Cum va intelegeti cu prietenii necredinciosi?
 

Banuiesc ca multi dintre voi au trecut prin experienta mai putin placuta a faptului de a avea prieteni necredinciosi sau chiar atei. Mai ales daca ati ajuns la credinta adevarata si statornica mai tarziu, cum este cazul meu. Eu am crezut intotdeauna in Dumnezeu, bunica mea m-a initiat si catehizat cand eram mic, dar parintii mei fiind cam necredinciosi, credinta mea a fost multa vreme firava, nestatornica. In liceu si in facultate m-am inconjurat de prieteni necredinciosi dar apoi cand lucrurile au inceput sa se cearna, prieteniile au inceput sa scartaie, sa se clatine, practic nu mai e aproape nicio placere sa ma intalnesc cu vreunul din ei. Meciurile de fotbal, biliardul si berea nu pot face minuni daca principiile fundamentale sunt nu numai diferite dar opuse de-a dreptul. Cum poti sa mentii o relatie de prietenie daca acel prieten sfideaza, calca in picioare cele mai intime principii ale tale? Ca sa fiu mai concret cum poti sa mai fii prieten cu cineva care este robit de patima pariurilor sportive, a pokerului pe bani multi (unii dintre ei chiar traind din asta), care s-au lepadat de credinta si biserica (cativa din ei chiar hulesc Biserica si credinta crestina), care nici nu vor sa auda de casatorie sau copii(ei avand intre 30-35 de ani)?
Cred ca de fapt ar fi trei categorii
1)necredinciosii atei (din care unii sunt si hulitori)
2)necredinciosii obisnuiti care se tem oarecum de Dumnezeu, se feresc sa faca mari pacate, apeleaza in cazuri extreme la ajutorul Bisericii
3)cei cu credinta personalizata, modificata pe ici pe colo, dupa nevoi, care isi afirma credinta in Dumnezeu dar care au unele principii contrare credintei crestine (lacomie, reincarnare, astrologie, libertate sexuala, etc),care nu s-au spovedit niciodata in viata, care nu pun mana pe Biblie cu anii (de obicei nici nu au asa ceva in casa), care nu merg duminica la biserica, zicand ca ei n-au nevoie de intermediari, stiti genul.
Cum va intelegeti cu oamenii din aceste trei categorii, mai ales cu cei din ultima categorie care sunt si cei mai multi?

De regula ma fac ca nu-i aud, asta in cazul in care nu sunt receptivi si nu reusesc sa ii fac sa se indoiasca de convingerile lor...

am si eu in anturaj asemenea "prieteni" si obisnuiesc sa le ignor parerile pentru ca am observat ca fiece tentativa de a le deschide mintile era sinonima cu o convorbire cu peretii...

Nu pot sa spun ca imi sunt tocmai prieteni apropiati insa ca sa nu stricam si bruma de prietenie care-a mai ramas, evitam sa deschidem discutii pe teme religioase sau sa discutam despre "convingerile" fiecaruia...
Totusi unii dintre ei mai pot fi indreptati... insa e nevoie de multa rabdare si subtilitate. Spun asta din proprie experienta, pe unii dintre ei am reusit sa-i mai domolesc un pic, dar asta incet-incet, cu timpul... ;)

Daca prietenul meu nu-L respecta pe Prietenul si Parintele meu? Grea intrebare. Caci lumea ne scoate in cale o multime de provocari. Bine ar fi sa pot sa fiu exemplu pentru el, bine ar fi ca intr-un moment dificil din viata lui cuvintele mele sa aiba putere sa-l intoarca la credinta.

Daca trebuie sa discut mai mult timp cu un astfel de om, incerc sa evit subiectele religioase. Iar daca vad ca incepe el astfel de discutii in care imi dipretuieste credinta si valorile in care eu cred, intervin si eu ferm, astfel incat, sa-l determin sa nu mai repete greseala. Eu cred ca asa e bine: fara concesii. Intai Dumnezeu si apoi prietenii.

Au fost si situatii in care, de dragul prietenilor, am petrecut sarbatorile crestine intr-un mod necrestinesc.

In acest an, de Pasti, s-a autoinvitat o astfel de familie dintr-o alta localitate pentru a petrece Invierea impreuna, dar... intr-un mod necrestinesc. Spunea ca imi aduce Paste luate din timp si ca in noaptea de Inviere sa luam Pastele si sa ne apucam de chefuit. Am raspuns ca eu merg la Slujba de Inviere si stau toata noaptea si ca sunt bineveniti daca imi tin companie la biserica. Initial s-au cam suparat motivand ca nu rezista din cauza calatoriei, dar apoi, renuntand la vizita, mi-au spus ca au participat si ei la slujba de Inviere in localitatea lor. M-am bucurat pentru decizia lor si pentru faptul ca nu s-au suparat pe mine.

Dumnezeu sa ne intareasca pentru a putea face mereu voia Sa.

Cred că aveţi un noroc deosebit. La mine majoritatea prietenilor sunt dintr-un din aceste trei categorii.

Cu necredincioşii atei nu am probleme deosebite. Mă înţeleg bine cu foşti colegi atei cu care mă mai întâlnesc. Dacă, însă sunt hulitori, legătura de prietenie nu poate continua. Accept ca fiind de bun simţ să nu vorbesc la şpriţuri despre Dumnezeu. Dar hula nu o accept, m-aş ridica, aş spune "la revedere" şi aş pleca. Din fericire, nu a fost cazul niciodată. Rareori, discuţia s-a îndreptat într-o direcţie împotriva Bisericii. Le-am tăiat-o, spunându-le că, dacă Dumnezeu este tatăl meu, Biserica este mama şi învăţătoarea mea (mater et magistra). Nu-mi face plăcere să-mi vorbească de rău mama şi învăţătoarea. Au priceput, deşi pesemne că le-am părut tare ciudat.

Cred că aceştia sunt cei mai mulţi. De fapt, am numai câţiva prieteni care se socotesc ei înşişi atei. Cei mai mulţi sunt din această categorie şi presupun că ar răspunde pozitiv la un chestionar cu întrebarea "credeţi în Dumnezeu ?". Din păcate, datorită catehezei slabe spre inexistente ei au pierdut "simţul păcatului". Unii curvesc şi consideră că e normal aşa, ba chiar e spre binele organismului lor. Alţii îşi beau minţile. Ataşaţi de nimicuri materiale, viaţa trece pe lângă ei şi mă tem pentru viitorul lor.

Am câteva cazuri printre (foste) cunoştinţe apropiate. Unii s-au pierdut prin secte, alţii au ajuns de susţin (şi practică) diverse variante de teozofie, chestii pseudo-orientale O anumită dezorientare, cuibărită mai înâi în planul ideilor, ajunge să se manifeste şi în comportamentul lor. De obicei nu mă rup eu de aceştia, ci se rup ei de mine.

E adevărat însă că şi eu observ la mine nişte transformări. Pe măsură ce înaintez în vârstă, nu mai am chef să am tot felul de discuţii filozofarde, pe care le apreciam mult la petrecerile studenţeşti. Nu mă mai atrage metafizica la mici şi bere. Tot mai mult consider că e timp pierdut.

Si eu ma confrunt cu aceasta problema, aceea de a pastra vechile prietenii facute cu multi ani in urma, prietenii care se legau datorita activitatilor comune si specifice varstei: scoala, film, spectacole de teatru, concerte, excursii...dar fara a tine cont de gradul de religiozitate al celor care mi-au devenit foarte apropiati, prieteneste vorbind. Anii au trecut si diferentele care tin in primul rand de principiile crestine, de convingerile si formele de manifestare religioasa au inceput sa fie din ce in ce mai mari. Nu vrea sa renunt la aceste prietenii, dar recunosc ca este foarte greu sa le pastrez avand in vedere ca avem preocupari diferite si o cu totul alta viziune asupra vietii.

Eu, de cele mai multe ori, incerc sa evit orice discutie pe un subiect legat de religie, de Biserica sau de Dumnezu tocmai pentru a ma feri de contradictii si posibile rupturi de relatie pentru ca desi sunt deosebiri vizibile intre noi si ducem vieti diferite din toate punctele de vedere, inca sunt oameni foarte apropiati sufletului meu.

Este adevarat ca acum prefer prietenii cu cei langa care ma simt in armonie din toate punctele de vedere, oameni apropiati de Biserica si de Dumnezeu, dar doar acum, la varsta asta, imi pot permite alegerea lor dupa acest criteriu… in timpul liceului era aproape imposibil.

Cat despre a treia categorie de oameni pe care ai amintit-o mai sus pot spune ca aici se incadreaza toti colegii mei de serviciu. Pentru mine este foarte greu sa lucrez intr-o institutie in care colegii sunt crestini doar cu numele si care speculeaza orice stire care nu aduce cinste Bisericii pentru a se hrani din comentariile rautaciose si batjocoritoare ale celorlati, adresandu-mi tot felul de intrebari iscoditoare. Intr-un astfel de mediu esti intotdeauna privit ca un ciudat daca tii post in zilele de miercuri si de vineri, pentru ca stii sarbatorile de peste an, pentru ca mergi la biserica si multe alte lucruri cu totul straine pentru ei.

In compania acestei categorii, nu pot decat sa-mi respect principiile de viata impuse in primul rand de simtul moral, principii care sunt in concordanta cu ceea ce sunt eu, dar nu cu ceea ce incearca as-mi impuna altii.

Ma inteleg bine daca fac eforturi sa nu deschid gura si sa nu reactionez la vreo rautate pe care o spun ei, pentru ca sunt constienta ca din nestiinta vorbesc ei asa. Am renuntat la ideea ca as putea eu sa-i conving, Dumnezeu ii stie, Maica Domnului sa ii lumineze; uneori trebuie sa-mi dau doua palme sa-mi aduc aminte ca pana nu demult, eram la fel ca ei iar faptul ca acum stiu unele lucruri in plus si am alta perspectiva nu e meritul meu ci mila lui Dumnezeu. Citind cateodata un cuvant bun sau ascultand o cantare psaltica sau participand la o slujba a bisericii imi pare foarte rau ca nu pot si ei sa traiasca lucrurile astea atat de frumoase, dar nu pierd nadejdea pentru ei, mai ales ca la viata mea am facut pacate mai grele decat ei, si inca nu m-a pierdut Dumnezeu. Conteaza si faptul ca prietenii apropiati pe care-i am imi sunt rude sau pe cale sa-mi devina :) Si desi vedem lucrurile in mod diferit, avem atata respect unii pentru altii cat sa nu ne intaratam pe teme de credinta. Desi eu si sotul suntem credinciosi iar cumnatul meu se declara ateu, inca n-am avut tensiuni din cauza asta si sper nici sa n-avem.

Cu ceilalti din nefericire.. constat ca e din ce in ce mai greu sa tin legatura, ca nu le mai caut compania si ca nu imi mai place sa fiu impreuna cu ei, "la bere" sau la shopping sau la mai stiu eu ce discutii artsy-fartsy sau concerte. Mai tot timpul inventez scuze ca sa nu ma duc dar asta nu din cauza lor ci pentru ca nu ma atrag activitatile respective. Poate daca ar fi vorba de mers pe munte sau altundeva in aer liber, avand posibilitatea sa fim noi insine, fara atatea influente lumesti, mi-ar placea.

pe mine ma enerveaza sa vorbesc cu oameni necredinciosi pt ca ei traiesc asemenator animalelor...de cele mai multe ori prefer sa nu ii contrazic cu nimic iar astfel reusesc sa ma inteleg cu ei

De obicei m-am înțeles relativ bine cu toate trei categoriile de necredincioși prezentate de dumneavoastră. Și cu alte categorii.

Este drept că ei pot să fie robiți de unele patimi, să aibe principii de viață complet diferite de ale tale sau chiar să nu creadă sau să îl fi părăsit pe Dumnezeu.

Dar poate tocmai de aceea prezența ta în mijlocul lor este mai necesară.

Aș recomanda celor care sunt mai noi în credință, pentru că pot fi lesne influențabili, să evite multele relații cu necredincioșii. Dar prezența în mijlocul necredincioșilor a celor care sunt mai de demult credincioși, este de neaparată trebuință. Dacă noi ne ascundem sau îi ignorăm unde se va ajunge? "Răul înfloreşte când oamenii buni nu fac nimic"

Cred că nici contrazicerile nici ignorarea unor asemenea oameni nu sunt cele mai bune abordări. Nu îi pot ignora pentru că nici Domnul Iisus nu i-a ignorat. Ori, El este modelul nostru de viață, nu? Dimpotrivă, a fost în mijlocul lor în repetate rânduri și a discutat cu ei, le-a transmis un mesaj prin viața Lui și prin cuvintele Lui.

Desigur că pot fi rănit fiind în mijlocul lor, dar eu aș întreba: și ce dacă? Oare nu aceasta este menirea noastră în această lume?

Contrazicerile cu ei de asemenea, în general, nu dau roade. Dar și pentru că noi, uneori, dintr-odată le servim una fierbinte: „ dacă mai joci la ruletă o să mergi în iad”. Sau ceva asemănător.

Chiar dacă prezentăm principii creștine prietenilor noștri necredincioși, cred că o strategie a pașilor mici ar prinde mult mai bine.

Închei „predica” cu îndemnul: Nu-l părăsi pe prietenul tău necredincios! El la Sfânta Biserică nu merge, Sfânta Scriptură nu o citește, poate singura lui șansă de a-L vedea pe Dumnezeu este viața ta.

Nu, nu e deloc aşa. TOŢI marii predicatori din istorie, începând cu Ioan Botezătorul şi ceilalţi profeţi, nu au avut câtuşi de puţin "strategie a paşilor mici" în discursul lor. Poţi aluneca cu paşi mici, dar nu te poţi converti cu paşi mici. Convertirea înseamnă, literalmente, "răsucire" sau "întoarcere". Cel care se gândeşte "am păcătuit cam mult, ia să păcătuiesc ceva mai puţin" nu este comvertit, fiindcă nu a murit omul vechi din el, ca să crească în loc Omul Nou: Cristos în inima lui. Convertitul este cel care urăşte păcatul mai mult decât orice, fiindcă asta îl desparte de domnul său şi de Dumnezeul său. Convertirea este şoc, declic psihic, nebunie faţă de lumea aceasta. Este foarte adevărat că deseori întâlnim convertiri progresive (aşa a fost şi cazul meu). Numai că acest lucru nu poate fi "programatic", adică oamenii nu pot fi invitaţi la convertire cu încetul. Nu le poţi spune: "uite ce tebuie să faci: azi păcătuieşti mai puţin ca ieri şi spui o rugăciune, mâine păcătuieşti mai puţin ca azi şi spui două rugăciuni". Convertire înseamnă rupere faţă de cel care am fost, iar gândul că sunt chemat să fiu lui Cristos următor este cel mai important lucru din viaţa mea.

P.S.: Exemplul cu ruleta nu este cel mai inspirat, fiindcă jocul la ruletă nu este păcat intrinsec: poţi să joci liniştit la ruletă şi să nu ajungi în iad. Tot efortul nostru trebuie dus contra acelor lucruri care sunt păcate intrinseci, din care unele sunt atât de dureros de des întâlnite ! Avortul duce în iad, curvia duce în iad, beţia duce în iad. Astea nu sunt lucruri care trebuie puse sub tăcere ori dezvăluite progresiv ! Ioan Botezătorul nu ar fi făcut aşa !

P.P.S.: Pe de altă parte, nu trebuie să ne considerăm întotdeauna misionaţi. Vom pune degetul pe rană atunci şi numai atunci când există un anumit orizont de aşteptare. Faţă de cei care suferă în mod evident de induratio cordis nu are rost să le spunem nimic despre asta, fiindcă îi vom contraria fără nici un folos pentru ei.

Ei, cum ? Mai cu destele' prin ochi, mai cu gleza(lui) in varfu' lu' bocancu, mai o suduiala printe dinti(i'nclestati) , hm...una pisti alta, n'intelegem bini, hai, ci sa mai !:8:

Te rog nu fii mai radical decât Ioan Botezătorul :)

Sunt, desigur de acord cu tine, convertirea este o întoarcere la 180 de grade.

Nu toți însă putem avea o abordare ca și Ioan Botezătorul și unora dintre noi nici nu ne stă bine. Afirmația că TOȚI marii predicatori și profeți au propovăduit ca el este un pic exagerată. Fiecare dintre ei a avut modul lui personal de transmite mesajul. În Împărăția Lui Dumnezeu avem nevoie și de predicatori radicali precum Ilie sau Ioan Botezătorul dar și de alții mai blânzi precum Apostolul Ioan al cărui motto era: „copilașilor, să vă iubiți unii pe alții” Te rog însă hai să NU direcționăm topicul spre acest subiect. El este doar tangențial

Ideea mea era să fim noi un pic mai răbdători cu ei să prezentăm evanghelia într-un mod natural și în functie de cât pot înțelege la momentul respectiv.

În orice caz în ceea ce privește „strategia pașilor mici” eu îmi spuneam o simplă părere a mea. Modul în care eu procedez. Dacă cineva se simte chemat la o abordare mai radicală nu pot decât să îl felicit.

Ideea principală era că, dacă putem să ne păstrăm prietenii necredincioși, este foarte benefic pentru ei.

Prin prilejul să mai zic ceva. Cred că, totuși, prietenii foarte apropiați, cei cu care discutăm și împărtășim viața noastră, ar trebui să fie credincioși.

Predicatorul vostru cel mai remarcabil este un tip pe nume Puşcaş. Prenumele este, din câte îmi aduc aminte, Vasile, dar nu garantez. Am ascultat câteva predici de-ale lui şi nu mi s-au părut de loc "soft".
Cât despre apostoli, ei vorbeau în cu totul altfel despre iubire decât vorbim noi azi. Ascultându-i pe predicatorii adormitori de azi, rămân cu impresia că e destul să dau nişte ciorăpei care le-au rămas mici alor mei unor copii săraci şi, gata, mă mântuiesc.
Uite cum vorbeau apostolii despre iubirea lui Dumnezeu:

Iar pe voi v-a facut vii, cei ce erati morti prin greselile si prin pacatele voastre,
In care ati umblat mai inainte, potrivit veacului lumii acesteia, potrivit stapanitorului puterii vazduhului, a duhului care lucreaza acum in fiii neascultarii, (...)

Despre ceea ce eu numesc "iubirism", din care un aspect este această omiletică de tip "lugu-lugu" am scris un articolaş aici: http://sfantacruce.ro/myblog/mihnead...cole-ale-sale/

P.S. Desigur, suntem off-topic. Deschideţi eventual un subiect pe tema aceasta.
P.P.S: Fie folosiţi un sistem de operare non-windows, fie browserul nu e setat cum trebuie: toate diacriticele din mesajele dv îmi apar ca pătrăţele. Până remediaţi situaţia, nu mai folosiţi, vă rog, diacritice, altfel se înţelege cu greu ce scrieţi.

Vasile Puscas imi suna cunoscut...acum stiu de ce , a fost ministru. :1:
Probabil v-ati gandit la cantaretul Gavril Puscas, nu stiu cat de predicator e, dar cred ca ar fi onorat sa afle parerea dvs despre el. :4:

Personal nu am auzit de nici un Puscas predicator, dar nu stiu eu prea multe. L-as fi stiut insa daca era atat de remarcabil.

Fa o excursie pana prin Olanda sau Belgia, tari pline de din astia care traiesc ca animalele, si dupa aia, odata revenita in tara, treci intr-o luni dimineata pe langa orice loc folosit pentru "mici si gratar" de catre poporul roman, crestin de milenii, ortodox in proportie de 90%.

Si sa imi spui dupa aia cine traieste ca animalele.

Am făcut o regretabilă confuzie pentru care îmi cer scuze. Noroc cu Internetul care îmi ajută memoria beteagă atât de mult.

Predicatorul despre care vorbeam se numeşte Vladimir Puştan. Iată aici:
http://www.ciresarii.ro/predici
câteva predici ale sale. Dând la o parte rătăcirile de la dreapta credinţă, veţi descoperi o forţă de convingere a predicii rar întâlnită în zilele noastre. Este foarte departe de stilul "soft" al iubirismului despre care vorbeam.

Toţi marii predicatori, mai mult despre iad decât despre rai au vorbit. Nu altfel a fost şi în vremurile biblice. Număraţi de câte ori apare cuvântul "rai" şi de câte ori cuvântul "iad" în Biblie şi veţi fi surprinşi.
Oamenii nu au nevoie de predici gen "tu eşti bine, eu sunt bine, care e problema ?" Oamenii au nevoie de un pocnet în timpane, de un picior în prag, de o urecheală apostolică. Au nevoie de a li se aminti că "îngustă este calea...". Nu mâine trebuie să ne convertim: riscul e prea mare şi "mâine" este duşmanul lui "azi". Prea multe sunt sufletele care ajung în iad: "aşa cum sunt fulgii de zăpadă care cad pe pământ", după cum spune Sf Fecioară. Aşa va fi şi sufletul nostru, dacă nu vom fi treji când se va face noapte şi stăpânul de va găsi dormind.

A, da, de Pustan am auzit. :)

pai ca animalele traiesc cei care cred ca se trag din ele ,adica toti ateii , pentru ca n-au de unde sa stie cum se traieste altfel ,daca se trag din animale se comporta ca atare; dar o pisica isi ingrijeste blana si se "spala" mai des decat ateii din Olanda si Belgia si daca e sa ma iau dupa logica ta =>rezulta ca pisica e mai inalta decat ateii macar din punct de vedere al curateniei ,deci ...mai incearca!

De aceeasi parere, insa acel bine despre care vorbesti, este in primul rand pt.mine.

Necredinta lor imi pune mie deseori la incercare rabdarea, dandu-mi posibilitatea de a ma vedea asa cum sunt, de fapt. Uneori nu numai rabdarea, ci si de tarie este vorba - atunci cand, cu cele mai bune intentii, fac cinste in zi de post.

Alteori, incercand sa abordez intr-un fel anume o situatie, descopar noi sensuri.
Una peste alta, in primul rand eu am de castigat.

Si ar mai fi ceva, deloc de neglijat : rautatile lor, gratuite sau nu, mai mici sau mai mari uneori, ne curata sufletul de multe pacate.

Sf.Ioan Scararul, vorbind despre mantuirea prin aproapele meu:
"Pentru a smeri chiar şi pe cei ce nu ar voi să facă lucrul acesta, Dumnezeu a rânduit ca aproapele să ne cunoască rănile chiar mai bine decât noi înşine; de aceea e de trebuinţă să mulţumim lui Dumnezeu şi aproapelui iar nu nouă înşine, pentru că ne-am însănătoşit."

As mai avea de adaugat doar o vorba:cunostinte sunt multe, dar prieteni din ce in ce mai putini.

Si pentru mine constituie o problema prietenii cu care nu pot vorbi despre Dumnezeu, despre o carte de suflet citita, despre predica de duminica...Uneori nu mai vreau sa merg la intalnirile de la care vin parca mai golita sufleteste fata de cum am plecat de acasa. In cea mai mare parte, prietenilor mei nu le plac discutiile despre crestinism, se eschiveaza de la aceste discutii, sunt plictisiti. Si descopar ca daca nu pot vorbi cu ei despre crestinism, parca nu am nimic de vorbit.Suna egoist, dar prefer sa stau acasa sa citesc o carte care-mi este folositoare decat sa mai merg la o cafea si sa ascult sau sa vorbesc ''baliverne''.
Asta nu inseamna ca nu-i ascult vorbind despre viata lor, despre ce li s-a intamplat dar parca nu imi e suficient. Si cu cat trece timpul, cu atat simt nevoia mai acut ca oamenii dragi mie sa-l descopere pe Dumnezeu.

Recunosc ma aflu la inceput de drum.....
Nu stiu foarte multe lucruri dar, stiu ca pacatul cel mai mare este mandria...si mai stiu ca omul este creatia suprema a lui D-zeu. Fiecare om (credincios sau necredincios) poarta in el o scanteie a dumnezeirii si acesta este motivul pentru care ii iubesc, ma bucur de compania lor si apoi de la fiecare avem ceva de invatat.
Cea mai mare surpriza pentru mine a fost sa descopar cat de sensibil si de vulnerabil poate fi un om pe care il consideram in totalitate rau si incapabil sa faca fapte bune.
Fratilor nimic nu este intamplator, totul se face cu voia lui D-Zeu si cum zicea maica Siluana sa nu ne angajam in polemici inutile cu ei ci, mai bine ar fi sa ne rugam pt ei.

Ma inteleg bine in general cu toti cunoscutii mei, si nu deschid subiectul religie decat daca si ei par a fi deschisi, sau daca ei insisi il deschid si vorbesc despre asta...legat de anumite aspecte ale vietii lor.

Legat de subiecte care vin in contradictie cu credinta mea, imi spun oricum parerea..pentru ca nu ma intereseaza ce cred cei din jurul meu, si cat de variate le sunt opiniile...eu sunt eu, si cred ce vreau eu :10:.

Ori de cate ori s-a intamplat sa vorbesc cu cineva, in momente dificile ale vietii lui, am dat ca sfat rugaciunea, pomelnicele, primirea sfaturile din partea preotului...deci fac si eu cat pot, si chiar daca pe moment unii pareau putin refractari, m-am bucurat cand mi-au spus dupa ceva timp ca au gasit alinare in Biserica, si ca lucrurile s-au schimbat.

Daar, in general ma inteleg bine, si din experienta mea de viata...sunt multe activitati prin care poti cunoaste un om, si de cele mai multe ori nici nu vine vorba de religie, credinta...pentru ca nu vad ce sens ar avea sa vorbesc despre religia mea...pe partie, in timp ce vizionez un film, servesc un vin fiert, la bowling, sau la restaurant?!?

Biruinta adevarata asupra pacatului nu se obtine de pe o zi pe alta. Un mare duhovnic recomanda sa dezradacinam pe rand cate un pacat. Daca ne propunem ca de maine sa nu mai facem niciun pacat - asta e mandrie clara si vom fi ispititi suplimentar pentru aceasta. Mai intai sa recunoastem cu smerenie ca nu putem noi insine sa luptam singuri, de aceea sa cerem ajutorul lui Dumnezeu pentru ca in ispite sa fim intariti. Dumnezeu primeste gandul nostru de pocainta mai ales cand este insotit de smerenie. Abia dupa ce am biruit un pacat ajungem sa-l uram cu adevarat.

Tanjim dupa mila lui Dumnezeu pentru ca vrem sa ne mai scape de vreun necaz, pentru ca vrem sa primim ceva in schimb sau pentru ca vrem sa-I fim placuti pur si simplu. La fel li se intampla si prietenilor nostri atunci cand incearca sa se apropie de Dumnezeu. Daca reusesc , chiar si cu ajutorul nostru, nu trebuie sa consideram reusita lor un merit care ne apartine, ci sa consideram ca Dumnezeu doar S-a folosit de cuvantul pe care tot El ni l-a inspirat pentru a-l ajuta pe prietenul nostru. Astfel nu vom cadea nici noi in mandrie. Un soldat merge acolo unde este trimis fara sa cosidere ca a facut ceva grozav. La fel si pe noi ne indeamna Dumnezeu sa-i vorbim celui aflat in necaz.

Eu nu ma refeream la mediul in care traieste cineva,ci la stilul de viata.Sunt oameni care nu cred in Dumnezeu si care traisc ca animalele pt ca din cauza faptului ca nu le e frica de consecintele faptelor lor si nu cred in judecata, ei se iau doar dupa instincte,sunt indiferenti cu cei din jur si nu le pasa,nu au teluri,singurul scop al vietii lor fiind sa aiba bani chiar daca pt asta trebuie sa faca rau celor din jur,isi vad doar interesul lor,nu au sentimente fata de ceilalti

Mă tem că sunteţi în eroare. Convertirea înseamnă hotărârea de a nu mai păcătui. Deloc, nu de a păcătui mai puţin. Aşa ne prezentăm la spovadă. Dintre precondiţiile unei bune spovezi, căinţa este esenţială, iar căinţă înseamnă nu numai regret pentru păcatele făcute, ci şi hotărârea de a nu mai păcătui. Dacă, să zicem, cineva suferă de păcatul curviei, atunci trebuie nu numai să realizeze cât de grav este acest păcat, ci să fie hotărât să nu mai curvească nici o dată. Să presupunem că respectivul îşi zice: "am curvit cam mult: de mâine am să curvesc ceva mai puţin: în loc să o fac o dată la două zile, am să o fac săptămânal, apoi, după împărtăşirea viitoare, am să o fac doar o dată la două săptămâni", atunci mă tem că asta nu este căinţă bună. Iar fără căinţă bună, spovada nu e bună. Cu alte cuvinte, nu este validă. Nefericitul care a făcut asemenea târguială ar face bine ca, după o căinţă adevărată, să se mai spovedească odată, mărturisind toate păcatele chiar dacă le-a mărturisit anterior, fiind ca şi când nu s-a spovedit niciodată. Desigur, aceasta e valabil şi pentru hoţii, beţii, avorturi, jurăminte strâmbe şi toate păcatele.

În ceea ce priveşte mândria, ea nu duce la ispitiri suplimentare. De ispitit, suntem oricum ispitiţi, asta e principala ocupaţie a ispititorului. Dimpotrivă, pe măsura urcuşului spiritual, ispitele cresc în loc să scadă. Ce e drept, creşte şi capacitatea de apărare a penitentului. Dar ăsta e deja subiect pentru alt topic.


În mod clar, Dumnezeu nu primeşte cu plăcere gândul nostru de a păcătui mai puţin. El ne vrea sfinţi, aşa cum El este sfânt, şi nu ne vrea păcătoşi part-time. Păcatul este ofensă adusă lui Dumnezeu, să nu-mi spuneţi că Dumnezeu vrea să fie ofensat mai rar.

În starea în care mergem la spovadă, trebuie să ne urâm TOATE păcatele pe care conştiinţa ne arată că le-am săvârşit. Ura faţă de păcat şi de urmările lui, dintre care cea mai importantă este ruperea legăturii cu Dumnezeu este importantă pentru a birui viitoare ispite, cel puţin din aceeaşi specie ca a păcatelor făcute. De aceea, pe lângă sentimentul sufletesc de uşurare şi mângâiere, după spovadă mai simţim mult timp, uneori toată viaţa, un sentiment de "cum am putut să fac aşa ceva ?". Acest sentiment vine de la Domnul şi este întărire asupra ispitelor viitoare.

Cine dintre muritori poate spune, cu toata strategia lui, ca n-a mai pacatuit? Nu ma refer la pacate mari, vizibile, ci la pacate in general. Iar mandria aduce ispite foarte mari. Trebuie doar sa le vezi cu ochi duhovnicesti. Dar cine sunt eu sa-ti dau tie sfaturi? Eu tocmai m-am spovedit si nu mi-am pus in gand sa nu mai pacatuiesc deloc. Sa nu cazi in ispita cand citesti aceste randuri. Fireste ca e bine sa uram pacatul, dar sa evitam trufia. Nu ma refer la pacate mari, ci asa, in general. Fara ajutorul lui Dumnezeu nimic nu pot, nimic nu sunt, nimic nu stiu. M-am rugat si ma rog sa ma ajute Dumnezeu sa-mi vad intunericul si sa-mi pot spovedi toate pacatele. De asemenea ma rog sa ma ajute Dumnezeu sa fac voia Sa. In ce masura reusesc, asta chiar ca numai Dumnezeu trebuie sa stie si duhovnicul meu. Dar daca tu crezi ca aceasta se numeste eroare...


Iarta-ma oricum, caci nu vreau sa te supar, ci doar sa te ajut sa te cercetezi mai bine. Mandria este un pacat perfid pentru ca nu sare-n ochi la fel ca alte pacate mari. Din cauza mandriei Dumnezeu nu i-a iertat nici macar pe ingerii Lui. Toate eforturile noastre sunt intinate daca suntem mandri.

Un duhovnic avea un ucenic foarte nevoitor despre care credea ca va fi sfant. Ucenicul a murit, iar duhovnicul s-a rugat sa-i arate Dumnezeu in ce stare se afla sufletul aceluia. I s-a aratat (in vis, mi se pare) ca sufletul ucenicului sau era in iad. Mirat, a intrebat cum este posibil asa ceva. Insa i s-a spus ca insusi duhovnicul a gresit incurajandu-i mandria si neinvatandu-l smerenia. Dandu-si seama de greseala, a inceput sa se roage pentru ucenicul sau.

Un mare duhovnic spunea: ,,Ai pus mana pe plugul mantuirii? Nu te mai uita indarat. Dezradacineaza pe rand toate pacatele din tine." Asta inseamna ca dupa ce am renuntat la pacatele mari, trebuie sa fim atenti si la cele mai mici, caci si acestea ne intineaza.

Mi se pare cam discriminare sa evitam anturajul unor oameni din motive de (ne)-credinta.
Trebuie vazut omul ca individ. Necredinta asta poate avea si niste motive:
- au gresit parintii
- experienta negativa cu biserica/preotul
- anumite suferinte sufletesti, rataciri
- mediul, societatea in care traieste persoana (minoritar printre alte religii de ex.)

Nu toti care sunt necrestini sunt asa rai si pacatosi precum spuneti, sau traiesc precum animalele. Pot fi si oameni total la locul lor.
In tarile vestice sunt multi cei care parasesc biserica din anumite motive serioase.
Pentru ca depinde f.mult si de biserica si preot in a aduce si a mentine un om in credinta.
Cunosc diverse cazuri.
O persoana este ateista convinsa, fiind un om f.destept si preocupat de stiinta. Este asta rau? Cum exista si se propaga asa conflicte intre biserca si stiinta, unii oameni sunt nevoiti sa aleaga.
Este un om cuminte, la locul lui.
Mai cunosc pe cineva care a fost f.bun crestin impreuna cu familia. Preotul si alte probleme din biserica l-au facut sa ne paraseasca. Nu stiu daca se duc in alta parte la biserica. Dar este pacat, sunt oameni f.buni si copilul este si el f.reusit si frumos educat.
Si eu am avut tendinta sa plec, dar la mine a primat Dumnezeu peste biserica si preot si imi da putere sa merg mai departe acolo. Nu mi-e usor, dar alta biserica n-am.
Si unele lucruri pe care le citesc despre credinta in carti sau forum, ma incearca mult si ma fac de multe ori sa ma gandesc daca asta este credinta adevarata.
Nu este usor sa-ti gasesti drumul si sa-l si urmezi, in credinta. Este ceva greu si delicat si legat de sufletul si sensibilitatea omului.
Asa ca n-ar trebui sa judecam oamenii.
Mai cunosc oameni care nu sunt credinciosi (nici din familie), sau si-au schimbat credinta, tot cautand un drum potrivit lor.
Nu judec oamenii si nu-i evit pe motive de credinta. Ma retin si de la a da sfaturi, pentru ca nici eu nu sunt suficient de tare.
Si nu cred ca fundamentul unei relatii inter-umane este sau ar trebui sa fie credinta neparat, ci alte valori.
In general nu discut credinta cu prieteni, in afara de cei care stiu ca sunt crestini (indiferent de confesiune) si nu-i deranjeaza discutia.
Avem atatea de discutat si impartit.

In fine ma gandesc si la felul in care m-am simit/ma simt in eu situatii in care sunt discriminata/evitata din diverse motive: ba ca nu eram casatorita si ei erau, ba acum f.rau - ca nu am copii si toti din jur au copii si nepoti, ba ca esti strain, ba ca esti somer sau mai stiu eu.
Stiti ce dureros este asta? Ia ganditi-va cum v-ati simti si voi cand nu esti primit sau esti parasit de oameni pe motive discriminatorii.

Nu poti avea prieteni necrestini! Cunostinte da,insa cu un prieten daca nu vorbesti de ceea ce te intereseaza cel mai mult,ce fel de prieten poate fi acela?!Si mai mult,te poate atrage la preocuparile lui laice.
Daca ai avut prieteni,care acum ii vezi ca nu fac bine ramanand in afara Bisericii,incearca sa le vorbesti despre Dumnezeu.Daca vezi ca nu receptioneaza mesajul,nu ai ce sa faci,trebuie sa te indepartezi de ei,si in cel mai bun caz sa te rogi pentru ei,daca vrei ca si ei sa se mantuiasca.

Eu ma inteleg bine cu credinciosii. Si ei cu mine. :)
Trebuie sa mentionez ca printre cunoscutii mei nu se numara protestantii si neoprotestantii, nu pentru ca ii evit.
Am, in schimb, un prieten care este yoghin si ma inteleg foarte bine cu el.

Daca iti este prieten,cum poti accepta situatia ca se afla inselat de puterile demonice,si este in afara Adevarului?
Poti discuta cu el linistit in asemenea situatie?!

Probabil ca nu ai fost atent la ce am zis in prima parte.
De acolo reiesea ca sunt necredincios ;)
Pornind de aici putem sa discutam la nesfarsit pe tema adevarului.
Dar cred ca aceasta discutie nu si-ar avea locul aici.
Si la urma urmei, de ce nu as fi prieten cu el?
Cunosc o gramada de crestini ce isi spun "credinciosi" cu care nu as vrea sa fiu prieten, sau nu mai vreau.

Exista si pacate extrinseci? Poti exemplifica?

Intr-un stat unde legea e respectata, oamenii raspund in fata ei atunci cand comit acte considerate ilegale. Deci exista consecinte, numai ca in lumea asta, inainte sa ajunga intr-o (ipotetica) lume care vine dupa moarte. Deci ideea ta conform careia oamenii aia traiesc "dupa instincte" nu e sustinuta de nici o dovada.

Mai mult decat atat, in tarile respective oamenii dau dovada de civism si respect pentru cei din jurul lor, doua caracteristici care se regasesc rar in societatea romaneasca.

In continuare faci niste afirmatii care sunt, din nou, golite de sens daca nu sunt sprijinite de ceva dovezi. Am calatorit mult in Europa, si nu am vazut dovezi de indiferenta fata de cei din jur (din contra, in Cehia, tara cu procent mare de atei, tinerii se ridica foarte des in picioare pentru a oferi locul unui om in varsta, chestie pe care o vad rar in Romania).
Cat despre teluri, de unde pana unde existenta lor e conditionata de apartenenta la o religie?
Unicul scop sunt banii? Si ce, la romani nu e la fel? Nu avem o intreaga generatie de elevi in scoli care considera ca daca au bani se rezolva tot?

Imi pare rau, dar daca ce ai scris mai sus era si adevarat, Romania trebuia sa fie raiul pe Pamant, lucru datorat exclusiv prezentei unui numar mare de ortodocsi. Realitatea insa te contrazice.

- editat editat

Eu ma inteleg bine cu necredinciosii. Si acest lucu se intampla nu pentru ca m-am declarat necrestin, ci pentru ca le-am oferit un ajutor si un raspuns ori de cate ori am simtit ca au nevoie.

Nu există conceptul de păcate extrinseci, în schimb există cel de păcate intrinseci. Acestea sunt păcate (mai corect spus: materii păcătoase) prin natura lor, indiferent de circumstanţele în care sunt comise. Spre exemplu, sacrilegiul este păcat în orice situaţie. Avortul este păcat indiferent de circumstanţele lui. Dar folosirea contraceptivelor nu este păcat indiferent de circumstanţele ei, ci uneori este păcat, alteori nu este.

În această categorie intră şi jocurile de noroc: nu sunt păcate intrinseci. Dacă joci din când în când un bilet la loto, aceasta nu este păcat. Dacă însă joci sume semnificative, dacă la fiecare extragere te prezinţi cu n bilete a x variante, luând de la gura soţiei şi copiilor, atunci în mod evident este un păcat.

Este adevarat ca pot aparea probleme atunci cand se intalnesc oameni cu crezuri diferite. Daca esti corect si consecvent cu tine insuti mai devreme sau mai tarziu te vei desparti de cei care sunt atei hulitori. Mie imi place la un pahar de bere sa stau de vorba despre Dumnezeu, lume din perspectiva unui crestin etc. Deci practic voi incerca sa ma inconjor cu oameni cu care sa-mi fie interesant. Cei care sunt preocupati de sex si distractii aiurea automat i-i voi evita pentru ca ma fac sa ma simt mai putin confortabil.
Evident ca sunt si oameni care nu cred dar respecta credinta si dreptul la credinta al altora. Cu acestia pot sa ma intalnesc, sa discutam diverse teme cuminti etc.
Concluzie: cei ce se aseamana se aduna. Si in rau si in bine.

Am o prietena care de un an jumate trece prin niste momente grele (despartirea de sot, probeme la munca, etc). E o tipa desteapta, cultivata si mandra pe undeva de necredinta ei. Eu am petrecut mult timp incercand sa o ajut, sa o sprijin in problemele ei. M-am rugat si ma rog pentru ea. Impreuna cu inca cineva am decis sa citim pentru ea Paraclisul Maicii Domnului. O chem la biserica, o indrum sa se spovedeasca. Nu ma asculta, nu imi raspunde. Ii trimit ce gasesc mai frumos si zidito de suflet: filme muzica ortodoxa, scrieri. Nu au nici un efect asupra ei. Nu imi raspunde niciodata. In schimb ma termina psihic cu necazurile ei, cu o depresie pe care am impresia ca s-a obsinuit sa o mentina ca un fel de scuza de a lua viata in piept. Se plange incontinu si ma inebuneste si pe mine. mi fac griji pentru ea. Am si eu multe probleme si poate o viata mai grea ca a ei dar in relatia noastra doar eu dau: asculatre, rabdare, intelegere, sfaturi, sustinere si nu sunt ascultata. In schimb ei i se pare normal sa fie ajutata si sprijinita si daca eu nu pot se bazeaza pe altii. Sunt atat de suparata si de revoltata. Nu mai vreau sub nici o forma sa continui. Nu stiu cum ar fi crestineste sa o indepartez?
Am si eu o familie si un copil mic de care trebuie sa ma ocup si nu imi pot face in permanenta griji si probleme pentru altii.


Aici e un fragment di Sf. Ioan Gura de Aur:

Totuşi dacă prietenia cuiva te vătăma sufle¬teşte, îndepărtează de la tine acea prietenie. Căci dacă noi tăiem de multe ori unele din mădularele noastre când nu se mai pot vinde¬ca şi când îmbolnăvesc şi pe celelalte, cu cât mai mult trebuie să facem aceasta când este vorba de sănătatea sufletului nostru !

Nu-i nimic atât de vătămător ca o tovărăşie rea. Ceea ce nu poate face necesitatea, aceea o face adeseori prietenia fie spre vătămarea noastră, fie spre folosul nostru.


Voi ce ati face in locul meu?

In primul rand ar trebui sa te ocupi mai mult de familia ta...si sunt sigura ca avand aceasta preocupare cu adevarat, timpul liber s-ar scurta considerabil. Nu spun sa nu-ti ajuti aproapele....dar fa-o cu dreapta socoteala, iar in situatia prezentata de tine eu zic ca rugaciunea si nadejdea la Dumnezeu sunt suficiente. Poate stii proverbul: "Dumnezeu iti da dar nu-ti baga si in traista"...deci aceasta prietena ar fi bine sa isi schimbe atitudinea si sa nu astepte doar sa primeasca...si indiferent de situatie, pana la urma nu e problema ta....tu le ai pe ale tale, ai familia ta, crucea ta....etc

Referitor la subiectul topicului...eu ma inteleg bine cu toata lumea, indiferent de religie si credinta...si pentru ca in viata reala toti cei care ma cunosc, imi stiu firea, principiile si felul de a fi, imi respecta toate acestea....motiv pentru care chiar nu avem cum sa intram in situatii conflictuale.

Pe mine nu ma intereseaza credinta aproapelui meu daca in relatia cu mine este OM...restul il priveste strict si personal....daca il pot ajuta cu ceva din punct de vedere religios eu sunt la dispozitia oricui pana la un punct....sa nu incerce sa ma convinga ca e mai bine sa-i urmez calea sau sa imi atace propriile convingeri...devin destul de irascibila si schimb foaia la 380 grade oricat de bun prieten mi-a fost...aceasta atitudine este valabila si pentru familia mea...

salut,iubirea
 

esti o fericita,daca te intelegi bine cu toti prietenii tai,indiferent de convingerile lor vis a vis de credinta.
referitor la intoarcerea foii,banuiesc ca o faci cu 180 grade,pen ca la 360 grade de intorci la pozitia de plecare.
si daca ai un prieten(a) la fel ca tine,in comportament, nu cred ca ezista cale de mijloc,doua sabii nu stau in aceeasi teaca,zac io.