ANDREI PLESU - Patimile cu acordul parintilor
 

Un punct de vedere asupra Filmului "Patimile lui Hristos" de Mel Gibson. Sunteti de acord cu ceea ce spune Andrei Plesu?

"Mel Gibson a reusit sa faca un film despre Iisus Christos in care Dumnezeu lipseste. Transcendenta nu se manifesta decit vag meteorologic (nori, ploaie, cutremur) sau in varianta demonica. Din cind in cind, un vampir palid se strecoara printre protagonisti pentru a semnala nelamuritilor de unde vine raul. In rest, e vorba strict despre ce se poate face cu un corp omenesc, daca vrei sa provoci oroare. Insusi chipul lui Iisus e scos din scena cam dupa zece minute de la inceputul filmului: un ochi, umflat de bataie, se inchide, celalalt e inecat de singe. Portretul e inlocuit cu o fleica descompusa care, la rastimpuri, geme. Biciuiri prelungi, in care pielea explodeaza spectaculos, dezvaluind, in sectiune, intreaga anatomie subepidermica, lovituri indesate, cu scule ingenioase sau cu pumnul, detalii de crucificare duse pina la pedanterie, totul inghesuit intr-un prim-plan obscen, totul “documentat” cu exactitate. Singele tisneste gros, tendoanele crapa sub piroane prost ascutite, asistenta – evreiasca si romana – jubileaza grotesc, cu rinjete stirbe si priviri cleioase. Iisus nu e “victima” misiunii Lui, nu sufera din cauza pacatelor omenesti. E pur si simplu un om cumsecade care are ghinionul de a incapea pe mina unor sadici. “Strategia” regizorala e transparenta: se face o reconstituire riguroasa si amanuntita a faptelor, asa incit spectatorul sa priceapa cit de mult a suferit Iisus si sa se umple de o mila infinita, respectiv de o credinta reimprospatata. Ideea subiacenta este ca ne-am pierdut credinta pentru ca am incetat sa ne mai reprezentam durerea teribila pe care o provoaca un cui batut in palma (sau la incheietura ei). In aceasta logica, orice nefericit care face fata unei torturi fizice trebuie sa devina obiect de cult. Iar relatia cu Dumnezeu este de tipul compasiunii oripilate pe care o stirneste contemplarea, la morga, a unui trup sfirtecat salbatic.

Ambitia exactitatii este, de la bun inceput, un mod de a suspenda problema credintei. Adevarul celui care crede nu este o ecuatie, iar Evangheliile nu sint reportaje. Refuzul sistematic al lui Iisus de a face minuni e tocmai refuzul de a reduce transcendenta la dimensiunile demonstrabilului. Religia este, prin definitie, relatia omului cu inevidenta, asumarea unui mister care nu se poate nici analiza, nici clasa, nici dovedi stiintific. Evangheliile – si cartile sacre, in general – practica nu intimplator minimalismul, expresia laconica, elipsa. Revelatia nu e locvace, drept pentru care “adevarul” ei nu poate fi documentat gazetareste. A fi exact in acest domeniu e a respecta litera textului revelat, nu a face reconstituiri muzeografice pe cont propriu. Iar textul revelat, cind e vorba de rastignire, e sec pina la abstractiune: “dupa ce [Pilat] L-a biciuit, L-a dat sa fie rastignit”. Se aminteste scurt de bataie si batjocura, dar accentul nu cade pe cruzime, ci pe sminteala si pe ordinea pre-scrisa a evenimentelor. In versiunea Ioan, se povesteste ca lui Iisus nu i s-au zdrobit, dupa obicei, fluierele picioarelor “ca sa se plineasca Scriptura: Nici un os nu I se va zdrobi”. Decizia de a muta istoria sacra din registrul Realului semnificativ in acela al realitatilor anecdotice sfirseste, inevitabil, in derizoriu si trivial. Las la o parte capcanele, grotesti, in care cade exigenta preciziei. In filmul lui Gibson se vorbesc aramaica si latina. Dincolo de obiectiile pe care le pot face (si le-au facut) filologii, e imposibil sa nu te amuzi cind Pilat, jucat de un excelent actor bulgar, etaleaza o latina cu un delicios accent slav. Nici minunata noastra Maia Morgenstern n-a fost bine sfatuita. I s-a spus, probabil, ca fiind sfinta si avind pre-stiinta sau intuitia trans-umanitatii lui Iisus, ea nu trebuie sa perceapa atrocele Lui suferinte cu un banal patos lumesc. In consecinta, o vedem afisind mereu un soi de indispozitie sobra, pendulind intre stupoare si insensibilitate.

Mel Gibson pare sa creada ca principala isprava a lui Iisus e capacitatea de a incasa. Faptul ca El e Fiul lui Dumnezeu se vede mai cu seama din uriasa Lui, supraomeneasca, rezistenta la durere. Se poate spune ca filmul ilustreaza felul de a se raporta la transcendenta al unui ins (si al unei epoci) pentru care carnea a devenit cer, singurul cer accesibil. E o optiune riscanta. Rastignirea era o procedura greu de suportat, dar nu e sigur ca nu s-au inventat, “in zbuciumata noastra istorie”, proceduri de tortura cel putin la fel de sinistre. Sint oameni, oameni oarecare, a caror “Golgota” a fost inimaginabila. Nu in ascutimea durerii stau sensul si unicitatea rastignirii lui Iisus, ci in identitatea amutitoare a Celui rastignit. Cel rastignit e Dumnezeu insusi si El o face din prima zi a intruparii Sale pina astazi. Nu trupul si singele, ci trupul devenit piine si singele devenit vinul vietii, acesta e misterul crucificarii. La acest mister, Mel Gibson nu are acces. Baiat istet (si prostut), el a esuat rapid in eficacitate comerciala. Aud ca aduna bani seriosi vinzind cópii (exacte) dupa piroanele rastignirii, montate pe un lant de pus la git.

Daca e sa rezum enormitatea demersului sau regizoral intr-o fraza, as observa ca, in multe tari, filmul e interzis minorilor. Nu-mi pot imagina o mai pacatoasa dracovenie, decit sa faci un film despre Iisus pe care copiii n-au voie sa-l vada".

Andrei PLESU, Dilema Veche

Meseriash Plesu asta. Stie sa bata la clape.

Plesu are dreptate, Gibson a ramas fidel tipologiei de film singeros, de psihopat razbunator pe care l-a creat mereu, vezi Patriotul, Mad Max, si altele.

Vestul foarte rar poate iesi din cercul vicios al filmelor violente sece, ce de? pentru ca Iubirea descrisa in Scripturi (si care ocupa cea mai mare parte din Evanghelii) NU SE VINDE prea bine, in schimb violenta crucificarii( care este descrisa pe scurt in citeva fraze) umple salile.

"Patimile lui Hristos" este un film care nu reuseste sa nasca in tine intentia de al revedea. Acest lucru spune multe despre succesul real al filmului.

Bine spus Marius, de cite ori m-a incercat gindul de a-l vedea, ma cuprinde un sentiment de oroare.
Cui ii trebuie sa FIE SCOLIT in tehnicile de tortura si bataie bestiala a ROMANILOR?
Mie categoric nu!

eu am vazut un vid care exlica ce subliminale anti oribile are filmul asta.Mel asta e un ipocrit:mad:

Imi place mai mult decat Isus din Nazareth al lui Zefireli. Si contine mai putine blasfemii.

Sa nu uitam ca Mel Gibson este catolic- el a ramas fidel fata de teologia romano-catolica - in care se vorbeste despre o hristologie de sus si una de jos, acolo unde dogma Calcedonului nu este prezenta- se ajunge la un mod de nestorianism - Un Hristos al Crucii, si unul al Gloriei sau al Slavei.

Cred ca despre Hristos al Slavei va trebui sa regizeze un alt film, deoarece nu reuseste sa il faca deloc transparent in "Patimile lui Hristos". :-)

Ma gandeam, la modul in care sunt reprezentate patimile Mantuitorului in iconografia ortodoxa traditionala, ca la imaginea pe care, de fapt, Biserica a considerat ca este potrivit sa o pastreze si sa o transmita peste veacuri.

Citim pe chipul Mantuitorului si a celor prezenti, suferinta, dar este una transfigurata, o suferinta care deja prefigureaza biruinta asupra mortii.

Biserica nu ne-a transmis o imagine terifianta, plina de cruzime, cu toate ca ar fi putut, daca dorea sa focalizeze atentia asupra suferintei reale a Mantuitorului. Dar Biserica stie ca nu trebuie sa zabovim prea mult asupra suferintei deoarece urma Invierea.

Icoana care ni s-a pastrat este cea pe care o sarutam, si inaintea careia cantam, in Vinerea cea Mare, "inchina-mu-ne patimilor Tale, Hristoase".

De aceea, daca privim in profunzime lucrurile, din punct de vedere ortodox, filmul "Patimile lu Hristos" poate fi considerat chiar o blasfemie.

Da, mai ales ca daca ne uitam in Evanghelii, accentul crestin cade tocmai pe inviere, pe descrierea ei si a bucuriei ucenicilor.

Mie mi s-a parut de atunci, de cand a aparut, ca este un film de batai cu Iisus. Nu indraznesc sa spun Hristos, pentru ca intr-adevar, in teologia catolica este o distanta mare in Iisus si Hristos.

Se stie ca acest film a fost facut prin ochiul catolicului - in catolicism accentul cade pe cruce, pe moartea lui Hristos.

Insa, sunt cateva persoane avizate, precum pr. prof. Coman de la Fac de Teologie din Bucuresti, care sustine ca in acest film exista si o parte pozitiva, ne descopera suferinta. Asa ca nu trebuie trecut cu usurinta peste acest aspect, pentru ca atunci cand vorbim de cruce, spunea el, nu vorbim doar de biruinta, ci si de suferinta. El dorea sa scoata in evidenta ca nu trebuie sa ajungem la dochetism.

Imi permit sa va contrazic putin. In film mi se pare ca accentul cade mai mult pe bataie decat pe suferinta. Aici e o diferenta, zic eu, suficient de mare ca sa ma indeparteze de acest film.

Are insa si cateva aspecte interesante, cum ar fi dialogul de la distanta dintre diavol si Hristos, care apare in unele momente. Vezi, diavolul nu se apropie, el priveste de la distanta, iar cand actioneaza o face si cu un soi de lasitate.

Pe de alta parte, faptul ca momentul Invierii este redat in film doar intr-un cadru de cateva secunde, asa ca un flash, imi da impresia ca pentru Gibson invierea a fost ceva automat, ca un dat. Pentru el, importanta era suferinta. Pentru mine nu, importanta la nivel ontologic nu a fost suferinta - Hristos ar fi venit oricum, chiar daca omul nu ar fi cazut. Suferinta poarta chipul caderii lui Adam.

Filmul nu e lipsit de unele subtilitati, dar trebuie sa stii sa nu-ti lasi mintea furata de brutalitatea de prim plan.
Va reproduc aici un articol de pe blogul meu.

MASA LUI MEL

Ca in orice film bine facut, in „Passion of Christ” exista o redundanta de mici detalii care cresc veracitatea, socheaza, exalta, fac tot ceea ce poate face ornamentul bine pus la locul lui si bine proportionat.

Exista insa unul care, desi marcat special, poate trece neobservat.

In plina scena a debutului patimilor (batjocorire, judecata lui Pilat, biciuirea) apare un memento cu Iisus facandu-si meseria de tamplar (desi acest lucru nu e mentionat in Biblie, majoritatea confesiunilor sunt de acord ca e mai mult decat probabil s-o fi practicat datorita adoptarii de catre Iosif). El face o masa neobisnuita pentru modelele folosite in Palestina in acea vreme, cand se manca dupa obiceiul oriental, culcat pe o parte pe un pat sau o bancheta, iar mesele, desigur, erau adaptate situatiei, adica joase. Masa facuta de Iisus are picioare inalte. Are loc o scena gingasa de mica tandrete fata de Maica Domnului, si ea spune: soiul asta de masa n-o sa aiba succes.

Intoarcere brutala la scena patimirii. Centurionul care supervizeaza flagelarea e asezat la o masa de tipul celor folosite de magistratii romani pentru a-si desfasura activitatea, adica inalta. Filmul aproape nu ne lasa sa intrevedem detalii. Ar fi putut fi aceeasi masa. Am putea intelege ca Iisus insusi o fabricase.

Nu e loc de comentarii, desi e loc de toate comentariile. Voi face unul negativ: nu cred ca e valabil ce spun curente de tip neo-monofizit, ca patimirea a fost „cu calcul divin” in sensul ca toate lucrurile s-au produs riguros ca intr-o piesa de teatru iar oamenii au fost simpli actori. Cred ca departe de a sta lucrurile asa, mesajul e cu totul altul: ca sa mantuie pe cei care si-au fabricat propria patimire, e nevoie ca salvatorul sa contribuie si cu latura lui umana (caci cea divina lucreaza oricum in toata creatia) la punerea in scena a propriei patimi. Intr-un mod delicat, sugestia filmului este ca Iisus n-a conceput instrumentele propriu-zise, ci ceva mult mai fioros. In fond, o masa inalta, artefact al autoritatii, e un element de confort, care se adauga unuia de prestigiu. Iisus, conform opiniei filmului, a fost atent pana si cu propriii calai…

Da, frumos detaliu.

Pe mine insa m-a deranjat de exemplu prezentarea lui Hristos razand in hohote, intr-o scena. Asta imi spune ca Gibson rateaza iarasi intalnirea cu duhul in care a trait si traieste Hristos.

Pai da, dar Zefirelli nu e tot catolic? Dar dintre cele doua filme, unul este despre Hristos.

Inca odata, daca cerem doctrina de la filme nu vom afla la niciunul.
N-am zis ca filmul e perfect, abia atunci as fi fost de rasuplansu. "Iisus n-a ras in timpul vietii" e un pietism de sorginte rigorist-catolica si protestanta. "Domnul va rade de dansii" e aproape un leit-motiv in psalmi. Exista cu totul alte hibe in film, dar nu asta era povestea aici.

Da, un pietism de sorginte rigorist-catolica si protestanta ca acela al Sfantului Ioan Gura de Aur.

Rasul din film al lui Hristos este un ras intrutotul lumesc. Eu cred ca de multe ori Mantuitorul a zambit, dar nu exista nicio mentiune in Scriptura ca Iisus Hristos ar fi ras. In hohote.

Am uitat sa precizez ca afirmatiie parintelui prof Coman au fost facute in cadrul vizionarii acestui film la Facultatea de Teologie din Bucuresti. Posibil, ca toti cei prezenti sa fi avut doar un gust amar, si atunci, ca ei sa nu considere ca au pierdut timpul in zadar, parintele sa fi facut acele afirmatii. E doar o parere.

E minunat ca noi nu vedem niciodata in Ortodoxie, un Hristos rapus de suferinta, o persoana care nu mai are puteri sa se ridice din starea respectiva. Si e bine ca se intampla asta, caci Hristos nu a fost un simplu om. Dar, adeseori cred ca trecem prea repede peste acest aspect al suferintei, al chinurilor si asta cred ca dorea sa spuna prof Coman. Sigur, nu trebuie sa ramanem doar la suferinta, dar nu trebuie sa uitam de ea. Poate ca atunci cand vom fi mai constienti de chinurile indurate de Hristos pentru noi, vom depune mai mult efort in unirea cu El.

"Rasul din film al lui Hristos este un ras intrutotul lumesc. Eu cred ca de multe ori Mantuitorul a zambit, dar nu exista nicio mentiune in Scriptura ca Iisus Hristos ar fi ras. In hohote."

Frate, nu exista mentiuni ca Iisus (Doamne iarta-ma) s-ar fi scarpinat. Nu exista mentiuni ca ar fi aprobat pictarea unui tablou. Nu exista o gramada de alte lucruri. Si cu regret, tocmai interpretezi Scriptura in spirit protestant. Daca nu scrie acolo, gata, erezie. Ortodoxia dupa cum o cunosc eu (admit ca o pot cunoaste foarte gresit) spune cam asa: e bine ca imaginile despre Iisus sa produca o gandire cuviincioasa pe cat e cu putinta. In sensul acesta exista o libertate de exprimare mai mare decat la alte culte, care cauta litera. Iisus a produs scandal rigoristilor vremii mancand cu prostituate si cu vamesi, ba pomeneste ca era facut "betiv si mancacios". Daca vrei sa-l convocam pe Ioan Gura de Aur ca sa ne spuna cat de ortodoxa e locomotiva de tren, hai s-o facem, dar nu e folositor. Eu unul am incercat sa gasesc in film lucrurile care ne apropie de marturisirea credintei autentice, nu cele care ne despart. Din acelea din urma am destule pe dinauntrul meu si nu doresc sa port prea mult grija altora cu exceptia unui pericol iminent sau inteligibil pentru aproapele. Pericolul pe care-l descrii e prea mic (sau cum vrei s-o iei, prea mare...) pentru cine sunt eu. Daca cineva ca madam Mungiu ar reitera piesa blasfematoare "Evanghelistii", acolo am discuta altfel pentru ca aceea e declaratie de razboi. La Mel si Patimile lui Iisus eu unul cred ca se aplica aceasta (si sa luam nota ca sunt doua paragrafe aproape unul dupa altul):

33. Şi au venit în Capernaum. Şi fiind în casă, i-a întrebat: Ce vorbeaţi între voi pe drum?
34. Iar ei tăceau, fiindcă pe cale se întrebaseră unii pe alţii cine dintre ei este mai mare.
35. Şi şezând jos, a chemat pe cei doisprezece şi le-a zis: Dacă cineva vrea să fie întâiul, să fie cel din urmă dintre toţi şi slujitor al tuturor.
36. Şi luând un copil, l-a pus în mijlocul lor şi, luându-l în braţe, le-a zis:
37. Oricine va primi, în numele Meu, pe unul din aceşti copii pe Mine Mă primeşte; şi oricine Mă primeşte, nu pe Mine Mă primeşte, ci pe Cel ce M-a trimis pe Mine.
38. Şi I-a zis Ioan: Învăţătorule, am văzut pe cineva scoţând demoni în numele Tău, care nu merge după noi, şi l-am oprit, pentru că nu merge după noi.
39. Iar Iisus a zis: Nu-l opriţi, căci nu e nimeni care, făcând vreo minune în numele Meu, să poată, degrabă, să Mă vorbească de rău.
40. Căci cine nu este împotriva noastră este pentru noi.
41. Iar oricine vă va da să beţi un pahar de apă, în numele Meu, fiindcă sunteţi ai lui Hristos, adevărat zic vouă că nu-şi va pierde plata sa.

I se cuvine lui Hrisostom sa faca deosebiri cu asprime, pana la litera si colt de litera, intrucat el cu asprime si-a aplicat toate acestea lui insusi. Eu nu m-am facut sluga tuturor in nici un fel cum s-a facut el, ca sa pot judeca, si am intemeiere in ce am citat mai sus cata vreme nu e calcata dogma sau pusa inainte blasfemie pe fata.
Dumnezeu sa ne ajute.

Frate, ma crezi sau nu, dar nici mie nu-mi place rigorismul si cred ca Ortodoxia e in primul rand vietuire autentica in duh si abia mai apoi religie - in sensul teologiei.

Dar in unele puncte, vrei sau nu, ne despartim ca ne desparte limbajul si bariera asta a forumului. Daca am sta fata catre fata am cadea de acord, ca doar nu discutam dogme, ci in cel mai bun caz pareri teologice.

Tu zici: "Daca vrei sa-l convocam pe Ioan Gura de Aur ca sa ne spuna cat de ortodoxa e locomotiva de tren, hai s-o facem, dar nu e folositor."

Dar dai un exemplu imposibil de realizat. Eu nu vorbesc decat despre ceea ce a afirmat la un moment dat un mare Sfant al nostru. Si el nu isi vorbea siesi, ci ne vorbea noua. Adica mie mi-a zis: "Hristos nu a ras niciodata". Dar in alta parte zice: "Rasul nu e rau in sine". Si eu tind sa ii dau dreptate. Adica nu mi-l pot imagina (eu, pacatosul) pe Hristos razand in hohote. Mel a putut. Good for him, ca sa zic asa.

As putea continua pe tema asta a rasului, dar n-are niciun rost si pentru noi 2 probabil ca nu e relevant.

Revenind la film: uneori am tendinta sa fiu drastic si sa judec. Dar nu incerc sa conving, mie pur si simplu filmul mi-a dat o impresie - teologic - negativa, cu cateva exceptii.

Nu imi place filmul, dar asta nu inseamna (ca sa-i raspund lui Costel) ca neg patimile Mantuitorului. Dar vorbind de acest subiect, Pr. Staniloae de ex. scoate in relief faptul ca suferinta creste si scade proportional cu existenta spirituala la care e conectata. Aceasta este adevarata drama care se petrece cu Hristos, si suferinta de neimaginat, intrucat "a reverberat pana in adancurile Sfintei Treimi". Despre asta as vrea sa vad un film. In rest, omenesc vorbind, au fost altii ale caror patimi au fost mai ingrozitoare. In acest registru, un film despre Aiud e mai tare decat "Patimile lui Hristos".

Har si pace.

Filmul, daca ii cerem sa urce pana la teologie, nu o va putea face. Dar Hristos e prezent in lume in multe feluri. Acum cand vorbim e cu putinta, din pacate, ca cineva sa sufere undeva in lume asa cum descrie filmul de atroce, chiar daca nu cu aceleasi torturi. Ca mesaj ca lumea e in suferinta si noi o facem sa sufere, e unul bun. Ca nu se ridica pana unde trebuie... ce stim noi ce va deveni Mel Gibson maine? Inchipuie-ti ce bucurie ar fi sa devina exact ce astepti tu acum...

De acord, nu mi-ar parea rau.

Onoarea Bisericii

Am scris, cu cîţiva ani în urmă, articolul de mai jos despre proiectul Catedralei Neamului. Zvonuri, dezbateri pregătitoare şi o serie de imagini noi îmi lasă impresia că tema a revenit vertiginos în actualitate. Simt nevoia să reiau, în ceasul al doisprezecelea, argumentele iritării mele de atunci. Cu o notă în plus de exasperare.


Cît de departe va merge pactul cu lumea al ierarhiilor noastre bisericeşti? Nu spun al Bisericii noastre, pentru că se găsesc întotdeauna alfabetizaţi de ultimă oră ai teologiei autohtone care să-mi atragă atenţia că Biserica sîntem toţi. Că nu-ţi poţi lua distanţe faţă de o comunitate din care faci, în chip nemijlocit, parte. Biserica instituţională are voie să spună că „intelectualii“ i-au întors spatele, are voie să se refere la mine ca la un înstrăinat. Dar eu nu pot răspunde că n-am cum să-mi întorc singur spatele, cîtă vreme sînt una cu ea.
Biserica poate hotărî, în numele meu, cînd e vorba de trebile comunităţii; dar nu-mi cere părerea şi, dacă mi-o spun, nu ţine cont de ea. Va să zică, în acest caz, nu sînt mădularul ei legitim. De îndată, însă, ce vocea mea nu se mai uneşte cu a ei, mi se reaminteşte, mai mult sau mai puţin mieros, că n-am dreptul să mă pronunţ căci sînt inclus, sînt „înlăuntru“. A fi în Biserică înseamnă, aşadar, a fi de acord cu ierarhiile ei. Trebuie să fiu solidar, fără deliberare, cu oficialităţile ecleziastice, în vreme ce ele nu sînt ţinute să mă ia în seamă. Lotul meu e supunerea necondiţionată. Laicii trebuie să facă ascultare. Clericii, nu. Cu alte cuvinte, o parte a Bisericii se substituie întregului, amintindu-şi de cealaltă parte (pentru a o chema la ordine) doar cînd e contrariată, sau cînd trebuie să facă discursuri despre „poporul credincios“. Aşa s-a întîmplat, recent, la dezbaterea despre „catedrala neamului“. Reprezentanţii societăţii civile, ai Comisiunii Monumentelor Istorice, ai clasei politice au avut serioase rezerve faţă de un proiect gigantesc, care, aşa cum e conceput, nu poate fi decît o întruchipare necuviincioasă a „slavei deşarte“. Dacă Biserica sîntem toţi, glasurile acestea aparţin, cu deplină îndreptăţire, Bisericii. Mai mult: sînt glasuri de vază ale ei. A nu pleca urechea la spusa lor echivalează cu a le excomunica.
Îşi pot permite ierarhiile aşa ceva? În numele a ce? În numele cărei autorităţi morale, în numele cărei isprăvi civice, în numele cărei păgîne jurisdicţii? Cum poate Biserica să suspende libertăţile şi responsabilităţile membrilor ei? Cum altfel decît idolatrizîndu-şi oficialităţile ca pe un „detaşament de avangardă“ al tuturor credincioşilor? Detaşamentul acesta de avangardă şi-a făcut o vocaţie, în ultimii cincizeci de ani, din a se lăsa biruit de lume. A linguşit crimele unor apostaţi, a consimţit la temeneaua omagială şi la demolarea barbară a unor lăcaşuri de neînlocuit. A găsit justificări meschine şi grandilocvente pentru a îngădui minciuna naţională, mizeria trupurilor şi siluirea sufletelor. Cîţi dintre marii noştri ierarhi, confruntaţi cu demonul dictaturii, s-au gîndit dacă nu la martiraj, măcar la o retragere smerită în pustie? Au preferat să se socotească indispensabili, să-şi ambaleze laşităţile în discursuri pioase despre răbdare, înţelepciune şi compromis salvator. Au supravieţuit semi-adormiţi, împăcaţi cu ei înşişi, în aburii unor chilii bine încălzite. Iar acum, după ce decenii întregi au refuzat să apere onoarea Bisericii, se ocupă brusc de pompa ei lumească. Vor gloria imanentă ca răsplată pentru o îndelungă lipsă a curajului. Vor să-şi încununeze demisia printr-un triumf. Asemenea cărturarilor şi fariseilor, vor să cureţe partea din afară a blidului, lăsînd neatinsă necumpătarea dinăuntru (Matei, 23, 25). Rezultatul e previzibil. „Catedrala neamului“ va arăta „ca mormintele văruite“, nici măcar destul de frumoasă pe dinafară, iar pe dinăuntru „plină de oasele morţilor şi de necurăţie“ (Matei, 23, 27).

Andrei Pleşu - DILEMA VECHE mai 2010

nu sunt de acord
 

Mel Gibson eu cred ca a vrut sa arate dintr-o alta perspectiva finalul vietii de pe pamant a lui Iisus.Si pentru ca toti ceilalti regizori (in fiecare an au aparut filme noi de Pasti) au pus accentul pe Credinta si Dumnezeu tot chinul indurat de El pentru noi era trecut undeva pe planul secund...cateva secunde pe finalul filmelor.De data asta Gibson intra in detalii si ne oripileaza voit ca sa intelegem cu adevarat cat de mult a indurat pentru noi si mai ales cat de mult a indurat FARA sa piarda Credinta.Vrea sa fie si o lectie pentru cat de putin suntem noi dispusi sa induram de la ceilalti si cum ripostam imediat prin comparatie...

Si mie mi se pare ca filmul lui Mel Gibson se vrea o completare a filmului lui Zefirelli (scuze daca n-am scris corect numele), dar din alta perspectiva. Filmul lui Gibson scoate in evidenta culmea rautatii umane si culmea suferintelor indurate de Mantuitor pentru noi, in timp ce filmul lui Zefirelli pune mai mult accentul pe latura vicleana, mult mai subtila si prefacuta a firii omenesti. Rautatea pana la sadism si viclenia pana la perfidie, iata doua aspecte ale firii omenesti cazute, cele care L-au osandit pe Mantuitor. Ambele filme merita vazute.
Har, smerenie si jertfa de sine.

Buna seara. Eu as vedea filmul asta ca re-aducere aminte, re-memorare.Sau medicament:)Pana la urma nu conteaza denumirea produsului, ci produsul in sine.
Spunea cineva aici ca accentul ar trebui sa cada pe Invierea Domnului si nu pe patimile Sale, ca filmul ar fi crud, etc.A trece cu vederea tocmai faptul ca El S-a intrupat pentru a sterge pacatele oamenilor prin aceasta patimire, cred ca este ...o greseala.Cum spunea si goldest, trebuie sa ne reamintim ce inseamna patimi(schingiuirea, tortura functionau acum mai bine de 2000 de ani si functioneaza si azi si ele nu sunt smulgerea unui fir de par sau scrantirea unui deget).
Da, transmiterea mesajului vizual si auditiv este mult mai profunda, mai agresiva decat un mesaj scris insa tocmai de aceea are un impact mai profund(citim ca Iisus S-a rastignit pentru noi in zilele lui Pontiu Pilat si a patimit si S-a ingropat.Nu e prea dur cuvantul "patimit" cand il citim nu?Dar cum este cand vedem patimile?)Si repet, trebuie sa ne reamintim ca Mantuitorul a patimit pentru pacatele noastre.
Inchei spunand ca sigur, parerile sunt impartite, insa cred, ca si goldest sau altii, ca acest film, punand tocmai accent pe raul uman facut Omului si omului, este un film medicament:).
Dumnezeu sa ne lumineze.

Chiar daca am o parere destul de ambivalenta despre film, consider ca exista aspecte pozitive (sau potential pozitive).

De exemplu, ca si contraargument la unul dintre cele mai mari tembelisme atee, care, rezumat, se exprima cam asa: "ei, ce mare branza ca Iisus a murit, daca stia oricum ca o sa invie si ca e nemuritor ?! "

A se arata filmul ateului cu pricina si a se intreba: "coane, tu, chiar daca ai sti sigur ca o sa invii, ai fi de acord sa treci prin asa ceva ?"

E foarte interesant ce spui; chiar am vazut un film cu Edward Norton care se numeste "The 25th hour" si in care protagonistul(E. Norton), intr-un acces de furie si frustrare, injura pe toata lumea inclusiv pe Iisus Hristos despre care spune ca "a stat o zi pe cruce, un week-end in iad si are acum o eternitate inaintea lui ca sa auda cum ingerii ii canta aleluia". Personajul e ironic si incearca sa minimizeze(cum spui tu) suferinta si jertfa lui Iisus Hristos.

Pasti cu Mel Gibson

de ieromonah Savatie Bastovoi

Nu demult am vazut filmul lui Mel Gibson despre care se vorbeste atita. Si pentru ca mi s-a cerut un cuvint de Pasti, am sa incerc sa-l leg de acest film, lucru potrivit unei lumi in care Mel Gibson stirneste mai multa curiozitate decit Hristos. Dar mi se pare ca nici acesta nu este un lucru cu totul lipsit de bunavoirea lui Dumnezeu, ca oameni ca el sa-si indrepte atentia spre lucruri mai inalte decit pistolariile country. Sigur ca Mel Gibson nu este Andrei Tarkovski. Nu putem astepta prea multe de la filmul sau, nici nu despre aceasta am vrut sa vorbesc. Cuvintul nostru este despre Pasti, despre Hristos. Mi s-a parut insa ca felul in care L-a vazut pe Hristos acest barbat american este vederea proprie majoritatii oamenilor. De ce Mel Gibson nu a facut un film despre invierea lui Hristos, ci anume despre patimile, bataile, scuiparile, frica lui Hristos de dinaintea mortii? Mai bine de o ora de biciuiri, imbrinceli, rinjiri, spaime, convulsii, singe, rani, draci. Fara indoiala ca toate acestea au fost, realitatea istorica e chiar mai cruda decit acest film. Daca realismul a fost scopul, atunci un amanunt, cel mai socant, lipseste filmului: Hristos pe cruce n-a avut esarfa in jurul coapselor, asa cum ni-L infatiseaza si icoanele bizantine vechi si cum au prevestit prorocii. Goliciunea Hristosului rastignit este goliciunea nevinovata a lui Adam din Rai. Dar nu despre aceasta, nu despre aceasta este Evanghelia. Evanghelia vesteste lumii nu moartea, ci invierea lui Hristos. Mel Gibson, catolic declarat, ilustreaza fidel mistica romano-catolica, mistica a suferintei, a durerii, a noptii sufletesti.

Icoanele siroind de singe, sageti si sabii care strabat prin inima lui Hristos si a Maicii Domnului, coroane de spini, lacrimi cazind din ochii ridicati spre cer, rosii de suferinta. Toate acestea sunt straine Ortodoxiei, ele lipsesc cu desavirsire din iconografia bizantina. Hristosul romano-catolic atirna pe cruce, pe cind Hristosul bizantic domneste crucea, aici El are miinele drepte intinse ca in gestul imbratisarii si capul ridicat, privind biruitor inainte. Romano-catolicismul invita sa-L plingem pe Hristos, sa ne fie mila de El, bizantinii invita la trezvie. Tot filmul lui Mel Gibson este o invitatie la compatimire, la mila, el incearca sa stoarca lacrimi din ochii privitorilor, de altfel ca si toata iconografia si literatura apusului. O singura replica a lui Hristos din timpul patimilor lipseste din acest film. Ea singura este capabila sa desfiinteze si sa anuleze filmul, de altfel ca si intreaga mistica plingacioasa a catolicismului. Celor ce il jeleau, Hristos le-a raspuns: “Nu ma plingeti pe mine, ci plingeti-va pe voi”. Sigur ca suferinta a cuprins lumea. Noi nu puteam vedea mai mult decit batjocura, frica, nelinistea, infringerile acestei lumi.

Noi nu putem ridica grumajii nostri ca sa privim dincolo de ele. Sintem infrinti, sintem batuti, sintem scuipati, ne temem. Si mai sint multi oare care sa creada ca este ceva dincolo, sa spere, sa inainteze? Pe Hristos Cel batut L-am inteles, L-am simtit aproape, dar pe Hristos Cel inviat inca nu L-am cunoscut. Cum este sa invii, cum este sa invingi, cum este sa te ridici deasupra lumii, deasupra mortii si sa ramii pururea biruitor, nemuritor? Descopera aceasta inimilor noastre necajite, Hristoase, Tu Cel ce ai binevoit a patimi impreuna cu noi, pentru noi, ca si noi impreuna cu ingerii si cu toti Sfintii, in simtirea inimii, si intelegere, sa zicem: "Hristos a inviat din morti cu moartea pre moarte calcind si celor din morminturi viata daruindu-le". Amin.

Rusii ar fi trebuit sa faca un film despre viata lui Iisus.

Atunci ar fi mai mult ca sigur macar 90% reusitsi mai ales fidel teologic.

Atat timp cat o sa-l faca occidentalii, au sa o dea in bara, intr-un fel sau altul mai subtil (Zeffirelli), mai grosier (Gibson)..

Ionel
 

potrivit pentru orice religie!
filme actiune
filme aventura
filme comedie
filme de animatie
filme de dragoste
filme de familie
filme drama
filme erotice
filme fantastice
filme horror
filme istorice
filme mister
filme noi
filme politiste
filme romanesti
filme sf
filme thriller
seriale online