturisitorul,desi nu are placere de patimile ce le necuratite inca ale aproapelui.Sfintii ajung la desavarsire si la asemanarea cu Dumnezeu atunci cand izvoraste iubirea lor fata de toti oamenii.Iubirea de Dumnezeu nu admite nici cea mai mica umbra in iubirea fata de semeni.Cel ce mai vede in inima sa o umbra in iubirea fata de vreun om oarecare pentru cine stie ce greseala,este cu totul strain de iubirea de Dumnezeu.Caci iubirea de Dumnezeu nu sufera catusi de putin ura fata de vreun om.Precum Dumnezeu iubeste pe toti la fel,pe cel virtuos slavindu-l,iar de cel rau milostivindu-Se si cautand sa-l indrepte,tot asa,cel ce iubeste pe Dumnezeu iubeste pe toti la fel,pe cel virtuos pentru firea si pentru voia lui cea buna,iar pe cel rau pentru firea lui si din compatimirea ce o are fata de el ca fata de unul ce petrece in intuneric.
Puterea unei astfel de iubiri fata de semeni se explica prin faptul ca ea nu este decat iubirea lui Dumnezeu coborata in suflet si indreptata pe de o parte spre Dumnezeu,pe de alta spre oameni.Sfantul Isaac Sirul vede insa o opozitie intre iubirea lumii si iubirea de oameni.NU POT CASTIGA DRAGOSTEA DE OAMENI CEI CE IUBESC LUMEA. ť

Ť IUBIREA ESTE,DUPA CALITATEA EI,ASEMANARE CU DUMNEZEU PE CAT ESTE CU PUTINTA MURITORILOR ;DUPA LUCRAREA EI,ESTE O BETIE A SUFLETULUI ;DUPA EFECTUL EI,ESTE IZVOR AL CREDINTEI,ABIS AL INDELUNGII RABDARI ť (SFANTUL IOAN SCARARUL, ťSCARA ť)

Sfantul Isaac Sirul descrie astfel infinitatea iubirii ce coboara in inima de la Dumnezeu :Iubirea care are pe Dumnezeu de cauza este ca un izvor tasnitor ,care nu-si intrerupe niciodata curgerea.Caci Insusi El este izvorul iubirii,si materia care o alimenteaza nu se sfarseste niciodata…Niciodata nu-i lipseste celui ce s-a invrednicit de ea materia care-l poarta spre pomenirea lui Dumnezeu,incat si in somn sta de vorba cu Dumnezeu.De aceea ,inima celui ce o simte nu mai poate sa se desparta de ea,ci pe masura iubirii venite asupra lui se observa in el o schimbare neobisnuita.Iar semnele sensibile ale acestei schimbari sunt :fata omului devine aprinsa,plina de farmec,trupul lui se incalzeste,frica si rusinea se departeaza de la el si devine asa zicand extatic.Puterea care strange mintea fuge de la el,iesindu-si oarecum din sine.Moartea infricosata o socoteste bucurie,si niciodata contemplatia mintii nu mai sufera vreo intrerupere in intelegerea celor ceresti.De aceasta betie duhovniceasca au fost beti apostolii si martirii,cei dintai strabatand lumea intru osteneala si osandire,ceilalti varsandu-si sangele ca pe o apa din madularele taiate si suferind chinurile cele mai mari fara sa slabeasca cu sufletul.Iubirea dumnezeiasca este asadar o betie,intrucat copleseste cu entuziasmul ei judecata lumeasca a mintii si simtirea trupului.Ea muta in alt plan de realitate pe cel partas de ea.Vede o alta lume,a carei logica intuneca logica vietii obisnuite,primeste simtirea altor stari,copleseste simtirea durerilor si placerilor trupesti.De aceea,MARTIRII PAR NEBUNI LUMII ACESTEIA,DAR EI SUNT ADEVARATII INTELEPTI.
Sfantul Ioan Scararul declara ca iubirea dumnezeiasca ii face pe cei partasi de ea sa nu mai simta nici placerea de mancare,sau chiar sa nu o mai pofteasca des.Iubirea este asadar o forta care,alimentand sufletul,revarsa si in trup putere,incat acesta nu mai are nevoie de mancare regulata pentru a-si sustine forta vitala. ť

LISTA DE CARTI ORTODOXE- PENTRU ELENA

1. BIBLIA ORTODOXA (IN SPECIAL NOUL TESTAMENT);
2. FILOCALIILE ;
3. COLECTIA P.S.B. (PARINTI SI SCRIITORI BISERICESTI) ;
4. PATERICUL EGIPTEAN;
5. PATERICUL LAVREI SFANTULUI SAVA;
6. PATERICUL PESTERILOR DE LA KIEV;
7. SFANTUL IOAN SCARARUL :”SCARA RAIULUI”;
8. MITROPOLIT HIEROTHEOS VLACHOS:”VIATA DUPA MOARTE” ;
9. PARINTELE DUMITRU STANILOAE:”ASCETICA SI MISTICA BISERICII ORTODOXE”
10. PARINTELE RODION :”OAMENI SI DEMONI” ;
11. MITROPOLIT HIEROTHEOS VLACHOS:”PSIHOTERAPIE ORTODOXA” ;
12. PARINTELE SERAFIM ROSE:”SUFLETUL DUPA MOARTE” ;
13. PARINTELE SERAFIM ROSE:”ORTODOXIA SI RELIGIA VIITORULUI „ ;
14. PARINTELE PAISIE AGHIORITUL:”DESPRE VIATA DE FAMILIE” ;
15. SFANTUL IGNATIE BRIANCIANINOV:”DESPRE INSELARE” ;
16. SFANTUL IOAN DAMASCHIN:”DOGMATICA ORTODOXA” ;
17. SFANTUL IUSTIN POPOVICI-„BISERICA ORTODOXA SI ECUMENISMUL” ;
18. SFANTUL NICOLAE CABASILA – „TALCUIREA DUMNEZEIESTII LITURGHII” ;
19. SFANTUL NICOLAE VELIMIROVICI – „OMILII SI PREDICI” ;
20. SFANTUL TEODOR STUDITUL- „CUVANTARI DUHOVNICESTI „ ;
21. SFANTUL NICODIM AGHIORITUL:”HRISTOITIA SAU BUNUL MORAL AL CRESTINULUI” ;
22. SF. NICODIM AGHIORITUL – „RAZBOIUL NEVAZUT’ ;
23. VIETILE SFINTILOR ORTODOCSI ;

Si fenomenele paranormale?

Le multumesc tuturor care mi-au raspuns, lui antiecumenism in mod special, fiindca mi-a dat ajutorul cu pretul de a fi "martirizat" de unii frati de-ai nostri.

Elena

Fenomenele sint naturale sau in relatie cu complexitatea vietii, a creierului, simturilor, in orice caz nu vin de la o entitate inchipuita in spatiu care l-ar fi facut, ca Isis sau Zeus.

Mai am inca nu am terminat ;)Asa ca inca mai exista posibilitatea sa ma martirizeze :D:D

INVATATURILE DUHOVNICESTI ALE SFANTULUI PETRU DAMASCHIN”- :

„Parerea de sine si nestiinta fac orbi pe cei ce nu vor sa vada nicidecum neputinta si nestiinta lor. ť

Ť Dar SUFLETUL SA FIE IN AFARA DE TOATA RAUTATEA, MAI CU SEAMA IN AFARA DE TINEREA MINTE A RAULUI, CUM ZICE DOMNUL, IN VREMEA RUGACIUNII. De aceea si marele Vasile, osandind impotrivirea in cuvant, zice catre egumen, sa-i dea celui ce se impotriveste in cuvant multe metanii, pana la o mie. Iar schimband numarul, a zis: sau o mie, sau una. Aceasta inseamna: cel ce graieste impotriva e dator sa faca o mie de metanii inaintea lui Dumnezeu, sau una catre staret, zicand: 'Iarta-ma, Parinte'. Si dezlegare de legaturi primeste numai cea una, care este propriu-zis pocainta si taierea patimii impotrivirii in cuvant. NU ESTE IMPOTRIVIREA IN CUVANT, ZISE SFANTUL ISAAC, PROPRIE VIETUIRII CRESTINILOR. EL A PRELUAT CUVANTUL DE LA APOSTOLUL CARE ZICE: 'IAR DACA CINEVA INCEARCA SA SE IMPOTRIVEASCA IN CUVANT, NOI NU AVEM O ASTFEL DE OBISNUINTA'. Si ca sa nu para cuiva ca leapada numai de la sine pe cel ce se impotriveste in cuvant, adauga: 'nici Bisericile lui Dumnezeu'. Din acestea poate cunoaste cineva ca este in afara de toate Bisericile lui Dumnezeu, si de Dumnezeu, cand se impotriveste in cuvant si are trebuinta de acea unica si minunata pocainta (metanie), care nefacandu-se, nici cele o mie nu-i folosesc celui ce are o purtare nepocaita. CACI METANIA (POCAINTA) ESTE TAIEREA VOII RELE, zice Gura de Aur, iar asa-zisele metanii sunt mai degraba plecari de genunchi, si arata infatisarea de supunere a celui ce cade fara ingamfare inaintea lui Dumnezeu si a oamenilor, daca s-a impotrivit cuiva. Prin ele isi afla loc de aparare, daca nu se impotriveste nicidecum in cuvant, nici nu incearca sa se indreptateasca pe sine, ca fariseul acela, ci mai degraba imita pe vames, socotindu-se pe sine mai rau decat toti si nevrednic sa caute in sus. Fiindca daca ar socoti ca face pocainta, dar incearca sa se impotriveasca in cuvant celui ce-l judeca pe el, intemeiat sau neintemeiat, nu este vrednic de iertarea cea dupa har, ca unul ce cauta judecatorie si dreptati si asteapta sa ia folos de la harul dreptatii. Dar aceasta fapta este straina poruncilor Domnului. Si pe drept cuvant. CACI UNDE SE DUC DEZVINOVATIRI, SE CAUTA DREPTATEA SI NU IUBIREA DE OAMENI. ACOLO A INCETAT HARUL, CARE INDREPTEAZA PE CEL CARE A FACUT RAU, FARA FAPTELE DREPTATII, NUMAI PRIN RECUNOASTEREA SI RABDAREA CU MULTUMIRE A MUSTRARILOR CELOR CE-L MUSTRA, SI PRIN SUFERIREA CELOR CE-L INVINOVATESC FARA PUNERE DE RAU LA INIMA. NUMAI ATUNCI I SE FACE RUGACIUNE CURATA SI POCAINTA LUCRATOARE. CACI CU CAT SE ROAGA CINEVA MAI MULT PENTRU CEI CE-L BARFESC SI INVINOVATESC PE EL, CU ATAT II INSTIINTEAZA DUMNEZEU MAI MULT PE CEI CE-L DUSMANESC PE EL, SI-I DARUIESTE LUI ODIHNA PRIN RUGACIUNEA CURATA SI STARUITOARE. ť

Ť Lenea este inceputul a tot raul. ť

Ť Pentru a lucra binele, zice Patericul, e trebuinta de dreapta socoteala, fiindca binele nu este bine, daca nu are ca scop voia dumnezeiasca. ť

Ť Caci zice marele Vasile: 'Cel ce vrea sa aiba intru sine aceasta credinta mare, nu trebuie sa-si mai faca nicidecum vreo grija despre viata sau despre moartea sa, ci de ar vedea chiar fiara salbatica, sau ridicari de draci, sau de oameni rai, nu se mai inspaimanta deloc, ca unul ce cunoaste ca sunt fapturi ale unuia si aceluiasi Facator si impreuna roabe cu el si nu au putere asupra sa, de nu va ingadui Dumnezeu'. Numai de El se mai teme, ca de Cel ce are stapanire, precum a zis Insusi Domnul: 'Va voi arata voua de cine sa va temeti' si a adaugat: 'Temeti-va de Cel ce are putere sa arunce si sufletul si trupul in gheena'; si ca sa-si intareasca cuvantul, spune: 'zic voua: de Acesta sa va temeti'. Si pe drept cuvant. Caci daca ar fi altul care sa aiba stapanire afara de Dumnezeu, ar trebui sa ne temem de acela. Dar odata ce Acesta singur este Facatorul si Stapanul celor de sus si celor de jos, cine este cel ce ne poate face fara El? Ť

Ť Cine sunt eu? Si ce este fiinta mea, daca nu un lucru de scarba? La inceput e pamant pe urma putreziciune, iar mijlocul e plin de toata uraciunea. Iar mai departe: Ce este viata mea? Si cata este? Un ceas si apoi moartea. Ce-mi pasa mie de aceasta sau de aceea? Iata degraba voi muri pentru ca viata si moartea o stapaneste Hristos. La ce ma ingrijesc eu si ma galcevesc in desert? N-am trebuinta decat de putina paine. Iar ceea ce-mi prisoseste, de ce imi trebuie? Daca o am pe aceasta, a incetat orice grija. Iar daca n-o am, sa ma ingrijesc numai de ea, pentru nedesavarsirea cunostintei mele, macar ca este Dumnezeu care poarta grija. Ť

Ť ZIS-A DOMNUL: 'CEL CE VA RABDA PANA LA SFARSIT ACELA SE VA MANTUI'. Iar RABDAREA ESTE IMBINAREA TUTUROR VIRTUTILOR. CACI NICI UNA DINTRE VIRTUTI NU STA FARA EA. Deoarece 'tot cel ce se intoarce inapoi nu este vrednic de imparatia cerurilor'. Chiar daca i se pare cuiva ca se impartaseste de toate virtutile, daca nu va rabda pana la sfarsit si nu se va izbavi de cursele diavolului, nu este vrednic sa ajunga in imparatia cerurilor. Fiindca si cei ce au luat arvuna au nevoie de rabdare, ca sa primeasca rasplata desavarsita in veacul viitor. In toata stiinta si cunostinta este nevoie de rabdare. Si pe drept cuvant. Pentru ca nici lucrurile cele sensibile nu se fac fara ea, iar daca i s-a facut cuiva vreunul dintre ele, are nevoie de rabdare ca sa-i ramana ceea ce i s-a facut. Si simplu graind, tot lucrul inainte de a se face si odata facut, prin ea ramane si fara de ea nu sta, nici nu se desavarseste. Pentru ca daca este bun, ea il prilejuieste si il pazeste; iar daca este rau, ea da usurare si tarie de suflet si nu lasa pe cel ispitit sa fie stramtorat de descurajare, care este arvuna gheenei. RABDAREA ARE PUTEREA SA OMOARE DEZNADEJDEA, care omoara sufletul. Ea invata sufletul sa se mangaie si sa nu slabeasca de multimea razboaielor si a necazurilor. Pe ea neavand-o Iuda, a gasit moartea cea indoita, ca un lipsit de experienta razboiului. Pe ea avand-o fruntasul Petru, desi a cazut, dar ca un cercat in razboi a biruit pe diavolul care-l doborase. Aceasta fericita virtute l-a desavarsit pe Iov si toate bunatatile lui cele dintai. Caci numai putin daca ar fi slabit in ea, dreptul ar fi pierdut toate cele dintai. Dar cel ce cunostea rabdarea lui, a ingaduit bataia spre desavarsirea lui si spre folosul multora. Desi cel ce-si cunoaste interesul se nevoieste intai de toate sa o aiba pe aceasta. Caci ZICE MARELE VASILE: 'SA NU PORTI RAZBOI DEODATA CU TOATE PATIMILE, CA POATE SLABIND, TE VEI INTOARCE LA CELE DINAPOI SI NU TE VEI AFLA PREGATIT PENTRU IMPARATIA CERURILOR. CI LUPTA-TE CU FIECARE DIN PATIMI, PE RAND, INCEPAND DE LA RABDAREA CELOR CE VIN ASUPRA-TI'. Si pe drept cuvant. Caci daca nu o are cineva pe aceasta, niciodata nu va putea sta la razboiul cel vazut, ci isi va pricinui siesi si altora fuga si pierzarea, prin slabire, dupa cuvantul care l-a spus Dumnezeul lui Moise: 'Fricosul sa nu iasa la razboi' si celelalte. Dar in razboiul vazut poate sa ramana cineva acasa si sa nu iasa la razboi. Prin aceasta pierde darurile si cununile, ramanand poate numai cu saracia si cu necinstea. Dar in razboiul nevazut nu se poate afla un singur loc unde sa nu fie in razboi, chiar daca ar strabate cineva toata creatia. Si oriunde ar merge, afla razboi. In pustie, fiare si draci si celelalte greutati si spaime; in liniste, draci si ispite; in mijlocul oamenilor, draci si oameni care ispitesc. Nu se afla loc fara suparare. DE ACEEA FARA RABDARE NU POATE AVEA ODIHNA. Iar aceasta vine din frica si credinta si incepe de la intelepciune. Dumnezeu este aproape de cei ce vor sa rabde pentru El incercarea si sa nu paraseasca virtutea cu nepasare, de frica durerii, ci sa pretuiasca mai mult legea lui Dumnezeu, prin rabdarea celor ce vin asupra-le, veselindu-se cu nadejdea mantuirii. Si cu drept cuvant. Caci daca stau inainte doua primejdii, una vremelnica, iar alta vesnica, oare nu e bine sa fie aleasa cea dintai? De aceea zice Sfantul Isaac: 'Mai bine este a rabda primejdiile pentru dragostea lui Dumnezeu si a alerga la El cu nadejdea vietii vesnice, decat a cadea cineva de la Dumnezeu in mainile diavolului de frica incercarilor si a se duce impreuna cu acela la munci'. De aceea bine este daca se bucura cineva, asemenea sfintilor, in incercari, ca un iubitor de Dumnezeu. Iar de nu suntem ca acestia, sa alegem ce e mai usor, pentru sila ce ne sta in fata? Fiindca ne sta in fata necesitatea sau sa ne primejduim aici trupeste si sa imparatim cu Hristos duhovniceste in veacul de acum prin nepatimire si in cel viitor, sau sa cadem de frica incercarilor cum s-a zis, si sa mergem la munca vesnica. Sa ne izbaveasca Dumnezeu de aceasta munca prin rabdarea celor neplacute. Caci RABDAREA este piatra neclintita in fata vanturilor si a valurilor vietii si cel ce o are pe ea nu slabeste si nu se intoarce inapoi in vremea revarsarii lor. Iar afland usurare si bucurie, nu e furat de parerea de sine, ci e la fel pururi, la vreme buna si in greutati. De aceea ramane neranit in cursele vrajmasului. In vreme de furtuna rabda cu bucurie asteptand sfarsitul, iar cand se face vreme buna asteapta ispita, pana la cea din urma suflare, asemenea marelui Antonie. Caci nici unul ca acesta cunoaste ca nu este in viata aceasta ceva care sa nu se schimbe, ci toate trec. De aceea nu-si face nici o grija pentru vreuna din acestea, ci le lasa pe toate lui Dumnezeu, caci are El grija de noi. Lui se cuvine toata slava, cinstea si stapanirea, in veci. Amin. Ť



Ť Ceea ce ajuta si impiedica pe om sa se mantuiasca este voia sa si nimic altceva. Nu poti ceva? Voieste si vei avea ce nu ai. Si asa obisnuinta face pe om de la sine, pe incetul, fie bun, fie rau. ť
Ť Pentru tot lucrul bun trebuie sa intrebe omul, ca Sfantul Antonie, nu pe oricine se nimereste, ci pe cei ce au DARUL DEOSEBIRII, ca nu cumva cei intrebati, fiind necercati (lipsiti de experienta), sa cada amandoi in groapa, dupa pilda Evangheliei. Pentru ca FARA DREAPTA SOCOTEALA NU SE FACE NICI UN LUCRU BUN, CHIAR DACA LI SE PARE CELOR NESTIUTORI CA E BUN, FIE PENTRU CA SE FACE NELAVREME SI FARA SA FIE TREBUINTA, FIE CA NU SE TINE SEAMA DE MASURA LUCRULUI SAU DE TARIA OMULUI, SAU DE CUNOSTINTA LUI SI DE ALTE MULTE. IAR CEL CE ARE DARUL DEOSEBIRII, L-A PRIMIT PRIN SMERITA CUGETARE. DE ACEEA TOATE LE CUNOASTE DUPA HAR si la vremea sa vine la puterea stravederii. Ť

Ť Smerenia este roada cunostintei, iar cunostinta roada ispitelor. Caci celui ce s-a cunoscut pe sine, i se da cunostinta tuturor. Si celui ce s-a supus lui Dumnezeu, i se vor supune toate, cand va imparati smerenia in madularele lui. Si pe drept cuvant. Caci prin multe ispite si prin rabdarea lor se face omul incercat si prin aceasta isi cunoaste neputinta sa si puterea lui Dumnezeu. ť

Ť Este foarte bine a intreba in toate. Dar pe cei cercati (cu experienta); pe cei necercati e primejdios, neavand ei puterea de a deosebi. Caci aceasta putere cunoaste vremea, trebuinta, starea omului, catimea, puterea, cunostinta celui ce intreaba si hotararea lui, scopul lui Dumnezeu si al fiecarui cuvant din dumnezeiasca Scriptura si alte multe. Iar cel ce nu are darul deosebirii osteneste prea mult, dar nu poate izbandi nimic. Iar daca nu se afla cineva cu darul deosebirii intre oamenii de acum, pentru ca lipseste smerenia care il naste, suntem datori sa ne rugam cu staruinta inaintea fiecarei fapte, cum zice Apostolul. Si chiar daca suntem lipsiti de maini cuvioase, sau de curatia sufletului si a trupului, sa fim macar in afara de pomenirea raului si de ganduri patimase. ť


PARINTELE DUMITRU STANILOAE :

Ť MAREA TAINA A IUBIRII ESTE UNIREA PE CARE EA O REALIZEAZA INTRE CEI CE SE IUBESC,FARA DESFIINTAREA LOR CA SUBIECTE LIBERE.Legatura stabilita de iubire nu consta numai in faptul ca cei ce se iubesc cugeta cu placere unul la altul,asadar in orientarea intentiei fiecaruia spre celalalt,ci in faptul ca fiecare il primeste pe celalalt in sine.INTRE CEI CE SE IUBESC NU ESTE SEPARATIE.Pe de alta parte,ar fi simplist sa concepem iubirea numai ca o comunicare de energie de la unul la a ltul,precum ar fi cu totul gresit sa fie considerata ca o identificare de euri. ť

Ť Cel iubit nu-si trimite numai energia in fiinta celui iubitor,ci pe sine insusi intreg,fara sa inceteze de a ramane si in sine.E o proiectare a fiintei sale intregi prin energia sa in sufletul celui iubitor.Iar chipul celui iubit nu se impune silnic,ci e primit si pastrat cu bucurie,mai bine zis e absorbit de cel iubitor,incat nu stii care trimite cu chipul sau mai multa energie de la sine la celalalt :cel iubit sau cel ce iubeste.
Desigur,aceasta reciproca comunicare de energie are loc in alt fel intre doi oameni decat intre Dumnezeu si om.Aici in primul rand Dumnezeu Isi trimite energia in om.Iar iubirea dumnezeiasca coborand in om il face pe acesta sa absoarba proiectia chipului lui Dumnezeu in sine.Dar energia dumnezeiasca odata comunicata omului,aceasta se intoarce spre Dumnezeu si in aceasta intoarcere a ei ea imbraca forma afectiunii subiectului uman,trezita de energia dumnezeiasca.Caci nu numai Dumnezeu iubeste pe om ,ci si omul Il iubeste pe urma pe Dumnezeu,sau isi trimite si el spre Dumnezeu o energie proprie si afectiunea subiectului propriu. ť

Ť In iubire eu nu ma traiesc numai pe mine sau numai prin mine,ci si pe semen sau prin semen,fara ca el sa inceteze de a fi un subiect independent de mine.Aceasta inseamna ca nu-l am ca obiect al meu,ca parte a individualitatii mele,ci in legatura libera cu mine,nu ca al meu,ci ca al nostru.
Daca tu mi te daruiesti liber fara a inceta de a fi suveran,nesubordonat mie ca obiect,iar eu ma daruiesc tie la fel,inseamna ca nici eu,nici tu nu devenim proprietatea exclusiva a unuia,ci eu sunt al tau fara a inceta sa fiu si al meu,si tu esti al meu fara a-ti pierde libertatea,fara a inceta sa fii si al tau.Eu sunt al nostru si ti esti al nostru.Propriu-zis ,nici eu,nici tu nu suntem ai nostri in sens de obiecte comune ci tu si eu ne experiem ca o unitate de subiecte libere,atat de legate ,incat nu se pot desparti,ca o unitate traita de fiecare din cele doua subiecte,subiectul tau fiindu-mi tot asa de intim,de necesar ca si al meu,ba chiar constituind pentru mine,sau pentru subiectul meu,centrul de preocupare si izvorul de traire,asa cum subiectul meu constituie pentru tine un asemenea centru si izvor.Suntem doi intr-o unitate,fiecare privind la celalalt.Tu imi esti necesar mie,tii de existenta mea,fara a fi incorporat in eul meu,si eu,de existenta ta,fara a fi incorporat in tine.

Draga anticumenist, dar tu chiar aici pe formul asta ti-ai propus sa te mantuiesti??:)) Dar crezi ca nu avem destul martiriu in viata de zi cu zi? Ganduri bune si mantuitoare iti doresc! Oricum, sa stii ca imi place relativ atitudinea ta, insa mi-ar placea sa iti cunosc si punctul de vedere...pentru ca printre atatea citate...nu mi se pare ca ai si o viziune proprie!