Sfantul Antonie- parintele monahilor
 

Sfantul Antonie cel Mare (251-356), "parintele monahilor", este poate cel mai popular ascet si socotit a fi incepatorul vietii calugaresti. Este considerat de traditia monastica drep intemeietor al monahismului, impreuna cu Sfantul Pahomie cel Mare.

Praznuirea lui se face la data de 17 ianuarie in toate traditiile crestine.

Viata lui a fost povestita de sfantul Atanasie cel Mare (298-373), arhiepiscop de Alexandria (Egipt), intr-o carte ramasa clasica in genul ei (biografia unui calugar vestit), Vita Antonii - Viata lui Antonie -, scrisa la putina vreme dupa moartea lui Antonie (+356), intre anii 357 si 359.

Vestitul parinte al monahismului s-a nascut in satul Coma din Egiptul de Mijloc in anul 251, ca fiu al unor tarani crestini instariti; aici a invatat sa practice credinta, mergand des la biserica. Dupa moartea parintilor sai - Antonie avea pe atunci varsta de 20 de ani -, intrebandu-se care este calea lui in viata, a auzit in biserica cuvantul Evangheliei, care zice: "De voiesti sa fii desavarsit, mergi, vinde avutiile tale si, venind, urmeaza Mie" (Matei 19,21). Antonie a primit acest cuvant ca si cum ii era adresat lui direct si, dupa ce si-a impartit averea la saraci si a dat-o pe sora lui in grija unei comunitati de fecioare, s-a retras in singuratate. A vietuit la inceput intr-o coliba la marginea satului natal, sub ascultarea unui alt ascet din regiune, mai varstnic si mai experimentat, iar apoi intr-un mormant idolesc parasit.

in 286, la varsta de 35 de ani, se asaza intr-o fortareata parasita situata pe malul drept al Nilului, la marginea desertului, "muntele dinafara", in locul numit Pispir, unde ramane timp de 20 de ani, pana in 306, cand ucenicii lui il obliga sa paraseasca acest loc de asceza, in urma atacurilor diabolice ce l-au lasat aproape mort. in acest moment devine parintele spiritual al multor calugari din diferitele "colonii monastice" din deserturile Egiptului, dintre care cele mai vestite erau cele din Nitria si Schit (Skete).

Catre anul 310, intreprinde o calatorie la Alexandria, cautand sa imbarbateze pe martirii crestini prigoniti de stapanirea romana in timpul persecutiei lui Maximin.

In anul 312 se instaleaza desertul adanc, pe muntele Kolzim (sau Kolzum / Qolzum, nu departe de malul Marii Rosii, unde se gaseste astazi manastirea care-i poarta numele). Aici traieste pana la moartea sa (356) impreuna cu doi ucenici, neparasind locul decat pentru a-si vizita discipolii sau pentru a face o a doua calatorie la Alexandria, spre a-l sustine pe Sfantul Atanasie, persecutat de partida pro-ariana.

De la fata locului. Asa arata minunata manastire. Smerenie si traire.

Multumim mult pentru poze! Eu am pus pe blogul meu din invataturile sale, plus Acatistul cantat: http://florina.megablog.ro/2010/01/1...onie-cel-mare/

Mai multe despre viata acestui minunat sfant, aici - http://www.resurse-ortodoxe.ro/carti...tonie-cel-mare

Sf Antonie se roaga neincetat si mult mi-au folosit rugaciunile sale.



http://www.ziarullumina.ro/imagine.p...944.jpg&rw=280

Cand aveam vreo 2 ani, mama s-a imbolnavit foarte tare si medicii nu ii mai dadeau sanse. S-a rugat Sfantului Antonie cel Mare sa o ajute sa ma creasca, s-a vindecat miraculos si au trecut 26 de ani, iar mama inca traieste... Asadar, sa ne rugam cu incredere Sfantului Antonie cel Mare!

Banuiesc ca e printre primii asceti.
Eu ma gandesc doar atat:A trait la 200 de ani de Mantuitor.Adica cum ar fi anul 1800 fata de anul 2010 . Ce vremuri..... Si harul era mare,dar si nevointa

si eu il iubesc tare mult pe Sfantul Antonie cel Mare
 

http://inlinethumb61.webshots.com/44...600x600Q85.jpg

Imi plac tare mult pildele sale din Pateric, amintesc aici doua dintre ele:

• Un frate a fost napastuit in chinovie pentru desfranare si sculandu-se a mers catre avva Antonie. Si au venit fratii de la chinovie ca sa-l caute pe el si sa-l ia si au inceput sa-l mustre, ca asa a facut. Iar el se indrepta, ca nimic de acest fel nu a facut. Iar dupa intamplare, s-a aflat acolo avva Pafnutie, cel ce se numea Kefala si a spus o pilda ca aceasta : am vazut pe marginea raului un om bagat in noroi pana la genunchi si venind unii sa-i dea mana, l-au cufundat pe el pana la grumazi. Si a zis lor avva Antonie pentru avva Pafnutie : iata om aevarat, care poate sa vindece si sa mantuiasca suflete. Deci umilindu-se ei de cuvintele batranului, au pus metanie fratelui.

• Trei parinti aveau obiceiul, in tot anul, de mergeau la fericitul Antonie. Si cei doi il intrebau pentru gandurile sale si pentru mantuirea sufletului, iar al treilea totdeauna tacea, neintrebandu-l nimic. Iar dupa multa vreme i-a zis avva Antonie lui : iata, atata vreme ai de cand vii aici si nimic nu ma intrebi ! Si raspunzand fratele, i-a zis : destul imi este numai sa te vad, parinte.

Cine vrea sa descarce Acatistul Sf.Antonie cel Mare in format mp3 se gaseste pe trilulilu.ro si se descarca gratuit daca instalati internet download manager care se gaseste in format trial 30 zile pe google. Cu el puteti descarca si de pe situl forumului nostru de la sectiunea audio, tot ce va doriti sa aveti, chiar si video. Doamne ajuta!

E sfantul meu de suflet, sper sa ajung pe la manastire o data si o data..

“Vai celui ce adapă pe aproapele cu amestecare tulbure”

“Dacă aveţi stăpînire asupra altora, nu ameninţaţi uşor cu moartea!”

Sursa:

http://www.razbointrucuvant.ro/2008/...i-cu-minciuna/

http://www.razbointrucuvant.ro/2012/...sofian-boghiu/

Din Viața sfântului Anton scrisă de sfântul Atanaziu, episcop

(Cap. 2,4: PG 26,842-846)

Vocația sfântului Anton

După moartea părinţilor, lăsat singur împreună cu sora sa încă foarte mică, Anton, la vârsta de optsprezece sau douăzeci de ani, a luat grija casei şi a surorii. Încă nu trecuseră şase luni de la moartea părinţilor, când într-o zi mergând după obiceiul său la celebrarea euharistică, reflecta asupra motivului care i-a determinat pe apostoli să-l urmeze pe Mântuitorul, după ce au părăsit toate. Îşi amintea de acei oameni, despre care se vorbeşte în Faptele Apostolilor, care, după ce şi-au vândut bunurile, au adus la picioarele apostolilor ceea ce au primit pentru ca să fie împărţit săracilor. De asemenea, se gândea la câte şi ce fel de bunuri sperau ei să obţină în cer. Meditând asupra acestor lucruri, el a intrat în biserică tocmai când se citea evanghelia şi a auzit că Domnul i-a spus acelui bogat: Dacă vrei să fii desăvârşit, mergi, vinde tot ce ai, împarte săracilor şi vei avea comoară în cer apoi vino şi urmează-mă (Mt 19,21).
Atunci Anton, ca şi cum relatarea vieţii sfinţilor i-a fost prezentată de Providenţă şi că acele cuvinte au fost citite chiar pentru el, a ieşit imediat din biserică, a dăruit locuitorilor satului proprietăţile pe care le moştenise de la familia sa – avea trei sute de proprietăţi foarte fertile şi frumoase – pentru ca să nu fie motiv de preocupare pentru el şi pentru sora sa. A vândut şi bunurile mobile şi a împărţit săracilor marea sumă de bani primiţi, lăsând numai o mică parte pentru sora sa.
Participând altă dată la adunarea liturgică, a auzit cuvintele pe care le spune Domnul în evanghelie: Nu vă faceţi griji pentru ziua de mâine. Neputând să reziste prea mult, a ieşit din nou și a dat şi ceea ce îi mai rămăsese. A încredinţat-o pe sora sa fecioarelor consacrate lui Dumnezeu şi el însuşi s-a dedicat vieţii ascetice în vecinătatea casei sale şi a început să ducă o viaţă aspră cu tărie, fără a permite nimic sieşi.
Lucra cu mâinile sale: dealtfel, auzise cuvintele: Cine nu vrea să muncească nici să nu mănânce. Cu o parte din banii câştigaţi îşi cumpăra pâine, iar restul îl dădea săracilor.
Petrecea mult timp în rugăciune, deoarece învăţase că trebuie să se retragă şi să se roage fără încetare. Era atât de atent la lectură încât nu-i scăpa nimic din ceea ce era scris, dar păstra toate în suflet aşa încât a ajuns ca memoria să înlocuiască cărţile. Toţii locuitorii satului şi oamenii drepţi, de a căror bunătate se folosea, văzând un atare om îl numeau prieten al lui Dumnezeu, iar unii îl iubeau ca pe un fiu, alţii ca pe un frate.

Un exemplu practic de discernământ
 

Una dintre cele mai cunoscute apoftegme sau povestiri din Pateric despre avva Antonie cel Mare este cea care relatează întâlnirea dintre bătrân şi un “vânător de sălbăticiuni”. Acesta din urmă îl surprinde pe avva glumind cu ucenicii săi. Ascetul simte nevoia să îşi explice atitudinea. O face într-un mod practic. Îi cere vânătorului să pună o săgeată în arc şi să întindă. Insistă până când vânătorul îi spune: “Dacă întind peste măsură, plesneşte arcul!” Răspunsul pustnicului este simplu şi clar: “Tot aşa se întâmplă şi cu lucrul lui Dumnezeu. Dacă ne întindem cu fraţii peste măsură, îndată se rup. Trebuie ca, din când în când, să mai lăsăm de la noi”.

Îl vedem în această istorisire pe avva Antonie că nu ţine strict o linie morală şi ascetică searbădă şi “inumană”. Dimpotrivă. Dacă în alt loc Antonie îi spune avvei Pamvo să nu se încreadă în dreptatea proprie, mutând astfel accentul de pe fapte pe har, de această dată îl vedem îndemnând prin exemplul propriu spre echilibru. Ba mai mult, îl vedem cum se abţine de la a pune pe umerii ucenicilor o povară ascetică prea grea, pe care aceştia ar risca să nu o poată duce şi ar putea cădea zdrobiţi sub povara ei.

Când citim asemenea apoftegme trebuie să ne raportăm, constant, la lumea în care ele s-au născut. O lume care nu doar că nu dispunea de confortul de azi, ci, mai important, o lume care nu era dependentă de confort în măsura în care suntem noi. Un alt duh străbătea lumea. Asceza era căutată şi preţuită. În acelaşi timp, condiţiile de viaţă, mult mai grele, favorizau o asceză implicită.

În cazul lecturii contemporane a Patericului, dificultatea constă în aplicarea învăţăturilor monahilor din secolul IV la duhul vremii noastre. Unde pogorământ şi unde exigenţă? O asemenea reinterpretare ori lectură e imposibilă fără povăţuirea Duhului Sfânt. În afara Lui sunt doar aproximări.

Avva Antonie era un om cu totul echilibrat. O dovedesc multe din istorisirile care ni s-au păstrat despre el. Echilibrul pe care îl practica era născut dintr-o raportare adecvată la ceea ce ar fi putut fi extrem. Asta înseamnă că la nivel duhovnicesc echilibrul nu este niciodată media aritmetică a extremelor. A avea discernământ nu înseamnă a fi echidistant. În povestirea despre întâlnirea avvei Antonie cu vânătorul de sălbăticiuni, felul în care procedează ascetul este unul echilibrat, dar asta nu înseamnă că se găseşte la egală distanţă între nevoinţă mortificatoare şi delăsarea totală. Mai mult decât atât, echilibrul duhovnicesc nu este o valoare obiectivă, ci personală, una care poate fi identificată abia în relaţie. De aici importanţa acordată în Pateric legăturii ucenicului cu bătrânul său şi tot de aici paleta viziunilor care, deşi uneori radical diferite, sunt totuşi foarte adesea echilibrate, întrucât s-au născut sub înrâurirea Sfântului Duh şi s-au adresat unor persoane reale, nu au încercat gestionarea unor situaţii ipotetice. (Articol publicat în Ziarul Lumina)